Viața Cuviosului Lazăr
(7 noiembrie)
Cuviosul Părintele nostru Lazăr era dintr-un sat al Asiei
care era aproape de Magnesia. Părinții lui se numeau Nichita și Irina, de
bun neam amîndoi, cinstitori de Dumnezeu și îmbunătățiți. Cînd s-a născut
Cuviosul, s-a văzut în casa aceea un nor foarte luminos, care arăta că pruncul
născut are să se facă fiu al luminii și al zilei și sălășluire a dumnezeieștii
străluciri. Cum au văzut norul acesta, femeile care veniseră acolo spre cercetarea
celei ce născuse, atît de mult s-au înfricoșat, încît au fugit afară din casă
pentru vederea cea prea slăvită. Pe lîngă aceasta a urmat și o altă minune
căci, după ce a trecut puțină vreme și s-a ridicat norul din mijloc și au
intrat femeile în casă, o, minune, au văzut pe prunc stînd drept pe picioarele
sale, cu fața către răsărit, avînd mîinile strînse la pieptul său în chipul
crucii. Pentru aceea, de atunci se spunea de către toți că viața pruncului
aceluia va fi negreșit foarte vestită și preamărită.
După ce a ajuns Cuviosul mai în vîrstă, părinții l-au dat
la dascăl să învețe sfintele cărți. Și învăța tînărul științele cu înlesnire,
dar ura din tot sufletul apucătura dascălului său, pentru că era robit de
iubirea de argint. De aceea, orice lucru lua în mîinile sale, îndată îl dădea
săracilor. Deși dascălul său îl ocăra pentru aceasta totdeauna și-l bătea,
Cuviosul însă nu înceta a face acest lucru. Căci milostivirea ce o avea către
săraci și ura către iubirea de argint îl făcea să sufere ocările și bătăile.
Cu toate că dascălul lui îl ocăra și-l bătea pentru banii pe care îi lua și-i
dădea săracilor, totuși dascălul se minuna de fapta lui și-l lăuda către toți.
După ce a ajuns Cuviosul în vîrstă mai mare și în cunoștință
mai desăvîrșită, a dorit să fugă din patria sa și să se ducă la Ierusalim,
ca să se închine Sfîntului Mormînt al Domnului, precum și la celelalte Sfinte
Locuri. Însă, de cîte ori a încercat să se ducă, era oprit de rudeniile lui.
Dar ca să nu fugă pe ascuns, părinții lui l-au dus la o mînăstire ce era aproape
și se numea Orovilor, ca acolo să se silească la sfintele științe și să se
iscusească mai înainte în fapte bune; dar mai mult ca să fie păzit de monahii
cei mulți care erau într-însa și să nu fugă.
Însă fericitul Lazăr, aprinzîndu-se de dumnezeiescul dor,
nu putea a se liniști și cugeta totdeauna să fugă. Și, aflînd odată vreme
bună, s-a furișat de părinți, de rudenii și de monahi și cu toată sîrguința
a alergat la Ierusalim.
Trecînd pe la Hone, unde a făcut minuni Sfîntul Arhanghel
Mihail, s-a dus la biserica Arhanghelului, unde s-a rugat să-l ajute în călătoria
lui; și așa a plecat de acolo și s-a dus în Atalia. Aflîndu-se el acolo, un
monah nelegiuit care călătorea împreună cu Cuviosul, a cugetat să-l vîndă
saracinilor de acolo, ca să ia bani. Cînd monahul se tocmea cu dînșii în limba
armenească să dea pe copilul Lazăr - după iconomia dumnezeiască -, un creștin
care știa limba aceea, a înțeles vorbirea și dînd de știre Cuviosului, acesta
îndată a fugit de acolo și s-a dus în muntele ce era aproape. Acolo, aflînd
un ieromonah cu cinstită cuviință, bătrîn și cu vîrsta și cu înțelepciunea
și întrebat fiind de dînsul cine este și de unde vine, Cuviosul a spus patria
și pe părinții săi și dorul pe care-l avea să se închine sfintelor locuri.
După aceea a spus și vrăjmășia monahului aceluia care voia
să-l vîndă, precum și toate cele ce i s-au întîmplat în călătorie. Iar acel
bărbat întrebînd iarăși pe Cuviosul dacă are încă acel cuget să se ducă la
Ierusalim și auzind că dorește foarte mult aceasta, i-a zis că nu este cu
cuviință să se ducă acolo unde voiește, pentru că fiind foarte tînăr, cu înlesnire
va fi biruit de diavolul. Că este foarte rău ca cineva să urmeze repede gîndului
său, pentru că se dă pradă vrăjmașului, care are întinse în toate părțile
mrejele și cursele pierzării. Ci, dacă voiește să-i asculte Domnul sfatul,
pentru folosul sufletului său, să rămînă în mînăstirea în care este el egumen
și acolo să se facă monah și să petreacă cîtăva vreme, pînă ce va veni la
vîrsta desăvîrșită; și atunci poate să iasă de acolo și să se ducă fără primejdie.
Ascultînd această bună sfătuire, dumnezeiescul Lazăr a rămas
cu bucurie în mînăstirea aceea și, dezbrăcîndu-se de hainele mirenești și
de omul cel vechi, s-a îmbrăcat în cel nou, adică în Hristos, împreună cu
hainele cele monahicești pe care le-a primit. De atunci s-a dat cu totul la
nevoințele cele pustnicești. Iar postul, care subțiază grosimea trupului și
domolește patimile ce se ridică împotriva sufletului, atît de mult l-a iubit
fericitul, precum cei iubitori de trup iubesc desfătarea și multa mîncare.
Apoi ascultarea, care este temelia nevoinței monahicești, și smerenia, cea
mai înaltă decît toate faptele cele bune, cu atîta sîrguință le-a cîștigat,
încît s-a făcut celor mai de pe urmă chip și pildă cu aceste două fapte bune.
Dar ce să zicem despre priveghere, despre slăbirea trupului
și despre cealaltă rea pătimire, cu care se nevoia, ca să-și subțieze trupul?
Atît numai putem zice că, de vreme ce dobîndise, pe lîngă firea cea bună pe
care o avea, și nevoința cea bună, pentru aceasta lucra cu înlesnire toată
fapta bună, ca și cum ar fi fost ceresc iar nu pămîntesc. Pentru că firea
cea bună pricinuiește sufletului putere și nevoința cea bună iarăși duce la
sfîrșit bun puterea sufletului. Pentru aceea nu se afla unul ca să nu se minuneze
de nevoințele dumnezeiescului Lazăr, să nu-l laude și să nu-l propovăduiască
tuturor. Dar mai mult decît alții îl lăuda egumenul mînăstirii, părintele
său cel duhovnicesc, căruia Cuviosul îi slujea și lua de la dînsul în loc
de plată pentru slujire, învățătura pustniciei.
După ce a petrecut Cuviosul multă vreme în mînăstirea aceea,
odată i-a zis starețul: "Eu, fiul meu, după puțină vreme, mă voi duce în pămînt,
maica cea de obște a tuturor, iar pe tine te încredințez lui Hristos, Stăpînului
tuturor, ca Acela să aibă grijă de tine". Iar Cuviosul, auzind acestea, a
suspinat din adîcul sufletului și a plîns foarte mult, că nu suferea nici
să audă despărțirea de starețul său. Cu toate acestea nu a trecut multă vreme
și starețul lui s-a dus către Domnul. Iar dumnezeiescul Lazăr, plîngînd și
tînguindu-se mult pentru moartea lui, după trei zile s-a dus din mînăstire
și, mergînd într-o peșteră ce era acolo mai aproape, într-un loc foarte cu
anevoie de umblat, a intrat într-însa să se liniștească și singur să vorbească
cu Dumnezeu.
