Viața și nevoințele Cuviosului Părintelui
nostru Teodor Studitul
(11 noiembrie)
Era în Constantinopol un bărbat de bun neam și bogat, cu
numele Fotin, avînd soție care se numea Teoctista și amîndoi erau binecredincioși
și temători de Dumnezeu. Aceștia au născut pe acest fericit Teodor și botezîndu-l
după obiceiul creștinesc, îl creșteau cu bună îngrijire și l-au dat la învățătura
cărții. Pe atunci era eresul luptării contra sfintelor icoane pe cînd împărățea
nedreptul împărat Constantin Copronim și era mare prigoană asupra celor binecredincioși.
Pentru aceea Fotin, lăsînd cetatea și boieria pe care o avea de la împăratul
și sfătuindu-se cu soția sa, au împărțit toate averile lor. Apoi lepădîndu-se
de lume, au primit viața călugărească și în aceea s-au nevoit bine pînă la
sfîrșit. Iar fericitul Teodor, învățînd înțelepciunea cea elinească, s-a făcut
ritor și filosof ales, vorbind cu cei răucredincioși despre buna credință
și era atît de iscusit în dumnezeieștile Scripturi și în dogme, încît nu puteau
să-l biruiască ereticii niciodată.
Murind Copronim, împăratul cel rău credincios, a venit după
dînsul Leon, fiul său, care urma credința cea rea a tatălui său; dar acela
n-a împărățit mult, ci curînd a pierdut împărăția și viața. Iar după dînsul
a venit pe scaun Irina, soția lui, împreună cu fiul său Constantin. Aceasta
fiind bine credincioasă, după cum arată numele său, care înseamnă pace, a
adus pace Bisericii și a alinat tulburarea, chemînd mulțime de Cuvioși Părinți
și împreună cu Prea Sfințitul Patriarh Tarasie, a adunat la Niceea Soborul
al șaptelea a toată lumea, la care, lepădînd învățăturile celor necredincioși,
iarăși au hotărît să se cinstească dumnezeieștile icoane ca și mai înainte
și să se închine lor.
Acolo erau adunați trei sute șaizeci de Părinți, între care
era și sfințitul Platon, care mai înainte petrecuse în muntele Olimpului,
a cărui pomenire se cinstește în a cincea zi a lunii aprilie. Acesta era unchiul
dinspre mamă al fericitului Teodor, iar Teodor îi era nepot. Platon avea duhul
lui Dumnezeu viețuind în el și a fost tuturor spre folos, ca un iscusit în
dumnezeieștile Scripturi și plăcut la vorbă.
Săvîrșindu-se Sinodul, Platon a luat cu sine pe fericitul
Teodor și, împreună cu dînsul, pe doi frați ai lui, pe Iosif și pe Eftimie,
care au voit să primească viața călugărească. Cu aceștia plecînd, a venit
la un loc ce se chema Sacudian, iar locul acela era foarte frumos și bineplăcut
celor ce voiau a petrece în liniște, căci era un loc înalt, frumos la vedere,
avînd împrejur mulți copaci înalți și apă limpede curgătoare. Și numai o intrare
era la locul acela pe care, văzîndu-l, le-a plăcut la toți și s-au sălășluit
acolo. Iar după puțină vreme au zidit o biserică în numele Sfîntului Ioan,
Cuvîntătorul de Dumnezeu.
Începînd a se înmulți frații, sfințitul Platon a zidit o
mînăstire, iar fericitul Teodor, fiind tuns în chipul călugăresc, mai mult
decît alții se nevoia cu postul și cu ostenelile; pentru că își alegea lucrurile
cele mai grele și slujbele cele mai de jos, învățînd smerenia. Și era de mirare
multora căci fiind fecior de părinți de neam bun și bogați și crescut în belșug,
s-a apucat de lucruri aspre, adică a tăia lemne, a aduce apă și a săpa pămîntul
în grădini, a căra pietre și altele asemenea. Și de multe ori aducînd gunoi
pe spate în grădină, îl punea spre buna creștere a verdețurilor. Apoi ajuta
fraților celor neputincioși și bolnavi, fiind slugă tuturor.
Avea încă și această sîrguință, ca toate gîndurile și faptele
să le mărturisească părintelui său, Sfîntul Platon, căci cu dragoste mergea
la dînsul și se mărturisea, primind mustrare și iertare de la el. Apoi totdeauna
își alegea o parte din zi spre cugetarea la Dumnezeu, ca, singur stînd înaintea
Lui, cu minte netulburată și neamestecată cu cele pămîntești, să-I aducă slujbă
în taină. Dar nu putea fapta cea bună a se tăinui, pentru că lacrimile, care
cu îndestulare ieșeau din ochii lui, erau nemincinoase mărturii ale faptelor
bune.
Iar înfrînarea lui era minunată și cu înțelepciune rînduită,
căci nici nu se lepăda de bucate, nici nu îngreuia stomacul său cu dînsele
fără vreme; ci cu meșteșug zdrobea capul balaurului slavei celei deșarte.
El nu postea mai mult decît vremea cea rînduită a tuturor fraților și cînd
ședeau toți la masă atunci ședea și el și mînca cu dînșii, însă atît de puțin
gusta din bucatele ce erau puse înainte, încît numai să-și împlinească nevoia
trupului și să-și acopere înaintea altora înfrînarea sa, ca să nu fie cunoscut
că nu primește bucate și să nu se arate oamenilor că postește. Mulți rîvneau
obiceiului său și pe cît era cu putință se sîrguiau a-l urma. Dintre aceștia
erau și frații lui: Iosif - care mai pe urmă, pentru viața sa cea plină de
fapte bune, a fost păstorul Bisericii Tesalonicului -, și Eftimie.
