Viața Cuviosului Părintelui nostru
Ioanichie cel Mare
(4 noiembrie)
Preacuviosul Părinte Ioanichie s-a născut în părțile Bitiniei,
în satul ce se numea Maricat; tatăl său se numea Miritrichie, iar maica sa,
Anastasia. Și începînd a veni în vîrstă, păștea vitele, după porunca părinților
săi. Apoi, deși nu era dat la învățătura cărții, mai mult decît toți cei ce
învățau, a înțeles ce este viața, căci căuta poruncile Domnului. Drept aceea,
fiind povățuit de Duhul Sfînt, era foarte îmbunătățit, blînd, smerit, răbdător
și foarte ascultător. Iar către rugăciune avea o astfel de osîrdie, încît
de multe ori lăsînd turma sa, toată ziua stătea la un loc deosebit și se ruga
cu sîrguință către Dumnezeu. Iar cînd mergea la rugăciune, își însemna turma
sa cu semnul crucii și rămînea turma nerisipită, nici de fiare răpită, nici
de tîlhari furată, pînă cînd fericitul copil, întorcîndu-se seara, o mîna
la casa părinților. Cu astfel de lucru s-a îndeletnicit Sfîntul pînă la vîrsta
matură.
În acea vreme, împărățea peste greci Leon cel necredincios,
fiul lui Constantin Copronim, care era amăgit cu eresul luptei contra sfintelor
icoane. Acesta a trimis prin toată stăpînirea sa, ca să aleagă tineri plăcuți,
harnici și viteji pentru oaste.
Ajungînd trimișii în părțile Bitiniei și fiind în satul unde
viețuia Ioanichie, dacă l-au văzut că este tînăr, frumos, cu vîrsta desăvîrșit,
cu trupul voinic și îndemînatic la oaste, l-au luat cu dînșii și l-au înscris
în rînduiala ostășească. Dintr-acea vreme Ioanichie fiind ostaș, era înfricoșător
vrăjmașilor pentru bărbăția lui și iubit celor ce ostășeau împreună cu dînsul,
pentru blîndețea și smerenia lui; dar mai iubit era lui Dumnezeu, căci păzea
cu dinadinsul poruncile Lui cele sfinte.
Însă diavolul, pizmuind viața lui cea îmbunătățită, l-a tras
pe el în eresul luptei contra icoanelor, de care atunci toată Biserica lui
Dumnezeu era tulburată prin împărați eretici. Căci se aruncau de prin bisericile
lui Dumnezeu sfintele icoane iar cei ce se închinau erau izgoniți. Și atît
de mult a fost înșelat Ioanichie cu acel eres, încît nu voia nici să audă
de sfintele icoane.
Iar Dumnezeu, Care voiește ca toți să se mîntuiască, l-a
mîntuit și pe el de acea înșelăciune în acest chip. A rînduit a fi trimis
cu oștile spre Apus, de unde întorcîndu-se, trecea pe lîngă muntele Olimpului;
și după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a trecut pe lîngă un călugăr, care
pustnicea în acel munte și care era înainte văzător. Acela, auzind că Ioanichie
trecea pe acolo cu oștile, și prin Duhul lui Dumnezeu înștiințîndu-se despre
toate cele ce gîndea dînsul, a ieșit din chilia sa și, arătîndu-se lui, a
zis: "O, fiule Ioanichie, dacă te numești creștin, pentru ce treci cu vederea
icoana lui Hristos? Zadarnice sînt toate ostenelile faptelor tale celor bune,
dacă nu ai credința cea dreaptă!"
Acestea auzindu-le, Ioanichie se minună, căci l-a chemat
pe nume acela care nu-l știa pe el și a vădit credința lui, călugărul care
niciodată nu-l văzuse. Deci a cunoscut că cel ce grăiește către dînsul este
plin de Duhul lui Dumnezeu și, cu ochii mai înainte văzători, a știut tot
despre dînsul. Pentru aceea a căzut la pămînt, închinîndu-se și cerînd iertare,
pentru că din neștiință a greșit; și a făgăduit a se îndrepta și a da cinstea
și închinăciunea ce se cuvin icoanei lui Hristos și chipurilor tuturor sfinților.
Din acea vreme fericitul Ioanichie a început cu osîrdie a
cinsti sfintele icoane și se căia că altădată, în neștiința sa, le trecuse
cu vederea; și părîndu-i rău de aceasta, se pedepsea cu post și cu tot felul
de chinuri ale trupului. Căci, petrecînd lîngă ușile împărătești, se culca
pe pămînt și făcea rugăciune cu sîrguință și priveghere de toată noaptea și
niciodată nu mînca bucate pînă la săturare. Deși adeseori stătea la masa de
obște cu ostașii săi, însă atunci numai gusta din mîncare și băutură, în acest
fel de pocăință petrecînd el șase ani.
În acea vreme s-au sculat bulgarii cu toată puterea lor și
au pornit război împotriva grecilor, robind Tracia. Deci a ieșit împotriva
lor împăratul grecilor, cu toate oștile sale, între care era și fericitul
Ioanichie. Iar cînd s-au apropiat amîndouă oștile și făceau război, bulgarii
erau aproape a birui pe greci. Atunci Ioanichie a arătat mare vitejie, ca
odinioară David, care a biruit pe cel de alt neam; apoi, chiar în fața împăratului
a apărat pe tovarășii săi de sabia potrivnicilor, nevoindu-se cu bărbăție
împotriva vrăjmașilor săi și tăindu-i ca pe niște buruieni. Pe un oarecare
boier din cei însemnați ai grecilor, care s-a luptat cu bulgarii și a fost
biruit de dînșii, căzînd în mîinile lor, Ioanichie l-a izbăvit; căci, pornindu-se
asupra lor, pe unii i-a tăiat cu sabia, iar pe alții i-a izgonit și pe cel
robit l-a scăpat.
Odată, văzînd el un bulgar înfricoșător ca Goliat, care păzea
o cale strîmtă și ucidea mulți greci, s-a pornit asupra lui și îndată i-a
tăiat capul. Astfel era vitejia fericitului Ioanichie împotriva vrăjmașilor
celor văzuți, lucru care mai înainte însemna lupta lui cea tare și biruința
care avea să o aibă contra vrăjmașilor celor nevăzuți.
Văzînd împăratul vitejia lui, l-a întrebat despre patria
lui, despre neam și despre nume și a poruncit să-l scrie în cartea vitejilor,
ca după săvîrșirea războiului să-l cinstească cu boierie mare și cu multe
daruri ca pe un ostaș viteaz.