Acolo, la atîta nevoință și aspră pătimire s-a dat pe sine
cel cu sufletul răbdător, încît este cu greu limbii omenești să povestească.
Însă, cu cît se sîrguia să-și ascundă de oameni faptele sale cele bune, cu
atît mai mult se făcea vestit tuturor. Pentru că fapta bună arată oamenilor
pe cel ce o lucrează, deși acela s-ar sîrgui a se ascunde pe sine. Pentru
aceasta în fiecare zi alergau la Cuviosul mulțime de oameni ca să-l vadă și
să primească binecuvîntarea lui.
Și nici lungimea căii, nici asprimea cea cu greu de umblat
a locului, nici vreun alt lucru nu le împiedica sîrguința, numai să nu se
lipsească de vederea cuviosului. Iar pentru ca să înlesnească asprimea drumului,
unii adunau vreascuri și lemne multe și le-au ars pe calea cea pietroasă.
Apoi au vărsat oțet peste dînsa ca să se înmoaie pietrele cele aspre, pe care
le sfărîmau cu unelte de fier. Cu chipul acesta au făcut mai lesnicioasă calea
ce ducea la Cuviosul. Pentru că dumnezeiasca dragoste spre cele bune, îndeamnă
pe oameni să facă și lucruri de cele cu neputință și anevoie de isprăvit.
Astfel de dragoste avea mulțimea oamenilor către Cuviosul.
Iar arhiereul locului aceluia, auzind de Sfîntul Lazăr, dorea mult să se suie
la dînsul dar socotea lucru foarte cu anevoie a vorbi cu Cuviosul. Pentru
această pricină, Sfîntul a voit să se zidească acolo o biserică în numele
Născătoarei de Dumnezeu și chilii, ca să se odihnească frații care veneau
la dînsul și care voiau să se facă monahi. Căci erau foarte mulți care se
lepădaseră de lume și voiau să viețuiască împreună cu Cuviosul în toată viața
lor.
Deci, Sfîntul a zidit acolo o mînăstire mare și frumoasă,
fiindcă s-a sîrguit și mulțimea oamenilor de prin locurile apropiate, la acest
lucru plăcut lui Dumnezeu. L-au ajutat din toate puterile lor, pentru că fiecare
din creștinii de acolo avea mare bucurie să se arate ascultător și supus Cuviosului
și să împlinească porunca lui.
Dar pentru că vestea despre Sfîntul Lazăr a străbătut în
toate părțile și alergau toți la dînsul pentru folosul lor, s-a dus la el
și un oarecare om, care i-a spus că avea gîndul să se ducă în locul acela
- pe care-l arăta cu degetul -, ca să prindă niște albine sălbatice ce erau
încuibate acolo în prăpăstii. Iar Cuviosul, ori pentru că a socotit moartea
omului aceluia, căci era locul cu adevărat prăpăstios și primejdios, ori pentru
că a văzut mai înainte ce avea să fie din darul Sfîntului Duh ce era într-însul,
a zis către el: "Mai de folos îți este, fiul meu, să nu cauți spre locul acela,
fiindcă atîrnă deasupra capului tău o primejdie mare și pierzare, dacă te
vei apropia de dînsul; deci să te lași de un gînd ca acesta, dacă voiești
să scapi de primejdie".
Omul acela însă, neascultînd sfatul Cuviosului, s-a dus împreună
cu alți tovarăși ai lui la locul cel prăpăstios și, legat fiind cu o funie,
s-a slobozit de către tovarășii lui și s-a coborît în prăpastie. Socotiți
ce rău mare este a nu asculta cineva pe cei care îl sfătuiesc cele de folos.
Pentru că omul acela nici nu ajunsese la jumătatea prăpastiei și funia s-a
rupt, iar el a căzut jos cu cădere vrednică de jale și de lacrimi. Și astfel
a murit mai înainte de a ajunge jos, de multele lovituri ce le-a luat de la
colțurile pietrelor și a primit rod aducător de moarte din socoteala sa cea
nebunească. De atunci ceilalți luau aminte la cuvintele cuviosului, ca la
niște cuvinte de prooroc și nu se împotriveau lui nici într-un chip.
Altă dată s-a dus un om la cuviosul și i-a mărturisit păcatele
sale, spunîndu-i că, deși nu știe nici un meșteșug, el însă își cîștigă cu
înlesnire cele necesare vieții. Căci se scoală noaptea și se duce în case
străine, fură dintr-însele orice găsește, se duce apoi în loc retras și le
ascunde. Iar cînd stăpînii caselor își caută lucrurile furate, el le spune
că sfinții îi descoperă multe lucruri ascunse și pe lîngă aceasta îi arată
lui și locul unde hoții au ascuns lucrurile ce li s-au furat.
Apoi, luînd cinstita Cruce pe umerii săi sau o icoană a vreunui
sfînt, ia pe păgubași și-i duce la locul acela, zicîndu-le să sape; și așa
își află fiecare lucrurile sale. De aceea, oamenii îl cinstesc pe dînsul ca
pe un prieten al lui Dumnezeu și ca pe un sfînt vrednic de descoperiri dumnezeiești.
Pentru aceasta, oamenilor făcîndu-li-se milă de dînsul, îi dau cîte o părticică
din lucrurile cele furate și aflate.
Acestea auzindu-le Cuviosul, i-a zis: "O, fiule, acest meșteșug
rău, sau mai bine zis acest vicleșug cu care zici tu că îți agonisești cu
înțelepciune și cu înlesnire cele de nevoie vieții tale, să-l lași. Vai ție,
pentru întunecarea minții tale, căci te amăgești și te batjocorești de diavolul
și socotești ca o înțelepciune ceea ce ai învățat pentru pierzarea sufletului
tău, socotind întunericul drept lumină. Și de nu vei înceta cu această faptă
rea, vei fi vinovat de mare pedeapsă, cum zice proorocul Isaia: Căci socotiți
amarul dulce. Iar după puțin va veni peste tine pedeapsa și urgia lui
Dumnezeu".
Auzind acestea omul, a căzut la picioarele cuviosului și
a cerut cu lacrimi iertare pentru păcatul său, făgăduind că de aici înainte
nu se va mai pleca la amăgirea diavolului, ci va părăsi o nelegiuire ca aceasta
și va lucra fapte bune din toată puterea lui. Deci luînd iertare de la Cuvios,
a împlinit cu lucrul făgăduința pe care a făcut-o, cu ajutorul lui Dumnezeu
și cu rugăciunile Sfîntului.
Dar, deși Sfîntul Lazăr pricinuia mare folos multora și cu
cuvintele și cu lucrurile cele bune, iar pe cei ce cădeau în păcat îi ridica
și pe cei ce stăteau în fapta bună îi întărea, cu toate acestea, cugeta să
se ducă de acolo și să meargă la Ierusalim, ca să scape de slava oamenilor.
Căci știa cît de mare împiedicare este aceasta celor ce aleargă pe calea ce
duce la cele cerești. Și pentru ca să-și împlinească dorința pe care o avea
din tinerețe, adică să vadă și să se închine sfintelor locuri, chemînd pe
frații care se călugăriseră și viețuiau în mînăstirea pe care o zidise el,
le-a arătat lor scopul.
Apoi mîngîindu-i pe dînșii, căci foarte se mîhneau pentru
despărțirea lui, le-a poruncit să păzească toate cîte se cuvin cinului monahicesc
și să se îngrijească din toate puterile lor de poruncile lui Dumnezeu și de
faptele bune care pricinuiesc mîntuirea sufletului. Deci, sărutîndu-i pe dînșii,
a plecat de acolo și s-a dus la Ierusalim.