După dînșii au fost Atanasie, Navgratie, Timotei și mulți
alții, dintre cei ce se înfrînau, care, urmînd obiceiului lui Teodor, au sporit
în faptele cele bune.
Între alte fapte bune, fericitul Teodor avea și rîvna citirii
cărților sfinte; căci cu sîrguință citea așezămîntul Legii celei Vechi și
a celei Noi și tîlcuirile Sfinților Părinți, iar mai mult iubea cuvintele
Sfîntului Vasile cel Mare, pe care le avea ca o hrană a sufletului său și
multă dulceață primea dintr-însele, păzind cu dinadinsul pravila și orînduiala
vieții călugărești așezată de Sfîntul Vasile cel Mare, nelăsînd nici o iotă
sau o cirtă. Iar pe cei ce nu le păzeau pe acelea, chiar și orînduiala cea
mai mică, pe aceia nu-i socotea călugări ci ca pe niște mireni.
Cuviosul Platon, văzînd pe fericitul Teodor așa de strălucit
prin viața cea cu fapte bune, se bucura foarte mult pentru dînsul. Deci, vrînd
a-l cinsti cu preoția, l-a luat și l-a dus în Bizanț la Preasfințitul Patriarh
Tarasie, care l-a hirotonit preot mai mult cu sila, căci nu voia fericitul
a primi o treaptă ca aceasta deoarece se socotea nevrednic. Însă, neputînd
a se împotrivi poruncii lui Platon, părintelui său cel duhovnicesc și patriarhului,
și mai ales voinței lui Dumnezeu, s-a plecat a primi treapta preoției. Și
întorcîndu-se la mînăstire, spre mai mari nevoințe și osteneli s-a dat, pe
care a le spune toate nu este cu putință.
După cîțiva ani, Cuviosul Platon, slăbind din pricina ostenelilor
și a bătrîneților sale cele de mulți ani, a voit să-și lase egumenia sa și
dorea s-o primească fericitul Teodor în locul său. Și adeseori îi grăia lui
despre acestea, rugîndu-l și învățîndu-l, ca să ușureze sarcina părintelui
său și să o poarte el, ca cel mai tare și mai iscusit în toate orînduielile
călugărești. Iar el se lepăda, voind a fi sub egumen, decît a fi el egumen
peste alții știind că mai ușor este a se povățui de alții, către mîntuire
decît a povățui el pe cineva.
Cuviosul Platon, văzînd pe Teodor că nu se pleca la aceasta,
a meșteșugit lucrul acesta. S-a culcat în pat ca un bolnav și neputincios
și, chemînd pe toți frații, le-a spus că el este aproape de moarte; apoi i-a
întrebat pe cine voiesc să aibă după dînsul povățuitor, cine li se pare a
fi mai bun; căci știa cuviosul că nu vor voi pe altcineva decît numai pe Teodor,
pentru că toți îl iubeau și-l cinsteau pentru faptele sale cele bune. Și așa
a și fost pentru că toți au zis într-un glas: "Teodor să ne fie egumen". Iar
Platon îndată a încredințat lui Teodor egumenia și n-a mai putut fericitul
Teodor să se împotrivească la toată mulțimea fraților.
Deci, primind egumenia, a început și mai mari nevoințe, făcîndu-se
pildă tuturor, învățînd cu cuvîntul și cu fapta și îndreptînd rînduielile
cele răzvrătite dintre călugări. Pentru că erau atunci unii care, nepăzind
rînduielile cele călugărești și mai vîrtos făgăduința sărăciei, viețuiau asemenea
ca mirenii. De aceștia fiindu-i milă fericitului Teodor, s-a sîrguit degrabă
să-i îndrepteze bine și altora de primprejur le-a adus mult folos, deși cîrteau
unii asupra lui, dar el nu băga în seamă acestea cît de puțin, și nu lua aminte
la ceea ce grăiau cîrtitorii, ci se îngrijea ca faptele lui să fie plăcute
lui Dumnezeu.
Iar mai pe urmă și aceia înțelepțindu-se, împlineau voia
lui, descoperindu-i lui chiar și gîndurile lor. De aceea el, luînd aminte
cu socoteală, dădea fiecăruia povața ce se cădea, pe cei mai leneși deșteptîndu-i
spre nevoințe, iar pe cei care se nevoiau peste putere, mai oprindu-i puțin
din multele osteneli ca să nu slăbească. Acum se cade a spune pătimirile sfîntului
ce le-a avut pentru rîvna după Dumnezeu și pentru Legea Lui, ca să-i vedem
răbdarea cea cu bărbăție în necazuri.
În acea vreme, împăratul Constantin, fiul cel neasemenea
maicii celei bune și iubitoare de Hristos, adică împărăteasa Irina, a izgonit
pe aceasta de la împărăție și a început a domni singur. Și fiind tînăr și
cu obiceiuri rele, s-a dedat la patimi fără măsură și la desfrînare. Pentru
aceea a izgonit și pe soția sa Maria, pe care a făcut-o de s-a tuns cu sila
în cinul monahicesc, iar în locul ei și-a luat altă femeie cu numele Teodotia,
care era rudenie tatălui său. Preasfințitul Patriarh Tarasie n-a voit să binecuvinteze
cununia lor, dar un preot oarecare cu numele Iosif, care era iconomul bisericii,
defăimînd dumnezeieștile legi și neascultînd de patriarhul, s-a făcut părtinitor
și săvîrșitor acelei nunți fărădelege.
