Pătimirea Sfinților Mucenici Achindin,
Pigasie, Anempodist, Elpidifor, Aftonie și a celor împreună cu dînșii
(2 noiembrie)
Savorie, împăratul Persiei, fiind întunecat cu închinarea
la idoli și plin de toată fărădelegea, a ridicat prigoană mare asupra creștinilor
în pămîntul său. În acea vreme, printre slugile care slujeau în curțile lui,
erau în taină și trei creștini: Achindin, Pigasie și Anempodist, care, slujind
într-ascuns lui Hristos, pe mulți îi aduceau, cu învățăturile lor, la aceeași
dreaptă credință.
Pe aceștia trei i-a clevetit un oarecare la împărat, cum
că nu numai ei singuri cred în Cel răstignit, ci și pe alții îi vatămă cu
aceeași credință ca și cu o otravă. Împăratul a zis cu mînie către clevetitori:
"Pentru ce voi, știindu-i pe unii ca aceștia de demult, nu mi i-ați arătat,
nici nu i-ați adus la mine?" Ei au răspuns: "De vei porunci, stăpînitorule
împărate, în acest ceas îi vom aduce înaintea ta".
Deci, îndată poruncind împăratul, trimișii s-au dus să-i
prindă. Sosind la casa unde petreceau sfinții, au găsit ușile încuiate, căci
credincioșii robi ai Domnului, stăteau la rugăciune și nu voiau să deschidă
oamenilor, îndeletnicindu-se în vremea aceea cu vorbirea către Dumnezeu. Oamenii
aceia, stricînd ușile i-au prins și, legîndu-i, i-au dus înaintea împăratului.
Dar împăratul, căutînd spre dînșii, a început a-i întreba cu blîndețe, zicînd:
"De unde sînteți, fiii mei?" Iar sfinții au răspuns: "De țara noastră întrebi,
împărate? Moșia noastră și viața noastră este Preasfînta Treime, Cea de o
ființă și nedespărțită - Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh, Unul Dumnezeu".
Împăratul a zis: "Foarte îndrăzneți sînteți; și chiar cutezați
a mărturisi înaintea mea alt Dumnezeu, pentru că încă nu știți care sînt rănile
și feluritele chinuri". Sfinții au răspuns: "Sîntem îndrăzneți pentru Dumnezeul
nostru și, pentru El, sîntem gata să primim tot felul de chinuri și răni.
Și dacă nu crezi cuvintelor noastre, încearcă cu fapta: dă-ne răni, pune asupra
noastră chinurile pe care le știi și vei cunoaște dacă ne vom lepăda de Dumnezeul
nostru!"
Pe cînd sfinții grăiau multe de acestea, preamărind pe Unul
Dumnezeu și defăimînd pe împărat pentru a lui mulțime de zei, acesta s-a mîniat
și a poruncit la patru oameni ca, pe fiecare dintre sfinți, întinzîndu-i pe
pămînt, să-i bată cu toiege ghimpoase. Iar sfinții, fiind astfel bătuți, binecuvîntau
pe Dumnezeu într-un glas, zicînd: "Vezi, Doamne, nu ne lăsa și nu Te depărta
de la noi, ca să cunoască toți că mîna Ta este asupra noastră; Tu, Doamne,
ajută-ne nouă".
Acestea cîntînd sfinții în timp ce erau torturați, au slăbit
cei ce îi băteau, iar împăratul a pus alți ostași ca să-i bată. Și au fost
bătuți multă vreme, încît ar fi trebuit să moară din bătaie, de n-ar fi ținut
singur Dumnezeu viața lor spre arătarea atotputerniciei Sale cea dintr-înșii.
Împăratul, văzînd o răbdare ca aceea a lor, fiindcă nu strigau, nici slăbeau,
se mira de aceasta. Deci s-a înspăimîntat și îndată a căzut de pe scaunul
cel împărătesc. Iar sfinții au strigat către dînsul, zicînd: "Domnul nostru,
Care ți-a dat ție viața, Acela te ridică pe tine iarăși, ca să vezi în noi
puterea Lui". Iar celor ce stăteau înainte, li s-a părut că împăratul a fost
lovit de moarte și, alergînd, l-au ridicat. El, abia suflînd, s-a sculat și,
venindu-și în fire, mai mult s-a mîniat, părîndu-i-se că sfinții i-au făcut
lui farmece; căci păgînii se deprinseseră a socoti vrăjitorii și farmece,
minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care se fac prin sfinții Săi, fiind ei
plini de toată lucrarea diavolească.