După ce s-a închinat la Ierusalim și a văzut și toate celelalte
minunate locuri de acolo, și chiar Mormîntul cel stăpînesc al Domnului, după
puține zile s-a dus la lavra Sfîntului Sava. Acolo a găsit cu cale să rămînă
multă vreme, ca împreună cu cuvioșii părinți care viețuiau acolo să se nevoiască
și să agonisească mult folos de la dînșii, de vreme ce nimic altceva nu îndeamnă
atît de mult pe oameni la fapta bună, ca întrecerea cea bună a acelora care
petrec în fapte bune. Că, precum piatra care se freacă de altă piatră se face
netedă, potrivită și mai strălucită, așa și cel îmbunătățit, cînd se întrece
cu alt îmbunătățit, mai mult sporește și se face mai strălucit.
Deci Cuviosul Lazăr, fiind primit de egumenul și de frații
lavrei cu bucurie, a luat slujba paraclisieriei și a făcut într-însa șase
ani întregi, nevoindu-se întocmai ca monahii cei de frunte și aleși, care
se sîrguiau în trup să ajungă pe îngerii cei fără de trup.
Dar dumnezeiescul Lazăr, nu numai se nevoia ca aceia, ci
îi și covîrșea în toate și isprăvile lui erau pentru toți vrednice de mirare.
De aceea s-a judecat și s-a socotit de către toți vrednic a se face preot
și-l îndemna la aceasta chiar și egumenul mînăstirii. Iar el la început nu
voia, zicînd că nu este vrednic a lua asupra sa greutatea unei asemenea vrednicii.
Dar, de vreme ce egumenul îl silea să ia asupra sa și slujba aceasta, fiindcă
știa pe Sfîntul Lazăr cît de mare era în fapta bună, Cuviosul nu a găsit cu
cale să se mai împotrivească egumenului, ca să nu se arate semeț. Deci, nevrînd,
a primit și s-a hirotonit de către Patriarhul Ierusalimului; și a mai petrecut
Cuviosul în mînăstirea aceea încă alți șase ani.
După aceea, văzînd pe monahii cei îmbunătățiți că ieșeau
din mînăstire în întîia săptămînă a Sfîntului și marelui Post de patruzeci
de zile, după obiceiul cel vechi și se duceau în pustie, iar în săptămîna
Stîlpărilor iarăși se întorceau în mînăstire, aducînd cu ei roadele bune ale
pustniciei, a dorit și el să se ducă. Și nearătînd scopul său egumenului,
a plecat pe ascuns din mînăstire. Nu că ar fi defăimat pe egumen; căci care
altul a arătat atîta ascultare către cei mai mari ca fericitul Lazăr? Ci,
pentru că s-a biruit de dulceața liniștii pe care o dorea de mai mulți ani
și pe care căuta să o dobîndească în tot chipul.
Deci, petrecînd în pustie zilele hotărîte ale sfintei patruzecimi,
s-a întors împreună cu ceilalți frați în mînăstire. Dar toți aceștia au fost
primiți și mîngîiați de egumen, căci erau obosiți de multele și lungile osteneli
ale pustiei. Numai dumnezeiescul Lazăr singur a fost izgonit din mînăstire,
după porunca egumenului, nefiind lăsat nici să intre pe poartă. Și multă vreme
a petrecut afară plîngînd cu lacrimi și rugîndu-se să-l ierte, dar egumenul
nu l-a iertat nicidecum. Atunci s-a dus la Ierusalim și a pus ca mijlocitor
pe iconomul marii biserici pe care-l avea prieten vechi. Iar iconomul, cum
l-a auzit, s-a dus îndată la lavră și a rugat foarte mult pe egumen să-l ierte
pe Lazăr, prietenul său. Așa, Cuviosul a luat iertare de la egumen și iarăși
a fost numărat cu ceilalți frați ai lavrei.
Rămînînd în lavră încă un an, pînă pe vremea Sfîntului și
Marelui Post și văzînd pe ceilalți ducîndu-se iarăși în pustie și nesocotind
nici supărarea egumenului, nici izgonirea sa din mînăstire, nici altceva din
unele ca acestea, s-a dus iarăși și el în pustie. Căci dulceața și frumusețea
liniștii, pentru cei ce au gustat-o o dată, li se face totdeauna dorită încît
îi face să defăimeze pe toate celelalte și să alerge numai către aceasta.
Din această dulceață gustînd și Cuviosul, nu a suferit să rămînă în mînăstire
și să se păgubească de fericirea și liniștea pustietății. Pentru aceasta,
ducîndu-se la loc liniștit și în raiul faptei bune, n-a voit să se mai întoarcă
în lavră. Ci, aflînd un loc foarte înalt, a zidit deasupra lui un stîlp; apoi,
lepădîndu-se cu totul de lume și de orice lucru pămîntesc, s-a suit pe stîlp
ca un ostaș sprinten, ca să se războiască nu contra trupului și a sîngelui,
ci contra duhurilor răutății. Și petrecînd mulți ani deasupra lui, s-a nevoit
cu bărbăție împotriva diavolilor și a săvîrșit mari biruințe asupra lor.
Într-una din zile, coborîndu-se Cuviosul de pe stîlp și umblînd
pe un loc șes și neted, a auzit de sus un glas, zicîndu-i: "Lazăre, se cuvine
să te duci în patria ta!" Iar Cuviosul s-a minunat de glasul acela și, căutînd
împrejur și nevăzînd pe nimeni, a socotit că acel glas era diavolesc. Dar,
de vreme ce s-a dus în locul acela și a doua și a treia oară și a auzit același
glas, a crezut că era din dumnezeiasca pronie. Cu toate acestea a mai rămas
încă acolo, ca să cunoască adevărul mai cu de-amănuntul; iar glasul acela
striga mereu la fel. Pentru aceasta s-a dus la niște cuvioși părinți care
locuiau pe aproape și care din tinerețe petreceau acolo în pustietate și le-a
spus lor despre glasul ce a auzit, ca dînșii să-l învețe ce trebuie să facă.
Încredințîndu-se de la acei cuvioși că glasul acela era din
dumnezeiasca pronie, s-a dus de acolo și a mers la Ierusalim. Luînd în tovărășie
un monah îmbunătățit, anume Pavel, a mers cu dînsul pînă la Sevastia. De acolo,
despărțindu-se, Pavel s-a dus în Trapezunda, iar Cuviosul Lazăr s-a dus la
Roma, unde dorea de multă vreme să se ducă ca să se închine celor doi mari
apostoli.
Deci, mergînd cu multă sîrguință și trecînd printr-o pădure,
l-au întîmpinat doi urși mari de care el s-a temut foarte și, neavînd unde
să fugă ca să scape de primejdie, s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi, ridicîndu-și
ochii și mîinile la cer, a zis cuvintele lui David: "Doamne, să nu Te depărtezi
de la mine că necazul este aproape și nu este cine să-mi ajute. Mîntuiește-mă,
Stăpîne, din gura fiarelor băutoare de sînge și scapă sufletul meu de moarte".
Atunci, o, minune! a văzut îndată pe urși că au plecat în jos capetele lor
și s-au dat la o parte din drum cu sfială și au lăsat cuviosului calea ca
unui stăpîn și împărat al lor, să treacă pe drumul său; pentru că de fapta
bună și fiarele știu a se smeri.
Deși omul lui Dumnezeu a fost păzit neatins de fiarele acelea
simțite, dar fiara cea nevăzută, adică diavolul, văzînd toate acestea, s-a
prefăcut în chip de cîine negru și mare care izgonea pe Cuviosul. Astfel,
uneori mergea înaintea lui pe drum și-l înfricoșa să-l rupă cu dinții, iar
alteori mergea în urmă-i și-l lătra tare și sălbatic, căutînd să-l apuce de
picioare. Toate acestea le-a făcut blestematul timp de trei zile. Iar cînd
Sfîntul avea trebuință să meargă în vreun sat să-și ia puțină hrană pentru
drum, fiindcă nu ducea cu sine nici măcar o pîine, nici nu se îngrijea pentru
ziua de mîine, atunci îl împiedica pierzătorul, căci cu multele lui lătrături
zădăra cîinii cei adevărați de prin sate și-i aducea asupra Sfîntului; dar
el se pornea întîi asupra lui, apoi și spre ceilalți.