Acest preot, după aceea, fără zăbavă și-a luat răsplătirea
pentru îndrăzneala sa, precum mai pe urmă se va arăta. Iar patriarhul se sîrguia
în tot chipul ca să despartă acea însoțire a împăratului, dar nu putea, căci
împăratul se lăuda că va ridica iarăși eresul luptării contra sfintelor icoane.
De aceea patriarhul a lăsat pe împărat să petreacă așa, ca să nu vină mai
mare nenorocire asupra Bisericii lui Hristos. Deci o fărădelege ca aceea începîndu-se
de la casa împărătească, s-a întins pretutindeni, nu numai prin cetățile dimprejur,
ci prin hotarele cele mai îndepărtate. Așa au început a face domnii și stăpînii
care erau în Bosfor și Gothii și cei care stăpîneau și prin alte părți, despărțindu-se
de femeile lor, și cu sila ținîndu-le în chip călugăresc, luînd în locul lor
altele.
Acestea auzindu-le Fericitul Teodor, plîngea cu sufletul
și ofta greu de niște păcate ca acestea, ce se făceau pe față, întristîndu-se
și temîndu-se să nu intre în obicei nelegiuirea aceea, iar legea lui Dumnezeu
să fie înlăturată dintre creștini. Deci, aprinzîndu-se cu rîvnă după legea
dumnezeiască, a trimis la toți călugării vestindu-le fărădelegea împăratului
și poruncind să-l scoată despărțit de Biserica lui Hristos, ca pe un defăimător
al legii lui Dumnezeu, care, îndrăznind a se însoți cu rudenia lui, a făcut
sminteală altora.
Cu astfel de curaj, Cuviosul Teodor dădea pe față fărădelege
pe care o făcuse împăratul, încît a străbătut pretutindeni această rîvnă a
cuviosului, de care însuși împăratul, înștiințîndu-se despre aceasta, s-a
necăjit asupra lui. Dar nu-și arătă îndată mînia lui, știindu-l bărbat drept
și avînd de la toți mare slavă și cinste.
Deci mai întîi, împăratul a gîndit să-l înduplece cu momeală;
și a poruncit soției sale celei desfrînate, ca să trimită la sfîntul mult
aur, rugîndu-l să se roage pentru dînsa și pentru neamul ei. Făcîndu-se aceasta,
sfîntul n-a primit aurul, iar pe cei trimiși i-a alungat ca pe cei ce împreună
se învoiseră la fărădelegea împăratului. Apoi împăratul îndată a făcut alt
sfat. A chibzuit să meargă acolo unde viețuia cuviosul, ca și cînd ar avea
oarecare trebuință. Dar pricina adevărată era ca să vorbească cu Cuviosul
Teodor și să-l supună, socotind că-l va întîmpina împreună cu frații și va
da cinstea ce i se cuvenea împăratului.
Însă, cînd a trecut împăratul pe lîngă mînăstire, n-a ieșit
cuviosul înaintea lui, și nici unul din frați ci, închizîndu-se înăuntru,
ședeau în tăcere; slugile împărătești, bătînd la poartă, nimeni nu le răspundea.
Atunci împăratul mai tare s-a mîniat și, întorcîndu-se la palat, a trimis
îndată un boier cu ostași, poruncindu-i să pună multe chinuri asupra sfîntului
și asupra celorlalți călugări, care se țin de sfatul lui și, bătîndu-i, să-i
izgonească din mînăstire și să-i trimită în surghiun. Mergînd trimisul acela,
a năvălit asupra mînăstirii fără de veste și, prinzîndu-i pe toți, i-a chinuit
fără milă, începînd de la Cuviosul Teodor, încît s-au umplut trupurile lor
de răni și pămîntul s-a înroșit de sîngele lor. Iar după acele bătăi, a trimis
pe cuviosul în surghiun la Tesalonic, și împreună cu dînsul unsprezece părinți
mai aleși, care, pătimind împreună cu cuviosul, răbdau cu dînsul vitejește
în legături și în necazuri, bucurîndu-se că sînt răniți și izgoniți pentru
dreptate.
Auzind despre acestea, călugării din Herson și din Bosfor,
cum că marele Teodor și cei împreună cu dînsul au rămas neclintiți cu mintea,
împotrivindu-se fărădelegii împăratului, și cîte au pătimit, le-a părut rău
de aceasta. Deci urmînd acelora, asemenea au propovăduit pe împăratul cel
fărădelege și străin de Biserică, pentru care pricină mulți dintre dînșii
au pătimit surghiunie. Iar Fericitul Teodor, fiind în surghiunie, scria către
cei care erau închiși pentru aceeași pricină, întărindu-i pe dînșii și învățîndu-i
ca să nu slăbească în voință și să nu se clatine în necazuri, ci mai vîrtos
să se îmbărbăteze și să pătimească pentru adevăr.
Atunci, a scris și către papa de la Roma, vestindu-l despre
ce a pătimit de la împăratul care făptuise fărădelegea. Iar papa a scris înapoi
către dînsul, lăudîndu-i răbdarea sa, fericindu-l pentru rîvna lui după Dumnezeu
și pentru bărbăția cea neclintită. Însă Dumnezeu fără zăbavă a făcut izbîndă
asupra împăratului, pentru nevoința și chinuirea robului Său; căci l-a lipsit
și de împărăție și de viață, fiindcă maica lui și boierii, sculîndu-se asupră-i,
i-au scos ochii, și de durere îndată a murit. Iar după moartea lui, Irina
luînd iarăși împărăția bizantină, toți au fost scoși din închisori și Fericitul
Teodor a fost chemat din Tesalonic la Constantinopol și a fost cinstit de
împărăteasă și de patriarh ca un mărturisitor al lui Iisus Hristos.
