Viața Cuvioasei Teoctista din Lesvia
(9 noiembrie)
Pe Marea Egee este o insulă ce se numește Paros. În acea
insulă era o biserică preafrumoasă de piatră, zidită în numele Preasfintei
Stăpînei noastre de Dumnezeu Născătoare, dar pustie, pentru că toată insula
aceea, nu se știe din ce pricină, s-a pustiit; și acum nu era locuit de oameni,
ci de fiare. Deci, oarecare vînători care locuiau în muntele ce este lîngă
mare și se numește Elvea, unindu-se, s-au dus cu corabia în insula aceea pustie
ca să vîneze, căci erau acolo o mulțime de cerbi și de căprioare sălbatice.
Ajungînd acolo vînătorii, au ieșit din corabie cu armele
lor și au mers spre insulă căutînd vînat. Între dînșii era unul temător de
Dumnezeu, care se îngrijea de mîntuirea sa. Acesta s-a despărțit de tovarășii
săi și umbla singur prin pustie pe urmele fiarelor. El, aflînd biserica cea
mai sus pomenită, a intrat într-însa și a început a se ruga pe cît știa, căci
era om simplu și neștiutor de carte.
Închinîndu-se el și rugîndu-se, a văzut în pămînt o groapă
mică și într-însa apă; iar în apă erau mai multe grăunțe din verdețurile ce
se numesc iliotropion - căci în insula aceea creșteau multe verdețuri din
acelea -, și cugeta în sine, zicînd: "Trebuie să fie aici un rob al lui Dumnezeu,
care se hrănește cu aceste semințe". Dar, nezăbovind vînătorul acela, a ieșit
din biserică, căci se grăbea să ajungă pe însoțitorii săi. Și au petrecut
vînătorii în insula aceea cîteva zile, și au vînat cerbi și căprioare, cîte
au voit; iar acum se întorceau din pustie la corabie cu mult vînat.
Atunci vînătorul cel mai sus pomenit, iarăși s-a despărțit
de tovarășii săi și a intrat în biserică să se roage Preacuratei Născătoare
de Dumnezeu; și către dînsa nădăjduia că va vedea pe robul lui Dumnezeu, cel
ce muiase semințele de iliotropion în apă. Iar pe cînd se ruga, stînd în mijlocul
bisericii, i s-a părut ceva în dreapta Sfintei Mese clătinîndu-se de vînt
și apoi a văzut o mreajă de paianjen deasă. Vrînd să se apropie să vadă ce
este aceea ce se clatină după țesătura de păianjen pe care voia să o rupă,
îndată a auzit un glas, zicînd: "Stai, omule, și nu păși mai aproape, căci
mă rușinez, fiindcă sînt femeie goală".
Acestea auzindu-le vînătorul, s-a temut și voia să fugă,
dar nu putea de mare spaimă, căci îi tremurau picioarele și perii capului
i se zbîrliseră și se făcuseră ascuțiți ca spinii, fiind înspăimîntat. De-abia
venindu-și în fire, a îndrăznit și a întrebat: "Cine ești tu și cum trăiești
în pustia aceasta?" Și iarăși a auzit glas de după țesătura de păianjen, grăind:
"Rogu-te, aruncă-mi o haină și după ce îmi voi acoperi goliciunea, atunci,
dacă Domnul îmi va porunci, îți voi spune ție despre mine". Iar vînătorul,
dezbrăcîndu-se de haina cea de deasupra, a pus-o pe pămînt și a ieșit din
biserică, așteptînd puțin pînă cînd se va îmbrăca femeia aceea cu haina lui.
Intrînd iarăși în biserică, a văzut-o stînd la locul unde
era și mai înainte, foarte înfricoșată la chip, pentru că nu mai avea asemănare
de om. Nu era de văzut la dînsa trup viu, ci era ca o moartă, numai oasele
acoperite cu pielea, cu părul alb, iar la față neagră, ochii cufundați adînc
și tot chipul ei era precum este omul care zace de mult în mormînt și abia
putea să răsufle și să vorbească încetișor.