Sfîrșindu-se războiul și întorcîndu-se împăratul întru ale
sale, Ioanichie a văzut muntele Olimpului, mai sus pomenit, care este în dreapta
Bitiniei. Aducîndu-și aminte de călugărul acela, care ieșise la dînsul din
pustie, și-l mustrase pentru eresul luptării împotriva sfintelor icoane, și-a
pus în gînd să lase toate și, sălășluindu-se în acel munte, să urmeze în liniște
vieții călugărești și să se închine lui Dumnezeu, lucru pe care degrabă l-a
și făcut. Căci, cînd a venit în cetatea împărătească și avea să primească
boierie cinstită și daruri de la împărat pentru vitejia pe care o arătase
în război, îndată le-a trecut cu vederea pe toate și ca pe niște gunoaie le-a
socotit. Apoi, după douăzeci și patru de ani ai ostășirii sale împotriva trupului
și a sîngelui, părăsind oștirea, a mers la cei ce petreceau viață călugărească,
vrînd a începe războiul împotriva duhurilor răutății celor de sub cer.
Întîi a venit în mînăstirea Avgarov și, fiind primit de părinții
cei ce petreceau acolo, și-a descoperit gîndul său egumenului Grigorie, cum
că voiește a merge în pustie și a viețui singur în liniște. Iar egumenul,
lăudînd scopul, a zis: "Deși cugeți cele bune, iubitule, eu te sfătuiesc să
nu alegi deocamdată viața cea pustnicească și depărtată de petrecerea împreună
cu oamenii, pînă ce nu te vei deprinde mai întîi cu rînduiala și obiceiul
călugăresc. Deci mai întîi sălășluiește-te între oarecare călugări cu fapte
bune și iscusiți și vei afla de la dînșii vremea și rînduiala rugăciunilor;
apoi învață smerita cugetare, ascultarea și blîndețea și după aceea te vei
duce și în pustie. Păzește-te, fiule, ca nu cumva, fiind neînvățat și începînd
viața aceasta, în loc să rănești pe vrăjmașul, să fii tu rănit de dînsul,
și în loc să-l biruiești, să fii biruit!"
Un sfat folositor ca acesta ascultînd Ioanichie, a părăsit
scopul său pînă la o vreme și s-a sălășluit împreună cu bărbații insuflați
de Dumnezeu ca să se obișnuiască cu viața lor cea plină de fapte bune. Deci
în trei mînăstiri a luat aminte și a învățat rînduiala și viața călugărească.
Mai întîi s-a dus la mînăstirea lui Avgarov, apoi s-a dus într-o altă mînăstire,
care se numea Utotelos și, neștiind carte, a început acolo a învăța. Dar,
văzînd că în mînăstirea aceea vin mulți oameni mireni și le tulbură liniștea,
a ieșit de acolo și s-a dus în a treia mînăstire, care se numea Antidiu. Petrecînd
în ea doi ani, a învățat treizeci de psalmi ai lui David și mult s-a folosit
de călugării cei ce petreceau acolo.
Iar după doi ani a dorit iarăși liniștea pustiei și voia
să se suie într-un munte care era aproape și acolo, în singurătate sălășluindu-se,
să înceapă viața pustnicească. Dar șapte zile mai înainte le-a petrecut postind
și rugînd pe Dumnezeu cu sîrguință, ca să-i fie povățuitor pe calea ce dorea.
În a șaptea zi, acest nou Moise, a auzit un glas de sus, poruncindu-i să iasă
la muntele acela. Și a ieșit Ioanichie din mînăstirea Antidiului și a mers
departe, și pe munte suindu-se, lua aminte într-o parte și într-alta, unde
să afle un loc de petrecere. Și iată, a văzut doi monahi viețuitori în pustie,
ale căror haine erau de păr și se hrăneau din verdețurile ce creșteau în pustie.
Către aceștia alergînd fericitul, li s-a închinat. Iar ei, stînd, au făcut
rugăciune și după aceasta au vorbit cu dînsul. Deci Ioanichie le-a mărturisit
lor toate ale sale, le-a descoperit scopul său și mult s-a folosit din sfintele
lor cuvinte.
Apoi, pustnicii aceia, i-au proorocit lui că după cincizeci
de ani de pustnicie, către sfîrșitul vieții lui, va veni asupra lui o ispită
de la niște oameni zavistnici; dar au zis sfinții, că se va întoarce durerea
la capul lor, iar tu nici un rău nu vei pătimi. Aceasta s-a și împlinit și
despre care lucru vom spue mai pe urmă. Acestea proorocindu-le pustnicii lui
Ioanichie, i-au dat o haină de păr, care pe limba acelei țări se numea leviton.
Această haină îi era lui Ioanichie ca o pavăză nebiruită împotriva tuturor
săgeților vrăjmașilor, precum singur mai pe urmă a mărturisit.
După vorba cea folositoare între ei, pustnicii s-au despărțit
și s-au dus în cea mai adîncă pustie, iar Ioanichie s-a dus la muntele ce
se numea Trihalix și acolo petrecea fără chilie, avînd numai cerul drept acoperămînt.
Înștiințîndu-se despre dînsul Grigorie cel mai sus pomenit, egumenul mînăstirii
Avgarovului, i-a zidit lui în muntele acela o chilie mică, în care putea fericitul
să se adăpostească de vifor, de ploi și de zăpadă; deci în acea chiliuță petrecea
Ioanichie închis. După aceasta au început mulți dintre frați a veni la dînsul,
vrînd a-i vorbi și a se folosi de la el. Pentru aceea, supărîndu-se pentru
că i se tulbura liniștea, a lăsat muntele acela și s-a dus, căutîndu-și alt
loc de liniște.
Mergînd pe lîngă satul ce se numea Elespont, a văzut aproape
de dînsul un munte înalt și foarte greu de umblat, fiind plin de pădure; și
săpîndu-și în pămînt o peșteră strîmtă și adîncă, a început a viețui acolo
fără a ieși din ea. Iar hrană avea de la un păstor, care păștea caprele în
acel munte; acesta aducea sfîntului cîte puțină pîine și apă și aceasta numai
o dată pe lună, iar el primea de la dînsul binecuvîntare și rugăciune. Acolo
a petrecut Sfîntul trei ani, ziua și noaptea rugîndu-se și slăvind pe Dumnezeu,
apoi cîntînd psalmii lui David, adăuga la fiecare stih cuvintele acestea:
"Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul și acoperămîntul meu Sfîntul
Duh". Aceste cuvinte ca pe o dulceață purtîndu-le pe limba sa, se veselea;
cuvinte care mai pe urmă mulți deprinzîndu-le de la dînsul, totdeauna le aveau
în gurile lor.
