Pomenirea Părintelui nostru Martin,
Episcopul Galiei
(10 noiembrie)
Acest minunat Părinte Martin, a viețuit în vremea lui Grațian
și Valentinian, împărații Romei, în anii de la Hristos 381. Fiind foarte iscusit
și curajos în războaie, împăratul l-a trimis cu cincizeci de mii de ostași
și cu toată tabăra împotriva barbarilor, care atunci ridicaseră război împotriva
romanilor. Ducîndu-se Martin cu oastea lui aproape de tabăra barbarilor și
văzînd mulțimea lor cea nenumărată, s-a temut foarte, atît el cît și toată
oastea lui, ca unii ce nu puteau să stea împotrivă la atîta mulțime de vrăjmași.
În vremea cînd Martin se afla în mare nedumerire și întristare,
neștiind ce să facă, s-a arătat înaintea lui un sărac, purtînd haine vechi
și rupte, care cerea milostenie. Voievodului, văzîndu-l tremurînd de frig
și flămînd, i s-a făcut milă de dînsul, căci era foarte milostiv. Și luîndu-l
în cortul său, a tăiat o parte din porfira sa, adică din îmbrăcămintea sa
cea voievodală și de mare preț pe care o purta, și l-a îmbrăcat cu dînsa.
Apoi i-a dat pîine de-a mîncat și vin de-a băut.
După ce s-a înnoptat, de multă grijă a căzut pe așternut,
fără să doarmă și, tocmai tîrziu, adormind puțin a văzut în vedenie pe Domnul
nostru Iisus Hristos, în chipul săracului pe care l-a miluit ziua, îmbrăcat
cu partea de haină pe care i-o dăduse, și a zis către dînsul: "Martine, pentru
care pricină ești atît de mîhnit?" Și el a răspuns: "Pentru că nu pot să stau
împotrivă la atîta mulțime de vrăjmași și nu știu ce voi face".
Atunci Domnul a zis către dînsul: "Îndrăznește și nu te întrista
nicidecum, nici să te înfricoșezi de vrăjmași, căci precum ieri M-ai văzut
gol și M-ai îmbrăcat și, fiind flămînd, M-ai hrănit și însetat fiind, M-ai
adăpat, întru acest chip voi da și Eu ție răsplătire și te voi păzi de vrăjmașii
tăi. Pentru că aceștia, cînd vor vedea fața Mea, se vor înfricoșa foarte și
vor cădea înaintea ta, făcîndu-ți multe făgăduințe și daruri, și vor cere
pace; și așa te vei întoarce la Roma cu mare slavă și cinste. Pe lîngă acestea,
îți voi fi ajutător toată viața și chiar după moarte te voi învrednici împărăției
Mele". Acestea zicîndu-i Domnul, stratilatul (adică generalul) deșteptîn-du-se,
s-a minunat de vedenia care a văzut-o și a căpătat mare îndrăzneală.
Apoi dimineața, a poruncit să se înarmeze toți ostașii și
să iasă la război. Iar ostașii, temîndu-se, au zis că nu sînt vrednici să
facă război cu atîta mulțime de barbari.Dar voievodul mîniindu-se, a zis către
dînșii: "Eu mă duc singur la război, iar voi rămîneți, și apoi veți vedea
de vă veți putea izbăvi de vrăjmași fără povățuirea și ocîrmuirea voievodului".
Atunci, căzînd toți înaintea lui, l-au rugat să nu mai țină mînie, fiind gata
să-l urmeze, ori spre viață, ori spre moarte.
Deci, înarmîndu-se, au ieșit cu toții la război, și cum l-au
văzut vrăjmașii de departe, s-au temut foarte fiindcă vedeau împrejurul oștirii
romanilor niște uriași înfricoșați înarmați, șezînd în căruțe și pe cai nenumărați.
Acestea erau însă rînduielile Puterilor cerești, pe care le-a trimis Dumnezeu
Cel Preaînalt, ca să-i ajute lui Martin și să-l păzească de vrăjmașii lui,
după cum i s-a făgăduit mai înainte.
Atunci ei îndată au trimis soli și mijlocitori către voievod,
rugîndu-l să facă pace. Dar el nu le primea nicidecum pacea, ci voia să țină
război. De care lucru înștiințîndu-se barbarii, au trimis iarăși la Martin
alți soli cu multe daruri, făgăduind să fie supușii romanilor și rugîndu-i
să înceteze războiul. Astfel, supunînd pe barbari, s-a întors în Roma cu bucurie
mare. Despre acestea înștiințîndu-se împărații, au ieșit cu toți sfetnicii
spre întîmpinare, primindu-l ca pe un biruitor, cu mare slavă și cinste.
