Cînd Domnul a binevoit să facă mult-roditoare viața monahicească
sădită în Rusia, a venit cel dintîi ucenic, Cuviosul Nicon, la iubitorul de
osteneală, Sfîntul Antonie al Pecerscăi, care începuse a se nevoi în peșteră.
Ucenicul, urcînd bine treptele monahiceștilor fapte bune, urma în toate povățuitorului
și învățătorului său. De aceea s-a făcut vrednic a fi pus de dînsul povățuitor
și ducea pe ceilalți lucrători în via cea gîndită a pustniceștii nevoințe. Iar
cîți veneau la el, dorind să fie de un chip cu viața celor întocmai cu îngerii,
singur Cuviosul Antonie îi învăța la faptele cele bune; iar Cuviosul Nicon îi
tundea în călugărie, fiind preot și monah iscusit. Și se putea vedea atunci
alt Moise și Aaron în via cea gînditoare, care făcea roade de pocăință vrednice
mutării din Egiptul lumii acesteia la cerescul pămînt cel făgăduit.
Astfel, Cuviosul Antonie a adus rînduiala vieții monahicești
din Sfîntul Munte Athos, ca Moise, care a adus Legea din Muntele Sinaiului.
Iar Cuviosul Nicon lucra într-însa ca Aaron, fiind cinstit cu rînduiala preoției,
și lucra cu toată buna supunere, primind din lucrul său nu numai cele de bucurie,
ci și răbdînd cu bărbăție ispitele și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. De
mare bucurie duhovnicească s-a învrednicit mai ales cînd a călugărit pe Cuviosul
Părintele nostru Teodosie, care s-a arătat mare povățuitor al vieții monahicești
în Rusia.
S-a bucurat cu duhul și atunci cînd a călugărit pe fericitul
Varlaam, cel de mare neam boieresc. Asemenea, și pe cel ce era iubit de domnul
locului, pe fericitul Efrem, cel foarte înțelept. Dar pentru aceștia a suferit
nu puțin necaz. Căci, înștiințîndu-se cneazul Iziaslav despre tunderea acelora,
s-a mîniat foarte asupra cuvioșilor și a poruncit ca îndată să aducă înaintea
sa pe acela dintr-înșii care a îndrăznit a-i călugări. Iar slujitorii, mergînd
degrabă, l-au adus pe Cuviosul Nicon înaintea sa. Cneazul, căutînd cu mînie
la sfîntul, i-a zis: "Tu ai călugărit pe dregători fără porunca mea?" Iar Cuviosul
Nicon a răspuns cu bărbăție: "I-am călugărit cu darul lui Dumnezeu și după porunca
cerescului Împărat, Iisus Hristos, Care i-a chemat la o nevoință ca aceasta".
Iar cneazul mai mult s-a mîniat și i-a zis: "Ori îi sfătuiești să meargă la
casa lor, ori te voi trimite în surghiun, cu cei ce sînt cu tine, și voi porunci
să risipească peștera voastră!"
Fericitul Nicon i-a răspuns: "Stăpîne, fă toate așa precum este
cu plăcere înaintea ochilor tăi; dar mie nu mi se cade a întoarce pe ostași
de la cerescul Împărat". Aceasta făcîndu-se, Sfîntul Antonie și cei cu dînsul
au ieșit din peșteră, voind să se ducă în altă stăpînire, căci cneazul, mîniindu-se,
ocăra pe fericitul Nicon. Dar unul din slujitori a spus despre aceasta soției
cneazului, care, aducînd aminte soțului ei despre mînia lui Dumnezeu ce se făcuse
în patria ei, în pămîntul leșesc, cînd au fost izgoniți monahii de tatăl ei,
Boleslav cel viteaz, căci călugăriseră pe cuviosul Moise ungurul, i-a zis: "Ascultă-mă,
domnule, și nu te mînia, că asemenea au fost izgoniți din țara noastră niște
monahi ca aceștia și de aceea multe nevoi s-au făcut pentru dînșii. Deci te
ferește, domnule, ca să nu fie așa în stăpînirea ta".
Cneazul, auzind acestea, s-a temut de mînia lui Dumnezeu și
a eliberat pe fericitul Nicon, poruncindu-i să meargă la peșteră, iar pe cei
ce plecaseră din peșteră, a trimis să-i cheme înapoi. Însă abia după trei zile
s-au întors în peștera lor, precum se scrie în viața Cuviosului Antonie. De
aceea, după atîtea supărări, Cuviosul Nicon trăia în peșteră cu asprime, și
multe biruințe a săvîrșit cu rugăciunea și cu postul asupra duhurilor celor
rele, fiind de un obicei cu Cuvioșii părinții noștri Antonie și Teodosie, încît
erau trei luminători strălucind într-acel loc întunecos și izgonind întunericul
diavolesc.
