Care patrie și cetate a odrăslit și a crescut pe acest viteaz
nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceștile lui nevoințe, cu siguranță
nu pot spune - zice Daniil monahul, scriitorul vieții acestuia. Care loc îl
are acum pe acest dumnezeiesc și minunat bărbat și cu ce dulceți de hrană fără
de moarte îl hrănește, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru
care Sfîntul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: "Petrecerea
noastră este în ceruri", unde cu nematerialnică simțire, cu negrăită dulceață
săturîndu-se de necheltuitele bunătăți, primește răsplătirile cele vrednice
de sudorile sale și pentru dureri are cinstea cea fără durere, moștenind cereasca
Împărăție cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.
Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru
materialnicul trup, voi spune arătat. De șaisprezece ani fiind cu vîrsta trupească,
iar de o mie de ani cu istețimea înțelegerii, acest fericit, singur pe sine
ca pe o jertfă fără prihană și bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu.
Deci și-a înălțat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se
de locul cel văzut al înălțimii muntelui, către înălțimea cerească. Și, văzînd
cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut și înstrăinîndu-se de lume, a iubit de la
început blîndețile cele împodobite cu smerenia, ca pe niște începătoare ale
tinereților noastre gîndite, ca pe o învățătură a faptelor bune, tăind toată
îndrăzneala și mîndria vorbirii și a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o
singură deprindere monahicească, a izgonit pe înșelătorul părerii și iubirii
de sine și, ca cel mai iscusit învățător duhovnicesc, și-a plecat grumajii,
nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.
Și așa viața lui, care desăvîrșit murise lumii, și-a rînduit-o
între frați, ca și cum ar fi fost mic între dînșii, neștiind ca un copil încă
a grăi, nefăcînd nimic după voia sa, ca și cum fără cuvîntare și fără voință
și-ar fi avut sufletul schimbat în totul de fireasca deosebire. Dar mai de mirare
este că, fiind învățat la toată înțelepciunea din afară, a cuprins prin smerita
cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înțelepciunii din afară,
desăvîrșit se face străină de smerenie.
Starețul și învățătorul Cuviosului Ioan - precum zice Sinhron
- a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul
său Ioan, cînd acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie,
proorocind despre Ioan, a zis că "are să fie ca o mare stea în toată lumea";
lucru care s-a și împlinit după aceea.
Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul
Ioan, iar Atanasie, căutînd spre Ioan, a zis către Martirie: "Spune-mi, Martirie,
de unde ai ucenicul acesta și cine l-a tuns în călugărie?" Martirie răspunse:
"Este robul tău, părinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O,
părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!"
În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele
stareț Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceștia văzîndu-i starețul,
s-a sculat și, luînd apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui
Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat și mîna. După aceea Ștefan, ucenicul marelui
Ioan Savaitul, a întrebat pe stareț: "Pentru ce ai făcut așa, părinte, de ai
spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învățătorului, și dreapta lui ai
sărutat-o?" Marele stareț răspunse: "Să mă crezi, fiule, că nu știu cine este
acel monah tînăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai și aceluia
i-am spălat picioarele". Astfel au fost proorociile sfinților părinți despre
acest Cuvios Ioan, fiind el încă tînăr, și care după aceea s-au împlinit toate
la vremea lor.
Petrecînd Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece
ani, a rămas sărman, mutîndu-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimițîndu-l
înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător și sprijinitor - precum zice
Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieșit la loc de liniște în Sinai, avînd rugăciunile
părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela
era departe de biserică ca la cinci stadii și se numea Tola.
Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei
sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorința cea aprinsă a dumnezeieștii
iubiri. Și cine este în stare să arate prin cuvinte și să spună prin povestiri
cu de-amănuntul ostenelile lui săvîrșite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile
cele mici se cunosc cele mari, așa din cele mai mici nevoințe ale lui să auzim
viața acestui cuvios bărbat, atît de bogată în fapte bune.
Mînca la masa sa toate cele neoprite de porunca monahicească,
însă foarte puțin, încît se vedea că mai mult gustă, decît mănîncă. Cu aceasta
zdrobea înțelepțește cornul mîndriei, pentru că din toate mînca, ca să nu i
se înalțe mintea cu postirea. Dar, gustînd foarte puțin, pe doamna și născătoarea
patimilor cea iubitoare de dulceți, adică pe îmbuibarea pîntecelui, o mîhnea
prin înfrînare și prin scurtimea mesei, strigînd către dînsa: "Taci, amuțește!"