Atunci fericitul Martin, povestind împăraților vedenia care
a văzut-o și toate cele întîmplate, a zis: "Un război înfricoșat ca acesta,
nu l-am ținut eu, ci Iisus Hristos, puterea cea nebiruită a creștinilor. Acela
ne-a dat biruința aceasta. Pentru aceea, vă rog să-mi dați voie să slujesc,
cealaltă vreme a vieții mele, lui Dumnezeu Care mi-a ajutat". Iar împărații,
auzind aceasta, s-au întristat și i-au zis: "Noi voim să fii cu noi și să-ți
dăm și mai mari vrednicii și cinste, după cum se cade ție pentru biruința
care ai cîștigat-o". Dar binecuvîntatul Martin a zis: "Aceasta socotesc eu
mai mare decît orice vrednicie sau cinste, ca să-mi dați voie să mă liniștesc
și să îngrijesc de mîntuirea sufletului meu". Iar împărații minunîndu-se de
scopul lui vrednic de laudă și plăcut lui Dumnezeu, i-au dat voie să facă
ceea ce dorește, rugîndu-l să le fie apărător și ajutător în vremea necazului.
Deci, pururea pomenitul Martin, împărțindu-și averile la
săraci și lepădîndu-se de lume și de cele din lume, s-a dus într-un loc liniștit
și s-a făcut monah, dîndu-se cu totul la cugetarea și citirea dumnezeieștilor
Scripturi și la nevoințele pustniciei, făcîndu-se desăvîrșit în toate faptele
bune. Iar după ce, în vreme de șapte ani, s-a nevoit bine întru nevoințele
cele duhovnicești, Sfîntul Martin, după descoperirea lui Dumnezeu, s-a hirotonit
episcop al Constantiei, o cetate a Galiei.
Deci, Sfîntul luînd asupră-și această sarcină mare și grea
a episcopiei, s-a dedat la mai multe nevoințe, păscînd ca un adevărat păstor
oile lui Hristos cele cuvîntătoare, la pășunea poruncilor Lui cele mîntuitoare
și adăpîndu-le cu apa învățăturii Sale celei dumnezeiești, iar prin faptele
sale cele îmbunătățite, făcîndu-se pildă tuturor. Pentru aceea i s-a dat și
dar de la Dumnezeu ca să cunoască mai înainte cele viitoare, să învieze morții,
să izgonească diavolii și să facă semne și minuni vrednice de mirare, dintre
care vom povesti puține, spre încredințarea celor multe.
Într-una din zile, Sfîntul mergînd pe drum, a întîmpinat
un mort pe care îl duceau la groapă. Iar un om nedrept și asupritor, nu-l
lăsa să-l îngroape, zicînd că-i este dator cu trei sute de galbeni. Atunci
Sfîntul a stat în loc și a zis asupritorului: "Pentru ce nu lași să îngroape
mortul, pentru că, după cum aud, ți-a dat banii ce-ți era dator cu dobînda
lor?" Iar acela a răspuns: "Nu mi-a dat nimic, că dacă mi-ar fi dat datoria
sa, și-ar fi luat zapisul". Dar femeia celui mort zicea cu lacrimi: "Minte,
stăpîne sfinte, că și-a luat banii cu dobînda lor, dar fiindcă a avut scopul
să ne asuprească, n-a voit să ne dea zapisul, zicînd că s-a pierdut". Iar
Sfîntul i-a zis: "Auzi că ți-ai luat banii; lasă să îngroape mortul". Iar
el spunea că nu i-a luat.
Atunci Sfîntul i-a zis: "Dacă va învia mortul și va dovedi
că ți-ai luat banii, ce să pătimești?" Și asupritorul, semețindu-se, a zis:
"Dacă va învia mortul, precum zici, să mor eu și să trăiască el". Dar el a
zis aceasta căci nu credea că va învia mortul. Atunci Sfîntul a zis către
dînsul: "Nici mortul nu era de trebuință să învieze, nici tu să te pogori
în iad, ticăloase. Dar de vreme ce tu singur din nenorocire ți-ai ales moartea
în locul vieții și nu lași pe mort să-l îngroape, facă-se după cum ai voit".
Zicînd aceasta, s-a apropiat de mort și a zis rugăciunea
aceasta: "Doamne Dumnezeul nostru, martorul adevărului și Mîntuitorul nedreptățiților,
învierea morților și dascălul viilor, Care singur cunoști adîncurile inimii
și faci vii pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, poruncește, întru numele Tău
cel Sfînt și înfricoșat, să se scoale mortul acesta, spre dovedirea adevărului
și spre întoarcerea celor ce stau înainte, văzînd minunile Tale, să Te slăvească
pe Tine, Unul, adevăratul Dumnezeul nostru în veci, amin".