O arătare ca aceasta văzînd vînătorul, mai mult s-a spăimîntat
și, căzînd la pămînt, cerea de la dînsa binecuvîntare. Iar ea, întorcîndu-se
spre răsărit, și-a ridicat mîinile sale și se ruga. Însă vînătorul nu putea
să audă cuvintele rugăciunilor ei, numai cît auzea glasul lin, vorbind către
Dumnezeu. Apoi, întorcîndu-se către vînător, a zis: "Dumnezeu să te miluiască,
omule! Dar spune-mi, pentru care pricină ai venit în pustia aceasta? Și ce
trebuință ai tu în această insulă pustie, în care nimeni nu locuiește? Dar,
de vreme ce te-a povățuit Domnul aici - precum mi se pare -, pentru a mea
smerenie și vrei să știi cele pentru mine, iată că toate le voi mărturisi
ție".
Deci, a început a-i spune așa: "Patria mea este Lezvia și
m-am născut în cetatea Mitimna. Numele meu este Teoctista, iar cu viața sînt
călugăriță; căci încă de cînd eram copilă am rămas orfană de părinții mei.
După aceea am fost dată de rudeniile mele la o mînăstire de fecioare și îmbrăcată
în chip călugăresc. Cînd eram de optsprezece ani, fiind la un praznic al Învierii
Domnului, am ieșit cu binecuvîntare la un sat, care nu era departe, ca să
cercetez despre o soră a mea care trăia acolo cu bărbatul ei și am rămas la
dînsa. Iar la miezul nopții au tăbărît în locul acela arabii, cărora le era
povățuitor Nizir, cel vestit întru răutate, și au robit toate satele și m-au
robit și pe mine împreună cu ceilalți.
Făcîndu-se ziuă, ne-au dus în corăbiile lor și au început
a pluti. Și, mergînd toată ziua, au ajuns la insula aceasta și, scoțînd pe
robi, le lua seama punîndu-le preț, spre a vedea cu cît se pot vinde fiecare.
După ce am fost scoasă și eu cu ceilalți, și văzînd o luncă ce era aproape,
m-am îndreptat către dînsa și m-am pus pe fugă. Apoi s-au luat după mine cei
ce mă robiseră, întocmai ca vînătorii ce urmăresc o fiară, dar m-a ascuns
de dînșii pustia aceea, iar mai vîrtos Dumnezeu cu darul Său, mă acoperea
și mă apăra de mîinile celor ce mă vînau, încît le-a fost peste putință a
mă ajunge și a mă afla.
Deci am alergat departe înăuntrul insulei acesteia și, de
frică, n-am încetat a fugi pînă cînd s-au rănit picioarele mele prin lemnele
cele ascuțite, prin spini și prin pietrele cele colțuroase. Apoi, neputînd
fugi mai departe, am căzut ca moartă pe pămînt și s-a umplut pămîntul de sîngele
meu, care curgea din rănile picioarelor și toată noaptea aceea am petrecut-o
în mari dureri. Însă am mulțumit lui Dumnezeu că m-a mîntuit din mîinile vrăjmașilor
mei și m-a păzit curată, voind mai bine a muri în feciorie în pustia aceasta,
decît a fi vie în mijlocul poporului celui necurat și a-mi pierde fecioria
cea logodită lui Hristos.
A doua zi, văzînd că păgînii aceia s-au dus din insulă, m-am
umplut de bucurie scăpînd de robia lor și am uitat durerea trupească, de marea
bucurie ce o aveam. Și de atunci sînt treizeci și șase de ani de cînd trăiesc
în insula aceasta. Aici mă hrănesc cu semințe din plantele ce cresc din destul
și care se cheamă iliotropion. Dar mai mult mă hrănesc cu cuvîntul lui Dumnezeu,
pentru că toți psalmii, cîntările și citirile care le deprinsesem în mînăstirea
mea, pînă acum le țin minte și cu acestea mă mîngîi și-mi hrănesc sufletul.
Iar haina mea în scurtă vreme s-a rupt și am rămas goală, numai darul lui
Dumnezeu avîndu-l acoperămînt, care mă acoperă pe mine de toate răutățile".
Acestea zicînd acea cuvioasă fecioară, și-a ridicat mîinile
sale spre cer și a dat mulțumire lui Dumnezeu pentru negrăita Lui milostivire
pe care a arătat-o spre dînsa. Apoi, iarăși întorcîndu-se către vînător, a
zis: "Iată acum, omule, ți-am spus ție toate cele despre mine; dar un lucru
cer de la tine, pe care pentru Domnul să mi-l îndeplinești. În anul viitor,
cînd vei mai veni la vînătoare în insula aceasta - căci știu că vei veni,
căci Dumnezeu așa voiește -, să iei într-un vas curat o părticică din Preacuratele
și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos și să-mi aduci aici. Pentru
că, de cînd am început a viețui în această pustie, nu m-am învrednicit a mă
împărtăși cu aceste Sfinte Daruri. Și acum mergi în pace la însoțitorii tăi
și nu spune nimănui nimic".