După trei ani de la nevoința lui în acea peșteră strîmtă,
a ieșit odată la o biserică ce nu era departe de acolo. Și, din întîmplare,
au venit la acea biserică niște ostași, care odinioară ostășiseră cu Ioanichie
și avuseseră cu dînsul prietenie. Dintre aceștia unul, văzîndu-l pe Ioanichie,
l-a recunoscut și, îmbrățișîndu-l, plîngea de bucurie și îi aducea aminte
de viața lui de mai dinainte, de vitejia lui în războaie, de slava și de cinstea
pe care o avea de la împăratul. Apoi se minuna că a lăsat toate acelea și
a vrut să trăiască în sărăcie. Dar întorcîndu-se ostașul acela către tovarășii
săi, vrînd să le spună despre Ioanichie, acesta îndată a fugit de dînșii.
Și, vrînd să se ascundă mai bine, s-a dus în munții Conturiului, în care erau
mulțime de fiare și de balauri. Acolo sălășluindu-se Sfîntul și fugind de
slava omenească, a locuit cu fiarele și cu balaurii, cîntînd ca David: Iată
m-am îndepărtat fugind, și m-am sălășluit în pustie. Așteptat-am pe Dumnezeu,
Cel ce mă mîntuiește de puținătatea sufletului și de vifor.
Iar după multă vreme a voit a merge în Efes, la biserica
Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, pentru închinare și rugăciune. Deci,
sculîndu-se, a plecat și, trecînd pe lîngă un lăcaș de rugăciune la apusul
soarelui, l-au întîmpinat un bărbat și o femeie, mergînd la același lăcaș
ca să săvîrșească pomenirea părinților lor. Aceștia, văzîndu-l pe cale, s-au
înfricoșat, că avea trupul îmbrăcat cu haine rupte, desculț și pe tot trupul
acoperit cu păr. Iar sfîntul, văzîndu-i pe ei tremurînd de frică, a zis cu
blîndețe către dînșii: "Nu vă temeți, fiilor, ci spuneți-mi unde duce calea
aceasta!" Iar ei au zis că duce către rîul ce este înainte și care atunci
era foarte mare, încît nimeni nu era cu putință a trece rîul acela fără luntre.
Dar Sfîntul mergînd lîngă rîu, s-a odihnit puțin, apoi la miezul nopții, sculîndu-se,
a mers pe apă - o, picioare sfinte! o, călătorie minunată! Și mergînd pe deasupra
apei ca pe uscat, a trecut de cealaltă parte cu picioarele uscate.
După ce a sosit în Efes și s-a apropiat de biserica Sfîntului
Ioan Teologul, i s-au deschis de la sine ușile bisericii și, intrînd înăuntru,
s-a rugat dindestul, închinîndu-se și sărutînd sfînta icoană a iubitului ucenic
al lui Hristos. Apoi ieșind din biserică, îndată s-au închis ușile singure.
Iar el iarăși s-a întors la a sa petrecere în nevoință din munții Conturiului.
Deci, i s-a întîmplat a merge pe lîngă o mînăstire de femei,
unde era o maică ce avea o fiică tînără, și aceasta fiind cuprinsă de dorința
lumească, voia să lase cinul său călugăresc și pe maica sa, să se ducă în
lume și să se mărite cu un bărbat. Iar maica sa o sfătuia cu plîngere și o
ruga ca să sufere războiul trupesc pentru dragostea lui Hristos, să-și omoare
trupul său, să nu-și lase călugăria și să nu se dea spre batjocură și pierzare
diavolului. Dar nu putea să o înduplece pe dînsa, căci ardea de văpaia patimii
și voia să fugă din mînăstire.
Despre toate acestea înștiințîndu-se Sfîntul Ioanichie, i
s-a făcut milă de fecioara aceea și, chemînd-o pe ea, a zis: "Pune, fiică,
mîna ta pe grumajii mei!" Cînd a făcut aceasta fecioara, Sfîntul s-a rugat
cu lacrimi către Dumnezeu ca să se izbăvească fecioara de acea patimă și de
ispita diavolului, iar greutatea războiului ei să fie pe grumajii lui și toate
patimile ei cele trupești să fie asupra lui, ceea ce a și fost. Căci a scăpat
fecioara aceea de toate gîndurile cele necurate și de poftele cele trupești;
apoi a petrecut în mînăstirea sa, viețuind fără de patimi și bineplăcînd lui
Dumnezeu.
Iar Sfîntul Ioanichie s-a dus în calea sa, la muntele Conturiului;
dar mergînd pe cale a simțit în sine o dorință necurată și s-au năpustit asupra
lui ca un vifor cumplit gîndurile cele lumești și s-au ridicat într-însul
valurile necuratelor patimi, încît fierbea sîngele într-însul ca într-o căldare
și toată ispita ce fusese la fecioara aceea a căzut asupra fericitului Ioanichie.
Însă el răbda ostenindu-și trupul cu mari nevoințe. Apoi, aflînd undeva un
balaur înfricoșător încuibat în crăpăturile pămîntului, a cugetat să se dea
pe sine balaurului spre mîncare, voind mai bine a muri decît să se învoiască
cu gîndurile cele necurate și să-și prihănească trupul său cel curat. Deci
s-a aruncat pe sine înaintea balaurului, ca să fie mîncat de el. Însă șarpele
nici n-a voit a se atinge de dînsul ci, atunci cînd îl întărîta pe el Sfîntul
Ioanichie, îndată a murit.
Din acel ceas au pierit de la dînsul toate gîndurile necurate,
s-a stins patima, a încetat pofta și s-a întors pacea în trupul lui. Deci
i s-a dat lui de la Dumnezeu stăpînire peste balaurii cei văzuți și peste
cei nevăzuți, ca să calce peste dînșii și să sfărîme capetele lor. Odinioară,
stînd el și cîntînd psalmii lui David, a început a se clătina o stîncă ce
era acolo. Uitîndu-se sfîntul, a văzut ieșind, din mijlocul peretelui, un
balaur înfricoșător. Sfîntul punînd peste dînsul toiagul ce-l avea în mînă,
îndată balaurul a murit.
Altădată, în vreme de iarnă, sfîntul intrînd într-o peșteră
adîncă, a aflat într-însa un balaur ai cărui ochi străluceau ca focul și sfîntul
nu știa că este acolo balaurul; ci părîndu-i că ochiul lui este cu adevărat
foc, a adunat lemne și le-a pus pe ochii șarpelui vrînd să se încălzească
de frig; însă balaurul s-a sculat și a lepădat lemnele de pe ochii lui. Atunci
a cunoscut sfîntul cum că este balaur, dar nu s-a temut ci, dîndu-se puțin
într-o parte a peșterii, a petrecut împreună cu balaurul pînă ce a trecut
iarna.
