Despre pătimirea Cuviosului Marcu, Episcopul Aretusiei, Sfîntul
Grigorie de Nazianz scrie în întîiul său cuvînt asupra urîtului de Dumnezeu
Iulian Paravatul (Apostatul) astfel:
Minunatului Marcu Aretusianul, cine nu știe ce i s-a întîmplat?
Și povestirile cele despre dînsul, cine nu le pomenește? Acela, în împărăția
marelui Constantin, după stăpînirea cea dată atunci creștinilor, a stricat o
capiște idolească și mulțime de popor de la rătăcirea păgînească la calea cea
dreaptă a mîntuirii a povățuit, nu numai prin chipul cel fără de prihană al
vieții, cît și prin frumoasa grăire a vorbei.
Pentru aceasta a fost de demult în multă ură și mînie la aretusienii
cei iubitori de diavoli. După aceea, schimbîndu-se stăpînirea creștinească,
iar puterea păgînească începînd iarăși a crește și a se înviora, în acea vreme
cumplită n-a scăpat de mîinile muncitorilor. Pentru că mulțimea poporului cel
iubitor de diavoli, deși o vreme și-a stăpînit mînia, după asemănarea focului
ascuns în materie sau a unui rîu oprit cu sila, însă, dobîndind vreme potrivită,
precum focul se aprinde și rîul iese cu pornire, astfel mînia și răzbunarea
cea neoprită a poporului a început a se întinde îndată sub împăratul Iulian
Apostatul (361-363).
Văzînd Sfîntul Marcu pe poporul aretusienilor, care se ridicase
asupra lui, că nimic bun nu gîndește, s-a hotărît să fugă îndată, nu pentru
că era cuprins de frică, ci ascultînd porunca Domnului, prin care ni se poruncește
a fugi din cetate și a da loc prigonitorilor. Pentru că, deși creștinii sînt
tari, viteji și cu răbdare, li se cade a se îngriji pentru a lor mîntuire și
pe prigonitori a-i cruța, ca nu dintr-a lor vrăjmașă răutate, de care sînt plini,
lor înșile mai mare pierzare să-și înmulțească.
Dar, văzînd pe mulți duși și tîrîți pentru dînsul, iar pe mulți
de cruzimea cea cumplită a muncitorului petrecînd în primejdie sufletească,
bărbatul cel ales n-a suferit ca, pentru a lui fugă și pierzare, alții să se
primejduiască. De aceea, mai bine și mai cu înțelepciune sfătuindu-se în sine,
s-a întors și de bunăvoie s-a dat poporului și împotriva vremii celei cumplite
a venit ca la un război. Deci, acolo ce fel de cruzimi nu erau? Ce fel de muncă
nu se scornea? Că din cei ce năvăleau asupra lui, fiecare aducea o deosebită
muncă asupra sfîntului. Și mai ales se întărîtau de vitejia sfîntului și se
mîniau de bărbăția lui în munci, socotind-o ca o defăimare a lor.
Se purta bătrînul cel sfințit, pătimitorul cel de bunăvoie,
prin cetate înaintea tuturor, fiind cinstit pentru bătrînețe, dar mai cinstit
pentru viața sa îmbunătățită. Deci era purtat prin cetate de toți, de oricare
vîrstă și rînduială, și chinuit de toți, de bărbați și de femei, de tineri și
de bătrîni și de cîți rînduiau lucrurile poporului în cetate și cîți erau însemnați
cu orice cinste. Și tuturor una le era sîrguința: ca în mînie și în cruzime
unul pe altul să se întreacă. Și toți socoteau a fi lucru mare ca să-l împresoare
cu multe munci și să-l biruiască pe tarele nevoitor bătrîn, care se împotrivea
la toată cetatea.
Deci, a fost tîrît pe ulițe, împins în noroi, adăugîndu-i la
munci dosădirea cu ocară, fiind tras de păr și de celelalte părți ale trupului,
de la copil la copil. Iar la locul cel de muncă fiind spînzurat și împins, împungeau
aceia vitejescul lui trup cu cuțite și cu sulițe, avînd acea priveliște ca rîs
și jucării. Și cu niște unelte de muncire picioarele lui le-au străpuns pînă
la oase, apoi cu ațe de in foarte subțiri și foarte tari i-au desfăcut unghiile.
După aceea, ridicîndu-l gol sus într-o coșniță, cu miere și cu grăsime ungîndu-l
peste tot, la amiază fiind arșița mare de soare, albinele și viespile îl mîncau.
Și, cu cît fericitul se topea de cumplitul zăduf al soarelui,
cu atît mai cumplit pătimea de împungerea albinelor și a viespilor. Iar, fiind
bătrîn cu anii, se arăta tînăr în acea nevoință de chinuire, neschimbîndu-și
strălucirea feței sale, ci mai vîrtos avînd o îndulcire din muncile acelea și
de muncitori își bătea joc. Încă și acest lucru vrednic de pomenire se povestește
despre dînsul, că se mîngîia văzîndu-se sus spînzurat pentru Hristos, iar pe
aceia fiind jos. Și era cu atît mai sus de cei ce-l munceau, încît nici o durere
nu simțea în sine, ca și cum ar fi fost altul, iar nu el pătimind unele ca acelea.