Drept aceea, pentru aceste împiedicări Cuviosul petrecea
flămînd toată ziua și noaptea, neputînd a se apropia de sat din pricina diavolului.
Cu toate acestea, văzînd mărimea de suflet a Cuviosului, răbdarea și nădejdea
lui către Dumnezeu, s-a biruit necuratul duh și, neputînd să-i mai stea împotrivă,
ca de un bici s-a izgonit și a rămas rușinat, neputinciosul. Iar Sfîntul,
cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mîntuit de ispită și de supărarea lui.
De vreme ce Cuviosul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a făcut
mai tare decît ispitele vrăjmașului, a ajuns în Efes și s-a dus la arhiereul
de acolo. Vorbind împreună cu dînsul, i-a arătat dorința ce avea să se ducă
la Roma. Iar arhiereul, minunîndu-se de blîndețea Cuviosului, de simplitatea
lui, de dulceața cuvintelor lui și de darul Sfîntului Duh care strălucea într-însul,
s-a robit cu totul de dragostea lui și l-a rugat să rămînă împreună cu dînsul
și astfel să se oprească din călătoria spre Roma.
Cuviosul, deși a părăsit gîndul ce-l avea pentru Roma, precum
l-a sfătuit arhiereul Efesului, dar a rămîne împreună cu dînsul și a părăsi
liniștea, nu a primit nicidecum. Pentru aceea, plecînd de acolo, s-a dus la
Mînăstirea Orovului din care fugise cînd era să se ducă la Ierusalim. Aflîndu-se
acolo, la început nu se arăta pe sine cine este. Iar după cîtăva vreme, rugîndu-l
monahii care erau acolo să le spună cine este, pentru că nu puteau să-l cunoască,
le- a spus că este Lazăr, care odată a fost păzit de dînșii. Și îndată a străbătut
vestea în toate părțile din împrejurimi că Lazăr s-a întors iarăși în mînăstirea
lui și alergau toți ca să-l vadă și mai ales maica sa - căci tatăl său acum
murise.
De aceea, bucurîndu-se toți, priveau fața cea prea dulce
a Cuviosului și ascultau cu luare aminte cuvintele lui cele folositoare de
suflet. Căci pe lîngă celelalte fapte bune ce avea Cuviosul, avea și cuvîntul
îndulcit cu sarea Sfîntului Duh, ca și dumnezeiescul Apostol. Deci fericitul
vorbea cu multă liniște și dulceață și nu cu puțin dar, încît putea să înduplece
și sufletul cel de piatră. Pentru aceasta cei mai mulți au plîns de bucurie
văzînd pe minunatul Lazăr și auzind dumnezeieștile lui cuvinte. Dar de vreme
ce mergeau la dînsul mulți și-i tulburau liniștea, s-a hotărît să fugă de
acolo și să se ducă într-un loc liniștit.
Deci, stînd acolo puține zile, ca numai să împlinească dorul
mamei sale, pentru că o vedea întristată foarte mult pentru despărțirea lui,
a plecat căutînd să afle un loc mai liniștit. Și auzind de sihăstria ce era
în dreptul muntelui Galisiului în care era și o biserică a Sfintei Mucenițe
Marina și unde locul era după plăcerea lui, s-a dus acolo. Și, văzînd locul
foarte liniștit, s-a numărat și el împreună cu cei doi frați buni pe care
i-a aflat acolo.
Apoi, înștiințîndu-se arhiereul Efesului că Lazăr iubitul
său s-a dus acolo, a simțit în inima sa mare bucurie, dorind să-l aibă aproape
și să petreacă împreună cu dînsul. Deci, ducîndu-se acolo, l-a primit cu sufletul
plin de bucurie și a dat în stăpînirea lui sihăstria aceea și pe frați, poruncindu-le
să asculte de Cuviosul ca niște fii pe părintele lor, neîmpotrivindu-se niciodată
voii și socotinței lui la nici un lucru.
Deprinzîndu-se mai mult dumnezeiescul Lazăr în luptele pustniciei,
mai cu osîrdie se sîrguia la toate faptele bune. Însă dorea să nu-l știe nimeni,
căci el socotea că a lucra cineva fapta bună pentru vederea și plăcerea oamenilor,
este totuna cu a nu lucra nicidecum sau totuna cu a face răul. De acea zicea:
"Cei ce lucrează fapta bună ca să cîștige slavă de la oameni,
aceștia nu au nici un folos, după cum zice sfințita Evanghelie: și-au luat
plata lor. Că de nu ar fi fost cineva să le laude faptele bune, ei, cu
adevărat, nu s-ar fi apucat nicidecum să lucreze fapta bună. Iar cei care
lucrează fapta bună pe ascuns, numai lui Dumnezeu fiind cunoscută, aceștia
vor lua de la Dînsul multă laudă. Iată dar cu cît este mai bună slava lui
Dumnezeu decît slava oamenilor! Că aceea este vremelnică și stricăcioasă și
nu rămîne pînă în sfîrșit, ci, mai înainte de a muri ei, se va vădi fățărnicia
lor. Deci, cu cît este mai bună și mai înaltă slava lui Dumnezeu, cu atît
este mai presus acela care lucrează fapta bună în ascuns".
Așa lucra Cuviosul, adică își ascundea faptele bune și se
arăta pe sine mai prejos decît toți, deși el era îmbunătățit și slăvit. Căci,
precum cel ce strigă cu trîmbița din partea cea mai înaltă a tîrgului, se
face arătat tuturor, așa și dumnezeiescul Lazăr, de s-ar fi dus în partea
cea mai ascunsă de loc, totuși se făcea cunoscut tuturor, deși nu striga cu
trîmbița, dar faptele bune îl arătau.
Pentru aceasta, alerga totdeauna la dînsul mulțime nenumărată
de oameni, iar lucrul cel dintîi al Cuviosului era să hrănească cu cuvînt
sufletele celor care veneau la dînsul; iar al doilea, să hrănească și trupurile
lor cu bucate îndestulătoare. Acest lucru obișnuia a-l face totdeauna, chiar
de nu ar fi avut bucate destule pentru hrana sa și a fraților săi și chiar
dacă ar fi avut numai o pîine, lucru ce mira pe fiecare. Atît de multă iubire
de oameni avea Cuviosul, încît covîrșea pe cei mai vestiți în iubirea de oameni.
Căci aceia făceau milostenie din prisosința lor sau dădeau cîte puțin celor
care erau lipsiți, iar Cuviosul, singur dintre toți, dădea chiar hrana pe
care o avea pentru ca să-și mîngîie trupul său cel slăbănogit de post și să-l
întărească - pentru că era obosit de osteneli -, și pe aceea o dădea altora
cu mărinimie de suflet, neîngrijindu-se pentru sine; căci el se mulțumea a
hrăni pe cei ce aveau trebuință. Aceasta se cheamă adevărata milostenie; pentru
că a da cineva din cele de prisos, nu înseamnă iubire de oameni, ci a da cele
ce-i sînt lui de nevoie și a împărți săracilor și din puținul pe care îl are.
