Cuviosul Anastasie Sinaitul poveștește astfel: Un bărbat în
rînduiala monahicească își cheltuia zilele în toată nepurtarea de grijă și,
în lenevire petrecîndu-și viața, s-a apropiat de sfîrșit. Și, după ce s-a îmbolnăvit
cu durere de moarte și s-a apropiat de cea din urmă răsuflare, nu se temea deloc
de moartea sa, ci cu toată mulțumirea, vesel și zîmbind, se despărțea de trup;
iar frații și părinții care ședeau lîngă el, împreună cu egumenul, i-au zis:
"Noi te-am văzut, frate, că în nebăgare de seamă ți-ai petrecut viața și nu
știm de unde îți este în ceasul acesta înfricoșat această veselie și zîmbire?
Însă, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru întărindu-te,
scoală-te de ne spune, ca toți să știm și să preamărim pe Dumnezeu".
Iar fratele, ridicîndu-se puțin de pe pat, a zis către dînșii:
"Cu adevărat, cinstiți părinți, în toată nebăgarea de seamă mi-am petrecut viața
și acum s-au adus înaintea mea scrise toate lucrurile mele cele rele. Apoi s-au
citit și mi-au zis îngerii lui Dumnezeu: "Le știi pe acestea?" Iar eu le-am
răspuns: "Adevărat, le știu. Însă de cînd m-am lepădat de lume și m-am călugărit,
n-am osîndit nici un om, nici răutate asupra cuiva n-am ținut și mă rog ca să
se împlinească cuvîntul lui Hristos, Care a zis: Nu osîndiți, ca să nu fiți
osîndiți; iertați și se va ierta vouă.
Pe acestea zicîndu-le, îndată sfinții îngeri au rupt zapisul
păcatelor mele. Și, de aceea, mă duc cu bucurie și fără de mîhnire către Dumnezeu".
Aceasta zicînd fratele acela, și-a dat cu pace sufletul său
în mîinile Domnului".