Deci a poruncit împăratul cel fărădelege să spînzure pe Sfinții
Mucenici și sub dînșii să aprindă foc, ca astfel să piară prin legături și
prin foc.
Sfinții, multă vreme stînd spînzurați, aveau în gurile lor
această cîntare: "Luminătorul și Făcătorul nostru, Cel ce ai fost vîndut pentru
noi și ai fost scuipat, ocărît și, ca un făcător de rele, ai fost spînzurat
pe lemn, Stăpîne, Cel ce ții toate cu mîna, vino acum și caută spre pătimirea
noastră și ne arată nouă mîntuirea Ta. Privește spre durerile noastre și ne
miluiește și arată tuturor că noi pe Tine, Unul Dumnezeu, Te avem, în cer".
Apoi, îndată li s-a arătat lor Domnul ca un om, avînd fața
luminoasă ca soarele. Iar prin arătarea Lui, s-au dezlegat legăturile și s-a
stins focul, iar sfinții s-au făcut sănătoși. Apoi, umplîndu-se ei de negrăită
bucurie la vederea Domnului, iarăși S-a făcut nevăzut. Iar sfinții au stat
înaintea împăratului, ca și cînd n-ar fi fost supuși nici unui chin. Văzîndu-i
pe dînșii sănătoși, împăratul s-a mirat și a zis către ei: "Cum s-a întîmplat
aceasta?" Iar ei au zis: "Oare nu vezi ce s-a făcut, că ne-a mîntuit pe noi
Hristos, Dumnezeul nostru, din tirania ta? Vezi puterea Lui și te rușinează!"
Păgînul atunci a început a grăi hule asupra lui Hristos,
iar sfinții au strigat: "Mute să fie buzele tale viclene, care hulesc pe adevăratul
Dumnezeu". Și îndată a amuțit împăratul, rămînînd fără glas. Iar sfinții au
zis către dînsul: "Acum spune, împărate, cărui Dumnezeu poruncești să ne închinăm?"
Iar el nu putea să le răspundă nici un cuvînt, fără numai cu ochii se tulbura.
Dar sfinții au zis: "Ce ți s-a întîmplat, împărate, de nu vorbești cu noi?
Oare așa ne vom duce de la judecata ta, neluînd răspunsul cel de pe urmă?"
Iar împăratul a început a arăta cu ochii și cu mîinile celor ce stau înainte,
ca să-i ia pe sfinți și să-i închidă în temniță. Și nimeni din cei ce stăteau
înainte nu pricepea ce poruncește cu amenințarea sa.
Atunci împăratul, apucînd porfira de pe sine, a trîntit-o
la pămînt și, ca un nebun, a început înaintea tuturor a o călca cu picioarele.
Iar mulțimile, văzînd acestea, se minunau și le părea rău de împăratul lor,
că și-a ieșit din minți astfel. Dar sfinții au zis către popor: "O! orbilor
la minte, văzînd nu vedeți și auzind nu auziți, că s-au învîrtoșat inimile
voastre".
Acestea grăind sfinții, s-a arătat din cer o ceată de îngeri
prea luminată, pe care mulți din popor au văzut-o și, neputînd să o privească,
au căzut de frică la pămînt și au crezut în Hristos. Iar sfinții au început
a cînta: Dumnezeu este puterea și scăparea noastră, ajutor întru necazurile
care ne-au cuprins pe noi. Pentru aceasta nu ne vom teme cînd se va tulbura
pămîntul. Și iarăși: "Scoală-Te, Doamne, ajută-ne și ne izbăvește, pentru
numele Tău".
Împăratul, neputînd face ceva, fiind mut, de mînie a început
a se bate peste obraz. Dar Sfîntul Achindin, văzîndu-l așa tulburat, a lăcrimat
și a zis: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, grăiește!". Și îndată
i s-a dezlegat limba și a început a grăi. Dar nu binecuvînta pe Dumnezeu,
ci mai tare Îl hulea, avînd inima împietrită. Căci, deși a văzut asupra sa
mîna cea tare a lui Dumnezeu, n-a vrut a cunoaște adevărul, ci pe toate acestea
le socotea a fi vrăjitorii ale Sfinților Mucenici și s-a pornit cu și mai
multă mînie asupra lor.
