Cuviosul Ilarion din tinerețe s-a călugărit, purtîndu-și crucea
și urmînd lui Hristos Cel răstignit, patimile trupești supunîndu-și cu înfrînare.
El pe toți monahii i-a covîrșit cu fapta bună și, într-o chilie întunecoasă
închizîndu-se, fără tulburare a petrecut mulți ani și s-a luminat cu nepătimirea.
Pentru aceea și de rînduiala preoțească s-a învrednicit și a fost egumen al
mînăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont. Și a făcut minuni
alese, că jivinele care vătămau semințele roditoare le certa și le izgonea cu
cuvîntul din țarini și din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea și pămîntul
cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea rîului, ca și Elisei proorocul,
a despărțit-o; mîna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să
vadă și șchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor,
care în zadar se osteneau, cu pești mulți le-a umplut mrejele.
Despre dînsul scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cîntări, în
a opta pesnă a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mîntuitorului a răbdat
prigoniri de la muncitori și îl numește mucenic. Pentru că a viețuit, precum
se povestește într-o cuvîntare, pe vremea împărăției lui Leon Armeanul (813-820),
care a călcat sfintele icoane. Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe
vremea împărăției lui Leon Isaurul (717-741) și a lui Copronim, fiul lui (741-775),
care cu mulți ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, și că a pătimit pentru
sfintele icoane în acea vreme cînd voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a
năvălit fără veste cu oaste asupra mînăstirii ce se numea Pelichit, în sfînta
și marea joi a mîntuitoarelor Patimi, cînd se săvîrșea dumnezeiasca Liturghie.
Și, intrînd în biserică și în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cîntarea
și a răsturnat la pămînt Sfintele și dătătoarele de viață Taine ale lui Hristos.
După aceea, prinzînd pe cei mai aleși monahi, patruzeci și doi la număr, i-a
ferecat cu legături de fier, iar celorlalți, cu bătăi cumplite chinuindu-i,
le-a rupt trupurile; pe alții, bărbile și fețele lor cu smoală ungîndu-le, i-a
aprins și altora nasurile le-a tăiat. După aceea a aprins mînăstirea și biserica,
iar pe cei ferecați, patruzeci și doi de părinți, i-a surghiunit în țara de
la marginea Efesului și acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu
silă de moarte.
Deci, în acea vreme, și Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între
părinții aceia, avînd rînduiala egumeniei, se știe că a pătimit mult și și-a
dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.