În cetatea Licopolis din țara Egiptului, era un bărbat cu numele
Ioan, fiind dat din tinerețe la meșteșugul de teslărie. Ajungînd la vîrsta de
douăzeci și cinci de ani, s-a lepădat de lume și a petrecut cincisprezece ani
prin felurite mînăstiri, deprinzîn-du-se la viața monahicească în multe osteneli.
După aceea s-a dus singur la muntele ce se chema "al Lupului", care era aproape
de Licopolis, unde, zidindu-și o chilie cu trei odăi, s-a încuiat într-însa.
Într-o chilie se ruga, într-alta făcea lucrul mîinilor, iar a treia îi era de
trebuință la ale vieții lui.
Nevoindu-se cincizeci de ani, pînă la sfîrșitul său, fără să
iasă deloc din chilie, primea pe fereastră cele trebuincioase lui de la cei
ce-l slujeau; iar celor ce veneau la el, le vorbea despre cele folositoare.
Dar, după ce a împlinit într-acea închisoare treizeci de ani, s-a învrednicit
proorocescului dar de la Dumnezeu, pentru care, chiar și lui Teodosie, marele
împărat grec (379-395), i-a trimis felurite scrisori, spunîndu-i că va birui
pe tiranul Maxim, și Galia va intra în stăpînirea sa. Asemenea și despre tiranul
Evghenie, cum că și pe acela îl va birui și după aceea își va primi sfîrșitul
vieții, iar pămînteasca împărăție o va lăsa fiilor săi.
Pentru o mai înainte vedere ca aceea a lui, a străbătut vestea
despre dînsul pretutindeni, ca despre un bărbat sfînt, căci și împăratul Teodosie
îl cinstea ca pe un prooroc al lui Dumnezeu. La început a venit la dînsul un
voievod oarecare, întrebîndu-l dacă va birui pe etiopienii cei dimprejurul Sienului
(și acel loc este la începutul țării Tebaidei), căci atunci, năvălind acolo
etiopienii, toată țara aceea o prădau. Iar Cuviosul Ioan, spunîndu-i cele ce
vor avea să fie, i-a poruncit ca fără temere să meargă asupra lor, că îi va
birui și de împărați va fi cinstit.
Și s-a săvîrșit aceea după proorocia sfîntului. De atunci s-a
încredințat voievodul, din povestirile despre dînsul, și trimitea la sfîntul,
cerînd rugăciuni și mai înainte descoperiri pentru biruință, dacă vreodată vor
avea să vină asupră-i vrăjmașii.
Iar cît de minunat și mai presus de măsură era darul proorociei
ce-l avea sfîntul acesta, am auzit de la părinții cei ce petreceau cu dînsul
- cum zice Paladie, scriitorul vieții acestuia -, a căror nevoință vrednică
de laudă ne încredințează despre nemincinoasele lor cuvinte, despre proorociile
pe care le spunea acest bărbat dumnezeiesc.
Odată, venind la dînsul un tribun, se ruga pentru femeia sa,
ca să-i dea voie să vină înaintea feței sale, fiindcă aceasta dorea și stăruia
să-l vadă pe sfinția sa. Iar sfîntul se lepăda în tot chipul, nevrînd nicidecum
să fie văzut de față femeiască, el care și către bărbați vorbea prin fereastră.
După ce mult timp și cu dinadinsul a fost rugat, văzînd credința lor, a făgăduit
să se arate femeii în vedenia somnului. "În această noapte, zise el, mă voi
arăta ei, însă să nu poftească mai mult ca să mă vadă, în trup fiind". Și a
spus bărbatul acela soției sale cuvintele cuviosului. Iar ea a văzut în noaptea
aceea în vis pe sfîntul, venind la dînsa și zicîndu-i: "Ce este mie și ție,
femeie? Pentru ce ai voit să-mi vezi fața mea? Au doar eu sînt prooroc sau am
sfințenie de bărbat drept? Sînt om păcătos, asemenea pătimaș ca voi; însă am
rugat pe Dumnezeu pentru tine și pentru bărbatul tău, ca să fie vouă după credința
voastră". Acestea zicînd, s-a dus.
Iar femeia, deșteptîndu-se din somn, a spus bărbatului său asemănarea
sfîntului, îmbrăcămintea și cuvintele lui și multă mulțumire a trimis cuviosului
prin bărbatul său. Mergînd bărbatul la chilia bătrînului, sfîntul i-a apucat
înainte cu cuvîntul, zicîndu-i: "Iată, am împlinit cererea voastră, cercetînd
pe soția ta; deci de acum mai mult să nu mai poftească să mă vadă pe mine".
Altădată, o oarecare căpetenie din rînduiala ostășească, fiindu-i
femeia îngreuiată și aproape de naștere, a mers la sfîntul cerînd rugăciuni.