Deci, după ce i s-a dezlegat limba, în loc de mulțumire,
cel dintîi cuvînt de răspuns i-a fost: "Pe Achindin, pe Pigasie și pe Anempodist,
cu amară moarte îi voi pierde; iar pe voi, cei ce stați înainte, vă voi pedepsi,
pentru că nu m-ați ascultat cînd vă porunceam cu amenințare să luați pe acești
necurați creștini și să-i chinuiți pentru mine, căci cu vrăjitoriile lor îmi
legaseră limba". Atunci a poruncit împăratul să ardă un pat de fier și să
pună pe el pe mucenici. Iar ei, fiind arși pe patul acela, se rugau lui Dumnezeu
cu osîrdie și cîntau psalmul lui David, care se cuvenea în acea vreme: "Cercatu-ne-ai
pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit, precum se lămurește argintul. Pus-ai
necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am
prin foc.
Deci, dă-ne nouă ca, cu suflet tare și cu inimă vitează să
purtăm chinurile cele ce ne sînt puse înainte; dă și celor ce stau împrejur,
ca să cunoască numele Tău Cel Sfînt, prin care ai arătat puterea Ta și minunile
Tale".
Acestea grăindu-le sfinții, s-a auzit un glas din cer, zicînd:
"De vreme ce cu fapta v-ați întărit credința voastră, cererile voastre se
vor împlini". Acel dumnezeiesc glas, învrednicindu-se a-l auzi mulți din cei
ce stăteau împrejur, au strigat: "Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl
cinstesc acești pătimitori, Unul este tare, Unul nebiruit, și afară de Dînsul
nu este alt Dumnezeu. Fericiți sînteți voi, o!, pătimitorilor, că v-ați făcut
mărturisitori ai venirii Lui pe pămînt și, pentru dragostea Lui, sufletele
voastre le dați spre moarte, căci vă mijlocește vouă viața veșnică. Rugați-vă
bunătății Lui și pentru noi, ca să ne întindă nouă de sus ajutorul Său și
să ne scoată din adîncul pierzării".
Iar Sfinții Mucenici, ridicîndu-și ochii spre cer, se rugau
pentru dînșii, zicînd: "Dumnezeule, Cel ce viețuiești întru cele înalte, caută
spre robii Tăi, cei ce cheamă numele Tău întru adevăr și trimite rouă de mîngîiere
moștenirii Tale celei noi, poporului acestuia, care acum a crezut în Tine,
ca să le fie lor doctorie și tămăduire, roua care se va pogorî de la Tine
și care spală necurăția păcatelor; ca să Te știe pe Tine toți, că ești Unul
Dumnezeu și toate cîte sînt, o, Împărate, să se supună stăpînirii Tale".
Așa grăind sfinții, săvîrșind rugăciunea, îndată s-au pornit
fulgere și tunete înfricoșătoare și s-a pogorît o ploaie mare. Umplîndu-se
de frică și de spaimă, necredincioșii au fugit, rămînînd cu mucenicii numai
cei care crezuseră în Hristos, către care sfinții au zis: "Nu vă temeți, că
pentru voi sînt acestea; pentru ca, prin ploaia aceasta, să se săvîrșească
peste voi Taina Sfîntului Botez". Iar cînd toți, într-un glas, înălțau slavă
lui Dumnezeu, a fost văzută mulțime de îngeri pogorîndu-se de sus, care îmbrăcau
cu haine albe poporul cel nou luminat, arătînd a fi curățite sufletele lor
cu sfînta credință și cu apa cea pogorîtă de sus peste dînșii. Și s-a stins
focul prin ploaia aceea; iar patul s-a răcit și sfinții s-au sculat vii și
sănătoși; numai trupurile lor erau negre ca niște lemne arse în foc.
Atunci împăratul, chemînd iarăși pe sfinți, le-a zis: "Cu
toate că ați stins focul cu vrăjitoriile voastre, nu veți scăpa din mîinile
mele, pînă cînd, sau vă voi îndupleca pe voi la închinarea zeilor, sau cu
groaznică moarte vă voi omorî". Iar sfinții, ca și cu o gură au răspuns: "Omoară-ne
precum voiești, dar de Unul Dumnezeu, Care locuiește în cer și Care ne-a gătit
noua viața veșnică, nu ne vom lepăda!"