Această mare iubire de oameni a Cuviosului, nu au suferit-o
cei doi frați, care locuiau acolo mai înainte, după cum am zis, ci se mîhneau
foarte și în fiecare ceas cîrteau; iar bucatele cu care Sfîntul ospăta pe
cei străini, le socoteau lipsă și scădere a trupurilor lor. Deci, încercînd
să-i schimbe obiceiul și neputînd, s-au dus de acolo și au lăsat pe Cuviosul
cu puțini ucenici. Aceștia, cu voia Cuviosului, au semănat bob aproape de
un drum de obște și fiind pămîntul bun și gras, a ieșit bobul și a făcut mult
rod, încît nu era nici un călător care să nu mănînce din rodul bobului și
să nu ia încă și la casa lui. Iar ucenicii Cuviosului se mîhneau foarte, căci
vedeau ostenelile lor luate de alții.
Sfîntul însă nu se mîhnea, ci mîngîia și pe ucenicii săi
și-i făcea să se bucure, cu cuvintele sale cele aducătoare de mîngîiere. Și
cînd a venit vremea, le-a poruncit să culeagă bobul iar ei nu au voit să se
ducă și să se ostenească în deșert, căci nu mai rămăsese decît puțin rod într-însul.
Iar Cuviosul, mai cu sila, mai cu rugămintea, i-a făcut de s-au dus toți și
l-au cules.
Apoi, aducînd bobul în arie, au citit după regulă rugăciunea
ce se obișnuiește la arie. Și, dacă l-au bătut, o, minunile Tale, Hristoase,
Împărate! au văzut că era în arie atît de mult rod, încît ar fi socotit cineva
că toate păstăile bobului s-au prefăcut în rod. Pentru aceea s-au bucurat
foarte și, aducîndu-și aminte de cuvintele care le zicea Cuviosul cînd îi
mîngîia, au alergat la dînsul și, spunîndu-i minunea, își cereau iertare pentru
împotrivirea ce au arătat-o către dînsul, nevoind să adune bobul. Iar Cuviosul
îndată i-a iertat, căci știa că nu au făcut-o din răutate, ci pentru că nu
știau ce se va întîmpla de nu le va ajunge.
După puțină vreme, văzînd Sfîntul că nu se folosea acolo,
ci se păgubea din pricina supărărilor și a tulburărilor oamenilor, a plecat
din acel loc și s-a dus la un stareț îmbunătățit, care locuia în muntele Galisiului
cel din dreapta sihăstriei. Acela i-a spus că în vîrful muntelui este o peșteră
foarte îndemînatecă pentru pustnicie, căci se află în mare pustietate, iar
muntele este greu de suit. Apoi că acolo suferă lipsă de hrană și cîți se
duc acolo să viețuiască sînt supărați de diavoli. După aceea i-a spus că în
acea peșteră și-a săvîrșit nevoințele pustniciei și marele Pafnutie.
Deci, dumnezeiescul Lazăr a hotărît să locuiască în acea
peșteră. Și cum a plecat acolo, diavolii tulburau locul acela cu glasuri nedeslușite
și cu strigăte străine; căci au înțeles că merge acolo pierzătorul lor și
pentru aceasta au început să-l înfricoșeze. Iar Cuviosul, rămînînd neînfricoșat,
cînta și umbla pe acolo cu multă îndrăzneală, știind că toate lucrurile diavolilor
erau numai năluciri, iar nu adevărate.
Deci, suindu-se în vîrful muntelui, a stat înaintea peșterii
și a săvîrșit cîntarea ce o cînta de obicei. După aceea și-a făcut semnul
Sfintei Cruci, însemnînd și piatra care era acolo. Atunci, o, minune! a văzut
că Sfînta Cruce s-a întipărit îndată deasupra pietrei atît de adînc și de
frumos, încît oricine ar fi văzut-o, ar fi socotit că a cioplit-o un pietrar
iscusit. Minunea aceasta văzînd-o Cuviosul, a cunoscut că mergerea lui acolo
s-a făcut după dumnezeiasca pronie și că, după începutul bun, va fi și sfîrșitul
bun. Deci, a mulțumit lui Dumnezeu, apoi, intrînd în peșteră și văzînd că
era îndemînatecă după cum voia și, mai ales, că picura și puțină apă din piatra
de deasupra ca să potolească setea lui, a hotărît să se liniștească într-însa
și singur să vorbească cu Dumnezeu.
Dar cine poate să spună cîte nesuferite ispite a răbdat Cuviosul
Lazăr de la diavoli, fiind în pustietate lipsit de frați împreună locuitori?
Că în toate zilele cît a petrecut Cuviosul în peșteră, nu încetau blestemații
diavoli de a-l ispiti în tot chipul, înfricoșîndu-l cu multe feluri de năluciri
ca să-l facă să fugă de acolo. Iar Sfîntul primea cu bărbăție războiul lor,
răbdînd împotriva ispitelor ce i se aduceau neîncetat. Și a rămas acolo mulți
ani, vorbind singur cu Dumnezeu. După aceea, șase monahi, nu se știe de unde,
s-au înștiințat despre Cuviosul, căci afară de starețul, nimeni altcineva
nu știa unde se liniștește; iar bătrînul acela nu a spus nici unui om, căci
așa avea poruncă de la Cuviosul.
Acei șase monahi s-au dus la Cuviosul și l-au rugat cu lacrimi
să-i primească a locui împreună cu dînsul. Iar Cuviosul Lazăr, văzînd dorința
lor cea mare, a primit și le-a dat multe rînduieli de viață monahicească cum
să petreacă. Apoi, avînd de multă vreme gînd să zidească o biserică mică în
numele Stăpînului Hristos aproape de ușa peșterii, dar neputînd de unul singur
fără ajutorul altcuiva și aflînd ajutători pe cei șase monahi, a voit să se
apuce de lucru, însă nu avea de cheltuială. Iar prin dumnezeiasca pronie s-a
aflat o femeie bogată și îmbunătățită în Efes, care i-a dat bani și a zidit
biserica în numele Mîntuitorului nostru, Iisus Hristos.
După acestea, mergînd acolo și alți șase frați și făcîndu-se
doisprezece, iar locul fiind strîmt și neîncăpător ca să facă chilii, nici
acoperămînt sau altceva pentru adăpostire, ci locuind sub cer fără acoperămînt,
Cuviosul s-a suit împreună cu frații în vîrful muntelui Galisiului și acolo
au zidit o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu, precum și chilii destule
împrejurul ei, ca să locuiască frații. Apoi au zidit și alte chilii pustnicești,
afară din mînăstire, departe una de alta, ca frații să poată avea într-însele
deplină liniște.
Odată, Cuviosul liniștindu-se într-una din chiliile pustnicești
în vreme de vară și fiind multă arșiță, pe cînd își citea rugăciunile ceasului
al șaselea, atît de mult timp a citit încît credea că are să moară; și neaflînd
acolo apă să bea, s-a întins pe pămînt leșinat, cu mîinile înălțate către
Dumnezeu, cerînd ajutor. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel grabnic în
mîngîiere și iute în ajutor, n-a trecut cu vederea pe robul Său care se primejduia
și îndată a trimis un dumnezeiesc înger la ucenicul sfîntului, care petrecea
acolo. Dîndu-i un vas plin cu apă, i-a zis să alerge la sihastru; și cu apa
a înviat pe părintele său cel duhovnicesc, care se primejduia de sete. Și
așa a scăpat Cuviosul de moarte.
Însă, vrăjmașul nostru diavolul nu se liniștea, ci s-a făcut
în chipul unui șarpe mare și negru și a intrat fără de veste în chilia Sfîntului
ca să-l înfricoșeze. Iar Cuviosul, cunoscînd măiestria satanei și fiind obișnuit
a face război cu dînsul, nu s-a înfricoșat nicidecum, ci a făcut asupra lui
semnul cinstitei Cruci și îndată s-a făcut nevăzut.