Și în ziua aceea, în care el a plecat la cuviosul, femeia lui, născînd, era
în primejdie de moarte. Iar omul lui Dumnezeu a zis aceluia: "De ai fi știut
darul lui Dumnezeu, cum că ți s-a născut fiu, ai fi preamărit pe Dumnezeu. Însă
maica lui nu departe era de porțile morții; deci, ducîndu-te, vei afla pruncul
viu și să-i dai numele Ioan, iar după ce îl vei crește pînă la șapte ani, să-l
trimiți la monahi în pustie".
Niște minuni ca acestea arăta celor ce de departe veneau la
dînsul. Și cetățenilor din Licopolis, care veneau la el totdeauna pentru folos,
mai înainte le spunea cele ce în taină erau să fie și cele ce în taină erau
lucrate de fiecare. Vestea apoi și despre rîul Nilului și îmbelșugarea anului
ce avea să fie. Însă spunea, deasemenea, mai înainte de vreme și ale lui Dumnezeu
pedepse, care veneau asupra lor, și-i mustra, învățîndu-i pentru care pricină
mînia Domnului se apropia. Iar vindecări singur nu făcea Cuviosul Ioan, ci dădea
unt-delemn sfințit, prin care multe boli se tămăduiau.
Odată femeia unui senator, pierzîndu-și vederea ochilor, avîndu-i
acoperiți cu albeață, a rugat pe bărbatul său să o ducă la cuviosul. Zicînd
el că niciodată nu vin la sfîntul femei, ea l-a rugat ca numai să spună despre
dînsa sfîntului și să se roage cuviosul lui Dumnezeu pentru dînsa. Și a făcut
aceasta bărbatul ei. Iar Sfîntul Ioan a trimis la dînsa untdelemn, cu care ea,
ungîndu-se pe ochi de trei ori pe zi, a treia zi a văzut și mulțumea lui Dumnezeu.
Zice Paladie, scriitorul vieții lui: Am fost odată șapte frați
străini în pustia Nitriei, eu și cei ce urmau lui Evagrie, lui Albin și Amonie;
și doream cu dinadinsul să știm care este fapta cea bună a Sfîntului Ioan. Și
a grăit Evagrie: "Aș fi voit mai întîi să mă încredințez despre dînsul, de la
unul care știe bine viața lui; pentru că dacă nu voi ști despre dînsul cu încredințare,
nu mă voi duce atît de departe, pînă la muntele Licopoliei". Acestea auzindu-le,
eu m-am odihnit o zi, nimic grăind nimănui. Iar a doua zi, deschizînd chilia
mea și spre Dumnezeu nădăjduind, m-am dus la Tebaida. Ajungînd eu la muntele
acela și la chilia Cuviosului Ioan, mi-au spus ucenicii lui că, din ziua de
Duminică pînă sîmbătă, către nimeni din cei ce vin nu vorbește; și m-am odihnit,
tăcînd și așteptînd pînă sîmbătă.
În ziua sîmbetei, în ceasul al doilea, am mers înaintea sfîntului
bărbat și l-am aflat șezînd la fereastră, prin care vorbea, mîngîind pe cei
ce veneau la dînsul. Și făcîndu-mi cuvînt, m-a întrebat prin tălmaci, zicîndu-mi:
"De unde ești și pentru ce ai venit aici? Pentru că te socotesc că ești din
mînăstirea lui Evagrie". Și cînd vorbeam, a venit voievodul țării aceleia, cu
numele Alimpie, și a încetat Ioan a vorbi cu mine. Iar eu m-am depărtat de la
dînșii puțin, ca să nu le fiu spre împiedicare în vorbirea lor. Stînd ei mult
de vorbă, m-am supărat în sine-mi și am început în gîndul meu a osîndi pe cinstitul
bătrîn, care, pe mine trecîndu-mă cu vederea, pe voievodul acela îl cinstea.
Și, tulburîndu-mă de nerăbdare, cugetam ca, trecîndu-l cu vederea, să mă duc.
Iar el, înțelegîndu-mi gîndurile mele, a chemat pe tălmaciul
său, cu numele Teodor, și i-a zis: "Du-te și zi fratelui aceluia să nu se mîhnească,
căci acum îndată îl voi libera pe voievod și voi vorbi cu dînsul". Iar eu m-am
minunat de aceea, cum mi-a știut gîndurile mele, și l-am cunoscut că este bărbat
duhovnicesc și înainte-văzător.
După ce s-a dus voievodul, m-a chemat bătrînul și mi-a zis:
"Pentru ce te-ai mîniat asupra mea? Ce lucru ai aflat în mine care te mîhnește
pe tine? Căci ai cugetat ceea ce nu este în mine, și nici ție nu ți se cade
să ai în gînd unele ca acestea. Au nu știi scriptura aceea care zice: Nu
trebuie sănătoșilor doctor, ci bolnavilor? Pe tine, cînd voi vrea, te voi
afla, și tu, cînd vei voi, mă vei afla pe mine. Și chiar dacă nu te-aș fi mîngîiat
eu pe tine, apoi te-ar fi mîngîiat frații și alți părinți. Iar voievodul acela,
prin grijile lumești fiind dat diavolului, după ce în puțină vreme și-a venit
în simțire, ca un rob ce scapă de cumplitul stăpîn, așa scăpînd el de diavolul,
a venit la mine să primească ceva folos. Cu nedreptate era ca, lăsîndu-l pe
el, să vorbesc cu tine, care pururea te îngrijești de a ta mîntuire".