Atunci împăratul, rîzînd, a zis: "Fiii mei și prieteni, de
vreme ce voi cinstiți pe un Dumnezeu, nici eu nu vă silesc să cinstiți mai
mulți dumnezei, ci numai unul, pe acesta pe care îl cinstesc eu și căruia
mă închin. Căci și eu am un dumnezeu, pe care îl iubesc și-l cinstesc mai
mult decît pe ceilalți, care este Dia (Jupiter) cel mare și care e mai întîi
decît toți dumnezeii. Deci acestuia singur, închinați-vă împreună cu mine,
iar ceilalți zei rămînă la voia voastră, precum veți vrea, căci este destul
a-l cinsti pe acesta".
Fericitul Anempodist a zis către împăratul: "În ce chip poruncești
să dăm cinstire dumnezeului tău?" Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat,
căci socotea că vor să se închine necuratului Dia, și le-a zis lor: "Mergeți,
fiii mei, împreună cu mine, în templul marelui Dia și, precum mă veți vedea
pe mine făcînd, așa să faceți și voi și ne vom închina împreună dumnezeului
meu". Iar sfinții au zis: "Tu, împărate, precum ai învățat, așa te roagă,
iar noi, precum demult am învățat, așa ne vom ruga".
Împăratul, neînțelegînd cele grăite de dînșii, se bucura,
căci socotea că sfinții acum s-au plecat către a lui închinare de idoli și
grăia către dînșii: "Pentru ce n-ați voit mai înainte să vă plecați la un
cuget cu noi și să nu fi îndurat atîtea chinuri? Iar acum iertați-mă pe mine,
care v-am chinuit pe voi și vă făgăduiesc că vă voi răsplăti acestea toate
cu multă dragoste".
Deci, a poruncit să gătească careta sa cea împărătească,
pentru a merge la templul lui Dia. Intrînd în caretă, a chemat la sine și
pe Sfinții Mucenici, ca să stea împreună cu dînsul. Iar sfinții au răspuns:
"Nu, împărate, noi vom merge pe jos ca să nu fie vreo bănuială". Și așa au
ajuns la templul cel idolesc. Acolo, împăratul luîndu-i pe ei de mîini, a
intrat cu dînșii în templu și a început a striga: "Mare este zeul Dia și mare
este puterea lui! Veniți, iubiții mei și mai înainte de mine vă rugați lui
Dia, dumnezeului cel mare". Iar sfinții au răspuns: "Precum poruncești, așa
vom face".
Făcîndu-și semnul crucii pe fruntea lor, sfinții au căzut
în genunchi și, ridicîndu-și mîinile spre cer, au început a se ruga Unuia
Dumnezeu în Treime, Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh. Și îndată s-a cutremurat
locul și templul a început a se sfărîma, iar împăratul, temîndu-se, a fugit
afară cu toți cei ce erau împreună cu dînsul. Apoi a căzut templul cu idolii
și toate cele ce erau în el s-au sfărîmat ca praful. Iar sfinții, care au
rămas neatinși în căderea templului aceluia, se bucurau de puterea lui Hristos
și rîdeau de neputința zeilor păgînești.
Dar împăratul s-a aprins cu iuțime asupra Sfinților și a
zis către dînșii: "Astfel este închinarea și întoarcerea voastră către Dia?
Așa vă este rugăciunea voastră, căci cu vrăjitoriile voastre ați stricat templul
lui și pe zei i-ați sfărîmat?" Iar sfinții au răspuns: "Precum de demult am
învățat, așa ne-am și rugat lui Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, iar vrăjitorii
nu știm; căci nu prin vrăjitorii, ci în numele lui Dumnezeu Cel Atotputernic,
Cel chemat de noi în rugăciune, a căzut păgînescul templu, împreună cu necurații
voștri zei".
Atunci împăratul a poruncit să gătească trei căldări și să
le umple cu plumb, cu pucioasă și cu smoală, să taie lemne din corăbiile vechi
și cu acestea să facă foc mare sub căldări. Deci acestea făcîndu-se, iar căldările
fiind foarte înfierbîntate și clocotind, sfinții au fost legați cu lanțuri
și sloboziți în căldări; mai întîi pînă la brîu, apoi pînă la piept și după
aceea pînă la grumaji. Iar ei, fiind în acele chinuri, căutau spre cer și
fiecare dintre dînșii cînta cîntarea din psalmii lui David. Fericitul Pigasie
grăia:
La Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta, vom vedea
lumină. Și marele Anempodist zicea: "Picioarele mele au stat spre îndreptare
și legea Ta este făclie picioarelor mele și lumină cărărilor mele".