Atunci preotul Iosef, cel mai sus pomenit, care îndrăznise
să binecuvinteze nunta împăratului cea fărădelege, și-a primit judecata după
pravila Sfinților Părinți și a fost scos din treapta preoției și izgonit din
biserică; iar Sfîntul Teodor s-a întors la mînăstirea sa și toți s-au bucurat
de întoarcerea lui, nu numai călugării, ci și mirenii. Apoi toți cei dimprejur
alergau să-l vadă, bucurîndu-se de un păzitor ca acesta al legii lui Dumnezeu,
care a răbdat pentru dreptate răni și izgoniri și care iarăși s-a întors la
păstoria sa. Deci Cuviosul, adunînd duhovniceștile sale oi risipite, le păstorea
pe ele ca și mai înainte, petrecîndu-și viața în plăcerea lui Dumnezeu, și
luminînd tuturor cu fapte bune ca o făclie în sfeșnic.
Iar după cîțiva ani s-au făcut năvălirile turcilor asupra
grecilor, robind părțile stăpînirii grecești. Atunci mulți au fugit de frică
în cetățile cele mai îndepărtate, precum și Cuviosul Părinte Teodor, care
nu s-a dat pe sine și pe cei împreună cu dînsul într-o primejdie ca aceea,
ci ascultînd pe Cel ce le-a zis: Duceți-vă puțin pînă va trece mînia lui
Dumnezeu, a lăsat chinovia și a venit împreună cu frații în Constantinopol.
Iar venirea lui a fost plăcută patriarhului și împărătesei, bucurîndu-se de
dînsul și l-au rugat să primească mînăstirea studiților și să rînduiască mai
bine viața ucenicilor săi. Aici se cuvine să pomenim ceva și despre acea mînăstire
a Studiților de cînd s-a început.
Și iată cum. Un bărbat oarecare din cei de bun neam, mare
și puternic, a venit din Roma, fiind cinstit cu boieriile de patriciu și antipat.
Acesta a zidit în Constantinopol o biserică mare și preafrumoasă în numele
Sfîntului Ioan Botezătorul și a făcut pe lîngă mînăstire ziduri și chilii.
Apoi, chemînd călugării de la locașul numit al "neadormiților", i-a rugat
să viețuiască în mînăstirea lui și să-și țină toată rînduiala lor. Iar numele
acelui boier era Studie. Deci, de la numele lui a luat numire mînăstirea,
numindu-se a Studitului, în care au viețuit călugării pînă la împărăția lui
Copronim, ținînd rînduiala neadormiților. Iar cînd necredinciosul Copronim
făcea rău Bisericii lui Dumnezeu, cu lupta contra sfintelor icoane, atunci
a izgonit pe călugări din Bizanț și a rămas pustie mînăstirea Studitului.
Apoi, după ce a pierit necredinciosul împărat, prigoana a
încetat, iar călugării au început iarăși a viețui pe lîngă biserica Studitului,
dar mai mulți. Într-acea vreme, cînd a venit cuviosul împreună cu călugării
săi în Constantinopol, numai doisprezece călugări petreceau în acea mînăstire.
Deci cuviosul fiind rugat de împărăteasa Irina și de Sfîntul Patriarh Tarasie,
a primit mînăstirea Studitului și a început a viețui într-însa.
Văzînd locul plăcut pentru petrecerea călugărilor, a înnoit
și a întins mînăstirea și s-a adunat mulțime de frați, pentru că veneau la
dînsul călugări și de la alte mînăstiri, vrînd să viețuiască lîngă dînsul
și să-l aibă povățuitor; iar el îi primea pe toți ca un părinte și cu nefățărnicie
îi iubea. La el nu era mai puțin iubit acela care era călugărit într-o altă
mînăstire, precum fac mulți din egumenii nepricepuți, cinstind mai mult pe
aceia pe care el singur i-a călugărit, iar pe cei călugăriți în alte mînăstiri
nu ca pe cei ai lor, ci ca pe niște străini îi socotesc. Dar la Cuviosul Teodor
toți erau deopotrivă, deasemenea pe toți îi iubea deopotrivă și pentru toți
avea purtare de grijă. Pentru că știa că unul și același este chipul călugăresc,
ori unde se va îmbrăca într-însul; precum și darul Botezului unul este, ori
unde s-ar învrednici cineva de el, și numai după măsura faptelor bune se deosebesc
răsplătirile celor călugăriți.
Ucenicii acestui cuvios părinte sporeau întru toate faptele
cele bune, încît străbătînd pretutindeni vestea despre viața lor cea sfîntă,
mulți alergau la dînșii, dorind a rîvni nevoințele lor, și s-a înmulțit numărul
lor pînă la o mie de frați. Atunci văzînd cuviosul mulțimea ucenicilor săi
și că-i este cu neputință a lua seama tuturor singur și a cerceta faptele,
cuvintele și gîndurile fiecăruia, pentru aceea, ca și Moise, a pus începători
pe care îi știa că sînt mai pricepuți, mai iscusiți în fapte bune și mai nevoitori
și pe fiecare dintr-înșii îi orînduia cu chemarea ce se cuvenea. Pe unul îl
chema econom, pe altul eclesiarh, pe unul păzitor, pe altul înfrînător și
pe fiecare după slujba cea orînduită lui.
Apoi a scris și porunci cum fiecare dintre dînșii va săvîrși
cele poruncite, începînd de la cel dintîi și pînă la cel mai de pe urmă. Și
a așezat și canoane pentru greșeli, unora a rînduit cîteva închinăciuni, iar
altora port, și pentru fiecare greșeală a rînduit cercetarea ce se cuvenea.