Atunci eu - zice Paladie - cu totul m-am încredințat despre
dînsul că este bărbat duhovnicesc și l-am rugat să se roage pentru mine. Iar
el, cu dragoste și cu bucurie vorbind către mine și cu dreapta sa atingîndu-se
încetișor de obrazul meu cel stîng, mi-a zis: "Multe nevoi te așteaptă pe tine
și războaiele cele grele acum le-ai suferit, luptîndu-te cu gîndul cel ce te
silea ca să lași pustia, pentru că diavolul îți punea înainte pricini binecuvîntate,
aducîndu-ți aminte de dragostea tatălui și a fratelui tău, iar tu nu te-ai învoit
cu gîndul acela. Iată, bună vestire îți vestesc, că amîndoi sînt sănătoși și
de lume s-au lepădat și va trăi tatăl tău încă șapte ani. Deci, să petreci cu
bărbăție în pustie și să nu poftești pentru aceea a te duce la patria ta căci
este scris: Nimeni, punîndu-și mîna sa pe plug și căutînd înapoi, nu este
îndreptat întru Împărăția lui Dumnezeu". Cu acele cuvinte ale omului lui
Dumnezeu mult folosindu-mă și din destul întărindu-mă - zice Paladie -, am mulțumit
lui Dumnezeu, Care, prin acel sfînt bărbat, mi-a arătat diavoleasca înșelăciune
care se lupta cu mine și pe care el a ridicat-o.
După aceea iarăși a zis către mine, vorbind cu prietenie: "Voiești
să fii episcop?" I-am răspuns lui: "Nicidecum, pentru că acum sînt episcop".
Zis-a starețul: "Cărei cetăți ești episcop?" Răspuns-am lui: "Episcopia mea
este în bucătărie, în cămară, în trapeză, la vasele cu vin. Pe acelea le cercetez
cu dinadinsul și dacă vinul ar fi oțetit, apoi îl las, iar pe cel bun îl beau.
La fel și în căldare caut și dacă în fierturi nu ajunge sare sau îndulcire,
îndată o pun și mănînc mîncare bună la gust. Asemenea fac și cu celelalte lucruri,
alegîndu-mi mie pe cele mai bune. Aceasta este episcopia mea, la care m-a ales
și m-a pus îmbuibarea mea cea iubitoare de dulceți".
Cuviosul, zîmbind, a zis: "Încetează de a rîde, pentru că episcop
ai să fii și multe osteneli și necazuri vei suferi. Iar de voiești să scapi,
să nu ieși din pustie, pentru că în pustie nimeni nu poate să te pună pe tine
episcop".
Iar eu, plecînd de la dînsul, am mers în pustie la locul meu
cel obișnuit și am spus sfinților părinți toate cele despre prea-cinstitul și
sfîntul bărbat, Ioan Cuviosul. Însă am uitat după aceea eu, ticălosul, cuvintele
lui pe care pentru mine le-a proorocit. Pentru că după trei ani, căzînd eu bolnav
de splină și de stomac, am fost trimis cu frații în Alexandria la doctori. Iar
boala aceea înmulțindu-se, m-au sfătuit doctorii Alexandriei ca, pentru schimbarea
aerului, să mă duc în Palestina, unde este aerul mai subțire și mai sănătos.
Deci, fiind eu în Palestina și însănătoșindu-mă, m-am dus de
acolo în Bitinia. Și acolo, nu știu cum, ori cu cea omenească, ori cu cea dumnezeiască
voie, Dumnezeu știe, m-am învrednicit a fi episcop, lucru care era mai presus
de puterea mea. Și am căzut în întristarea de care mi-a proorocit Cuviosul Ioan
și de a cărui proorocie atunci mi-am adus aminte. Dar aceea mi s-a întîmplat
după mutarea cuviosului. Încă îmi aduc aminte și de aceasta, cu care nevoitorul
lui Hristos voia să mă folosească și să mă învețe, ca să rabd în pustie, petrecînd
întru dînsa și neieșind deloc. Mi-a zis Cuviosul Ioan: "De patruzeci de ani
într-această chilie petrec și n-am văzut față femeiască, nici vreun ban, nici
pe cineva mîncînd și bînd, nici pe mine nu m-a văzut cineva vreodată mîncînd
sau bînd ceva".
După o vorbire ca aceea împreună cu Sfîntul Ioan - zice Paladie
-, cînd m-am întors la locul meu cel obișnuit, precum am zis, și am spus părinților
cele despre dînsul, după două luni, sculîndu-ne toți cei șapte, ne-am dus la
dînsul. Și după ce am sosit la locașul lui, ne-a primit cu dragoste, cu față
veselă, pe fiecare întrebîndu-l de sănătate. Și îndată l-am rugat ca mai întîi
să facă rugăciune pentru noi, pentru că este acest obicei la părinții cei ce
petrec în Egipt. Iar el ne-a întrebat: "Oare nu este cineva între voi cleric?"