După aceasta, apucînd de mîna dreaptă pe mort, o, minune,
îndată a înviat mortul, și șezînd pe pat, a văzut pe asupritorul său stînd
în dreptul lui și i-a zis: "Du-te om rău, în locul cel întunecos al muncii
ce îți este pregătit, căci pe mine care mă linișteam bine, m-ai supărat. Dar
dreptul și Sfîntul Martin, cu rugăciunea sa către Dumnezeu, m-a luat de acolo,
spre a te mustra pe tine pentru banii care ți i-am dat și tu n-ai voit să-mi
dai zapisul, așteptînd moartea mea. Cu toate acestea, drept este Dumnezeu
care răsplătește fiecăruia după faptele lui, și degrabă face izbîndă celor
nedreptățiți".
Acestea zicînd, s-a sculat din pat și, apropiindu-se către
Sfîntul, și-a plecat capul pînă la pămînt și s-a închinat lui. Atunci, asupritorul
îndată căzînd jos, a murit. Iar femeia lui a strigat: "O, vai mie, de această
înfricoșată schimbare a morților! Sfinte al lui Dumnezeu, dă-mi pe bărbatul
meu, căci dau și zapisul și cele trei sute de galbeni cu dobînda lor și multe
altele". Iar Sfîntul i-a zis: "În zadar strigi, o, femeie, căci Domnul Care
a înviat pe acesta a poruncit aceluia să moară, după cum însuși a voit". Atunci
cei care stăteau înainte, văzînd asemenea minuni, au slăvit pe Dumnezeu.
Altădată, iarăși, trecînd Sfîntul printr-un oraș, a aflat
într-un loc pe un tînăr spînzurat și a zis celor de față: "Acest lucru rău
s-a făcut din ispita diavolului". Și stînd cu fața către răsărit, a făcut
rugăciune către Dumnezeu multă vreme. Apoi a zis: "Duhule necurat și viclean,
care ai îndemnat pe tînărul acesta să se spînzure, în numele Domnului nostru
Iisus Hristos, arată-te înaintea tuturor, ca să te vedem".
Și îndată dracul s-a arătat ca un copil de arap, ținînd în
mîna lui o funie; iar ochii lui erau ca focul, buzele negre, dinții albi,
mîinile lungi, picioarele întoarse și limba ieșită afară din gură, ca a unui
cîine turbat. Și i-a zis Sfîntul: "Duhule necurat și viclean, care este îndeletnicirea
ta?" Acela a răspuns: "Lucrarea mea este să îndemn pe oameni să se spînzure,
căci la această treabă m-a rînduit mai marele meu satana".
Sfîntul i-a zis: "Pentru care pricină ai îndemnat pe tînărul
acesta să se spînzure?" Atunci dracul a început a prihăni pe cel spînzurat,
zicînd: "Omul acesta era mai înainte slujitor la idoli și mai pe urmă s-a
făcut creștin, însă nu petrecea după poruncile creștinești pe care le-a primit
de la învățătorii creștinătății; ci făcea voile sale cele rele și nu se gîndea
nicidecum la munca cea veșnică ci s-a dat cu totul la răutate, spurcîndu-și
grumazul sub jugul păcatului și rănindu-se de la cap pînă la picioare, a pierdut
nădejdea mîntuirii sale. Pentru aceea am aflat bun prilej și l-am îndemnat
să se spînzure, ca să-l am pe dînsul împreună cu mine în muncă, căci aceasta
este nevoința mea cea mare".
Iar Sfîntul a zis către drac: "Vicleanule și ucigașule, tu
ești și viclean și pîrîtor; tu ai îndemnat pe acesta să se dea întunericului
și pierzării și l-ai așezat într-o ticăloasă stare; iar acum îl pîrăști că
el s-a făcut pricinuitor ca să se spînzure, și nu tu. Pentru aceasta îți poruncește
Iisus Hristos, prin mine smeritul, să te duci să locuiești la marginea pămîntului,
pînă cînd va veni sfîrșitul lumii, și atunci să te pogori împreună cu tovarășii
tăi în iad, care este gătit pentru voi". Și îndată dracul s-a făcut nevăzut.