Dacă cineva ar fi lăsat dumnezeiasca cîntare, sau ar fi sfărîmat vas, sau
ar fi vorbit vorbe în deșert, sau ar fi făcut ceva cu nebăgare de seamă, sau
ar fi mîhnit vreun frate întru ceva, sau ar fi vorbit cuvinte de prisos, sau
ar fi scos glas tare, sau ar fi umblat fără blîndețe și fără smerenie, sau
ar fi vorbit șezînd la masă, nescultînd citirea, sau ar fi cîrtit pentru bucate,
sau fără de rușine și cu îndrăzneală ar fi aruncat ochii încoace și încolo,
sau altceva de ar fi făcut dintre acestea, pentru toate acestea a însemnat
canoane după faptă.
Apoi a așezat toate de obște, ca să nu zică că este ceva
al lui. De obște era mîncarea, de obște și hainele și fiecare trebuință de
obște, ca să aibă și mîntuire de obște. După aceea cuviosul se sîrguia și
la aceasta, ca să nu iasă călugării lui adeseori din mînăstire în cetate,
pentru trebuințele mînăstirii. Căci știa cîte ispite se întîmplă călugărului
umblînd prin cetate, din pricina vederii fețelor străine și din auzirea vorbelor
rele. Pentru aceea a voit să aibă tot felul de meșteșug în mînăstire. Deci,
frații învățau tot felul de meșteșuguri, unii la lucrat în lemn și la zidit,
iar alții fierăria, unii la țesătorie, alții la tăiere de piatră și la tot
lucrul ce este de trebuință în mînăstire.
Pe cînd lucrau cu mîinile, în gură pururea aveau rugăciunea
lui Hristos și psalmul lui David. Despre acest obicei al mînăstirii Studitului
și despre această rînduială s-a străbătut vestea pretutindeni, încît mulți,
întemeind mînăstiri in cetățile dimprejur și prin părțile cele mai îndepărtate,
prescriind orînduiala Studiților, o țineau pe aceasta, iar unii și pînă acum
o țin. Apoi cuviosul a scris multe cărți folositoare și a alcătuit cuvinte
de laudă pentru praznicile împărătești ale Născătoarei de Dumnezeu, cum și
viața Sfîntului Ioan Botezătorul a cinstit-o cu frumoase cîntări. După aceea
a alcătuit multe canoane și cîntări, adăpînd Biserica lui Dumnezeu cu izvoarele
învățăturii sale ca un rîu plin de apele înțelepciunii și veselind-o cu cîntările
sale.
După aceasta a răpit împărăția grecească Nichifor prigonitorul
și a izgonit de la împărăție pe binecredincioasa împărăteasă Irina. Apoi a
murit și preasfîntul patriarh Tarasie, iar după dînsul a fost ridicat pe scaun
un om cu fapte bune și vrednic de treapta aceasta, care era la nume la fel
cu împăratul, căci Nichifor se numea și el. Atunci iarăși au început să fie
tulburări în Biserică, pentru că împăratul cu puterea sa, iarăși a adus în
biserică pe Iosef cel pomenit mai sus și a poruncit să-i dea slujba preoției.
Patriarhul s-a împotrivit împăratului pe cît era cu putință, dar cînd l-a
văzut tulburîndu-se cumplit s-a temut ca să nu pătimească de la dînsul toată
Biserica, ceva mai cumplit de cum a pătimit de la împărații cei răi care au
fost mai înainte.
Deci a primit pe Iosef fără de voie în rînduiala preoțească.
Dar aceasta, împăratul a făcut-o din pizmă împotriva Cuviosului Teodor, întărîtîndu-l,
căci știa că nu va răbda cuviosul una ca aceasta; ceea ce a și fost. Atunci
sfîntul a mustrat pe împărat, ca pe cel care făcea rău Bisericii, aducînd
cu puterea sa mirenească pe acela, pe care sfințitul patriarh Tarasie, împreună
cu tot clerul său, judecîndu-l, l-a depărtat. Deci împăratul s-a mîniat foarte
asupra cuviosului Teodor și l-a trimis la surghiun, în ostroavele ce erau
aproape de cetate. Asemenea a făcut și fratelui său Iosif și vrednicului de
fericire, bătrînului Platon, cum și altor mulți călugări din mînăstirea Studitului.
Apoi a venit veste la împărat că barbarii au ajuns în Tracia
și o robesc. Iar împăratul îndată s-a pregătit de război, însă nu atît poftea
a birui pe potrivnicii săi, pe cît dorea să izgonească pe Cuviosul Teodor.
Deci, mergînd cu oastea asupra sciților, a trimis la sfîntul și cu momeli
și cu îngroziri voia să-l aducă la un cuget cu dînsul. Iar sfîntul i-a răspuns:
"Se cade ție, împărate, să faci pocăință pentru păcatul pe care l-ai făcut,
să aduni ceea ce ai risipit și astfel să mergi la război. Dar de vreme ce
aceasta n-ai făcut, de aceea ochiul cel a toate văzător, prin mine umilitul,
astfel mai înainte îți vestește: Să fii înștiințat că nu te vei întoarce din
calea în care te duci". Iar împăratul n-a socotit întru nimic cuvintele sfîntului,
ci mai mult s-a mîniat asupra lui, și se lăuda că, întorcîndu-se, i se va
face mult rău sfîntului. Dar nu s-a învrednicit a se întoarce, pentru că după
proorocirea sfîntului a fost ucis de barbari.