Și au zis toți că nu este. Și căutînd spre fiecare din noi, a cunoscut pe clericul
cel tăinuit, pentru că era unul din noi diacon, dar pe care nimeni nu-l știa
că este diacon, fără numai un frate. Căci pentru smerenia sa își tăinuia cinstea
și îl oprise pe fratele, cel ce știa despre dînsul, să spună cuiva; pentru că,
după asemănare cu sfinții, el abia se socotea a fi vrednic de numele creștinesc.
Deci spre acela Cuviosul Ioan, arătînd cu mîna, a zis: "Acesta
este diacon". Iar el lepădîndu-se, sfîntul, întinzînd mîna prin ferestruica
pe unde vorbea cu noi, a apucat dreapta diaconului, a sărutat-o și a zis către
dînsul: "Nu lepăda darul lui Dumnezeu, o, fiule, nici să minți, vătămînd darul
Lui, pentru că minciuna este străină de creștini. Aceea de este și în tine,
mare ori mică, nu este lăudată, căci zice Mîntuitorul: Minciuna este de la
diavolul". Diaconul, fiind mustrat, tăcea, primind învățătura aceluia.
După ce am săvîrșit rugăciunea, un frate dintre noi, bolind
de trei zile de niște friguri, cerea tămăduire de la Cuviosul Ioan. Părintele
a zis că boala aceea îi era de folos fratelui aceluia; însă, voind nu atît boala
cît necredința să-i tămăduiască, a poruncit să ia sfîntul untdelemn și să-l
ungă. Atunci fratele acela a dat afară îndată toate vătămările ce avea înăuntru
și s-a făcut sănătos desăvîrșit. Și se vedea omul acela, adică Cuviosul Ioan,
fiind de nouăzeci de ani, cu trupul atît de chinuit, încît nici barba nu-i creștea,
și nimic altceva nu mînca decît numai roadele de prin copaci și acelea după
apusul soarelui. Apoi la bătrînețe se obișnuise atît de demult cu postirile,
încît nici pîine nu mînca, nici vreo mîncare gătită la foc.
Iar cînd ne-a poruncit să ședem, am mulțumit lui Dumnezeu, Cel
ce ne-a învrednicit să-l vedem și să vorbim cu dînsul. El, primindu-ne ca pe
nișe fii ai săi cu fața veselă, ne-a zis acestea: "De unde sînteți, o, fiilor,
și ce necaz vă apasă de ați venit la mine, omul cel prost și smerit?" Noi, spunînd
patria noastră și locuința cea de atunci în pustia Nitriei, am adăugat și aceasta:
"Am venit de la Ierusalim în aceste părți cu gînd să ne învrednicim, pentru
folosul nostru, a te vedea cu ochii pe tine, de care de mult auzisem cu auzul".
A zis către noi fericitul Ioan: "Dar ce lucru de minune voiți
a vedea, o, iubiților fii, de ați suferit atîta osteneală, venind aici? Ce trebuință
este a vedea pe un om lepădat, smerit, neavînd ceva vrednic de vedere și nici
de mirare; căci sînt pretutindeni prooroci și apostoli ai lui Dumnezeu, vrednici
de mirare și de laudă, care se cinstesc în biserici. De la aceia se cuvine a
vă folosi și a le urma lor. Însă mă minunez foarte de sîrguința voastră, cum
atîtea primejdii, ce se întîmplă în cale, nu le-ați băgat în seamă și ați venit
la noi, căutînd folos, iar noi pentru lenevirea noastră nu putem să ieșim din
chilie.
Deci, ascultați acum: Măcar că lucrul vostru este vrednic de
laudă, să nu socotiți că ați făcut ceva bun și vrednic de laudă, dar să urmați
și să săvîrșiți faptele bune ale părinților voștri, lucru care nu se întîmplă
adeseori; însă, chiar așa fiind, să nu vă nădăjduiți spre voi înșivă, pentru
că unii spre ei singuri nădăjduind și suindu-se la capătul faptelor bune, la
sfîrșit au căzut din înălțime.
Așadar, luați aminte: Rugăciunile voastre să fie drepte, curăția
inimii voastre să fie netulburată și să nu vă îndeletniciți mintea cu alte gîndiri
în vremea rugăciunilor. Vedeți, oare v-ați lepădat cu adevărat de lume? N-ați
voit să urmați faptelor bune ale altora, iar în voi înșivă de ale voastre fapte
bune vă măriți în deșert? Oare faceți ceva bun la arătarea oamenilor? Vedeți,
să nu vă socotiți a fi drepți, să nu vă înșelați cu părerea de vreun lucru bun,
ca nu cumva, în vremea rugăciunilor, să vă fie pomenire de lucru lumesc, pentru
că este nebunesc lucru, ca prin buze să vorbești către Stăpînul, iar cu gîndurile
să te întorci de la Dînsul.
