Acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Ipatie, Sfîntul episcop al
cetății Gangrelor, din țara Paflagoniei, a fost unul din cei trei sute și optsprezece
Sfinți Părinți care au luat parte la întîiul a toată lumea Sinod, ce s-a adunat
în Niceea la anul 325, pe vremea împărăției marelui Constantin (306-337), la
care, cu ceilalți Sfinți Părinți, ajutînd dreapta credință și fiind plin de
Duh Sfînt, l-au mustrat pe Arie pentru eres și l-au dat anatemei. Și avea de
la Dumnezeu mare putere în facerea de minuni, pentru că tămăduia toate neputințele
și izgonea diavolii. Așa, într-un sat, apele cele amare care curgeau din munți,
le-a făcut dulci; și în alt loc a scos cu rugăciunea un izvor de ape calde,
spre tămăduirea oamenilor.
Umblînd el într-o noapte întunecoasă, aproape de un rîu, se
arătau lumini aprinse din ape, luminîndu-i calea, ca să nu alunece și să cadă
în repejunile apelor. A omorît apoi un balaur înfricoșător, pentru că, după
moartea marelui Constantin, împărățind fiul său Constantie (337-361), un foarte
mare balaur s-a tîrît în palatul împărătesc, neștiut de unde, păzind cămările
cele de vistierie, în care era aurul și toată bogăția împărătească. Și, punîndu-și
capul în ușă, nu lăsa pe nimeni să se apropie.
De acest lucru împăratul înspăimîntîndu-se, a rugat prin scrisorile
sale pe sfințitul lui Dumnezeu, Ipatie, ca să vină în Constantinopol, căci era
slăvit numele sfîntului pentru minunile ce le făcea cu darul lui Hristos. Cînd
a venit sfîntul, împăratul l-a întîmpinat și pînă la pămînt i s-a închinat și
cu toată cinstea l-a primit, rugîndu-l ca prin rugăciune să izgonească pe balaurul
acela din vistieriile împărătești, pe care nici o putere omenească nu putea
să-l alunge, deși mulți din duhovniceasca rînduială, înarmîndu-se cu rugăciunea,
se ispiteau asupra lui, însă nimic n-au sporit; ba unii chiar au și pătimit
de la balaur.
Sfîntul Ipatie a zis: "Nu poate rugăciunea noastră, o, împărate;
însă poate credința ta către Dumnezeu!" Și, închinîndu-se pînă la pămînt, s-a
rugat multă vreme. După aceea, sculîndu-se, a zis către împărat: "În mijlocul
alergării de cai, unde este chipul tatălui tău, poruncește să se pregătească
un cuptor și să-l aprindă foarte tare și să aștepte pînă ce voi veni acolo".
Deci, îndată pregătindu-se cuptorul și aprinzîndu-l, făcătorul de minuni, Sfîntul
Ipatie, luînd toiagul său cel arhieresc, a mers la cămările împărătești și,
porțile vistieriilor deschizîndu-le, a bătut mult pe balaur cu toiagul. Și tot
poporul împreună cu împăratul priveau de departe, fiind cuprinși de frică și
de cutremur, pentru că vedeau că nu iese balaurul și acum ziua se sfîrșea și
așteptau cu toții ca să fie omorît sfîntul de către balaur, precum aceasta și
la alți preoți s-a mai întîmplat. Iar arhiereul, ridicîndu-și ochii la cer și
chemînd pe Domnul într-ajutor, și-a băgat toiagul în gura balaurului și a zis:
"În numele Domnului meu Iisus Hristos, urmează-mi mie!"
Iar balaurul, apucîndu-se cu dinții de toiag, urma pe sfînt
ca un rob legat, căci cu adevărat îl legase cu dumnezeiasca putere, marele făcător
de minuni. Și, ieșind fericitul din vistieriile împărătești, tot locul alergării
de cai și tîrgul l-a înconjurat, ducînd pe balaur. Iar cei ce priveau, văzînd
pe balaurul acela ținîndu-se de toiag și tîrîndu-se, s-au înspăimîntat și s-au
mirat foarte tare, pentru că balaurul era foarte înfricoșat, avînd lungime de
șaizeci de coți.