După doisprezece ani petrecuți în pustia aceea, a venit către
dînsul un glas de sus, poruncindu-i să meargă în mînăstirea care se numește
Erist și acolo să se îmbrace în rînduiala călugărească, căci încă nu era îmbrăcat
în haine călugărești acest pustnic îmbunătățit cu atîtea fapte bune. Deci,
îndată a plecat la mînăstirea aceea, unde, ajungînd pe vremea secerișului,
a spus dorința sa egumenului mînăstirii, care se numea Ștefan. Acesta, a doua
zi, făcînd rugăciunile cele obișnuite, a îmbrăcat pe cuviosul Ioanichie în
chipul călugăresc, deși mai înainte de chipul acela era călugăr desăvîrșit
și pe mulți călugări îi întrecea cu faptele bune.
Cuviosul, fiind îmbrăcat în haine călugărești, a început
mai mult a se nevoi, adăugînd osteneli peste osteneli. Apoi s-a închis într-un
loc ce se numea Critama; și s-a ferecat cu un lanț de fier lung de șase coți
și a petrecut în acea închisoare trei ani în legături, fiind singur de voie
legat și mucenic al lui Hristos. Iar după trei ani a dorit să se ducă în Helidon,
să-l vadă pe Gheorghe cel mare între pustnici. Deci dezlegîndu-se din legături
s-a dus; și cînd a ajuns la rîul Goram, a dat iarăși peste un balaur care
tulbura rîul și oprea curgerea apei. Pe acel balaur l-a omorît cu rugăciunea
și cu semnul Crucii. Apoi, venind la marele Gheorghe, a petrecut lîngă dînsul
alți trei ani și a învățat de la el toată Psaltirea; și iarăși s-a dus la
păstorul locașului Antidiului, împreună cu ucenicul său Pahomie.
Fiind în mînăstirea Avgarovului, s-a dus cu alți călugări
ca să vadă o mînăstire ce era zidită de curînd, în muntele din apropiere.
Și cînd s-a apropiat de munte, a venit din pustie un țap mare neobișnuit,
pe care, văzîndu-l monahii care mergeau cu dînsul, cugetau între ei cum l-ar
putea vîna, căci din pielea lui ar avea piei bune. Iar cuviosul, înțelegînd
cugetele lor, a poruncit unuia ce se chema Sava să meargă și să aducă țapul
acela la dînsul. Iar Sava a zis: "Dar de se va porni țapul pe fugă, cum îl
voi ajunge?" Iar Sfîntul a zis către dînsul: "Tu, frate, mergi numai și fă
ceea ce-ți spun, căci el de bunăvoie va veni la tine și-ți va urma ție". Dar
întorcîndu-se către ceilalți călugări, i-a întrebat pe ei de este bună pielea
țapului ca să facă din ea foale. Iar ei au zis: "Foarte bună este; aceasta
cugetam și noi mai înainte de a spune tu". Și fiind adus țapul, cuviosul îl
netezea cu mîna sa, iar pe frați îi învăța să le fie milă de sufletele dobitoacelor
și să-și potolească poftele. Apoi iarăși a slobozit țapul la pășunea sa în
pustie.
Cuviosul avea și darul înainte vederii, căci a proorocit
moartea împăratului Nichifor, care avea să fie degrabă, ceea ce s-a și împlinit;
căci, fiind rănit de bulgari, a murit în război. Asemenea a prevestit grabnicul
sfîrșit al lui Stavrichie, fiul lui Nichifor, care începuse a împărăți după
dînsul.
Pe cînd petrecea Sfîntul în muntele Prusantiului, care este
înalt ca și muntele Olimpului, era acolo un călugăr, anume Gurie, cu viață
fățarnică, ce căuta slava omenească, fiind de toți slăvit ca un mare nevoitor.
Acela, văzîndu-se departe de Sfîntul Ioanichie, cel cu adevărat nevoitor și
săvîrșitor de fapte bune, s-a pornit spre zavistie. Deci, vrînd să-l piardă
pe el de pe pămînt, a gătit otravă de moarte și, venind la dînsul cu vicleșug,
ca Iuda, i-a dat otrava aceea în băutură. Iar cuviosul, fiind fără de răutate,
socotea că Gurie îi arată dragoste prietenească, căci nu știa zavistia și
vicleșugul lui.
Neștiind nimic, a băut otrava cea aducătoare de moarte și
îndată a căzut în boală cumplită și se apropia de moarte. Dar Dumnezeu n-a
lăsat pe plăcutul Său să se săvîrșească fără vreme, de o moarte ca aceea,
ci i-a trimis în ajutor pe Sfîntul Mucenic Eustatie. Acesta, arătîndu-se lui
în vedenie, l-a tămăduit de boală și i-a dăruit sănătate ca mai înainte. Pentru
aceasta, mulțumindu-i, Cuviosul Ioanichie a zidit acolo o biserică în numele
Sfîntului marelui mucenic Eustatie și a făcut o mînăstire lîngă dînsa.
Într-o noapte a avut o vedenie, nu în somn, ci aievea, pe
cînd stătea și se ruga. Vedenia era aceasta: În partea muntelui dinspre răsărit,
s-a arătat un izvor cu apă multă, iar împrejurul izvorului erau mulțime de
oi care beau apa ce curgea din izvor; și Sfîntul se minuna de acea vedenie,
căci știa că nu era acolo izvor, nici oi n-au umblat cîndva prin pustia aceea.
Iar a doua zi a mers la locul acela, dar n-a aflat nimic, nici oi, nici izvor,
ci numai locul frumos și bineplăcut pentru viețuire. Apoi s-a înștiințat de
la cei de demult cum că într-acel loc a fost odinioară o biserică a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul a tîlcuit vedenia sa, zicînd: "Izvorul care
avea multă apă, înseamnă darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce va fi
în acel loc; iar oile, sînt poporul care se împărtășește din darul Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu".
Deci a pus multă sîrguință ca să se zidească biserica, iarăși
pe locul acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care a săvîrșit-o
degrabă, căci a zidit o biserică frumoasă și a așezat mînăstire lîngă ea.
Apoi a adunat mulțime de frați, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sporirea Binecuvîntatei
Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Iar cînd se zidea biserica, se ostenea
și Cuviosul Ioanichie, ducînd pietre și ajutînd celor ce zideau. Odată, întinzîndu-și
mîna ca să ia o piatră de pe pămînt, a ieșit o viperă de sub piatră și l-a
apucat de mînă. Iar el, ca odinioară Pavel, scuturînd vipera de pe mînă, n-a
pățit nimic.