Vînătorul i-a făgăduit că va face ceea ce i-a poruncit și,
închinîndu-se acelei minunate roabe a lui Hristos, s-a dus veselindu-se și
mulțumind lui Dumnezeu, că i-a descoperit o comoară ca aceea și că l-a învrednicit
a o vedea și a vorbi cu ea; apoi a primit binecuvîntare de la aceea, căreia
nu-i era toată lumea vrednică.
Venind la țărm, a aflat pe tovarășii săi care-l așteptau
și care erau triști pentru că a zăbovit, căci socoteau că s-a rătăcit prin
pustia aceea. Dar el nu le-a spus taina ce i s-a poruncit a o ascunde și a
mers întru ale sale. Apoi, așteptînd vînătorul acesta anul următor ca o mare
bucurie, dorind ca iarăși să mai vadă pe preacurata mireasă a lui Hristos
- care petrecea în pustie ca într-o cămară -, și, venind vremea cea așteptată,
s-a sfătuit cu tovarășii săi să meargă către insula Paros, să vîneze fiare.
Intrînd în corabie, a luat de la preot într-o cutie mică
și curată, o părticică din Preacuratele și de viață făcătoarele lui Hristos
Taine, precum îi poruncise fericita Teoctista, și cu cinste păstrînd-o la
sine, a plecat. Sosind la insula aceea, s-a dus cu dumnezeieștile Taine la
biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din pustie, unde vorbise cu fericita.
Dar, intrînd acolo, n-a aflat-o; căci, ori se dusese în pustia cea mai depărtată,
sau că se ascunsese, fiindcă veniseră și alți tovarăși cu vînătorul acesta.
Deci, a ieșit mîhnit din biserică și mergea pe urma tovarășilor săi.
După aceasta, s-a despărțit de tovarășii săi în taină și,
întorcîndu-se, a venit singur la biserică. Atunci îndată s-a arătat fericita
Teoctista în același loc unde fusese mai înainte și cu aceeași haină îmbrăcată,
pe care i-o dăduse vînătorul în anul trecut. El, văzînd pe fericita, a căzut
la pămînt și s-a plecat înaintea ei. Ea, apropiindu-se degrabă de dînsul,
a zis cu lacrimi: "Nu face aceasta, o, omule, pentru că porți dumnezeieștile
Daruri; nu nesocoti Tainele lui Hristos și nu defăima prostia mea, căci sînt
nevrednică; și luîndu-l de haină, l-a ridicat de la pămînt". Iar el, scoțînd
cutia cu dumnezeieștile Taine, i-a dat-o ei.
Cuvioasa a căzut mai întîi la pămînt, înaintea dumnezeieștilor
Taine, și cu lacrimi a udat pămîntul; apoi, sculîndu-se, le-a luat și s-a
împărtășit, zicînd cu umilință: "Acum slobozește pe roaba Ta, Stăpîne, că
au văzut ochii mei mîntuirea Ta, pentru că am primit în mîini iertarea păcatelor.
Acum mă voi duce unde va porunci bunătatea Ta!" Zicînd acestea, și-a ridicat
mîinile și a stat îndelung rugîndu-se și lăudînd pe Dumnezeu. Apoi a trimis
cu binecuvîntare pe vînător în urma tovarășilor săi.
Zăbovind vînătorii în insulă cîteva zile, au vînat căprioare
și cerbi și acum se întorceau la corabie. Iar vînătorul cel pomenit, iarăși
s-a despărțit de dînșii și a mers singur la biserică, voind ca mai înainte
de a pleca să se învrednicească de binecuvîntarea Cuvioasei. Intrînd înăuntru,
privea într-o parte și în alta, voind să o vadă pe sfînta, dar nu o află.
Deci, s-a apropiat de locul acela unde vorbise cu dînsa și
iată a văzut pe Cuvioasa moartă, zăcînd pe pămînt, avînd mîinile strînse la
piept; iar sfîntul ei suflet se dusese în mîinile lui Dumnezeu. Vînătorul
s-a plecat spre cinstitele ei moaște, sărutîndu-le și udîndu-le cu lacrimi.
Dar nu se pricepea ce să facă, pentru că era simplu și își petrecuse zilele
mai mult în pustiu, în mijlocul fiarelor, decît prin cetăți, în mijlocul domnilor.