Atunci, fiindcă se înmulțeau monahii și mînăstirea fiind
strîmtă nu-i încăpea, de vreme ce, cînd a zidit-o Cuviosul nu socotea că se
vor aduna așa de mulți, fiindcă locul era aspru și lipsit de apă și de toate
cele ce sînt de nevoie, pentru aceasta Cuviosul a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi
multe zile ca să-i arate de este sfînta Lui voie să zidească o biserică mai
mare și o mînăstire mai largă ca să locuiască frații care veneau să se sălășluiască
acolo precum și unde să pună temeliile bisericii.
Astfel, într-o noapte rugîndu-se el, a auzit un glas care
îi poruncea să iasă afară din chilia lui și ieșind a văzut un stîlp de foc
care ajungea pînă la cer și îngerii lui Dumnezeu, suindu-se de la pămînt,
cîntau o cîntare foarte dulce: "Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii
Lui". Deci îndată a înțeles că în locul acela unde s-a arătat stîlpul, era
voia lui Dumnezeu să zidească biserica. Apoi a început zidirea cu mare osîrdie;
și zidind din temelie o biserică mare și frumoasă, a făcut și mînăstire împrejurul
bisericii, nu mai prejos ca altă mînăstire, atît ca mărime, cît și ca împodobire
a zidirii.
Cred că este bine să spunem și aceasta. Cum și de unde Cuviosul,
neavînd nici un ban, a aflat atîta mulțime de argint și a făcut atîtea zidiri
cu mari cheltuieli, și cum, în atît de puțină vreme, a săvîrșit un așa de
minunat și mare lucru al mînăstirii. Roman, împăratul de atunci al grecilor,
mîniindu-se asupra lui Constantin numit Monomahul, care era unul din boierii
cei dintîi ai Constantinopolului, pentru niște pricini, dar mai ales fiindcă
îl bănuia că voia să-i ia împărăția, s-a pornit cu atîta urgie împotriva lui
Constantin, încît l-a trimis în surghiun la ostrovul Metilenei, pentru a-și
plînge acolo soarta.
Acestea auzindu-le dumnezeiescul Lazăr și împărtășind durerea
lui Constantin, s-a mîhnit foarte mult pentru soarta lui, căci nu făcuse nici
un rău împăratului. Pentru aceasta, a trimis oameni la dînsul și ca să-l mîngîie
în suferințe și ca să-i dea bună nădejde cum că el are să fie diadoh (urmaș)
al împărăției grecilor, după cum mai înainte a văzut Cuviosul prin dumnezeiescul
dar, care se sălășluise într-însul.
Trecînd puțină vreme, a murit Roman și s-a făcut împărat
Constantin, după cum i-a proorocit Cuviosul. Și, aducîndu-și aminte de proorocia
acestuia, i-a trimis o mare sumă de bani, mai multe vase și odoare, precum
și danii de mult preț ca să termine zidirea mînăstirii desăvîrșit. Deci, cu
acești bani a zidit Cuviosul biserica Sfintei Învieri - căci așa a numit-o
-, cu toată acea mare și vestită mînăstire.
Zidirea mînăstirii a început, după cum s-a zis, din dumnezeiasca
vedenie și iarăși cu dumnezeiasca pronie s-au iconomisit atîtea cheltuieli
și s-au săvîrșit cele de trebuința mînăstirii. Iar monahii mereu se înmulțeau
datorită vieții îmbunătățite a Cuviosului și în puțină vreme s-au făcut mai
mult de șapte sute, dintre care unul era chiar fratele după trup al dumnezeiescului
Lazăr. Acesta, învățîndu-se de la fratele său faptele cele bune ale petrecerii
monahicești, atît de mult a sporit în fapta bună, încît i-a întrecut pe toți
ceilalți; așa că el era al doilea după fratele său. Pentru aceea, după moartea
Cuviosului, prin chibzuința și cu alegerea tuturor fraților, el a primit conducerea
mînăstirii și cu laude a sporit întru dînsa.
După ce Sfîntul a săvîrșit mînăstirea, a mai zidit și un
stîlp aproape de biserică, în partea din spate, înalt și descoperit, cu greu
de suit și foarte strîmt, avînd lățime numai de trei palme. Și s-a suit deasupra
lui, luînd numai o haină de piele, cu capul descoperit și desculț și purtînd
fiare grele. Acolo suferea toate greutățile iernii, ploi tulburătoare, ninsori
multe, răceala și iuțimea înghețurilor, prin care se făcea ca și cristalul
pururea pomenitul. Suferea încă și fierbințeala verii și arșițele cele mari.
În astfel de chip petrecea fericitul, ca un om fără de trup.
Odată s-a pornit o ploaie atît de mare și de tulburătoare,
încît ducea și pietrele cele mari în pornirea apei și multe dobitoace a omorît,
iar roadele le-a stricat. Pentru aceea un păzitor de capre, aflîndu-se acolo,
aproape de mînăstire și văzînd potopul acela, a alergat la mînăstire ca să
scape de primejdie. Deci apropiindu-se de dînsa și căutînd la stîlp și cerînd
ajutor de la Sfîntul - o, cine va povesti mărimea minunilor Tale, Hristoase
Mîntuitorule! -, a văzut pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu Maria că stătea
în văzduh deasupra stîlpului, acoperindu-l, ferindu-l de ploaie și păzind
pe Cuviosul. Cine a văzut sau cine a auzit cîndva vreo minune ca aceasta?
Că deși un heruvim păzea pe Avva Macarie Egipteanul, iar pe Marele Paisie
l-a păzit îngerul Domnului, dar o minune ca aceasta, precum socotesc, nici
nu a auzit, nici nu a văzut cineva, cum că s-a făcut pentru vreun sfînt, afară
de dumnezeiescul Lazăr, pe care însăși Împărăteasa îngerilor îl acoperea ca
un nor și păzea nevătămat pe robul Său.
Ascultați încă și alta asemenea. A ieșit vestea în toate
părțile acelea, că de stîlpul Cuviosului nu se apropia nici ploaie, nici grindină,
nici zăpadă, ci era ferit de toate acestea. Și unii credeau acestea fără de
îndoială, iar stăpînitorul locului aceluia din împrejurimi, n-a crezut pînă
ce n-a văzut cu ochii săi.
Deci, în vremea iernii, cînd cădea ninsoare mare și îl lovea
în față de nu putea nici să respire, s-a dus cu multă osteneală la mînăstire.
Și mergînd aproape de stîlp a văzut o minune vrednică de spaimă, că ninsoarea
care cădea de sus cu pornire, cînd se apropia de stîlp se ducea în lături
și cădea pe pămînt, necăzînd nici o picătură deasupra stîlpului. Minunea aceasta
văzînd-o acela și minunîndu-se foarte tare, a cerut iertare de la Cuviosul
pentru îndoiala ce avusese mai înainte și, dobîndind iertare, s-a întors la
locașul său, propovăduind tuturor minunea pe care a văzut-o, crezînd cele
ce se spuneau despre Sfîntul.
Ucenicul Sfîntului s-a dus odată într-un sat din apropiere
pentru oarecare trebuință, iar o desfrînată s-a dus la dînsul și-l ispitea
în multe feluri să-l aducă în păcat. Iar el, - o, fire a oamenilor lesne înșelătoare!
-, cînd era gata să cadă în păcat, a auzit glasul Cuviosului, care îl înfricoșa
foarte și îi pomenea munca cea înfricoșată și veșnică pe care avea să o ia
pentru acest păcat. Iar de glasul acela atît de mult s-a înfricoșat și s-a
cutremurat ucenicul, încît s-a întors de la femeie. Pentru aceasta Cuviosul
nu știa nimic mai înainte de a se înștiința de la ucenicul său. Dar Dumnezeu,
Care preamărește pe robii Săi, a strigat în locul Cuviosului Lazăr pe ucenic
și l-a scos din primejdie, vrînd cu aceasta să facă minunat pe Cuvios.