Dar această cădere a minții se întîmplă la toți cei ce nu s-au
lepădat cu totul de lume, ci mai mult se sîrguiesc să se arate plăcuți lumii.
Pentru că cel ce gîndește la multe lucruri, își împarte mintea în multe griji
trupești și pămîntești și, cînd se supără de tulburările sale dinăuntru, nu
poate să vadă pe Dumnezeu. Se cade celor ce au în minte pe Dumnezeu să se depărteze
de la toate, căci zice Scriptura: Sîrguiți-vă și cunoașteți că Eu sînt Dumnezeu.
Iar cel ce a ajuns, în parte, la cunoștința de Dumnezeu, pentru că la toată
cunoștința nimeni nu poate ajunge, aceluia i se descoperă tainele lui Dumnezeu.
Vede mai înainte cele ce au să fie, privește descoperirile ca și sfinții, lucrează
puteri și primește de la Dumnezeu toate cele cerute".
Acestea și multe alte părintești sfătuiri și învățături punîndu-le
înainte Cuviosul Ioan fraților care veniseră la dînsul, a adus și oarecare povestiri
despre cei înalți la minte și despre cei ce nădăjduiesc spre sine și a spus
povestirea aceasta: A fost un oarecare monah, care petrecea în pustia cea de
aproape, bine nevoindu-se în peșteră, mîncînd pîine din osteneala mîinilor sale,
se rugîndu-se neîncetat și sporind în fapte bune.
Deci, văzîndu-și viața sa curată și cinstită, a început a se
înălța în sine cu părerea, socotindu-se că este îmbunătățit și sfînt și nădăjduia
că niciodată nu va aluneca. Dar într-o seară tîrziu, cu voia lui Dumnezeu, a
venit la dînsul ispititorul într-o nălucire de femeie preafrumoasă, ca rătăcită
prin pustie, și, găsind ușa deschisă, a intrat în peșteră și, căzînd la picioarele
monahului, l-a rugat s-o lase să se odihnească în peșteră, deoarece o apucase
noaptea. Iar el, făcîndu-i-se milă de dînsa, a primit-o, netemîndu-se de cădere,
pentru că nădăjduia în sine. Și a întrebat-o de unde vine și cum a rătăcit în
acea pustie. Iar ispititorul, cel cu chip de femeie, mințind multe, a întins
către el vorbă lungă, prin cuvinte înșelătoare. Și, ascultînd cu luare-aminte,
a început a se porni spre pofta păcatului. Apoi, spunînd amîndoi cuvinte desfrînate,
monahul se tulbura cu gîndurile și, aprinzîndu-se într-însul văpaia de pofta
desfrînării, s-au învoit la păcat, și acum se începea fărădelegea. Dar deodată
femeia aceea, chiuind cu mare glas, s-a stins ca o umbră din mîinile lui și
s-a făcut nevăzută.
Atunci, îndată s-a auzit în văzduh glas de diavoli mulți, care
rîdeau, hohoteau, îl ocărau și-i ziceau: "Cel ce se înalță, se va smeri!
Deci tu te-ai înălțat pînă la ceruri, iar acum ai căzut pînă la iad". Acel monah,
văzîndu-se așa batjocorit, a căzut în deznădejde și, lăsîndu-și chilia și pustia,
a ieșit în lume. Într-o cădere ca aceasta l-a pogorît cea mai înainte înălțare
de minte a lui.
Învățînd pocăința smereniei, Cuviosul Ioan ne arătă că, așa
cum ne duc diavolii în deznădejde, așa și noi putem să-i aducem pe ei în deznădejde,
încît să nu mai poată să ne biruiască. De aceea a adăugat, spunînd o povestire
ca aceasta: A fost un tînăr în cetate, făcînd multe răutăți și mari păcate.
După aceea, pornindu-se din frica lui Dumnezeu, a venit în simțire și umilință.
Și, ca să plîngă cea de mai înainte rea viață a sa, s-a dus la niște morminte
și a căzut cu fața la pămînt și nu îndrăznea să cheme pe Dumnezeu, nici să se
roage, socotindu-se că nu este vrednic nici să mai trăiască. Și, mai înainte
de vreme închizîndu-se în mormîntul morților, se tînguia și ofta din inimă,
suspinînd.
Și petrecînd el astfel o săptămînă, diavolii, care mai înainte
îl îndemnau la păcat, au mers la el, chiuind și zicînd: "Amar ție, necuratule,
care te-ai săturat de dulceața desfrînării, iar acum, pocăindu-te, nouă deodată
te-ai făcut vrăjmaș pe față. Ce fel de bine aștepți, fiind plin de ale noastre
răutăți? De ce nu te scoli degrabă de aici și nu mergi la lucrurile cele obișnuite
nouă? Te așteaptă desfrînații și bețivii! Pentru ce nu mergi să te saturi de
pofte, fiindcă nu-ți este nici o nădejde de mîntuire? Al nostru ești, ca cel
ce ai făcut toată necurăția, și voiești să scapi de noi. Nu vei scăpa, nu te
vei izbăvi din mîinile noastre!"