Iar prin viața cea pustnicească și prin vederea cea rară a fețelor omenești,
a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenușă pînă la sfîrșit și a
adormit-o desăvîrșit.
Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfîntul Apostol Pavel
a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii și prin lipsirea
celor de trebuință. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte și slăbănogire
a sufletului, prin pomenirea morții celei trupești, împungînd-o ca și cu un
bold și a ridicat-o la trezire și osteneală. A dezlegat lanțurile și legăturile
a toată pătimirea și toate poftele cele simțite le-a rupt prin plîngere. Iar
patima mîniei era mai dinainte omorîtă într-însul, prin arma ascultării. El
rareori de se ducea la cineva, dar și mai rar grăia ceva și a omorît lipitoarea
deșartei slave, cea asemenea cu păianjenul.
Dar ce vom zice - grăiește monahul Daniil - despre biruința
mîndriei? Ce vom zice de curăția cea desăvîrșită a inimii, pe care acel nou
Veseleil a început-o prin ascultare și a desăvîrșit-o prin venirea de față a
Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de față,
niciodată nu se izgonește diavolul și ceata cea de un chip cu dînsul. Unde voi
găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele
de laudă?
De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se
află la mulți. Este și pînă acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peșteră
mică, care era atît de depărtată de chilia lui și de ale altora, încît nu era
auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slava deșartă. În acea peșteră
intra adeseori și, fiind aproape de cer, prin tînguiri și prin chemările lui
Dumnezeu se atingea de ceruri, strigînd cu suspine asemenea cu cei care sînt
tăiați de sabie sau arși de fiare înfocate sau lipsiți de ochi.
Iar somn avea atît numai cît să nu-și piardă ființa minții cu
privegherea. Și, mult mai înainte de a se culca, se ruga și alcătuia cărți,
precum a alcătuit cartea ce se numește "Scara", pentru care s-a numit și el
mai pe urmă "Scărar", pentru că aceasta îi era alungarea trîndăviei lui, adică
a scrie cărți. Iar toată curgerea vieții lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată
și dorința spre Dumnezeu cea nesățioasă, pentru că pe Acela ziua și noaptea
văzîndu-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăției sufletului, nu putea
a se sătura.
Un monah anume Moise, rîvnind vieții celei îmbunătățite a Cuviosului
Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povățuiască
de dînsul la adevărata filosofie. Și și-a cîștigat și mijlocitori pentru sine
către sfîntul cinstiți bătrîni și, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul
l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere și ucenicie. Într-una din
zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pămînt
la grădină, spre îngrășarea verdețurilor. Mergînd Moise pînă la locul cel însemnat,
își făcea ascultarea fără lenevire.
La amiază fiind și zăduful soarelui arzînd foarte tare - căci
era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare și,
culcîndu-se, a adormit. Iar Domnul, nevrînd să mîhnească întru ceva pe robii
Săi, a întîmpinat, prin obișnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neașteptată,
iar pe Sfîntul Ioan din mîhnire l-a scos. Căci, șezînd cuviosul în chilie, cu
rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare și într-un somn ușor aflîndu-se, a văzut
pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfințită cuviință, defăimîndu-l
pentru somn și zicîndu-i: "Așa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este
în primejdie!" Iar Sfîntul Ioan, îndată deșteptîndu-se, s-a înarmat cu caldă
rugăciune pentru ucenicul său.
Apoi, după ce a înserat și ucenicul s-a întors de la lucru,
îl întreba starețul: "Au doar ți s-a întîmplat vreun lucru rău și neașteptat?"
Iar el a zis: "O piatră mare puțin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte,
nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul
tău strigîndu-mă și îndată de sub piatră am fugit și deodată a căzut piatra!"
Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului,
ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulțumire lăuda pe Bunul Dumnezeu.
Și era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune și doctor al
rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzîndu-se tare cu
greutate de diavolul desfrînării și fiind întru mîhnire mare, a mers la acest
mare părinte cu sîrguință și și-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plîngere
și cu tînguire. Iar acela i-a zis: "La rugăciune să alergăm amîndoi, o, prietene!"
Și, săvîrșindu-se cuvintele de rugăciune și încă pe fața sa zăcînd jos cel ce
pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte
cînd zice: Voia celor ce se tem de El va face și rugăciunea lor va auzi.
Pentru că a fugit balaurul cel de desfrînare, prin bătăile rugăciunii celei
tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzîndu-se liber de
patima aceea și preabine tămăduit, foarte tare se minuna și lui Dumnezeu, Cel
ce a preamărit pe robul Său, împreună și robului celui ce L-a preamărit pe El,
Îi înălța mulțumire.