Într-o vreme, grecii avînd război cu perșii, între ostașii
grecilor era și un prieten vechi al Cuviosului, care se numea Filipic. Grecii
fiind biruiți în război, mulți dintre dînșii au fost robiți de perși, împreună
cu Filipic și au fost duși în țara barbarilor. Acolo fiind pus în temniță,
legat cu lanțuri de fier, se chinuia cu foamea și cu alte multe rele, pentru
care ruga pe Dumnezeu să moară ca să scape de o viață grea ca aceea. Fiind
de mulți ani în acea închisoare și neavînd ajutor din nici o parte, dar nici
nădejde de scăpare, într-o noapte și-a adus aminte de marele Lazăr și de minunile
ce le făcea. De aceea, cu lacrimi fierbinți l-a rugat să-l izbăvească din
legături și din temniță. Atunci, o, minune! la miezul nopții i s-a arătat
Cuviosul și, cum a atins fiarele, îndată au căzut din picioarele lui și i-a
poruncit să-l urmeze.
Deci, fiind dezlegat, s-a pornit împreună cu dînsul la drum,
mergînd toată noaptea, iar cînd se lumina de ziuă, s-au aflat amîndoi suindu-se
pe un munte. Apoi Cuviosul îndată s-a făcut nevăzut, iar Filipic a rămas singur.
Atunci și-a venit în sine și a cunoscut că acela era muntele Galisiului și
a preamărit pe Dumnezeu pentru mîntuirea care i-a dat-o. După aceea, ducîndu-se
la mînăstire și povestind minunea, a mulțumit Cuviosului, apoi n-a mai voit
să se ducă la rudeniile sale și s-a făcut monah, petrecînd cealaltă parte
a vieții sale cu dragoste de Dumnezeu.
Iconomul mînăstirii, fiind împotriva Cuviosului, a zidit
din veniturile chinoviei altă mînăstire, într-un loc pe unde curgeau ape multe.
Iar locul era foarte prielnic, căci nici răceala iernii, nici arșița verii
nu-l supăra. Și aceasta a făcut-o iconomul ca să atragă pe monahi cu frumusețea
locului și să-i ia acolo, ca să dobîndească slavă mare și să lase pustie mînăstirea
Sfîntului Lazăr. Lucrul acesta al iconomului nu s-a putut ascunde, deși se
silea în tot chipul pentru aceasta. După ce s-a înștiințat, Cuviosul l-a chemat
și i-a zis cu blîndețe ca să înceteze un lucru ca acesta și să nu mai fie
împotriva lui. Iconomul însă, nu numai că nu a voit să asculte pe părintele
său cel duhovnicesc, ci i-a zis și cuvinte aspre și a început lucrul cu și
mai multă sîrguință, neținînd seama de sfatul dat. Dar de vreme ce Cuviosul
i-a zis și a doua oară și a treia oară să înceteze, iar iconomul a rămas același,
nu i-a mai zis alt cuvînt decît acesta: "Dumnezeu, fiule, se va îngriji ca
să te îndrepteze".
Deci, după cuvîntul Cuviosului, l-a pedepsit Dumnezeu, că,
mai înainte de a ajunge la chilia lui, a murit ca un ticălos și a secerat
roadele cele rele ale nesupunerii sale. Căci nu este altă patimă mai rea decît
neascultarea, fiindcă are moartea ca urmare. Dovada acestui lucru este neascultarea
lui Adam și Evei, care le-a adus moartea.
Altădată niște frați, aducînd vin la mînăstire, cînd au sosit
la un han au descălecat de pe dobitoace și au șezut să mănînce. Iar după ce
au mîncat, unul dintre dînșii, ridicînd vasul, a zis: "Binecuvintează, părinte".
Atunci, o, minune!, a auzit îndată glasul Cuviosului, zicîndu-i: "Dumnezeu,
fiul meu, să te binecuvinteze!" Glasul acesta l-a auzit și celălalt frate
care era împreună cu dînsul.
Apoi, ajungînd în cealaltă zi la mînăstire și descărcînd
vinul, Sfîntul le-a zis să bea puțin vin ca să se întărească și, același frate,
ridicînd iarăși vasul să bea vin, a zis către Cuviosul: "Binecuvintează, părinte!".
Iar Cuviosul i-a zis: "Tu, fiule, și ieri ai luat binecuvîntare, dar nu și
tovarășul tău". Și îndată el a cunoscut că glasul care l-au auzit a fost cu
adevărat al Cuviosului. În acest chip erau toate cunoscute ochilor sufletești
ai Sfîntului, și nu-i era nimic ascuns sau tăinuit. Pentru că cei care au
ochii sufletului lor curățiți de patimi, privesc pe Hristos, Soarele dreptății
și de la Dînsul primesc strălucirea lucrurilor celor ascunse.
Un prieten vechi al Cuviosului i-a trimis printr-o slugă
două vase pline cu vin bun. Iar sluga a ascuns pe drum un vas și numai unul
l-a adus Cuviosului. Acesta, cunoscînd furtul slugii, i-a zis: "Păzește-te,
fiule, să nu te apropii de vasul care l-ai ascuns pe drum, ca să nu te primejduiești".
Dar el, neluînd în seamă cuvîntul Cuviosului, s-a dus cu bucurie să ia vasul
pe care-l ascunsese și îndată a sărit din vas un șarpe mare și înfricoșat
care a început a-l izgoni și de nu ar fi chemat pe Sfîntul în ajutor, nu s-ar
fi izbăvit de primejdie.
Odată era mare secetă și uscăciune în părțile acelea, secînd
izvoarele și rîurile. Pentru aceea răsadurile s-au veștejit, roadele s-au
stricat și toate ierburile de pe pămînt erau gata să se piardă. Și mînăstirea
Cuviosului suferea de uscăciunea aceasta mai mult decît orice altă parte de
loc. Căci, fiind în vîrful muntelui, nu numai în vreme de secetă, ci și în
vreme de ploaie era lipsită de apă de izvor. Văzînd Cuviosul uscăciunea aceasta,
mereu vărsa pîraie de lacrimi, mîhnindu-se foarte tare pentru primejdia de
obște. De aceea cu fierbințeală ruga pe Dumnezeu să se milostivească spre
zidirea Sa și să adape pămîntul cel uscat de secetă, cu ploi îndestulate.
Iar Dumnezeu, Care toate le iconomisește spre folos, n-a
trecut cu vederea rugăciunea Sfîntului, însă nu s-a plecat la toată rugăciunea
lui, căci rugăciunea Cuviosului era să plouă în toate părțile. Dumnezeu n-a
făcut după cererea lui; ci, ca să aducă pe păcătoși la pocăință cu certarea
aceasta, a plouat numai la mînăstire în chip foarte minunat. Căci după ce
a trecut noaptea și a răsărit soarele s-a arătat deodată un nor cu ploaie
care venea deasupra mînăstirii și a plouat îndestulat peste dînsa; iar celelalte
părți din împrejurimi se pedepseau cu uscăciune. Numai monahii care erau în
mînăstire au dobîndit apă și au umplut toate vasele ce erau acolo și după
aceea iarăși s-a făcut senin curat.
Văzînd vecinii din împrejurimi minunea aceasta, au alergat
la Cuviosul, rugîndu-l cu lacrimi fierbinți ca să-i fie milă de ei și să roage
pe Dumnezeu să Se milostivească spre dînșii. Iar Cuviosul, ascultîndu-i, a
rugat pe Dumnezeu mai mult decît întîi. Deci a auzit Domnul pe robul Său și
a încetat uscăciunea, iar pămîntul prin ploaie, iarăși și-a luat podoaba sa.
Dar Domnul a ascultat rugăciunea Cuviosului nu numai pentru darea de ploaie
ci și pentru încetarea ei.