Înmulțindu-se frații în peșteră, a voit fericitul Nicon să se
ducă în singurătate și să se liniștească. Deci, după sfatul Cuviosului Antonie,
sfătuindu-se cu alt monah de neam bulgar, de la Sfîntul Munte, din mînăstirea
Sfîntului Mina, s-a dus cu dînsul. Și, sosind la mare, acolo s-au despărțit.
Căci bulgarul, mergînd spre Constantinopol, a aflat o insulă în mijlocul mării
și s-a sălășluit în ea, unde a viețuit mulți ani, răbdînd gerul și foamea, și
astfel în pace a adormit. Și locul acela, pînă astăzi se numește "Ostrovul Bulgarului".
Iar Cuviosul Nicon s-a dus în insula Tmutoracan și, aflînd un
loc curat aproape de cetate, s-a sălășluit acolo, liniștindu-se și slujind lui
Dumnezeu cu rîvnă, adăugînd osteneli peste osteneli și făcînd pe popoare a se
minuna de viața sa, căci slava lui străbătuse pretutindeni și veneau la dînsul
mulți oameni care se minunau, pentru că erau încă neîntăriți în credință, iar
de monahiceasca viață nici nu auziseră. Însă de Dumnezeu povățuindu-se și vrînd
să urmeze obiceiul cel bun monahicesc, rugau pe Cuviosul Nicon să-i călugărească,
iar el îi învăța și-i călugărea. Apoi a zidit o biserică a Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu. Și astfel, cu darul lui Dumnezeu și prin rugăciunile Cuviosului
Nicon, a sporit locul acela și s-a făcut mînăstire slăvită, avînd toată asemănarea
Mînăstirii Pecersca.
Apoi, murind Rostilav Vladimirovici, domnul acelui ostrov, popoarele
acelor părți au rugat pe Cuviosul Nicon să meargă la Sviatoslav Iaroslavici,
cneazul Cernigovului, și să-l roage ca să le lase pe fiul său Gleav la scaunul
Tmutoracanului. Iar acesta, după ce a ajuns la cetatea Cernigov și lucrul cel
încredințat l-a săvîrșit bine și cu bună sporire, s-a întors la cetatea Kievului
și a venit în Mînăstirea Pecersca, la fericitul egumen Teodosie. Cum s-au văzut
unul cu altul, căzînd amîndoi, s-au închinat pînă la pămînt, apoi, sculîndu-se,
s-au îmbrățișat și au plîns mult, căci de multă vreme nu se văzuseră. După aceasta
îl ruga Cuviosul Teodosie ca să nu se despartă de dînsul fericitul Nicon, cît
vor fi amîndoi în trup. Acesta i-a făgăduit, zicînd: "Sosind la mînăstirea mea,
voi rîndui cele cuvenite și îndată, dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce".
Astfel a și făcut, pentru că, ajungînd la ostrovul Tmutoracan cu cneazul Gleav
Sviatoslavici, acela șezînd pe scaun, el și-a rînduit mînăstirea sa precum făgăduise
și s-a întors apoi la Mînăstirea Pecersca.
Acolo s-a încredințat cu totul Cuviosului Teodosie și cu toată
bucuria se supunea lui. Iar Cuviosul Teodosie îl iubea foarte mult și ca pe
un părinte îl avea. Drept aceea, cînd se ducea singur undeva Cuviosul Teodosie,
atunci încredința pe frați fericitului Nicon, adică să-i învețe și să-i păzească,
ca unul ce era mai bătrîn decît toți. Și precum Cuviosul Teodosie învăța pe
frați cu cuvinte duhovnicești, asemenea poruncea și fericitului Nicon ca, citind
cărți, să dea învățătură fraților. Și de multe ori, fericitul Nicon legînd și
lucrînd la cărți, pentru că era iscusit în meșteșugul acela, însuși Cuviosul
Teodosie, șezînd lîngă dînsul, îi pregătea sfoară spre trebuința lucrului. Astfel
era smerenia și dragostea dintre ei.
După aceasta, văzînd acest fericit tulburarea care era între
cnejii Rusiei, fiind izgonit Iziaslav din Kiev și suindu-se pe tron fratele
lui, Sviatoslav, s-a mîhnit, neputînd suferi gîlcevile. Și, ca să nu-și piardă
liniștea minții sale, a dorit ca iarăși să se ducă în ostrovul cel mai înainte
zis. Iar Cuviosul Teodosie mult îl ruga, ca și mai înainte, să nu se despartă
ei, cît vor fi în trup. Dar fericitul Nicon, cerînd iertare, a zis că mai mult
decît toate îi este de folos lui liniștea minții, cea obișnuită în singurătate.
Deci s-a dus cu doi monahi și a viețuit acolo cîțiva ani în obișnuita sa nevoință.