Iar el împotriva lor nimic nu răspundea, nici nu voia să audă
glasul lor, ci petrecea plîngînd neîncetat. Atunci diavolii, mult strigînd cu
certare, după ce l-au văzut că nu se înfricoșează, nici nu fuge din mormînt,
nici nu se învoiește cu ei, l-au bătut cumplit și voiau să-l omoare, dar nu
le-a îngăduit Dumnezeu. Apoi s-au dus, lăsîndu-l abia viu. Iar el, zăcînd mult
ca un mort, abia și-a venit în sine și iarăși plîngea și se tînguia de păcatele
sale cele făcute înainte. Apoi rudeniile, căutîndu-l pretutindeni, l-au găsit
în morminte și l-au rugat să se întoarcă acasă. El însă nu i-a ascultat, voind
mai bine să moară, decît să se întoarcă la viața cea dintîi. În altă noapte
iarăși au năvălit diavolii asupra lui, asemenea ca mai înainte, strigînd și
multe bîrfind, și, iarăși bătîndu-l, s-au dus.
Asemenea în a treia noapte au încercat să biruiască pe cel nebiruit;
și, văzînd că nimic nu sporesc, s-au deznădăjduit să-l mai biruiască și au fugit
cu totul de la el, fiind izgoniți de răbdarea lui. Și, fugind, strigau: "Ne-ai
biruit, ne-ai biruit și iar ne-ai biruit pe noi!" Astfel smerita pocăință și
vitejeasca răbdare aduce deznădejde diavolilor. De atunci diavolii nu mai puteau
să facă vreun rău acelui tînăr, care a petrecut după aceea cu plăcere de Dumnezeu
și a fost pildă vie la mulți oameni deznădăjduiți, spre ridicarea din păcate
și spre adevărata pocăință.
Iarăși vorbind Cuviosul Ioan despre înălțarea minții, care pogoară
pe om din înălțimea darului lui Dumnezeu, și despre smerita cugetare, care înalță
spre milostivirea lui Dumnezeu, a adus povestirea aceasta: Era alt monah ce
petrecea în pustia cea dinăuntru și care se ostenise mulți ani cu fapte bune.
Dar la bătrînețe s-a ispitit, prin meșteșugirile vrăjmașului, și puțin de n-a
pierit prin înălțarea minții sale. Acela se nevoia în mare liniște, în rugăciuni,
în cîntări de psalmi și în multe cugetări de Dumnezeu. Așa petrecea toate zilele
și nopțile și vedea unele vedenii dumnezeiești la arătare, pe unele cînd dormea,
iar pe altele chiar fiind treaz. Iar somnul lui era foarte puțin, încît abia
era cu putință a se numi somn.
Și atît era cuprins de dorirea vieții celei fără de trup, încît
de trupeasca hrană nu se îngrijea deloc, nici lucrînd pămîntul, nici sădind
pomi de livezi, fiind plin de credință și de nădejde spre Dumnezeu. De cînd
se sălășluise în pustie, nici o grijă nu avea cu ce să-și hrănească trupul său,
iar pe toate cele pămîntești uitîndu-le, cu dorirea de Dumnezeu se cuprinsese
desăvîrșit, așteptînd trecerea din această lume la Dumnezeu. Astfel, se îndulcea
foarte mult cu lucrurile cerești cele nevăzute și nădăjduite și nu i-a slăbit
trupul, nici nu i s-a tulburat cîndva sufletul lui. Ci într-o măsură bună, cinstită
și fericită i se rînduise viața lui, ca și cum ar fi fost între cei trupești
și între cei fără de trup, nici fără de trup fiind el, nici foarte trupesc.
Și a fost cinstit de Dumnezeu după cîtăva vreme, încît i se
trimitea pîine din cer, prin mînă nevăzută. Căci, intrînd în peștera sa, găsea
pe masă pîine curată, care putea să-i ajungă la două sau la trei zile. Și cînd
simțea cu trupul său că-i trebuie hrană, închinîndu-se lui Dumnezeu, gusta ceva
și iarăși cu cîntare își sătura sufletul, petrecînd în rugăciune și în gîndirea
la Dumnezeu, din zi în zi sporind în săvîrșirea cea mai aleasă a faptei bune
și în nădejdea celor viitoare dîndu-se cu totul.
Deci acum pentru răsplătirea sa nădăjduia fără îndoială, ca
și cum aceea ar avea-o în mîini. Și aceasta i-a fost pricina căderii lui în
ispită. Pentru că a venit într-un gînd de mîndrie ca acesta, încît se socotea
pe sine că este mai mare decît alții și că are de la Dumnezeu mai mare dăruire
și cerești bunătăți pregătite lui mai mult decît ceilalți oameni. Și nădăjduia
în sine că niciodată nu va putea să alunece dintr-o viață ca aceea, înaltă în
fapte bune.
Astfel socotindu-se în sine, nu după multă vreme s-a născut
într-însul puțină trîndăvie, apoi a crescut lenevirea; și era cunoscută lenevirea
aceasta, căci și din somn a început a se scula mai tîrziu, iar cîntarea de psalmi
și rugăciunile lui erau mai scurte, nu ca mai înainte, prelungite.