Odată, aflîndu-se mînăstirea într-o mare lipsă de pîine,
astfel încît numai trei pîini mici se aflau în toată mînăstirea; acele trei
pîini mici binecuvîntîndu-le Cuviosul, a săturat mulțime de monahi, vreo șapte
sute și mai mulți. Așa că, toate erau cu putință, după credința cea curată
a Cuviosului și nimic nu-i era cu neputință.
După acestea, Cuviosul a căzut într-o boală grea, așa că
își aștepta moartea cu bucurie, căci de mult era gata, dorind ca dumnezeiescul
Pavel, să moară și să fie cu Hristos. Atunci stătea împrejurul lui mulțimea
ucenicilor plîngînd cu jale pentru moartea părintelui lor celui duhovnicesc,
încît tînguirile lor ar fi pornit spre lacrimi și pe cei mai tari de inimă.
Pentru aceasta părintele lor, cu toate că ajunsese la cele
mai de pe urmă suflări, făcîndu- i-se milă de fiii săi și întristîndu-se că
rămîneau orfani, s-a pornit spre plîngere și a rugat pentru dînșii pe Maica
lui Dumnezeu, sprijinitoarea lui cea obișnuită, acoperămîntul și scăparea
lui. S-a rugat, zicînd să-i dăruiască încă puțină vreme de viață. Dar nu pentru
că el ar fi fost iubitor de viață, căci cum ar fi putut Cuviosul să fie astfel,
el care era mort pentru lume și dorea totdeauna să moară și să fie cu Hristos?
Ci, pentru că i s-a făcut milă de fiii săi cei duhovnicești, de aceea se ruga
Cuviosul.
Iar Preacurata Fecioară, care a născut pe însăși Viața, mîntuirea
cea de obște a neamului omenesc, precum a păzit pe Cuviosul de toate celelalte
rele, așa și pînă la sfîrșitul vieții lui i s-a făcut ajutătoare și împiedicătoare
a morții lui. Deci, a cerut de la Fiul ei, care are stăpînirea vieții și a
morții în mîna Lui, să adauge la viața Cuviosului încă cincisprezece ani.
Drept aceea, Cuviosul, cînd era bolnav, a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu
rugînd pentru aceasta pe Fiul său; care lucru s-a și împlinit, că îndată s-a
făcut sănătos și a mai trăit încă cincisprezece ani.
De atunci pînă ce a împlinit acei cincisprezece ani, Cuviosul
a suferit multe pătimiri și nevoințe, petrecînd o viață mai strîmtorată decît
atunci cînd era tînăr și puternic cu trupul. Căci în cele șapte zile ale săptămînii
nu mînca nimic, iar cînd trebuia să mănînce, hrana lui erau verdețurile crude.
Deci, astfel de viață ducînd și nemaiputînd să mai stea pe
picioarele sale, a tras un lemn gros deasupra stîlpului, ca să șadă pe dînsul
și să-și întindă picioarele și într-o parte și în alta, căci nu putea să le
mai întoarcă precum voia, fiindcă erau obosite și rănite. Și cu toate că ședea
pe lemnul acela, picioarele însă nu se apropiau, așa că nu avea nici o mîngîiere,
ci încă și mai multe dureri suferea Sfîntul. Căci picioarele lui erau atît
de umflate și de rănite, încît văzîndu-le, ar fi cuprins jalea pe oricine.
Pentru aceea, fiind Cuviosul istovit de puteri și plin de
dureri și răni un an întreg și, aflîndu-se plin de zile după Dumnezeu, după
ce a plinit și cei cincisprezece ani pe care i-a dăruit Dumnezeu prin mijlocirea
Născătoarei de Dumnezeu și după ce, mai înainte, și-a cunoscut de la Dumnezeu
sfîrșitul vieții sale, nespunînd nici unuia din ucenici, căci iarăși ar fi
plîns și s-ar fi tînguit, a scris testamentul cu mîna sa, rînduind toate lucrurile
mînăstirii și l-a ascuns în sînul său. Și astfel, trăind șaptezeci și doi
de ani, s-a despărțit de cele materiale și de trup, de această vale a plîngerii
și de necazuri, mutîndu-se la Dumnezeu.
La sfîrșitul lui s-au petrecut lucruri minunate. Căci îndată
ce s-a despărțit de trup dumnezeiescul lui suflet și s-a suit la cele cerești,
s-a pogorît de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a arătat la nașterea
lui, vestind săvîrșirea prea fericitului și chemînd pe toți ucenicii la stîlp,
cu prea slăvita lumină ce strălucea într-însul. A chemat încă și pe Grigorie,
ucenicul Sfîntului, care se liniștea atunci în Biserica Născătoarei de Dumnezeu
pe care o zidise Cuviosul pentru cei doisprezece monahi, după cum mai înainte
am spus.
Deci, cîți vedeau norul, alergau la stîlp și, văzînd moaștele
Cuviosului, plîngeau și se tînguiau cu nemîngîiere. Apoi văzîndu-se orfani,
chemau pe părintele lor, nesuferind despărțirea de dînsul și doreau să moară
cu Cuviosul. Se mîhneau încă și pentru că socoteau că s-a sfîrșit nefăcînd
nici un testament. Dar mai mult decît toți se mîhnea Grigorie cel pomenit.
Drept aceea, pentru multa dragoste ce o avea către Cuviosul, a zis către dînsul
ca și cum ar fi fost viu: "Pentru ce, părinte, ne-ai mîhnit pe noi cu așa
mare întristare? Pentru ce ne-ai pricinuit două întristări pe care nu le putem
suferi? Pentru ce nu ai voit să faci așezămînt și să ne poruncești cele cuviincioase,
ci ai lăsat moartea ta necunoscută? Nu ți-a fost oare milă de noi, fiii tăi?
Nu vezi cum ne-a slăbit pe noi plînsul pentru tine?"
Acestea zicînd Grigorie către moaștele Cuviosului, o, minune!
cel ce zăcea mort și fără suflare, ca un om viu și însuflețit și-a ridicat
mîna cea dreaptă și a pus-o în sînul său, de unde, luînd testamentul, l-a
dat în mîinile lui Grigorie și iarăși s-a așezat mort. Iar Grigorie luînd
testamentul și citindu-l cu luare aminte, a văzut cum că nu era iscălit într-însul
numele Sfîntului, după obicei; și iarăși a zis către cel ce zăcea mort: "Părinte,
dacă iscălitura numelui tău nu va întări și nu va adeveri acestea cîte le-ai
scris în testament, noi, fiii tăi, nu te vom îngropa". Atunci Cuviosul, cu
înfricoșată minune s-a sculat iarăși și a șezut înaintea tuturor, iscălind
numele său și cu iscălitura sa a întărit toate cîte erau scrise în testament.
După aceea, iarăși a adormit somnul cel dulce, iar sfintele
lui moaște au fost îngropate lîngă stîlpul unde a suferit nevoințele cele
mai presus de fire, ca să fie locul acela mormînt și mărturie a nevoinței
Cuviosului care s-a nevoit acolo. Și astfel sfintele lui moaște au fost izvor
nesecat de minuni, doctorie pentru multe feluri de boli, izgonire diavolilor,
izbăvire de tot felul de neputințe și dăruire îmbelșugată a tuturor bunătăților
celor mîntuitoare. Iar dumnezeiescul suflet s-a ridicat în ceruri de îngeri
înconjurat, unde este Biserica celor întîi născuți, unde sînt începătoriile
îngerilor, horele apostolilor și ale proorocilor, rînduielile mucenicilor,
adunările dascălilor, soboarele pustnicilor și lauda cea necontenită a Preasfintei
Treimi, Căreia I se cuvine toată slava cinstea și închinăciunea, acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|