După acestea, Sfîntul s-a apropiat de cel mort și a zis rugăciunea
aceasta: "Doamne Dumnezeul meu, Care ai nemăsurată milostivire și noian nepovestit
de îndurare, nu trece cu vederea zidirea mîinilor Tale, ci ca un bun și iubitor
de oameni, caută din Sfînta Ta înălțime și înviază pe mortul acesta ca să
mărească Preasfîntul Tău nume, în vecii vecilor, amin".
Apoi, îndată a înviat mortul și, căzînd la picioarele Sfîntului,
a zis: "Mulțumesc sfinte al lui Dumnezeu, că nu m-ai lăsat pe mine ticălosul
în înfricoșatul și groaznicul foc al iadului, și te rog să mă povățuiești,
ca să dobîndesc mîntuirea mea". Atunci Sfîntul i-a zis: "Fiule, de vreme ce
ai cercat în noaptea aceasta pedepsele muncii și ai văzut chinul care îl pricinuiesc
păcatele omului, pentru aceasta pocăiește-te după vrednicie și plînge-ți păcatele.
Leapădă-te de dînsele, urăște-le și hotărăște-te de astăzi înainte să te îndepărtezi
de ele". Dîndu-i canonul cel cuviincios și povățuindu-l mult cum să petreacă
și cum să facă lucrurile pocăinței, l-a slobozit în pace.
Apoi Sfîntul Martin fiind rugat de locuitorii din altă cetate
să meargă să-i învețe cele pentru mîntuirea sufletului, a ieșit din eparhia
sa și s-a dus. Și pe cale a aflat un alt om mort, pe care îl omorîse un balaur
ce era încuibat în acel loc. Sfîntul văzînd pe mort a zis: "Acest rău l-a
făcut vrăjmașul nostru, diavolul". Dar de vreme ce Sfîntul în noaptea aceea
a văzut în vedenie că un balaur înfricoșat s-a înălțat pînă la cer și că,
cu rugăciunea pe care a făcut-o el către Dumnezeu a căzut jos la pămînt, pentru
aceasta a lăsat drumul și s-a dus acolo unde era încuibat balaurul, care,
cum a văzut pe Sfîntul, s-a înălțat în aer și s-a făcut ca o boltă, deschizîndu-și
gura ca să-l înghită. Iar Sfîntul a suflat în fața lui, și, o minune, a căzut
la pămînt și a murit.
Atunci Sfîntul călcînd pe capul lui, a zis: Peste aspidă
și vasilisc vei păși și vei călca peste leu și peste balaur. După aceea
s-a dus la cel mort și, apucîndu-l de mînă, a zis: "Iisus Hristos Care a înviat
din morți și înviază pe cei morți, să te învieze pe tine!". Atunci îndată
a înviat mortul și căzînd la picioarele Sfîntului, i-a mulțumit și l-a rugat
să-l facă creștin, căci era închinător la idoli. Iar Sfîntul învățîndu-l mult,
l-a botezat în numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh, apoi l-a împărtășit
cu Sfintele Taine și, învățîndu-l toate tainele creștinătății, l-a slobozit
cu pace.
După acestea, ducîndu-se în cetatea aceea la care a fost
chemat, l-a întîmpinat în drum un biet sărac, care îi cerea milostenie. Făcîndu-i-se
milă Sfîntului, a zis către diaconul său - care era rînduit să miluiască pe
cei ce aveau lipsă -, ca să-i dea bani cîți are. Iar diaconul i-a dat numai
jumătate din cîți avea, iar pe ceilalți i-a oprit ca să-i dea altor săraci.
În seara aceea a găzduit la o femeie slujitoare de idoli foarte bogată, care
avea locuința lîngă drum. Ea, văzînd pe Sfîntul cu sinodia lui, l-a primit
cu bucurie și le-a pus masă îndestulătoare. Dar Sfîntul n-a mîncat nimic,
ci se ruga pentru mîntuirea femeii.
La miezul nopții, femeia s-a dus la Sfîntul, acolo unde se
ruga el, și, căzînd la picioarele lui, l-a rugat să o facă creștină. Căci
zicea: "Am văzut în vedenia mea un judecător înfricoșat, șezînd pe un scaun
preaînalt, și o ceată de mulți ostași stînd împrejurul lui, către care se
aduceau mulți osîndiți legați; pe unii dintre dînșii a poruncit să-i arunce
în foc, pe alții să-i muncească cumplit, iar în mijlocul lor stăteam și eu
legată și tremuram. Unul din ostașii judecătorului, venind la mine m-a întrebat
pentru care pricină sînt legată. Eu i-am răspuns: "Nu știu". "Dar ce-mi vei
da mie, a zis acela, ca să te izbăvesc pe tine?".