Și era într-însul gîndul de a se odihni puțin și el se învoia
cu aceasta. Și se tulbura cu gîndurile și în taină gîndea ceva necuviincios.
Dar obișnuința lui cea dintîi spre nevoință îl deștepta puțin din lenevire și
din tulburarea gîndurilor și îl făcea mai nevoitor, însă el iarăși cădea într-aceeași
tulburare a gîndurilor. Și după obișnuitele rugăciuni, intrînd în peșteră, după
ce a înserat, a găsit după obicei pîine trimisă lui de Dumnezeu în chip nevăzut,
dar acum nu era așa curată ca mai înainte. Dar, întărindu-și trupul, n-a lepădat
gîndurile cele necurate și nici nu cunoștea că sufletul său este vătămat de
ele, nici nu s-a întors spre căutarea tămăduirii rănii celei dintîi, socotind
a fi lucru mic să primească gîndurile cele necurate și întru dînsele cu îndulcire
să zăbovească.
Iar a doua zi, după rugăciunile și cîntările de psalmi cele
obișnuite, însă de gînduri risipite, venind seara, a intrat în peștera sa să
se întărească cu hrană. Însă a găsit toată pîinea necurată, de care lucru se
minuna foarte mult și se întrista cu duhul, dar a mîncat și s-a întărit.
Iar după ce a sosit a treia noapte, întreită răutate și-a făcut,
pentru că mintea lui iarăși a înmulțit gîndurile cele necurate și era atît de
tulburat de desfrînata poftă, încît i se părea în mintea lui că este cu dînsul
o femeie și săvîrșește păcatul. După ce a trecut noaptea, iarăși săvîrșind obișnuita
pravilă, deși cu multă împiedicare de gînduri, cînd a înserat, a mers la pîine
și a găsit-o nu numai necurată, ci ca și cum de șoareci și de cîini ar fi mîncată
și numai rămășițele sfărîmate pe pămînt le-a găsit. Atunci a suspinat și a lăcrimat,
însă nu și-a sfărîmat inima sa atît cît să poată ajunge spre alungarea necuratelor
gînduri și a pătimașului război.
Adunînd acele necurate sfărîmături, a mîncat puțin, nu cît a
voit să mănînce, și s-a culcat ca să doarmă. Și îndată a năvălit asupra lui
un nor de gînduri preadeșarte, atrăgîndu-l din pustie la lume; și cu totul cuprinzîndu-se
de poftă, neputînd răbda mai mult și a-și veni în simțire - Dumnezeu așa voind
o vreme, pentru a lui înălțare de minte -, s-a sculat și s-a dus noaptea prin
pustie, vrînd să ajungă la locuințele oamenilor mireni. Dar după ce s-a făcut
ziuă și zăduful soarelui a început, a ostenit bătrînul - pentru că acum nu mai
era tînăr -, iar calea era prea depărtată pînă la locul unde avea el de gînd
să meargă. Deci căuta încoace și încolo, ca doar va vedea vreo mînăstire, la
care, abătîndu-se, s-ar putea odihni. Și s-a întîmplat, după rînduiala lui Dumnezeu,
o mînăstire în drum, în care el intrînd, frații cei ce erau acolo l-au primit
cu dragoste și cu cinste, ca pe un părinte, spălîndu-i fața și picioarele. Și,
făcînd rugăciune, i-au pus înainte masă și-l pofteau să guste pentru dragoste
din cele puse înainte.
După ce s-a întărit, l-au rugat frații să le spună cuvînt de
mîntuire, cum vor scăpa de cursele diavolului și cum vor putea birui gîndurile
cele necurate. Iar el îi sfătuia pe dînșii, ca un părinte, să fie tari și statornici
în osteneli, ca unii ce, nu după multă vreme, vor fi odihniți de Hristos. Grăindu-le
lor multe despre pustniceștile nevoințe, i-a folosit foarte mult. Iar după ce
a încetat învățătura, singur odihnindu-se la un loc deosebit, a început a gîndi
în sine, cum învață pe alții, dar nu se îngrijește de sineși; pe alții îi folosește,
iar pe el se smintește, pe alții îi povățuiește la calea mîntuirii, iar el singur
se păgubește și merge la pierzare.
Astfel, socotindu-se și văzîndu-se biruit de gîndurile cele
viclene, s-a întors îndată în pustie, ducîndu-se nu încetișor, ci fugind și
alergînd la locul său cel dintîi, plîngînd pentru înșelarea sa și zicînd: "De
nu mi-ar fi ajutat Domnul, mi s-ar fi sălășluit în iad sufletul meu, căci
puțin de n-am căzut în toate răutățile". Și s-a împlinit cuvîntul zis la Pilde:
Frate pe frate întărindu-se, sînt ca o cetate tare și înaltă și se întărește
ca o împărăție întemeiată. Din acea vreme s-a îndreptat bine acel monah,
căci, încuindu-se în peștera sa, a căzut la pămînt, presărîndu-și țărînă pe
cap, plîngînd și tînguindu-se multe zile. Și de la pămînt nu s-a sculat, pînă
ce nu s-a încredințat de la înger despre primirea pocăinței sale și de pîinea
cea dinainte ce i se trimitea de la Dumnezeu și își afla pentru el hrană fără
osteneala mîinilor sale. Astfel smerește înălțarea minții pe om!"