Iar fericitul Achindin grăia: "Cuprinsu-ne-au durerile morții, primejdiile
iadului ne-au înconjurat pe noi și, de vreme ce am trecut prin foc, Însuți
ne scoate, Doamne, pe noi întru odihnă".
Astfel, rugîndu-se sfinții în căldări, au rămas nevătămați
de fierberea plumbului, a pucioasei și a smoalei și lanțurile dezlegîndu-se
singure de pe dînșii au căzut; iar sfinții au ieșit sănătoși în vederea tuturor.
Atunci, mulți înspăimîntîndu-se de acea înfricoșătoare minune, au cunoscut
adevărul și, preamărind pe Hristos, au crezut într-Însul. Încă și unul din
cei care-i chinuia pe dînșii, pe nume Aftonie, văzînd acea minune, a crezut
în Hristos și a strigat: "Mare este Dumnezeul creștinilor". Iar către împărat
a zis: "Neîndumnezeitule și urîtorule de oameni, împărate, pînă cînd nu vei
lăsa în pace acest popor nevinovat? Că iată, noi ne-am ostenit mai mult, chinuindu-i
pe dînșii, decît ei răbdînd chinurile, iar tu ești de fier și împietrit și
nu te umilești în inima ta". Iar împăratul îndată a poruncit să-i taie capul.
Atunci Aftonie, auzind răspunsul împăratului cel hotărît,
pentru tăierea capului său, și-a ridicat ochii spre cer și a zis: "Slavă Ție,
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, în Care cred creștinii. Iată și eu cred
în Tine, mă închin Ție și mor pentru Tine. Deci, mîntuiește-mă pe mine nevrednicul,
după mare mila Ta". Și, apropiindu-se călăul de dînsul, i-a pus funia de gît,
ca să-l ducă în afara cetății, spre ucidere. Iar el, uitîndu-se spre Sfinții
Mucenici, a zis: "Domnii mei și părinților! Nu pomeniți răul pe care vi l-am
făcut, chinuindu-vă după porunca împăratului celui păgîn, ci vă rugați lui
Dumnezeu pentru mine, ca să-mi ierte păcatele cele multe, să mă unească cu
ceata celor ce cred în El și să-mi facă parte cu voi în împărăția Lui". Iar
Sfinții Mucenici au zis: "Bucură-te, frate, că mergi la Hristos mai înainte
de noi și fii cu bună nădejde, căci vei afla la El milă și-ți va răsplăti
după credința ta!"
Atunci Aftonie, închinîndu-se sfinților, a mers în afara
cetății și, chemînd Preasfînt numele lui Iisus Hristos, și-a plecat sub sabie
grumazul și, fiind tăiat, s-a dus către Domnul, bucurîndu-se. Iar creștinii,
luînd trupul lui, l-au îngropat cu cinste, ca pe un mucenic al lui Hristos.
Apoi pe Achindin, pe Pigasie și pe Anempodist, împăratul a poruncit să-i pună
în saci de piele și să-i arunce în mare. Și aceasta făcîndu-se, s-a arătat
Sfîntul Aftonie, cu trei îngeri umblînd pe mare și, scoțînd pe Sfinții Mucenici
din mare, i-a dezlegat din saci și i-a adus pe uscat, vii și sănătoși, ca
și cum n-ar fi pătimit niciodată nimic.
Auzind împăratul că Sfinții Mucenici sînt vii, s-a mîniat
asupra ostașilor cărora le poruncise să-i arunce în noianul mării, căci socotea
că nu l-au ascultat și că i-au slobozit. Pentru aceea, întîi a tăiat mîinile
ostașilor acelora, care erau patru la număr, poruncind să-i înece în mare.
Iar ei, luîndu-și sfîrșitul, chemau pe Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisind
numele Lui cel sfînt, crezînd și rugîndu-se Lui; și așa au fost înecați în
apa mării.
