Sfîntul Ierarh Nectarie de Eghina,
Episcopul Pentapolei, canonizat în anul 1961
(9 noiembrie)
Acest sfînt, unul dintre cei mai noi sfinți canonizați de
Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei,
din Părinți săraci, dar foarte evlavioși. Din botez a primit numele de Anastasie,
bucurîndu-se din pruncie de o aleasă educație creștinească. După primii ani
de școală, Anastasie este trimis să învețe carte la Constantinopol, unde studiază
teologia și scrierile Sfinților Părinți. Aici sufletul său începe să-L descopere
pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărților sfinte și prin
cugetarea la cele dumnezeiești.
La vîrsta de douăzeci de ani, tînărul Anastasie se stabilește
în insula Hios, povățuit de Duhul Sfînt, unde predă religia la o școală de
copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoința monahală în vestita
chinovie, numită "Noua Mînăstire", primind tunderea monahicească la șapte
noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai tîrziu, la tunderea în marele și
îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care
l-a purtat toată viața.
După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885,
Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind
hirotonit preot și apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă
din Libia superioară. Mai mulți ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar
al patriarhiei, predicator la biserica Sfîntul Nicolae din capitala Egiptului,
devenind un iscusit slujitor și povățuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu
cu multă răbdare, smerenie și blîndețe. De aceea era mult căutat de credincioși
și iubit de toți.
Văzînd diavolul că nu-l poate birui cu mîndria și iubirea
de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă
tot așa de periculoasă, adică cu invidia și gelozia din partea celorlalți
ierarhi și slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh,
cum că dorește să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toți și a făcut să fie
eliberat din cinstea arhierească în care se afla.
Cerîndu-și iertare de la toți, a dat slavă lui Dumnezeu căci
și cu dînsul s-a împlinit cuvîntul Mîntuitorului, Care zice: Fericiți veți
fi cînd vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvîntul rău împotriva
voastră, mințind din pricina Mea (Matei 5,11). Apoi s-a retras la Atena,
în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi și nebăgat în seamă, avînd toată nădejdea
numai în Dumnezeu și în rugăciunele Maicii Domnului.
Aici a fost cîțiva ani predicator, profesor și director al
unei școli teologice pentru preoți, pînă în anul 1894, reușind să formeze
duhovnicește mulți tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele
Sfintei Evanghelii și cu scrierile Sfinților Părinți. Apoi făcea slujbe misionare
în parohiile din jurul Atenei.
În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat
isihast și un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace,
bucurie, blîndețe și îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat
pe diavoli, creștea duhovnicește pe cei din jurul său și avea întotdeauna
pace și bucurie în Hristos, nebăgînd în seamă defăimarea și osîndirea celor
din jurul său.
Dorind la bătrînețe să se retragă la mai multă liniște, a
construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioși și ucenici,
o frumoasă mînăstire de călugărițe în insula Eghina din apropiere, rînduind
aici viață desăvîrșită de obște, după tradiția Sfinților Părinți. Apoi se
retrage definitiv în această mînăstire și duce o viață înaltă de smerenie
și slujire, de dăruire totală și rugăciune neadormită, arzînd cu duhul pentru
Hristos, Mîntuitorul lumii și pentru toți care veneau și îi cereau binecuvîntare,
rugăciune și cuvînt de folos sufletesc.
Pentru viața sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul
Nectarie de Harul Duhului Sfînt. Pentru aceasta mulți bolnavi și săraci alergau
la biserica mînăstirii din Eghina și cereau ajutorul lui. Mai ales după primul
război mondial, numeroși săraci și bolnavi, lipsiți de orice ajutor, veneau
la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfîntul Nectarie a dat poruncă maicilor
ce se nevoiau în mînăstirea sa să împartă la cei lipsiți orice fel de alimente
și să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea
și pe unii și pe alții. Dar și cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului
Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile
Sfîntului Nectarie a venit ploaie din belșug și au rodit țarinile, încît toți
s-au îndestulat de hrană. De aceea, toți - mireni și călugări, săraci și bogați
-, cinsteau pe Sfîntul Nectarie, ca pe păstor și un vas ales al Duhului Sfînt
și urmau întru toate cuvîntul lui. Astfel, el era totul pentru toți, căci
putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit și blînd
și nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mînăstirii,
îmbrăcat într-o haină simplă, încît toți se foloseau de tăcerea și smerenia
lui.
Pe lîngă multele sale ocupații duhovnicești, Sfîntul Nectarie
a scris și a redactat mai multe scrieri teologice de morală și de istorie
a Bisericii, întărind tradiția Sfinților Părinți în patria sa, împotriva influiențelor
occidentale care asaltau țările ortodoxe.
Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfîntului
Nectarie numeroase ispite, căutînd să-l biruiască. Astfel, numeroși slujitori
și ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului,
făcîndu-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.
Trăind ca un înger în trup, și iubind neîncetata rugăciune,
tăcerea, smerenia, postul și milostenia, Sfîntul Nectarie trăgea pe mulți
la Hristos, revărsînd în jurul lui, pacea, bucuria și lumina cea necreată
a Duhului Sfînt, prin care mîngîia și odihnea pe toți care veneau la chilia
lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdînd nevoința lui, pînă la sfîrșitul
vieții sale a ridicat împotriva Sfîntului multe calomnii și vorbe rele din
partea multor clerici și ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau
și îl acuzau, atît pe el, cît și mînăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le
răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
Simțindu-și sfîrșitul aproape, pe cînd făcea un pelerinaj
cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfîntul Nectarie a descoperit
ucenicilor săi că în curînd va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a
fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala și ispita,
așteptînd cu bucurie ceasul ieșirii sale din această viață.
După aproape două luni de suferință, Sfîntul Nectarie și-a
dat sufletul cu pace în mîinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se
de toate ispitele acestei vieți, pentru care s-a învrednicit să se numere
în ceata sfinților lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plîns mult, l-au
înmormîntat, după rînduială în biserica zidită de el, făcînd multe minuni
de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credință la ajutorul lui.
Trecînd mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat
în mormînt întreg și nestricat, răspîndind multă mireasmă. La trei septembrie
1953, sfintele sale moaște au fost scoase din mormînt și așezate în biserica
mînăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvîntare. Iar în anul 1961,
Sinodul Bisericii din Grecia, văzînd numeroasele minuni care se făceau la
moaștele sale, l-au declarat sfînt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie,
devenind astfel cel mai venerat sfînt din această binecuvîntată țară ortodoxă.
Zilnic credincioșii se închină la moaștele Sfîntului Nectarie și la mormîntul
său, făcînd din mînăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj
din toată Grecia.
Cu rugăciunile Sfîntului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|