Eu i-am răspuns: "Îți voi da ție toate averile mele". El
mi-a zis: "Eu nu am trebuință de dînsele, ci numai să-mi dai făgăduință că
te vei face creștină și te voi izbăvi de legături și de toate muncile ce ai
să pătimești, de vei rămîne slujitoare de idoli. Eu i-am făgăduit că mă voi
face creștină, numai să mă izbăvesc din mîinile acestui înfricoșat judecător.
Acela mi-a zis iarăși: "Fă jurămînt în numele lui Iisus Hristos". Eu i-am
răspuns: "Pe Dumnezeul creștinilor, dacă mă vei izbăvi, mă voi face creștină!".
Atunci acela mi-a dezlegat legăturile cu care eram legată și mi-a dat drumul.
Pentru aceea te rog pe tine, sfinte al lui Dumnezeu, să mă faci creștină și
să mă înveți cele pentru mîntuirea mea, ca să nu cad în mîinile acelui înfricoșat
Judecător, Care judecă cu dreptate și nu caută la daruri, nici la fața oamenilor.
Auzind Sfîntul acestea, s-a bucurat foarte mult și catehizînd-o
pe dînsa și pe toți oamenii casei sale, i-a botezat pe toți în numele Sfintei
Treimi. Apoi întărindu-i pe dînșii în frica lui Dumnezeu și învățîndu-i toate
cîte erau de nevoie pentru mîntuirea lor, se pregătea să plece. Iar femeia
i-a adus un vas de aur de patru litre și patru sute de galbeni, rugîndu-l
ca să-i primească. Sfîntul, ca să nu o mîhnească, i-a primit ca să-i dea la
săraci și rugîndu-se pentru dînsa, a plecat. Apoi a întrebat pe diaconul cîți
bani a dat acelui sărac, care a cerut milostenie.
Diaconul a răspuns: "Două sute de galbeni". "Și cîți aveai?"
El a răspuns: "Patru sute". Atunci a zis Sfîntul: "Puțin credinciosule, pentru
ce nu i-ai dat patru sute, după cum ți-am spus eu. Tu ai dat două sute săracului
și ai luat de la femeie patru litre de aur și patru sute de galbeni. Dacă
i-ai fi dat acele patru sute, ai fi luat îndoit aur. Deci, iată că ai păgubit
pe săraci de patru litre de aur și patru sute de galbeni, ai păgubit și pe
femeie de plata cea împătrită pe care avea s-o ia de la Dumnezeu, te-ai păgubit
și pe tine de ascultare".
Cînd s-a apropiat de cetatea aceea la care se ducea, se auzeau
cîntece, veselii și jocuri. Sfîntul, stînd, a ascultat mult timp. Apoi, cu
multă întristare sufletească suspinînd a zis către cei ce erau de față: "Vedeți
cum vrăjmașul diavol se arată plăcut și cum meșteșugește blestematul amăgirea,
ca să piardă multe suflete? Vedeți cum răpește mintea oamenilor de la pomenirea
și aducerea aminte de Dumnezeu, prin cîntece, veselii și jocuri? Căci mulți
din oameni, lasă cîntările cele duhovnicești și se duc singuri, nechemați
de nimeni, ca să audă cîntecele cele diavolești. Avînd psalmii lui David cei
preafrumoși, cuvintele proorocilor și ale Apostolilor cele de Dumnezeu insuflate
și cîntările Bisericii noastre, lasă aceste ajutoare duhovnicești și aleargă
la organe și la cîntece lumești, ca să facă voia diavolului".
Zicînd acestea Sfîntul, a văzut o femeie împodobită cu multe
podoabe și împrăștiind mirosuri de aromate. Aceasta stătea în cale și rîdea
cu multă obrăznicie, iar prin semnele ce le făcea, chema pe oameni la păcat.
Atunci Sfîntul, umplîndu-se cu totul de lacrimi, a zis către cei ce stăteau
de față: "Dacă desfrînata aceasta se împodobește ca o mireasă spre a amăgi
pe oameni ca să-i ducă la pierzare și ca să facă plăcerea diavolului, cu cît
mai vîrtos se cuvine nouă să ne împodobim sufletele noastre cu fapte bune
și să ne păzim neîntinați de orice păcat, ca să plăcem lui Iisus Hristos,
Mirele nostru, și așa să ne învrednicim a ne duce în cămara Lui de nuntă cea
nestricăcioasă și să împărățim cu Dînsul în veci.