După dînsul a luat împărăția fiul său, Stavrichie. Dar și
acesta a murit degrabă, căci fusese rănit în război, la care fusese cu tatăl
său. Apoi a fost ales la împărăție Mihail care atunci era ministru al palatului,
bărbat cu adevărat vrednic de stăpînirea împărătească, fiind bun creștin.
Acela, luînd stăpînire, îndată l-a adus pe Cuviosul Teodor din surghiun și
pe toți cei împreună cu dînsul, apoi de mare cinste s-a învrednicit aducînd
pace bisericilor.
Iar Iosef iarăși a fost îndepărtat din Biserică, ca un mădular
netrebnic. În acea vreme fericitul și vrednicul de laudă Platon, s-a dus către
Domnul. Auzind patriarhul de răposarea lui, a venit cu tot clerul în mînăstirea
Studitului și, sărutînd sfintele lui moaște, l-a îngropat cu cinste.
Cuviosul Teodor, după răposarea lui Platon, părintele său
duhovnic, numai doi ani a viețuit cu frații în liniște; căci iarăși s-a ridicat
vifor cumplit asupra lui și asupra Bisericii lui Hristos din partea rău-credinciosului
Leon Armeanul, care fusese mai înainte voievod al binecredinciosului împărat
Mihail. Că fiind trimis la război asupra barbarilor, acolo a adunat mulțime
de oaste pentru a merge împotriva împăratului Mihail, făcătorul său de bine.
Apoi, înșelînd boierii și pe ostași, pe unii cu daruri, pe alții cu făgăduințe,
iar pe alții cu alte momeli, i-a atras la sine și astfel s-a făcut împărat,
încît nimeni nu era ca să se împotrivească lui. Înștiințîndu-se despre aceasta
binecredinciosul împărat Mihail, îndată a schimbat porfira împărătească cu
rasa monahicească, nemaivoind să facă război cu vrăjmașul său.
Leon Armeanul, luînd stăpînirea împărătească, la început
se arăta binecredincios și blînd, pînă cînd s-a întărit în împărăție și a
adunat pe ajutătorii relei sale credințe. Apoi a început a huli sfintele icoane
și a defăima pe cei ce le cinstesc, numindu-i nepricepuți pe unii ca aceia.
Iar patriarhul mustra credința lui cea rea și discuta cu dînsul din Sfînta
Scriptură pentru sfintele icoane, dar nimic nu sporea, ci mai mult a pornit
pe împăratul cel fără de minte spre mai mare mînie.
Deci împăratul, chemînd îndată pe toți preoții cei mai de
cinste, pe călugări și pe patriarh, precum și pe fericitul Teodor, și-a dat
pe față răutatea lui, hulind și ocărînd pe cei ce cinstesc sfintele icoane
și lăudînd pe cei care au combătut închinăciunea către ele. Căci zicea: "Oare
n-a poruncit legea de demult, ce s-a scris cu degetul lui Dumnezeu, a nu sluji
lucrul mîinilor omenești? Lege care zice: Să nu-ți faci ție chip cioplit,
nici altă asemănare. Deci nu se cade a ne închina icoanelor pe care le
fac mîinile omenești; căci cum poate cineva să scrie pe icoane pe Cel nescris
împrejur, iar scîndurile cele de cîte un cot, cum să încapă pe Cel neîncăput.
Apoi cum putem să socotim Dumnezeu pe Cel închipuit cu vopsele?"
Iar sfinții părinți se împotriveau în tot chipul la cuvintele
lui cele deșarte și hulitoare, zicînd: "Dacă vom ține desăvîrșit legea dată
prin Moise, apoi deșartă va fi credința noastră creștinească, deșartă și propovăduirea
apostolească; în zadar vor fi toate dumnezeieștile așezăminte ale Sfinților
Părinți și chiar întruparea Stăpînului, ceea ce este înfricoșat de grăit,
prin care am cunoscut chipul cel omenesc al Lui. Noi, cînd cinstim icoanele,
nu cinstim lemnul și vopselele, ci pe Cel închipuit pe dînsele".
Așa gîndind sfinții, Cuviosul Teodor, care știa bine scripturile
cele vechi și cele noi, a zis către împărat cu îndrăzneală: "De unde ți-a
venit, o împărate, o gîndire ca aceasta, ca să necinstim chipul lui Hristos,
să aduci în Sfînta Biserică porunca aceasta eretică și să rupi haina ei țesută
cu darul cel de sus și cu apostoleasca și părinteasca învățătură? Au doară
din legea cea veche cugeți, cînd este știut că sfîrșitul ei l-a făcut darul
cel nou care a venit prin Iisus Hristos? Și dacă se cuvine a ține legea cea
veche, de care țineți voi, apoi se cade a vă și tăia împrejur și a ține sîmbetele;
și celelalte care sînt scrise într-însa, se cuvine a le face. Dar n-ai putut
înțelege aceasta, împărate, cum că legea cea veche a fost dată pînă la o vreme,
numai unui neam care a ieșit din Egipt, adică evreilor? Deci, a încetat umbra
după ce s-a arătat darul.
Dar chiar și acea lege nu se păzește pretutindeni, ceea ce
se poruncește; căci ea a poruncit să nu se facă asemănare și să nu se închine
lucrului de mîini omenești, dar tot ea a îngăduit asemănarea de heruvimi deasupra
Chivotului. Dar acel Heruvim nu era făcut de mîini omenești? Însă de toți
se cinstea. Iar în darul cel nou Însuși Domnul, închipuindu-și fața Sa pe
mahramă, a dat-o lui Avgar de care acesta ținîndu-se, a dobîndit tămăduire
de boala sa cea de multă vreme. După aceasta, Sfîntul Luca, Apostolul Domnului
și evanghelistul, a închipuit cu mîinile sale asemănarea Maicii Domnului și
a lăsat-o neamului care l-a urmat. Apoi în Fenicia, arătîndu-se chipul Mîntuitorului
cel nefăcut de mîini omenești, a săvîrșit multe și strălucite minuni. Iar
puterile care se arătau prin chipurile altor sfinți nu dovedesc acestea mai
luminat decît soarele, că se cuvine a li se da cinstea cea cuvenită?"