Apropiindu-se sfîntul de cuptorul cel aprins care ardea cu mare
văpaie, a zis către balaur: "În numele lui Hristos, pe Care și eu cel neînsemnat
Îl propovăduiesc, îți poruncesc să intri în mijlocul focului acestuia". Iar
înfricoșatul balaur plecîndu-se, s-a aruncat cu mare repeziciune în cuptorul
cel înfocat și a ars în mijlocul cuptorului, iar toți oamenii care cu spaimă
priveau la aceasta, preamăreau pe Dumnezeu că, pe acest luminător și făcător
de minuni, adică pe Sfîntul Ipatie, în zilele lor l-a arătat lumii.
Atunci, împăratul a dat mare mulțumire lui Dumnezeu și plăcutului
Său, Sfîntului Ipatie, și-l cinstea pe fericitul ca pe un tată al său. Și a
poruncit să zugrăvească pe o scîndurică chipul sfîntului și în vistieriile împărătești
chipul aceluia să-l pună spre gonirea puterii celei potrivnice. Iar pe sfîntul,
cinstindu-l cu daruri și cu dragoste sărutîndu-l, l-a eliberat întru ale sale.
Dar, pe cînd mergea sfîntul la scaunul său, niște oameni înrăutățiți
care erau de eresul lui Novațian, cu zavistie multă aprinzîndu-se asupra arhiereului
lui Dumnezeu, s-au ascuns în calea lui la un loc strîmt, lîngă o rîpă de munte
și lîngă un mal, înarmați fiind cu săbii și cu ciomege. Apoi deodată, fără de
veste, năvălind asupra lui ca niște fiare sălbatice și dîndu-i multe bătăi,
de pe malul cel înalt l-au aruncat în prăpastia aceea. Iar sfîntul, fiind abia
viu, și-a înălțat mîinile în sus și, ridicîndu-și ochii la cer - precum altă
dată Sfîntul întîiul Mucenic Ștefan -, se ruga pentru cei ce l-au ucis și zicea:
"Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" Și, încă rugîndu-se, o femeie ce
ținea de eresul lui Arie, luînd o piatră, a lovit pe sfîntul tare în cap și
l-a omorît. Iar sufletul lui cel sfînt, îndată ieșind din legăturile trupești,
s-a suit la Dumnezeu.
După aceea ucigașii, luînd trupul sfîntului, l-au ascuns în
niște paie ce se întîmplaseră acolo aproape și s-au dus. Dar n-a zăbovit asupra
lor pedeapsa lui Dumnezeu, răsplătind sîngele cel nevinovat. Căci mai întîi
pe femeia aceea a apucat-o duhul cel necurat, chiar în acel loc, și o muncea
pe dînsa și cu aceeași piatră cu care l-a omorît pe sfînt își bătea pieptul
său neîncetat; și toți s-au îndrăcit și pătimeau cumplit.
Mai tîrziu plugarul ale căruia erau paiele, neștiind nimic despre
uciderea cea nedreaptă ce se făcuse, a mers ca să ia paie pentru animalul său
și a auzit glas de îngeri cîntînd și se minuna. Iar pe cînd lua paie, a găsit
trupul cel mort tot rănit de bătăi și mult s-a înspăimîntat. Și, cunoscînd pe
episcopul său, Sfîntul Ipatie, a alergat la sătenii săi și a vestit degrabă
în toată cetatea. Apoi îndată locuitorii cetății Gangrelor, adunîndu-se, au
mers cu multă tînguire și au luat cinstitul trup al sfîntului părinte și al
lor păstor și l-au îngropat cu cinste la un loc însemnat. Iar femeia cea ucigașă
urma trupul sfîntului care se ducea la îngropare și se bătea cu piatra aceea
cu care ucisese pe arhiereul lui Dumnezeu, mărturisind înaintea tuturor păcatul
său. Iar după ce s-a îngropat sfîntul său trup, femeia aceea s-a tămăduit de
muncirea diavolească, asemenea și ceilalți care luaseră parte la ucidere și
se îndrăciseră.
Deci toți au dobîndit tămăduire la mormîntul sfîntului, care,
și după moarte arătîndu-și bunătatea sa vrăjmașilor, i-a făcut sănătoși. Și
alte minuni și tămăduiri li s-au arătat oamenilor, care veneau cu credință la
mormîntul sfîntului, prin rugăciunilor lui cele sfinte.