Auzind femeia aceea aceste dumnezeiești cuvinte, a venit
la pocăință și, alergînd, a căzut la picioarele Sfîntului. Apoi, plîngînd
cu lacrimi fierbinți, a zis: "Sfinte al lui Dumnezeu, să nu te întorci de
la mine ticăloasa și netrebnica și să mă lași în tina cea necurată a fărădelegilor
mele; te rog pe tine eu, nevrednica de viață, de vreme ce sînt împovărată
de o mulțime de păcate și vinovată de munca cea veșnică și de toate înfricoșatele
pedepse ale iadului, fie-ți milă de mine păcătoasa și deznădăjduita și mîntuiește-mă!"
Sfîntul, auzind acestea, a plîns și el și toți cîți erau
acolo de față. Apoi, ridicînd-o de la pămînt, a zis către dînsa: "Să ai nădejde,
o, femeie, și să nu te deznădăjduiești; căci mila lui Dumnezeu, Iubitorul
de oameni, este nemărginită, și-L voi ruga fierbinte pentru mîntuirea ta.
Dar și tu să te pocăiești din tot sufletul și din inima ta, și-ți făgăduiesc
că te va primi mult-înduratul Dumnezeu, ca pe fiul cel desfrînat și ca pe
păcătoasa din Evanghelie, și-ți va tămădui toate rănile sufletului tău, ca
un vindecător al sufletelor și al trupurilor noastre". Astfel, cu învățătura
dumnezeieștilor lui cuvinte, a adus-o întru atîta umilință și pocăință desăvîrșită,
încît, nu numai că s-a întors, dar a și urît păcatele sale.
Deci, lepădîndu-se de lume și mărturisind Sfîntului toate
păcatele sale și fiind povățuită de dînsul, a împărțit săracilor averea, și
s-a închis într-o chilie mică, unde plîngea și se tînguia pentru păcatele
sale, zicînd acestea: "Cîte izvoare, cîte rîuri vor putea să-mi spele necurățiile
cele multe și cîte lacrimi îmi trebuie a milostivi pe Dumnezeu, Dreptul Judecător,
pentru atîtea și atîtea fărădelegi pe care le-am săvîrșit?
Apoi, punîndu-și cenușă, și îmbrăcîndu-se cu sac, ruga pe
Dumnezeu cu lacrimi astfel: "Dumnezeule, milostivește-Te spre mine păcătoasa
și să nu mă pierzi după fărădelegile mele, Stăpîne, nici să mă duci în adîncul
iadului, pentru păcatele mele. Ci, ca un Bun și Iubitor de oameni, mîntuiește-mă
cu noianul milei Tale, că Tu ești Cel ce ridici păcatele lumii".
Atîta pocăință a făcut fericita Zoe - căci acesta era numele
ei -, încît nu a încetat nicidecum a se nevoi cu posturi, cu privegheri, cu
plecări de genunchi, cu rugăciuni, cu plînsete necontenite, în timp de doisprezece
ani întregi. Astfel, cu pilda faptei bune, ea a adus pe mulți la pocăință.
Pentru aceea și Domnul Cel mult milostiv, primind curata și adevărata ei pocăință,
nu numai că i-a iertat păcatele, ci i-a dăruit și dar de tămăduiri; căci prin
rugăciunile ei a tămăduit pe mulți bolnavi de felurite boli. Așa petrecînd
Sfînta Zoe, s-a odihnit în Domnul.
Tot timpul cît a petrecut Sfîntul Martin în acea cetate,
n-a încetat a semăna totdeauna sămînța dumnezeiescului cuvînt, mai ales în
inimile cele înțelenite și sălbăticite ale cetățenilor. Ajutîndu-i dumnezeiescul
dar, a făcut multe și mari fapte. Pentru că pe cei sălbatici i-a domesticit,
pe cei mînioși i-a îmblînzit, pe cei neîndurați și nemilostivi i-a făcut îndurați
și milostivi, pe cei bețivi și desfrînați i-a înțelepțit, pe cei necucernici
i-a făcut cucernici, pe cei neînvățați întru cele dumnezeiești i-a învățat
și i-a făcut să alerge la sfintele slujbe. Astfel, în scurt timp, pe toți
păcătoșii i-a adus la pocăință și la îndreptare. După aceea s-a întors în
eparhia sa, bucurîndu-se și binecuvîntînd pe Dumnezeu.