Căci nu-i venea în gînd să se ducă la tovarășii săi să-i vestească și împreună
cu dînșii să îngroape cu cinste acel sfînt trup. Ci singur săpînd puțin pămîntul,
pe cît îi era cu putință a săpa în grabă, a pus într-însul pe Cuvioasa. După
aceea a îndrăznit și a luat o mînă de la acel sfînt trup, pentru binecuvîntarea
lui, voind să o aibă pentru evlavie în casa sa. Deși cu credință a făcut aceasta,
din dragostea și osîrdia lui către Cuvioasa, însă n-a fost bineplăcut lui
Dumnezeu acest lucru, precum se va arăta.
Deci, luînd mîna, a învelit-o într-un șervet curat și, ascunzînd-o
în sînul său, s-a dus la tovarășii săi, care acum erau în corabie, nespunîndu-le
nimic. Și fiind seara tîrziu, s-au depărtat de mal și ridicînd pînzele s-au
dus, suflîndu-le vîntul în ajutor, încît vedeau toți vînătorii că corabia
lor mergea repede ca o pasăre zburătoare. Ei nădăjduiau ca dimineața să ajungă
în muntele Evgheului. Dar dacă s-a făcut ziuă, s-au aflat tot în același loc,
stînd lîngă malul insulei Paros și corabia lor era nemișcată ca și cum ar
fi fost ținută cu ancora sau ar fi fost oprită de ceva. Deci i-a cuprins frica
pe toți și se întrebau unul pe altul dacă n-a greșit cineva și pentru păcatul
unuia sînt ținuți aici, încît corabia nu poate să se miște din loc.
Atunci vînătorul cel ce luase mîna Cuvioasei, cunoscîndu-și
păcatul, a ieșit din corabie și a alergat pe ascuns la biserică, neștiind
tovarășii lui și, apropiindu-se de moaștele Cuvioasei, a pus sfînta ei mînă
la locul său în încheietură și, rugîndu-se puțin, s-a întors la tovarășii
săi. Iar cînd au intrat în corabie, îndată s-a mișcat din locul ei și a început
a pluti fără nici o piedică, încît s-au bucurat toți.
Corabia înotînd repede și fiind aproape de Evgheu, vînătorul
acela a început a spune tovarășilor săi toate cele ce i s-au întîmplat; cum
în anul trecut a aflat pe Cuvioasa Teoctista și cum i-a adus anul acesta dumnezeieștile
Taine. Apoi, murind sfînta, cum îi luase mîna și pentru acea pricină au fost
ținuți toată noaptea la țărm. Ei, ascultînd toată povestirea celor întîmplate,
se umileau și cîrteau foarte tare asupra vînătorului, mîniindu-se pe dînsul,
pentru că nu le-a spus și lor cînd erau încă în insula aceea, ca să se fi
învrednicit și ei de binecuvîntarea plăcutei lui Dumnezeu.
Atunci ei, întorcînd corabia înapoi, cu mare sîrguință au
mers iarăși la insula Paros. Ajungînd acolo, s-au dus toți la biserică și,
intrînd înlăuntru, cu frică s-au apropiat de locul acela unde îngropase cinstitul
trup al Cuvioasei. Locul l-au găsit, iar trupul nicidecum; dar au văzut semnul
în locul acela unde fusese trupul, căci se cunoștea bine urma unde fusese
capul și picioarele, încît toți se mirau foarte și nu pricepeau unde s-a ascuns.
Unii dintre dînșii, ziceau că a înviat, iar alții, că nu va învia mai înainte
de învierea cea de obște; ci a fost dusă de mîini îngerești și îngropată în
alt loc, precum, de mult, fusese Sfînta Ecaterina. Apoi s-au risipit toți
prin insulă, să vadă dacă nu o vor găsi, ori vie, ori moartă, în alt loc.
Fiind simpli și necunoscători, voiau să pătrundă tainele lui Dumnezeu, care
sînt necunoscute.
Căutînd cu sîrguință pretutindeni și neaflînd-o, au venit
în biserică și cu umilință au sărutat locul unde zăcuse trupul Cuvioasei.
Apoi, rugîndu-se, s-au întors. Ajungînd la casele lor, povesteau oamenilor
toate cele despre Cuvioasa Teoctista și toți, minunîndu-se, slăveau pe Dumnezeu
Cel minunat întru sfinții Săi, a Căruia slavă este în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|