Împăratul neluînd aminte la cele spuse de cuviosul, a zis:
"Eu nu voiesc a închipui cu vopsele Dumnezeirea cea nevăzută și neajunsă".
Sfîntul Teodor i-a răspuns: "Nici noi, împărate, nu scriem dumnezeirea, ci
nescrisă o mărturisim și o credem. Iar trupul Fiului lui Dumnezeu, cel luat
de la noi, numai că îl închipuim pe icoane cu scrisori, și Aceluia ne închinăm
și pe Acela Îl cinstim; însă nu lemnul sau vopselele".
Acestea și mai multe grăind cuviosul părinte din dumnezeieștile
Scripturi, a mustrat rătăcirea împăratului. Iar acesta, umplîndu-se de mînie,
a zis către cuviosul cu mînie: "Te știu pe tine că totdeauna cele nepricepute
grăiești și că ești gîlcevitor și mîndru și tuturor potrivnic; iar acum ai
venit să mă ocărăști și să mă hulești și pe mine, vorbind nu ca unui împărat,
ci ca unuia din cei proști. Pentru aceasta ești vrednic de multe chinuri însă
te cruț, pînă cînd se va arăta mai cu adeverire judecata noastră și atunci,
dacă nu te vei pleca, vei primi vrednică pedeapsă pentru nebunia și împotrivirea
ta". Iar ceilalți cuvioși părinți n-au mai vrut nimic să vorbească împăratului,
zicînd între dînșii: "Ce vom mai spune unui suflet atît de răzvrătit și care
nu voiește să se vindece?"
Iar fericitul Teodor, luînd sabia cea duhovnicească, a zis
către dînsul așa: "Deci, înțelege și ia aminte, o împărate, că nu este dreptul
tău a judeca și a porunci Bisericii. Stăpînirii tale se cuvine a lua în seamă
și a îndrepta lucrurile cele lumești, iar cele bisericești sînt date arhiereilor
și învățătorilor Bisericii. Ție îți este poruncit numai a urma și a te supune,
căci așa zice Apostolul: Dumnezeu a pus în Biserică mai întîi pe apostoli,
al doilea pe prooroci, al treilea pe dascăli, iar nu pe împărați. Și celelalte
scripturi poruncesc ca lucrurile bisericești să le îndrepteze învățătorii
Bisericii, iar nu împărații".
Atunci împăratul a zis cuviosului: "Dar tu mă izgonești din
Biserică?" Sfîntul i-a răspuns: "Nu eu, ci predaniile dumnezeieștilor Apostoli
și ale Sfinților Părinți te izgonesc; căci chiar dacă înger din cer ne va
vesti ceva împotriva sfintei credințe, anatema să fie. Iar dacă voiești a
fi în sînul Bisericii lui Hristos, împreună cu noi care ne închinăm icoanei
lui Hristos, atunci urmează întru toate patriarhului și cinstitului sobor,
care este cu dînsul". Acestea auzindu-le împăratul, mai mult s-a umplut de
mînie și i-a izgonit pe toți cu necinste.
Ieșind de la împărat, cuvioșii părinți împreună cu patriarhul,
au înconjurat pe fericitul Teodor, lăudîndu-l pe el din inimă, pentru că s-a
împotrivit prigonitorului și l-a rușinat cu multă înțelepciune și cu bărbăție,
mustrînd cu îndrăzneală păgînătatea lui. Apoi părinții mergînd pe la locurile
lor, a ieșit de la eparhul cetății această poruncă: "Că nimeni să nu vorbească,
nici să întrebe pentru credință, ci toți să facă voia împăratului, căci așa
poruncește el".
Trimișii au ajuns cu acel cuvînt pînă la fericitul Teodor;
iar sfîntul, rugîndu-se, a zis către dînșii: "Judecați singuri, oare cu dreptate
este a vă asculta pe voi, mai mult decît pe Dumnezeu? Mai bine este limbii
mele să fie tăiată, decît a tăcea și a nu ajuta credința cea adevărată". Cuviosul
învăța pe toți ca fără de îndoială să țină credința dreaptă, pe unii chemîndu-i
la sine, iar la alții mergînd singur, ori trimițîndu-le cărți, întărind pe
cei ce slăbeau cu sufletul.
Iar patriarhul mergînd adeseori îi era bun sfetnic și îl
mîngîia pe el, de vreme ce îl vedea mîhnit și cu durere în suflet. Și zicea
către dînsul: "Nu te mîhni, părinte, pentru că Domnul nu ne va lăsa pe noi
și nu va îngădui ispită mai presus de puterea noastră; nici nu va răbda răutatea
aceasta pînă la sfîrșit. Că deși a ridicat vrăjmașul război asupra Bisericii,
însă peste puțin se va întoarce durerea asupra capului său. Știi cuvîntul
Domnului, care zice: De nevoie este a veni sminteala, însă vai omului aceluia,
prin care vine sminteala. Din timpul Sfinților Apostoli pînă în ziua de
astăzi cîte eresuri au ridicat asupra Bisericii oamenii răzvrătiți cu mintea
și cîte au pătimit de la dînșii Sfinții Părinți, care au fost mai înainte
de noi! Dar Biserica a rămas nebiruită și cei ce au pătimit sînt proslăviți
și încununați, iar ereticii au primit după faptele lor".