Într-una din zile, trecînd Sfîntul printr-o cetate, a văzut
un sărac pe care îl schingiuiau datornicii pentru trei sute de galbeni cu
care era dator și nu avea să-i dea. Făcîndu-i-se milă Sfîntului de acesta,
a rugat pe creditorii săi să se îndure și să mai aștepte pe sărac că-și va
plăti toată datoria; iar ei nu voiau nicidecum. Pentru aceea, Sfîntul, înălțîndu-și
mîinile și ochii săi la cer, a zis: "Doamne, Cela ce ai plouat din cer mană
în pustie și ai hrănit pe poporul Tău patruzeci de ani și prin apostolul Tău
Petru ai scos statirul (banul) din gura peștelui, trimite și acum dintru înălțime
datoria săracului, spre slava Preasfîntului Tău nume. Că Tu ești Dumnezeu
singur preaslăvit și minunat în toată lumea și Ție se cuvine slava în veci.
Amin".
Atunci, o, minune! Îndată s-a pogorît un porumbel și a șezut
pe umărul cel drept al Sfîntului și, prinzîndu-l cu mîna, s-a prefăcut porumbelul
tot în aur. Apoi, luîndu-l Sfîntul, l-a dus la un argintar și i-a zis: "Primește
porumbelul acesta ca amanet și împrumută-mă cu trei sute de galbeni, iar mîine
ți-i voi da". Argintarul minunîndu-se de îndemînarea și priceperea meșterului
care l-a lucrat, i-a dat trei sute de galbeni cu bucurie, nădăjduind că-l
va stăpîni de tot. Iar Sfîntul, luînd banii, i-a dat împrumutătorului aceluia
și a scăpat pe sărac de datorie.
A doua zi au venit la Sfîntul niște creștini din locuri depărtate
și, folosindu-se de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, i-au adus mulți
bani ca milostenie, pe care, primindu-i cu veselie, el i-a povățuit precum
se cădea, spre toate cele de trebuință pentru mîntuire. Apoi, rugîndu-se pentru
dînșii, i-a slobozit în pace. Și îndată, ducîndu-se la argintar, a zis: "Ia-ți,
fiule, cele trei sute de galbeni și încă alți treizeci, pentru facerea de
bine care mi-ai făcut, și dă-mi amanetul". Iar argintarul, mîhnindu-se, a
luat banii și i-a dat porumbelul cel de aur, pe care luîndu-l Sfîntul și înălțîndu-și
ochii la cer, a zis: "Mulțumesc Ție, Doamne, că ai auzit rugăciunea mea!"
După aceea a zis către porumbel: "Du-te și tu, pasăre, în cuibul tău". Și
îndată a zburat porumbelul din mîinile lui. Argintarul, văzînd această preaslăvită
minune, a căzut la picioarele Sfîntului și a cerut să primească cele trei
sute treizeci de galbeni ca să-i dea la săraci, zicînd: "Destul îmi este mie,
sfinte al lui Dumnezeu, că m-am învrednicit a vedea această mare și preaslăvită
minune". Iar Sfîntul, primindu-i, s-a rugat pentru dînsul, zicînd: "Domnul
să te miluiască pe tine, fiule, în ziua judecății!"
După acestea Sfîntul, ducîndu-se într-o cetate în care erau
mulți elini, ca să-i învețe și să-i aducă la cunoștința de Dumnezeu, a aflat
în cale pe un elin care stătea lîngă asinul său ce murise. Iar acela cugeta
în mintea sa că în deșert propovăduiesc creștinii cum că au să învieze morții.
Căci omul care moare și i se strică trupul în pămînt, cum este cu putință
să învieze?
Și apropiindu-se Sfîntul de dînsul, a zis: "Pentru ce gîndești,
prietene, că morții nu vor învia?" Iar slujitorul de idoli i-a zis: "Cum este
cu putință să învieze aceia care au murit și au putrezit în mormînt și s-au
făcut țărînă?" Sfîntul a zis: "La Dumnezeu toate sînt cu putință și nici un
lucru nu-I este Lui cu neputință!" Atunci slujitorul de idoli a zis: "Dacă
îmi vei învia asinul acesta, voi crede și eu că morții vor învia. Pentru că
Cel ce poate învia dobitocul acesta, poate să învieze și morții".
Sfîntul a zis către dînsul: "Dumnezeu nu are să învieze dobitoacele
cele necuvîntătoare, căci acelea nu merg la judecată, și deci, nu vor învia;
ci pe oamenii cei cuvîntători îi va învia, căci are să-i judece și să le ceară
socoteală pentru lucrurile cele bune sau pentru cele rele ce au săvîrșit și
să răsplătească fiecăruia după faptele lui". Iar elinul a zis: "Cine este
Dumnezeul acela, Care, precum zici, va face acestea?" Sfîntul a zis: "Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a răstignit pentru mîntuirea oamenilor".