Apoi, Sfinții Mucenici Achindin, Pigasie și Anempodist iarăși
au fost prinși, închiși în temniță și ferecați în obezi. Iar împăratul, tulburîndu-se,
s-a dus în cămara sa și, culcîndu-se pe pat, a chemat pe boierii săi și a
grăit către dînșii cu mînie, zicînd că l-au lăsat pe el singur a se osteni
cu judecățile ce le făcea asupra creștinilor și cu chinurile acestora și nu-l
ajutau deloc nici cu cuvîntul, nici cu lucrul. Iar ei au răspuns, zicînd că
nu este lucru folositor să te îndeletnicești cu judecăți ca acestea și să
te sîrguiești la chinuirea nevinovaților creștini.
Atunci împăratul a zis către dînșii: "Ce cugetați ieri și
alaltăieri, cînd vă țineați gura cu mîinile?" Iar unul din boieri, pe nume
Elpidifor, rîzînd, a zis: "Batjocoream în mințile noastre nebunia ta și ne
gîndeam că și noi într-atîta am fost de nebuni, ascultîndu-te pe tine". Iar
împăratul a poruncit unei slugi ce stătea înainte să lovească pe Elpidifor
peste față. Și, văzînd aceasta toți boierii, le-a părut rău și au zis către
împărat: "Să știi, împărate, că noi nu sîntem ca tine".
Văzînd împăratul că toți boierii sînt la un gînd cu Elpidifor,
s-a temut și, nevrînd a-i scîrbi mai mult, a zis: "Iertați-mă, că de multă
mîhnire mi s-a tulburat mintea". Și, lăsînd boierii pe împărat s-au dus, căci
sosise noaptea. Iar împăratul mai mult se mînia și se gîndea, ca și pe sfinți
să-i piardă și boierilor să le răsplătească.
A doua zi a poruncit ca să arunce pe Sfinții Mucenici într-o
groapă, care avea multe animale sălbatice; dar și acolo au petrecut nevătămați
și mîngîiați prin arătarea îngerului și au fost scoși întregi și de acolo.
După aceea, fiind spînzurați și strujiți pînă la oase, iarăși au rămas nevătămați.
Împăratul, neștiind ce să mai facă, i-a dat spre tăiere. Și, mergînd sfinții
în afara cetății, la locul de ucidere, veneau după dînșii mulți dintre cei
ce crezuseră, plîngînd și zicînd: "Robii adevăratului Dumnezeu, pentru ce
ne lăsați pe noi fără de învățătură?" Iar sfinții le-au răspuns: "Milostivul
Dumnezeu va rîndui pentru voi precum știe și precum voiește, numai să credeți
în El fără îndoială și Acela vă va da vouă ceea ce va fi de folos".
Una din slugile împărătești, alergînd la împărat, l-a vestit
cum că tot poporul s-a lipit de acei trei creștini și nu le dă voie să-i ucidă.
Atunci împăratul a zis: "Scoateți trei sute de oșteni înarmați, să ucidă pe
cei ce urmează acelor înșelători". Iar slugile i-au spus că și unii boieri
sînt în poporul acela și chiar și Elpidifor este acolo. Deci, îl întrebau
dacă este cu putință ca să-i taie și pe aceia împreună cu ceilalți. Iar împăratul
a poruncit să cheme pe Elpidifor înaintea sa.
Elpidifor, luînd împreună cu sine pe alți trei boieri, a
venit înaintea împăratului, iar împăratul și-a lăsat capul în piept și a rămas
tăcut multă vreme; apoi, ridicîndu-și capul, a zis: "O, Elpidifore, ce ați
socotit, părăsind zeii părintești, și împărtășindu-vă cu înșelătorii cei creștinești?
Să știi că nu voi cruța pe tot cel ce crede Celui răstignit". Iar Elpidifor
a răspuns: "Fă ceea ce voiești, căci noi sîntem gata a muri pentru Hristos
Cel răstignit, că Acela este Unul Dumnezeu adevărat și drept și nu este altul
afară de Dînsul; iar zeii tăi toți sînt diavoli, de la care noi ne întoarcem
și ne lepădăm de jertfele lor cele necurate, iar de tine, slujitor diavolesc,
nu ținem seama".
Atunci împăratul i-a osîndit la moarte și a dat asupra lor
această hotărîre: "Elpidifor și toți cei ce sînt împreună cu dînsul, care
au lăsat pe prea luminații noștri zei și care s-au lepădat de viața aceasta
și moartea și-au ales, poruncesc să fie tăiați de sabie, ca să primească ceea
ce singuri au căutat. Și oricare va voi să-i ia și să le îngrijească trupurile
lor, acela fără de frică s-o facă".