Iar după moartea Cuviosului Teodosie, fericitul Ștefan primind
egumenia, iarăși a venit Cuviosul Nicon, fiind atras de iubirea frățească, ca
să cerceteze pe Cuviosul Teodosie. Și, fiindu-i jale că n-a găsit în viață pe
iubitul său prieten, a voit ca restul vieții sale, pînă la moarte, să-l petreacă
în mînăstire. Și adeseori, mergînd la mormîntul lui, vărsa lacrimi aducătoare
de bucurie; pe de o parte durîndu-l inima pentru despărțirea de iubitul său
frate, iar pe de alta mulțumind lui Dumnezeu, că un luminător ca acesta, prin
viața cea asemenea îngerilor, a strălucit în Rusia, căruia el, cu mîinile sale,
i-a pus sfîntul și îngerescul chip monahicesc. După fericitul egumen Ștefan,
frații, văzînd pe acest cuvios că este mai bătrîn decît toți - că și Cuviosul
Teodosie din mîinile lui a primit călugăria -, prin voia lui Dumnezeu și după
sfatul tuturor, l-au ales egumen, ca pe cel ce era de un obicei cu Cuvioșii
părinți Antonie și Teodosie și cu dragoste i se supuneau și în toate îl ascultau,
ca pe un părinte și povățuitor.
De multe ori se ispitea vrăjmașul, urîtorul binelui, ca și acestui
cuvios să-i facă împiedicare, ca și fericitului egumen Ștefan, în purtarea de
grijă pentru sufletele turmei care i se încredințase de Dumnezeu, vrînd ca pe
aceasta s-o tulbure cu ura ce avea asupra lui. Însă, nesporind nimic, a fugit
rușinat, pentru că întunericul lui n-a biruit lumina faptelor bune ale fericitului.
Astfel, acest fericit egumen a plăcut lui Dumnezeu, fiind model
turmei sale cu minunatele fapte bune, încît în vremea sîrguinței lui s-a împodobit
sfînta biserică a Pecerscăi cu icoane făcătoare de minuni. Căci, la rugămintea
cea pămîntească a acestui fericit iconom, s-au adăugat Cuvioșii părinți Antonie
și Teodosie cu rugăciunile lor cerești, și au trimis la dînsul zugravi din Constantinopol,
cărora le-au dat aur ca plată. Fericitul egumen a arătat acelor zugravi chipul
iubiților săi prieteni, ale Cuvioșilor părinți Antonie și Teodosie, care mai
înainte cu zece ani muriseră. Iar zugravii îndată au cunoscut că aceia cu adevărat,
arătîndu-li-se, i-au plătit și i-au trimis la dînsul. Pe lîngă aceasta, îi spuneau
și alte minuni mari, cum, vrînd să se întoarcă, li s-a arătat sfînta biserică
Pecersca și icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la care au auzit certare,
ca să nu se întoarcă, și, vîslind în josul rîului, luntrea a plutit în sus împotriva
apei.
Cu așa facere de minune, zugravii, care veniseră prin sîrguința
acestui fericit egumen, se apucară atunci de lucrul împodobirii sfintei biserici,
nelipsind iarăși minunea. Căci icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură
s-a închipuit în altar și mai mult decît soarele a strălucit, iar un porumbel
din gura ei a zburat, precum se scrie mai pe larg în povestirea Patericului
despre biserica Pecerscăi. Acestea s-au făcut prin cereștile rugăciuni ale Cuvioșilor
părinți, Antonie și Teodosie, și încă prin cele pămîntești ale fericitului egumen
Nicon.
După ce pururea pomenitul egumen, Cuviosul părintele nostru
Nicon, prin felurite chipuri ale vieții sale celei întocmai cu îngerii, a împodobit
toată Sfînta Mînăstire a Pecerscăi, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a
odihnit întru Domnul, în anul 6596, de la zidirea lumii, iar de la Nașterea
lui Hristos, 1088, în vremea marelui cneaz al Kievului, Vsevolod Iaroslavici.
Și așa, cu trupul s-a așezat într-același sfînt locaș al Pecerscăi,
în peșteră, unde, prin nestricăciunea moaștelor sale făcătoare de minuni, își
mărturisește fericirea sa; încă și după moarte pe al său sfînt locaș cu facere
de minuni îl împodobește. Însă cu duhul s-a mutat în locașurile cerești spre
privirea lui Dumnezeu cea minunată, nu întru închipuire, ci față către față,
cu prietenii săi cei de un obicei, Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie. Ei
sînt ca trei luminători care stau înaintea scaunului dumnezeirii Celei întreit
luminătoare, luminîndu-se cu slavă veșnică, și pentru noi, fiii lor, ca niște
părinți se roagă să ne învrednicim a fi moștenitori darului și slavei lor, fiind
bineprimiți Domnului, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum
și pururea și în vecii vecilor. Amin.