Păgînul a zis: "De ce n-a răsplătit acelora care I-au făcut
rău?" Iar Sfîntul a zis: "Nu le-a răsplătit îndată, căci a așteptat pocăința
lor, pentru bunătatea și îndelunga Lui răbdare cea desăvîrșită. Însă are să
le răsplătească în viitor". Atunci slujitorul de idoli a zis: "Nu este nevoie
să vorbim așa multe. Dacă vei învia asinul acesta, voi crede cele zise de
tine". Sfîntul, înălțîndu-și mîinile spre cer, a rostit rugăciunea aceasta:
"Doamne Dumnezeul meu, Cela ce Te-ai făcut pricinuitorul mîntuirii tuturor
oamenilor, înviază și vita aceasta, spre întoarcerea și cunoștința omului
acestuia, că prin minunea aceasta va cunoaște Atotputernicia Ta și va crede
întru Tine".
Cum a zis Sfîntul aceasta, a înviat asinul și a început a
umbla. Iar păgînul văzînd această preaslăvită minune, a căzut la picioarele
Sfîntului și a zis: "Acum am cunoscut că Acesta este Dumnezeu adevărat și
Atotputernic; deci, te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, să mi-L arăți
pe El, ca să-I aud glasul și să cred întru Dînsul". Iar Sfîntul a zis către
dînsul: "Cel ce ne ascultă pe noi, smeriții Lui robi, pe Hristos Îl ascultă.
Căci Dumnezeu nu se vede de nimeni cu ochi trupești, ci cu cei sufletești
se pricepe, cu mintea și cu înțelepciunea. Pentru aceea și tu, fiule, dacă
dorești să-L vezi, crede în El, și-L vei vedea cu ochii tăi cei înțelegători,
și vei trăi în veci". Atunci acela a zis: "Rogu-te pe tine, stăpîne sfinte,
să mergi în cetatea noastră ca să ne povățuiești la calea adevărului".
Deci, avînd și Sfîntul același scop, s-a dus în latura aceea,
împreună cu dînsul și cu asinul cel înviat. Pe acesta văzîndu-l slujitorii
de idoli, și înștiințîndu-se că l-a înviat Sfîntul, în numele lui Iisus Hristos,
pe lîngă acestea auzind și cuvîntul lui Dumnezeu pe care îl propovăduia Sfîntul,
au crezut în Hristos pînă la o mie de bărbați, afară de femei și de copii.
Apoi, învățîndu-i Sfîntul, i-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfîntului Duh.
Petrecînd Sfîntul Martin acolo multe zile, îi învăța în fiecare
zi pînă cînd au crezut și ceilalți slujitori de idoli și s-au botezat și ei,
împreună cu femeile și cu copiii lor, în numele Sfintei Treimi. După acestea,
Sfîntul, învățîndu-i despre moarte, despre înviere și judecata ce va să fie,
despre muncă și veșnicile bunătăți ale împărăției cerurilor -, i-a întărit
în credința lui Hristos, și așa s-a întors la episcopia sa, slăvind pe Dumnezeu.
În vremea morții lui, Sfîntul Martin a făcut și o altă minune,
cu care a pricinuit mare bucurie și mîngîiere eparhioților săi. Căci, fiind
mare secetă în ținutul lor, încît toți erau în mare nedumerire și mîhnire,
chemîndu-i pe dînșii Sfîntul, după ce le-a poruncit multe și i-a sfătuit precum
se cădea, le-a zis: "Să nu vă mîhniți fiii mei, căci dimineață va trimite
vouă Domnul ploaie, după cum doriți". După aceea, făcînd rugăciune către Dumnezeu
și încredințîndu-i pe dînșii sub acoperămîntul Lui, a adormit întru Domnul,
în a zecea zi a lunii noiembrie.
Atunci s-au adunat din eparhiile vecine toți episcopii și
preoții, împreună cu tot clerul și creștinii, și, făcînd priveghere toată
noaptea, dimineața au ridicat sfintele moaște, pe care, ducîndu-le cu lumînări,
cu tămîieri și cu cîntări de psalmi afară din cetate, departe de o milă, le-au
îngropat într-o biserică mucenicească. Apoi, cînd s-au întors înapoi, s-a
umplut cerul de nori, și au început fulgere și tunete și a plouat mult în
locul acela, precum le-a făgăduit Sfîntul. Iar de atunci pînă astăzi, se săvîrșesc
la mormîntul lui multe tămăduiri, celor care vin la dînsul cu credință, întru
slava lui Dumnezeu, Căruia se cuvine închinăciune în veci. Amin!
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|