Deci, îndată luîndu-i ostașii, i-au dus după cetate la Sfinții
Mucenici și la tot poporul ce crezuse în Hristos. Acolo, cînd s-a citit porunca
împărătească, au ridicat toți glasurile, zicînd: "Slavă Ție, Dumnezeule, că
ne-ai arătat nouă calea cea bună, ca ieșind din această lume întunecată și
înșelătoare, să venim la Tine, Dumnezeul nostru, să ne închinăm scaunului
Tău și să Te vedem pe Tine, lumina cea neapropiată". Apoi au început a se
săruta unul cu altul. Iar ostașii, înconjurîndu-i, au început a-i tăia. Și
au căzut de sabie, în acel ceas, pînă la șapte mii din cei ce au crezut în
Hristos, împreună cu Sfîntul Elpidifor.
Iar Achindin, Pigasie și Anempodist n-au fost tăiați ci,
după porunca împăratului, iarăși au fost închiși în temniță. Apoi, a doua
zi, împăratul a poruncit să se dea foc unui cuptor și să ardă într-însul pe
Sfinții Mucenici. Și cînd a scos pe sfinți din temniță, împăratul a zis către
dînșii: "Vedeți cuptorul acesta? Iată, pentru voi este pregătit!" Iar fericitul
Achindin a zis: "Mai mare cuptor ți s-a gătit ție în gheena, ca în el să arzi
în veci, împreună cu diavolii cei asemenea ție". Atunci împăratul a zis cu
mînie: "Au, doară, diavol sînt eu?" Sfîntul a răspuns: "Și faptele tale și
numele tău te arată a fi diavol, că lucrezi cele diavolești și numele tău
se tîlcuiește "împăratul diavolilor". Deci bine te-a numit pe tine maica ta,
Savorie, că ești părtaș al diavolilor".
Împăratul a zis către cei ce stăteau înainte: "Poftiți pe
maica mea să vină aici!" Și maica sa venind, împăratul s-a sculat de pe scaunul
său și, dîndu-i ei cinstea ce i se cuvenea, a pus-o să stea aproape de el
și a zis: "Spune-mi, maica mea, care îmi este numele?" Iar maica sa a răspuns:
"Porți numele moșului tău, că moșul tău se numea Savorie și tu ai, de asemenea,
numele Savorie".
Iar împăratul, arătînd cu degetul către sfinți, a zis: "Dar
aceștia spun cuvinte nelegiuite, că numele meu este diavolesc". La aceste
cuvinte maica sa a rîs, căci ea crezuse în Hristos, dar se tăinuia înaintea
fiului său cel rău. Și văzînd împăratul pe maica sa rîzînd, s-a înfuriat atît
de tare, încît, năpustindu-se asupra ei, a început să o bată peste față. Iar
ea, alergînd, a căzut la picioarele Sfinților Mucenici și, plîngînd, zicea:
"Mîntuiți bătrînețile mele, robii lui Hristos, căci cunosc, nu numai cu numele,
ci, și cu lucrul, că diavol și satană am născut eu pe acest ticălos".
Văzînd împăratul că și maica sa a crezut în Hristos, a osîndit-o
și pe dînsa să o arunce în cuptorul cel cu foc, împreună cu Sfinții Mucenici.
Și chiar din ostașii cei ce stăteau înainte, douăzeci și opt la număr, au
crezut și toți, împreună cu Achindin, Pigasie, Anempodist și cu fericita maică
a împăratului, au fost aruncați în cuptor. Acolo în foc rugîndu-se ei, și-au
dat sfintele lor suflete în mîna lui Dumnezeu. Și cei vrednici au văzut o
ceată de sfinți îngeri împrejurul cuptorului, cîntînd și primind sufletele
sfinților. Apoi, ieșind bună mireasmă mirositoare din trupurile mucenicilor
și stingîndu-se cuptorul, împăratul s-a dus la palat și se risipiră toți.
Atunci venind unii din cei credincioși la cuptor, au găsit
trupurile sfinților întregi și nevătămate de foc și, luîndu-le, le-au îngropat
cu cinste, lăudînd pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, un Dumnezeu în Treime
slăvit în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|