În rugăciunile sale Cuviosul Ioanichie era cu sîrguință,
încît nu numai cu duhul, ci și cu trupul se înălța de la pămînt. Altă dată
cuviosul mergînd singur la biserică să se roage, i-a urmat în taină ucenicul
și următorul vieții lui celei sfinte, fericitul Eustatie și ascunzîndu-se
într-un colț al bisericii, lua aminte cu sîrguință la rugăciunea lui. Apoi
l-a văzut ridicîndu-și mîinile și înălțîndu-se de la pămînt, stînd în văzduh
și rugîndu-se, lucru pe care văzîndu-l Eustatie, s-a înspăimîntat. Iar după
rugăciune iarăși a coborît pe pămînt. Și simțindu-l pe Eustatie că este acolo,
s-a scîrbit asupra lui și a zis: "Scris este: Nu va locui lîngă tine cel
ce viclenește. Iar tu ai îndrăznit a vedea cu vicleșug smerita mea rugăciune".
Deci l-a certat pe el ca să nu spună nimănui despre aceea.
Multe minuni făcea acest bărbat sfînt. Pe demoni îi scotea
din oameni cu cuvîntul și tămăduia tot felul de boli cu semnul Crucii și cu
rugăciunea și de vătămările șerpilor pe mulți a izbăvit. De aceea mulțime
de popor alerga la dînsul: unii cerînd tămăduiri de boli, alții izbăvire de
duhurile cele necurate, iar alții numai binecuvîntare și rugăciune, lucru
care tulbura liniștea lui. Pentru aceea, supărîndu-se, s-a dus în muntele
Trihalicului și a trăit acolo, petrecînd fără acoperămînt. Iar Eustatie din
mînăstirea Avgarovului, avînd dragoste cu osîrdie către părintele său și dorind
să se vadă cu dînsul, s-a dus acolo și, căutîndu-l cu sîrguință, l-a aflat
în acel munte.
Apoi, după rugăciunea obișnuită, Eustatie a întrebat pe fericitul
Ioanichie despre Leon Armeanul, care pe atunci împărățea: "Oare mult va tulbura
Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării contra sfintelor icoane?" Iar Sfîntul
a prevestit grabnica lui pierzare, căci Mihail, care era poreclit Valvos sau
Travlin, degrabă l-a ucis pe Leon Armeanul și i-a luat împărăția.
Fericitul bărbat Ioanichie se obișnuise a umbla cu toiag
la bătrînețe; și umblînd el prin unele locuri strîmte printre munți, s-a întîmplat
că i-a căzut toiagul din mînă și s-a pierdut și nu era cu putință a-l afla,
căci căzuse într-o prăpastie. Deci, mîhnindu-se Sfîntul pentru pierderea toiagului,
și-a plecat genunchii făcînd Domnului obișnuitele rugăciuni. Iar toiagul purtîndu-se
prin văzduh a venit cu nevăzută mînă și s-a așezat în mîinile sfîntului.
Umblînd fericitul pe munte, a aflat o peșteră pustie, în
care se încuibaseră demonii. Sfîntul, iubind peștera aceea, s-a sălășluit
într-însa. Iar diavolii, nerăbdînd venirea lui, s-au sculat asupră-i și multe
feluri de supărări îi făceau, vrînd să-l înfricoșeze și să-l izgonească de
acolo. Diavolii strigau asupra lui, scrîșneau din dinți, batjocoreau, îngrozeau,
alergau asupra lui, năpădeau asupra feței lui și toată peștera părea că se
clatină. Iar Sfîntul, după cuvîntul lui Pavel, stătea în ziua cea cumplită
înarmîndu-se cu zaua dreptății și cu pavăza credinței și întru nimic nu socotea
toate năpădirile vrăjmașilor. Demonii, precum odinioară n-au răbdat venirea
lui Hristos, strigau: "Ai venit aici mai înainte de vreme să ne chinuiești
pe noi?" și neputînd birui pe cel nebiruit, singuri fiind biruiți, diavolii
au fugit de la dînsul.
În acea vreme, o fiică a unui boier mare, care ținea credința
dreaptă, zăcea pe pat slăbănoagă și bolea cumplit. Fiind adusă la Sfîntul,
el îndată a întîmpinat-o și, făcîndu-i-se milă de ea pentru buna ei credință
- căci, în mijlocul atîtor popoare luptătoare împotriva icoanelor, ea singură
cinstea sfintele icoane -, a tămăduit-o de boală cu rugăciuni și cu semnul
sfintei Cruci, dîndu-i sănătate desăvîrșită.
S-a întîmplat a fi acolo cel ce luase pe sora sfîntului în
însoțire; acela era întunecat cu eresul luptei contra icoanelor. Pe acesta
îl învăța Sfîntul din destul ca să cunoască calea cea dreaptă a bunei credințe
și să aibă sfintele icoane în cinstea ce li se cuvine. Dar după ce n-a sporit
nimic cu cuvintele - căci acela era împietrit ca faraon -, fericitul, uitînd
rudenia sa cea de aproape după trup, s-a rugat lui Dumnezeu ca să orbească
ochii cei trupești ai celui luptător împotriva icoanei, de vreme ce nu avea
ochi sufletești. Și a fost așa, căci a orbit cumnatul său după soră și a luat
pedeapsă vrednică pentru credința sa cea rătăcită.
Acest mare părinte avea obiceiul de se pogora din munte întru
întîmpinare, cînd auzea că vine cineva la dînsul. Aceasta o făcea ca cei ce
vin să nu se ostenească pentru dînsul, pentru că suirea în acel munte era
cu osteneală, iar nu cu înlesnire. Deci, odată, veneau la dînsul doi episcopi,
al Calcedonului și al Niceei, și cu dînșii Petru și Teodor Studitul, cu Iosif
și cu Clement. Pe aceștia, fericitul i-a întîmpinat, pogorîndu-se din munte
și închinîndu-li-se lor cu dragoste, iar după rugăciunea cea obișnuită, a
vorbit cu ei cuvinte folositoare. Fericitul a zis către unul dintr-înșii,
cu numele Iosif: "Nu te tulbura, frate Iosife, ci te pregătește pentru ieșire!"
Aceste cuvinte ale lui nu le-au înțeles atunci cei ce le-au auzit. Dar, trecînd
optsprezece zile, Iosif s-a mutat din viață și atunci și-au adus aminte de
cuvîntul fericitului Ioanichie și au cunoscut că el a văzut cu ochii mai înainte
văzători moartea lui Iosif și că despre ea i-a proorocit atunci, poruncindu-i
să se pregătească de ieșire.