Și pătimirea sa o socotea a fi slavă, iar nu primejdie. Dar pe cine o priveliște
ca aceea nu l-ar fi adus la umilință, chiar de ar fi avut prea mică milostivire
și iubire de oameni? Însă nu se putea aceea, de frica muncitorilor și mînia
împăraților.
Așa răbdînd sfîntul pentru capiștea cea risipită, n-a dat nici
un ban muncitorilor pentru risipirea aceea, de unde se vede că pentru dreapta
credință a răbdat niște munci ca acestea. Iar aretusienii au pus mare preț pe
capiștea cea risipită, cerînd ca, ori tot prețul în aur să le dea, ori iarăși
capiștea să le-o zidească. S-a văzut atunci sfîntul pentru a sa dreaptă credință
mai mult împotrivindu-se, nevrînd să săvîrșească cele poruncite, căci prin răbdarea
sa, încet biruindu-i, ei micșorau cîte ceva din prețul acela, încît acum foarte
puțin cereau de la dînsul, putînd cu înlesnire să le dea. Și cu împotrivire
se certau între dînșii, încît unul se sîrguia să biruiască, iar altul să fie
nebiruit. Adică închinătorii de idoli voiau ca măcar ceva din prețul acela să
le plătească episcopul, iar el nici un singur ban nu voia să le dea. Astfel
s-a arătat că el nu pentru aur, ci pentru buna credință a intrat în nevoința
pătimirii.
Se vorbește că eparhul Aretusiei, măcar că era cu credința elin,
însă pătimirile cele de multe feluri ale Sfîntului Marcu neputînd a le suferi,
a zis către împărat cu îndrăzneală: "Oare nu ne este rușine, o, împărate, ca
să fim mai pe urmă decît toți creștinii? Că nici pe un bătrîn n-am putut să-l
biruim, cu toate felurile de munci chinuindu-l, și nici a-l birui nu este lucru
cinstit. Oare nu este cea mai de pe urmă rușine ca de la dînsul să ne ducem
biruiți?" Cu acest fel de bărbăție, eparhul și împăratul se rușinau. Iar tiranul
aretusienilor ajunsese pînă la atîta groază și răutate, încît întrecea pe toți,
chiar și pe aflătorul și îndemnătorul răutății, pe diavol, îl covîrșea.
Și Teodoret zice că aretusienii, văzînd puterea cea tare a minunatului
și Sfîntului bătrîn Marcu, s-au schimbat în blîndețe, minunîndu-se de răbdarea
lui cea atît de mare și, dezlegîndu-l, l-au lăsat liber. Apoi, ascultînd cuvintele
lui cele învățătoare, au învățat sfînta credință și s-au făcut cu toții creștini.
Iar despre Sfîntul Chiril, diaconul, același Teodoret povestește
astfel, zicînd: Răutatea cea făcută de elini în Fenicia, cine poate s-o spună
fără de lacrimi? Căci în cetatea Iliopolis acel urît neam ce are de hotar Libanul,
aducîndu-și aminte de Chiril diaconul, care, pe cînd împărățea Constantin, aprinzîndu-se
cu dumnezeiască rîvnă, pe mulți idoli ce se cinsteau în acea cetate i-a sfărîmat,
nu numai l-au ucis, ci, și pîntecele lui tăindu-l în bucăți, pe cele dinăuntru
au îndrăznit a le mușca cu dinții de mînie.
Însă nu a fost tăinuită fapta aceea de Atotștiutorul Dumnezeu,
ci au luat vrednică pedeapsă pentru răutățile lor. Căci, cîți au îndrăznit a
face aceea, toți pînă la unul au căzut uciși. Întîi și-au pierdut limbile, pentru
că s-au rănit și, putrezind în gură, au căzut, iar la sfîrșit orbind toți de
vederea ochilor; deci, cu niște primejdii ca acestea s-a arătat puterea dreptei
credințe celei adevărate. Iar în Ascalon și în Gaza, cetățile Palestinei, mai
întîi la bărbații cei împodobiți cu cinstea preoțească, apoi și la femeile și
fecioarele cele sfințite lui Dumnezeu, spintecîndu-le pîntecele, le-au umplut
cu orz și le-au aruncat la porci spre mîncare. O muncire fără de omenie ca aceea
au făcut. Deci, sfinților mucenici li s-au pregătit cununile biruinței în împărăția
lui Hristos, iar muncitorilor veșnică muncă în iad, care îi va apuca pe ei cu
răsplătirea dreaptă a adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia
I se cuvine slavă, în veci. Amin.