Acestea le spunea Cuviosul Ioan fraților celor ce veneau la
dînsul. Apoi a adăugat: "O, fiilor, smeriți să fiți în cele mici și în cele
mari lucruri! Pentru că aceasta este cea dintîi poruncă a Mîntuitorului, Care
a zis: Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția cerului.
Pentru că a fi sărac cu duhul, însemnează a fi smerit, și neînșelați să fiți
de diavolii care vă aduc vouă păreri și năluciri. Și dacă ar veni cineva la
voi frate, prieten, soție, părinte, învățător, maică sau soră, mai întîi să
ridicați mîinile la rugăciune și, de va fi nălucire, va fugi de la voi.
Dacă cineva v-ar lăuda pe voi, diavol sau om, să nu-l ascultați
pe acela, nici să vă înălțați cu mintea. Că și pe mine adeseori noaptea mă înșelau
diavolii și nu mă lăsau să mă rog în pace, nici să mă odihnesc, punîndu-mi oarecare
năluciri înainte toată noaptea. Iar după ce venea ziua, batjocorindu-mă, se
închinau pînă la pămînt înaintea mea, zicîndu-mi: "Iartă-ne pe noi, părinte,
că osteneală ți-am făcut ție toată noaptea". Iar eu le răspundeam: "Duceți-vă
de la mine toți lucrătorii fărădelegii și nu ispitiți pe sluga Domnului".
Pentru aceasta, fiilor, să nu iubiți gîlceava, învățîndu-vă
totdeauna gîndirea de Dumnezeu și rugîndu-vă lui Dumnezeu să vă dea vouă ca
să aveți pururea minte curată. Bun este cu adevărat și acel nevoitor care, petrecînd
în lume, se îndeletnicește în cinstite lucruri, arătînd altora iubire de oameni,
primire de străini, dînd milostenie, făcînd bine celor ce vin la dînsul, ajutînd
pe cei ce sînt întru osteneli și petrecînd fără de nici un fel de mînie. Unul
ca acesta este frate bun, pentru că petrece în fapta lucrurilor celor bune și
săvîrșește poruncile Domnului, însă cu pămîntești lucruri se îndeletnicește.
Dar mult mai bun și mai mare este cel ce petrece în gîndirea
de Dumnezeu, care trece de la cele materialnice la cele nematerialnice, însuși
lepădîndu-le și uitîndu-le pe cele de jos, încearcă pe cele cerești, stînd înaintea
Dumnezeului tuturor, de toate dezlegîndu-se și de nici o grijă înapoi întorcîndu-se.
Unul ca acesta este cu Dumnezeu, cinstindu-L cu neîncetate cîntări de psalmi.
Știu eu pe un om în pustie, care zece ani n-a gustat nimic din pămîn-teasca
hrană, ci îngerul îi aducea în a treia zi cereasca hrană și i-o dădea în gură,
și aceea îi era hrana și băutura - aceasta Cuviosul Ioan o spunea ca despre
altul, dar însuși el era acela.
Mai știu - zicea el - și aceasta, că la acel om, într-o nălucire,
s-au dus diavolii, arătîndu-i cete de îngeri și căruțe de foc și mulți purtători
de arme, ca și cum ar fi venit un împărat, ce-i zicea: "Întru toate cu dreptate
și cu bunătate ai petrecut, o, omule. Deci de acum închină-te mie și ca pe Ilie
te voi înălța pe tine". Iar monahul acela a zis în sine: "Eu în toate zilele
mă închin Împăratului meu Iisus Hristos și, de ar fi fost El, nu de aceasta
ar fi avut trebuință de la mine". Și a răspuns diavolului: "Eu pe Dumnezeu Îl
am Împărat și Stăpîn, Căruia totdeauna mă închin, iar tu nu ești împăratul meu!"
Și îndată s-au stins diavolii".
Cu niște povestiri ca acestea și învățături duhovnicești și
cu acest fel de viață, asemenea îngerilor, Cuviosul Ioan, pe mulți folosindu-i
și desăvîrșit plăcînd lui Dumnezeu, mai înaintea sfîrșitului său, la nouăzeci
de ani, a poruncit ucenicilor săi ca nimeni să nu vină la dînsul pînă a treia
zi. Iar după trei zile, mergînd frații, l-au aflat cu genunchii plecați la pămînt
ca la rugăciune, iar cu sufletul se dusese la Domnul, ca să stea, cu cereștile
cete îngerești, înaintea scaunului lui Dumnezeu, Celui în Treime lăudat, Tatălui
și Fiului și Sfîntului Duh, Căruia I se cuvine slava, în veci. Amin.