În al cincilea an al împărăției lui Mihail, împlinindu-se
paisprezece ani de la sfîrșitul împăratului Nichifor și de cînd bulgarii,
bătînd pe greci, au robit pe mulți dintre dînșii, din boierii cei mari și
slăviți și din ostași și îi țineau în legături și în temniță, atunci și-a
adus aminte cuviosul de cei robiți și s-a mîhnit pentru dînșii. Căci a auzit
că sînt în mare strîmtoare și nevoie și că șed în temniță rea și întunecată,
legați cu lanțuri și că mai bine ar fi voit să moară decît să fie vii într-o
asemenea nevoie. Deci, milostivindu-se spre dînșii, a lăsat pustia și viața
cea fără de gîlceavă și s-a dus în pămîntul bulgarilor, vrînd să dezlege pe
cei legați și să slobozească pe cei robiți.
Venind la cetatea unde erau grecii ținuți în legături, s-a
apropiat de temniță nevăzut, căci străjerii cei ce străjuiau ușile temniței
nu-l puteau vedea pe el. Apoi a făcut semnul Crucii pe uși și îndată s-a deschis
temnița în care intrînd, pe toți i-a dezlegat din legături cu semnul Crucii
și le-a poruncit să meargă după dînsul. Deci au ieșit toți cei legați din
temniță, fiind straja acolo și neștiind nimic de ceea ce se făcuse. Iar Sfîntul,
precum Hristos a scos din iad sufletele drepților, așa și el, slobozind pe
greci din legături și din temniță, i-a îndreptat toată noaptea, ca alt Moise,
în strălucire de lumină pînă la hotarele stăpînirii grecești.
Mergînd pe cale cu dînșii, îi învăța să nu fie ca părinții
lor, neam îndărătnic și amăgitor, ci să nădăjduiască spre Dumnezeu și să nu
uite facerile de bine și minunile Lui. Iar cînd s-a despărțit de dînșii, au
căzut toți la picioarele lui, rugîndu-l să le spună numele său și ziceau:
"Spune-ne cine ești tu, o! omule al lui Dumnezeu?" Cuviosul n-a ascuns numele
său, dar a poruncit să dea lui Dumnezeu mulțumire; și astfel s-a întors iarăși
întru a sa liniștită petrecere.
Odinioară, cuviosul a șezut într-o corabie și a plutit spre
biserica Sfîntului Teofan, care era în Sigrian, ca să se închine. Întorcîndu-se
de acolo, a stat la ostrovul Fas, unde, auzind viețuitorii ostrovului aceluia,
călugări și mireni, despre venirea lui Ioanichie la dînșii, au alergat toți
la dînsul și, căzîndu-i înainte, îl rugau pe fericitul să-i miluiască pe dînșii
și să izgonească șerpii din insula lor; căci se înmulțiseră atunci șerpii
fără de număr în insula aceea și foarte mult îi vătămau pe oameni și dobitoace.
Iar Sfîntul, ascultîndu-i pe dînșii, ca niște săgeți a slobozit asupra șerpilor
rugăciunile sale cele cu sîrguință către Dumnezeu și, îndată, adunîndu-se
toți șerpii din insula aceea, s-au aruncat în adîncul mării. De atunci nu
mai erau șerpi în insula aceea.
Cuviosul s-a dus de acolo în alt loc liniștit și mergea împreună
cu dînsul și Daniil, egumenul mînăstirii, care era în insula Fas. Acesta avea
un frate călugăr, anume Eftimie, al cărui sfîrșit ce avea să fie degrabă,
Sfîntul mai înainte i l-a spus, zicînd: "Frate Eftimie, grăbește-te, că degrabă
vei călători către călătoria cea de sus!" Acestea zicîndu-le lui Eftimie,
a intrat într-o peșteră mică vrînd să se odihnească și a aflat acolo un diavol
viețuind, care era mai cumplit decît cel dintîi.
Deci, Ioanichie cu Daniil s-au sălășluit într-acea peșteră.
Iar diavolul, nerăbdînd venirea lor, li s-a arătat negru cu chipul și înfricoșător,
iuțindu-se și năvălind asupra lor, ca să-i izgonească din peșteră. Însă ei,
nădăjduind spre Domnul, petreceau fără temere. Dar ucigașul de oameni, năpădind
asupra lor, i-a legat picioarele lui Daniil, iar pe Ioanichie l-a rănit în
coastă cu o durere așa de grea, încît a rămas fără glas șapte zile. Apoi,
singur vicleanul, a fugit din peșteră, neputînd să petreacă la un loc cu plăcuții
lui Dumnezeu.
După aceasta, Cuviosul Ioanichie iarăși s-a întors în muntele
Trihalicului vestind moartea unui monah, Isichie, care petrecea cu nebăgare
de seamă și a izgonit omizile de prin grădini cu rugăciunea și cu semnul Sfintei
Cruci.
Odată, a venit pentru rugăciune o stareță împreună cu fiica
sa; și aceea era egumenă a mînăstirii Cluviului. Iar el, luînd toiagul ce
era în mîna maicii, l-a dat în mîna fiicei sale și, tulburîndu-se maica, a
zis: "Părinte, mie mi se cuvine toiagul ca să-mi sprijine trupul meu neputincios
de bătrînețe". Dar el, nerăspunzînd nimic, a arătat cu lucrul ceea ce era
să fie; căci după puțină vreme stareța aceea a murit și a fost aleasă fiica
sa egumenă, în locul ei. După aceasta, iarăși s-a dus fericitul împreună cu
ucenicul său Eustatie în alt munte, mai prăpăstios și mai anevoie de suit,
care se numea al Corbului, unde a petrecut cîtăva vreme. S-a suit apoi în
munții mînăstirii Antidiului și acolo, zidindu-și o chilie strîmtă, viețuia
după voia lui Dumnezeu.
El a făcut multe minuni: pe bolnavi a tămăduit, limbile celor
gîngavi le-a îndreptat, pe cei iuți și mînioși i-a schimbat în blîndețe, pe
eretici i-a întors din rătăcire și a prevăzut multora mai înainte sfîrșitul,
căci era plin de darul Sfîntului Duh, care viețuia într-însul.
Acest cuvios astfel își petrecea viața, încît nu toți oamenii
puteau să-l vadă. Că mulți, dorind să-l vadă, au venit la dînsul în chilie
însă nu l-au văzut. Iar aceia ducîndu-se, smeritul părinte grăia către ucenicul
său: "Frate Eustatie, cu rugăciunile tale am fost nevăzut de cei care au venit".