Însă erau oarecare pătrunși de zavistie, care pe acest folositor
învățător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor și mincinos. Iar
el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvîntul, ci și cu
tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toți îi întărește. Căci a tăcut
un an întreg, negrăind nici un cuvînt, pînă ce ocărîtorii săi s-au făcut lui
rugători, cunoscînd ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea
curgător și să piardă mîntuirea tuturor; deci, mergînd, l-au rugat ca iarăși
să-și deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a
supus și iarăși se ținea de cea dintîi rînduială a sa, de a învăța.
După aceea, minunîndu-se toți de el întru toate îndreptările,
ca pe un nou Moise cu sila spre povățuirea vieții de obște l-au rînduit, punînd
pe luminatul acela luminător în sfeșnicul cel mai dintîi. Iar el, fără de voie
primind egumenia muntelui Sinai, și mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele
lui Dumnezeu și, în ceața cea neapusă a cunoștinței de Dumnezeu, prin gîndirea
la El intrînd și suindu-se pe treptele cele gîndite pe scara cerească, a luat
legea cea scrisă pe tăblițele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Și în cuvîntul
lui Dumnezeu și-a deschis gura sa și a tras Duh. Iar din buna comoară a inimii
sale a răspuns cuvintele cele bune.
După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică
după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au
mers odinioară în locaș șase sute de străini, care, șezînd la gustarea mîncării,
au văzut un tînăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni și cu
stăpînire poruncea atît rînduitorilor și economilor, cît și bucătarilor, trapezarilor
și altora ce slujeau. Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, cînd au șezut
să mănînce cei ce slujiseră, a fost cercetat tînărul acela osîrdnic, poruncitor
al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurînd și poruncind, pregătea
masa. Deci era căutat ca și el să șadă la masa cea de pe urmă, să mănînce cu
ceilalți. Dar, deși cu osîrdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla.
Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: "Lăsați de a-l căuta
pe acela, căci Moise, proorocul și dătătorul de Lege, a slujit în al său loc".
Era într-un an în părțile acelea neploaie și secetă mare și,
adunîndu-se popoarele din cetățile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan,
rugîndu-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Și, rugîndu-se
cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorît și a adăpat pămîntul cel uscat și
l-a făcut aducător de roade.
După aceea a sosit la sfîrșitul vieții celei vremelnice, bine
povățuind pe ai săi duhovnicești israiliteni, numai într-una nefiind asemenea
cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul
lui Moise nu se știe unde a fost. Iar de sfințenia Cuviosului Ioan - zice Daniil
monahul - mărturisesc mulți, dar mai ales aceia care, fiind povățuiți cu cuvintele
lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mîntuit și încă se mîntuiesc. Mărturisește
David, tînărul bărbat ales, care a moștenit înțelepciunea înțeleptului Ioan;
ba încă mărturisește și Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor,
de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorît de la muntele Sinai
la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, și ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise
de Dumnezeu - cuvinte ce se numesc "Scară" -, în care literele cele văzute învață
osteneală, iar puterea ce se înțelege din literele cele alcătuite povățuiește
la vederea de Dumnezeu.
Iar cînd se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul - zice
Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care
l-au hotărît la egumenia Sinaiului, din vremea vieții sale. Acela, plîngînd,
zicea: "Stăpînul meu, te duci, lăsîndu-mă pe mine? Eu m-aș fi rugat ca pe mine
să mă trimiți, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moșteniri!
Acum, iată, eu sînt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu".
Sfîntul Ioan i-a răspuns: "Nu plînge, nici te întrista, pentru că, de voi afla
îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aștepta ca anul acesta să-l săvîrșești aici.
Ci voi ruga pe Domnul și te voi lua la mine!" Și s-a împlinit aceea, căci, după
sfîrșitul fericit al Cuviosului Ioan, și ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus
în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele
său, Cuviosul Ioan, în slava sfinților, lăudînd pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul
Duh, în veci. Amin.
NOTĂ - Despre patria și neamul Cuviosului Ioan Scărarul, se
scrie în cartea aceluia, la tîlcuirea vieții lui, astfel: "Nașterea și cetatea
sfîntului o acoperă scriitorul - adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dînsul
că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit
din naștere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rînduiala monahicească, și-a schimbat
numele, iar Ioan nu și-a schimbat numele". Iar despre Xenofont și despre fiii
lui caută în luna ianuarie, în 26 zile.