Odinioară, zidindu-se în muntele acela biserica Sfîntului
Ioan Botezătorul, a cărui formă de zidire a fost dată de Cuviosul Ioanichie,
au venit niște frați de departe, vrînd să vadă fața cea cu sfîntă cuviință
a cinstitului și de Dumnezeu plăcutul bărbat. Aceștia, venind, ședeau lîngă
biserica ce se zidea, așteptînd acolo venirea cuviosului părinte, pe care
doreau să-l vadă. Și a venit Cuviosul Ioanichie vrînd să vadă de se zidește
biserica după forma cea dată de dînsul. El a stat înaintea fraților care veniseră
la dînsul, luînd seama la zidire, dar aceia nu puteau să-l vadă.
După ce a stat destulă vreme în mijlocul lor, s-a dus la
chilia sa, nearătîndu-se pe sine celor care veniseră și așteptau cu osîrdie
sosirea lui. Iar unul din călugării cei ce viețuiau aproape de el, cu numele
Ioan, înțelegînd lucrul ce se făcuse, a zis către dînsul: "Părinte, nu se
cădea ca frații care s-au ostenit pentru tine atîta cale, să se întoarcă mîhniți,
fără să te vadă. Cu adevărat jalnic lucru este acesta și atinge inima". Iar
Sfîntul, lăudînd osteneala și osîrdia fraților acelora, a început a se ruga
pentru dînșii. Apoi, după rugăciune, întorcîndu-se către Ioan, a zis: "Frate,
noi nu avem voia noastră, ci cele ce Dumnezeu voiește pentru noi, acestea
le și face; dacă Dumnezeu ar fi binevoit să mă vadă frații care veniseră,
apoi chiar de m-aș fi ascuns de dînșii, ei tot m-ar fi văzut; dar eu, multă
vreme am stat înaintea ochilor lor neascuns, însă ei nu m-au văzut, căci așa
a voit Dumnezeu".
Altădată, venind niște frați la cuviosul și șezînd înaintea
chiliei lui, vorbind între ei, iată că li s-a arătat o ursoaică mare și înfricoșătoare
ieșind din lunca ce era acolo aproape și venea spre dînșii. Ei, văzînd-o,
s-au temut foarte tare. Dar Sfîntul a zis către ei: "Domnul nostru a dat robilor
Săi putere să calce peste leu și peste balaur, care sînt cele mai înfricoșătoare,
iar voi vă temeți de o ursoaică?" Deci a poruncit să-i arunce o bucată de
pîine; iar ea, luînd pîinea, s-a dus în pustie. Și atît era de duhovnicesc
acest cuvios părinte și ochii săi sufletești îi erau atît de luminați, încît
duhurile cele cerești și sufletele drepților putea să le vadă. Odată, stînd
el la rugăciune, a văzut sufletul Părintelui Petru purtat de îngeri cu slavă
la cer, strălucind împrejur cu negrăită lumină; și a spus aceasta ucenicilor
săi, pentru folosul lor.
În acea vreme împărățea peste greci Teofil, luptătorul contra
sfintelor icoane. Acela a trimis doi bărbați cinstiți la Cuviosul Ioanichie,
ca să-l întrebe dacă se cade a cinsti chipul lui Hristos. Ajungînd trimișii,
Sfîntul și-a deschis gura sa, cea de Dumnezeu insuflată și cînd a început
a grăi din înțelepciunea cea dată lui de sus. Bărbații aceia s-au rușinat,
neputînd a se împotrivi, nici a răspunde vreun cuvînt împotriva cuvintelor
lui. Grăia printr-însul Dumnezeu, Care a zis ucenicilor Săi în Evanghelie:
Nu vă îngrijiți mai înainte ce veți grăi, că Eu vă voi da vouă gură și
înțelepciune.
Apoi, arătînd clar cum se cade a da cinstea cuvenită sfintelor
icoane, i-a povățuit pe ei la buna credință și trimișii, lepădîndu-se de eresul
luptei contra icoanelor, s-au închinat chipului lui Hristos.
Odată Eustatie, egumenul mînăstirii Avgarovului, a întrebat
pe Cuviosul Ioanichie: "Părinte, pînă cînd vor fi sfintele icoane călcate
și cînd se vor da înapoi Bisericii de către prigonitorii care răpesc turma
lui Hristos ca fiarele cele sălbatice?" El a răspuns: "Așteaptă puțin, frate,
și vei vedea puterea lui Dumnezeu, căci va lua ocîrmuirea Bisericii un oarecare
Metodie. Acela o va îndrepta cu dumnezeiescul Duh, va stîrpi eresurile și
va întări Biserica cu dogme sfinte, va aduce liniște și unire; iar pe cei
ce se împotrivesc, îi va smeri dreapta Celui Preaînalt".
Această proorocie a Cuviosului Ioanichie degrabă s-a împlinit
căci, trecînd puțină vreme, a murit Teofil, împăratul luptător contra sfintelor
icoane. După dînsul, a venit fiul său Mihail, cu maica sa, Teodora, iar Metodie
a fost ales patriarh. Acesta a adus sfintele icoane în biserici, a întărit
dreapta credință și toată tulburarea a schimbat-o în liniște. Însă după puțină
vreme, iarăși a ridicat diavolul pe cei necredincioși, care tulburau și clătinau
Biserica lui Hristos. Iar fericitul Metodie oștindu-se cu sabia cea duhovnicească
a cuvîntului lui Dumnezeu împotriva lor, avea ajutor pe Cuviosul Ioanichie.
Căci acesta, uneori prin cuvînt, alteori prin scrisorile sale, apăra buna
credință și pe cei depărtați de Biserică îi întorcea.
De multe ori patriarhul Metodie, slăbind în discuția cu ereticii,
cuviosul îl întărea și-l sprijinea prin scrisorile sale. Odată, citindu-se
scrisorile lui Ioanichie la sinod, ereticii au început a batjocori și a huli
pe fericitul. Înțelegînd aceasta cuviosul, cu duhul lui Dumnezeu, a stat degrabă
în mijlocul sinodului și a început a grăi în auzul tuturor, astfel de cuvinte
pentru Dumnezeu și pentru cele dumnezeiești, încît toți se mirau de înțelepciunea
și cuvintele lui. Și n-au fost în deșert cuvintele lui, căci precum a făcut
odată Petru, propovăduind adunării din Ierusalim, așa și în această adunare
făcînd Ioanichie prin cîntare de Dumnezeu, încît cei ce auzeau se mîngîiau
cu inima, și cu dragoste primeau cuvîntul lui și se întorceau la buna credință.
Astfel de sîrguință avea cuviosul pentru pacea Bisericii și pentru mîntuirea
sufletelor. Apoi degrabă, cu sîrguința și cu rugăciunile lui, s-a stîrpit
eresul și s-a adus pacea Bisericii; iar diavolul care o tulbura a fugit cu
rușine, căci temîndu-se de Ioanichie și de rugăciunile lui, se topea ca ceara
de fața focului.
Odată se făcea în mînăstirea cuviosului înnoirea bisericii
pe care el o zidise și, adunîndu-se soborul fraților, și Sfîntul nefiind cu
dînșii, s-a arătat deodată o ceată de diavoli ieșind dintr-un deal și toți
se temeau foarte, fiind nedumeriți. Dar Sfîntul Ioanichie, deși nu era acolo
cu dînșii, a văzut mai înainte cu duhul ceea ce se întîmplase. Făcînd îndată
rugăciune și ridicîndu-și mîinile, a slobozit cuvintele rugăciunii sale către
Dumnezeu și, ca niște săgeți asupra taberei celei diavolești, de departe lovindu-i,
i-a pus pe fugă. Frații, văzîndu-i pe draci fugind, ca izgoniți de moarte,
au lepădat frica și au săvîrșit cu bucurie praznicul înnoirii bisericii.
În acea vreme se luptau ismailitenii (arabii) cu grecii și,
biruind ismailitenii, pe mulți au robit, ținîndu-i în legături. Un boier oarecare
din cei slăviți, avînd un tînăr, rudenie de-a sa, în robie la păgîni, a rugat
pe Cuviosul Ioanichie să-l scoată din robie, precum a izbăvit odată pe grecii
robiți de bulgari. Cuviosul, fiind milos, s-a dus în pămîntul ismailitenesc
și, ajungînd în temniță, a eliberat nu numai pe tînărul acela, ci și pe toți
cei care erau legați împreună cu dînsul, neștiind nimic straja despre aceasta;
căci ușile singure de la sine se deschideau sfîntului și legăturile se dezlegau.
Iar cînd erau pe cale, mergînd pe pămîntul grecesc, au năvălit asupra lor
o mulțime de cîini cumpliți, iar Sfîntul i-a lovit pe ei cu orbirea și au
trecut printre ei fără vătămare.
În acel munte în care pustnicea cuviosul se afla, nu departe,
un călugăr cu numele Epifanie, vestit în credință. Pe acela l-a ridicat diavolul
spre zavistie și s-a sculat cu vrajbă asupra fericitului Ioanichie, pizmuindu-l
pentru slava cea bună cu care îl preamărea Dumnezeu, Care a zis: Pe cei
ce Mă preamăresc, îi voi preamări. Deci, din zavistie, Epifanie a cugetat
să piardă pe Cuviosul Ioanichie cel nevinovat și curat cu inima. Astfel a
dat foc muntelui, ca prin foc să-l piardă pe Ioanichie împreună cu chilia
sa, căci muntele acela era foarte stufos și ardea precum cuptorul. Dar Dumnezeu,
Cel ce a izbăvit de foc pe tineri în Babilon, Acela l-a păzit nears și pe
plăcutul Său, pe fericitul Ioanichie.
Văzînd fericitul răutatea vrăjmașului său, nu s-a mîniat
asupra lui, nici s-a scîrbit; ci, vrînd cu bunătate să biruiască răutatea,
și cu blîndețea să risipească vrajba s-a dus cu smerenie la Epifanie, întrebîndu-l
de pricina mîniei și cerîndu-i iertare. Iar acela, din mînie, a lovit pe Sfîntul
în pîntece cu toiagul, care avea în vîrf un fier ascuțit, vrînd să-l străpungă.
Dar Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, a păzit
pe Sfîntul Ioanichie nevătămat de acea lovire. Aceasta a fost ispita fericitului,
pe care i-au proorocit-o cei doi pustnici mai sus pomeniți, care îi spuseseră
lui: "La sfîrșitul vieții tale va veni asupra ta o ispită din zavistie, dar
durerea se va întoarce asupra capului vrăjmașului, iar tu nici un rău nu vei
pătimi".
Ajungînd la adînci bătrîneți, Cuviosul Ioanichie și, slăbindu-i-se
trupul de multe nevoințe și osteneli, s-a dus în mînăstirea Antidiului și
acolo, făcînd o chiliuță mică, s-a închis într-însa. Dacă se întîmpla cîteodată
să iasă din chilie și să umble prin mijlocul drumului, se făcea nevăzut de
către cei ce voiau să-l vadă.
În al cincilea an al împărăției lui Mihail, cel dintre sfinți
Părintele Metodie patriarhul, văzînd mai înainte apropiata mergere a lui Ioanichie
către Domnul, a venit la dînsul cu clerul său, cerînd rugăciunea și binecuvîntarea
cea de pe urmă. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind destul cu Sfîntul Metodie
și învățînd dreapta mărire a credinței pe cei ce veniseră cu dînsul, a proorocit
lui Metodie că și acesta, după moartea lui, fără de zăbavă va trece din viața
aceasta vremelnică la cea veșnică. După aceea făcînd rugăciune și sărutîndu-se
unul cu altul cu sărutarea cea de pe urmă, s-au despărțit; patriarhul s-a
întors la ale sale, iar cuviosul părinte a rămas în chilia sa, rugîndu-se
și pregătindu-se pentru sfîrșitul său.
A treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul și de Dumnezeu
purtătorul, Părintele nostru Ioanichie a trecut către Domnul, în ziua a patra
a lunii noiembrie, avînd nouăzeci și patru de ani de la naștere. Iar în a
opta lună după mutarea lui, sfințitul patriarh Metodie s-a mutat către Domnul,
în a paisprezecea zi a lunii iunie; și s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie,
care a spus patriarhului că fără de zăbavă și el va trece după dînsul din
viața aceasta vremelnică la cea veșnică.
Pe cînd murea Cuviosul Părintele nostru Ioanichie, părinții
cei ce viețuiau în muntele Olimpului au văzut un stîlp de foc înălțîndu-se
spre cer, căruia îi mergeau înainte îngerii, deschizîndu-i ușile raiului și
ridicîndu-l spre fericirea cea de acolo. Din aceasta s-a cunoscut cum că Cuviosul
Ioanichie, săvîrșindu-și alergarea nevoinței sale, trecea la odihna cerească.
Dar nu numai în viață, ci și după mutarea sa, cuviosul a făcut multe minuni.
Căci mulți neputincioși, atingîndu-se de sfintele lui moaște, au dobîndit
sănătate; mulți s-au izbăvit de duhurile cele viclene, slăbănogii de pe paturi
s-au sculat și cei ce erau ținuți de orice fel de neputință, dacă s-ar fi
atins numai de racla lui, îndată se făceau sănătoși.
Așa a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său cu multe minuni
și în viață și după moarte, cu ale cărui sfinte rugăciuni Domnul să ne arate
și nouă mila Sa și să ne tămăduiască de bolile noastre cele sufletești și
trupești, pentru slava sfîntului Său nume. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|