Acestea auzind patriarhul și tot soborul care era cu dînsul,
se întărea și se umplea de osîrdie de a răbda toate necazurile pentru buna
credință. După aceasta, mai trecînd puțină vreme, sfințitul patriarh Nichifor
a fost scos din scaun de necredinciosul împărat și l-a izgonit din Constantinopol;
asemenea și toți arhiereii au fost osîndiți la surghiun. Atunci putea să vadă
cineva lucru înfricoșat și de groază, ceea ce făceau luptătorii contra sfintelor
icoane. Căci pe unele le aruncau cu necinste la pămînt, pe altele le dădeau
focului, iar pe altele le ungeau cu noroi și multe alte răutăți făceau.
Iar Cuviosul Teodor, văzînd aceasta, suspina cu amar și se
minuna de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Apoi, plîngînd zicea: "Cum rabdă
cerul o fărădelege ca aceasta!" Dar nevrînd numai în taină a fi cinstitori
de Dumnezeu, și în tăcere a plînge pentru o primejdie ca aceea, a poruncit
fraților săi, pe cînd era praznicul Duminicii Stîlpărilor, să ia sfintele
icoane în mîini și să umble în jurul mînăstirii, ridicînd icoana sus și cîntînd
cu mare glas: "Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule", și alte cîntări
de biruință, înălțînd lui Hristos.
Înștiințîndu-se despre aceasta împăratul, îndată a trimis
la sfîntul, amenințîndu-l și înfricoșîndu-l ca să înceteze cu lucrul acesta,
iar de nu va înceta, să știe că surghiunul, rănile și moartea îi stau înainte.
Dar sfîntul nu numai că nu înceta, ci și mai mult făcea rugăciuni, învățînd
pe toți cu mare glas, și sfătuindu-i ca să țină credința dreaptă, și să dea
cuvenita cinste sfintelor icoane.
Văzînd împăratul că nu este cu putință nici cu momeli, nici
cu îngroziri a potoli îndrăzneala și rîvna Cuviosului Teodor, l-a osîndit
pe el la surghiun. Iar cuviosul, chemînd la sine pe toți ucenicii și învățîndu-i
pe dînșii, le zicea: "Acum, fraților, fiecare din voi răbdînd, să-și mîntuiască
sufletul său, pentru că vremea este cumplită". Apoi, fiind mîhnit și plîngînd,
s-a urcat în corabie, și a fost dus în Apolonia și închis într-o temniță ce
se numea Mesopa. Dar și acolo învăța buna credință, către unii vorbind, iar
către alții trimițînd scrisori din temniță, întărindu-i în buna credință.
Vestea despre scrisorile lui ajunsese pînă la împărat, care
îndată a trimis pe Nichita, fiul lui Alexie, poruncindu-i să-l ducă pe sfîntul
la un loc mai îndepărtat, ce se numea Vonita; și acolo, închizîndu-l în temniță,
să-l păzească ca să nu vorbească cu nimeni, nici să scrie ceva despre cinstirea
icoanelor. Venind Nichita la cuviosul i-a spus porunca împăratului, iar el
a răspuns: "Mutarea aceasta din loc în loc, o primesc cu bucurie, pentru că
eu nu am loc statornic în viața aceasta și unde voi fi dus, acolo este locul
meu; iar a tăcea și a nu învăța dreapta credință, aceasta nu se poate, nici
nu vă voi asculta pe voi întru aceasta și de îngrozirile voastre nu mă voi
teme".
Sfîntul a fost dus la locul pomenit și închis în temniță,
însă el tot mărturisea dreapta credință. Înștiințîndu-se împăratul că Sfîntul
Teodor nu se pleacă întru nimic voii lui, s-a aprins de multă mînie și iarăși
a trimis pe Nichita, poruncindu-i ca să pună asupra sfîntului răni cumplite.
Venind acel Nichita, a spus cuviosului porunca împăratului, iar el îndată
cum a auzit cuvîntul, a început a dezbrăca hainele de pe el, zicînd: "Eu de
mult doresc aceasta, ca să fiu hrănit cu chinuri pentru sfintele icoane".
Nichita, fiind bun cu firea și milostiv, văzînd trupul sfîntului
gol, pe care multa osteneală și postul îl slăbise de tot, s-a umilit cu sufletul
și n-a îndrăznit a se atinge de dînsul, căci se temea de Dumnezeu; apoi s-a
dus, nefăcînd sfîntului nici un rău. Iar sfîntul neîncetat răspîndea învățătura
sa cea bună, pentru că și străjerii se rușinau de dînsul și nu puteau să-l
oprească, deși le era poruncit cu strășnicie ca să nu lase pe Teodor să învețe
pe nimeni dreapta credință. El a scris și către ucenicii săi, care erau împrăștiați
prin alte părți; căci pentru dînșii mai vîrtos se îngrijea, învățîndu-i să
păzească fără frică mărturisirea credinței, măcar de vor pătimi mii de chinuri.
Apoi le aducea aminte că nu sînt nimic pătimirile de acum,
pe lîngă slava ce se va arăta întru noi și pe care o vor dobîndi toți cei
ce au răbdat pînă în sfîrșit. După aceea a scris și către preasfințiții patriarhi,
către patriarhul Romei celei vechi, către al Ierusalimului și către al Alexandriei,
vestindu-le cu amănuntul cum au fost batjocorite sfintele icoane în Bizanț
și cum cei dreptcredincioși sînt ținuți prin temnițe și cum adevărul s-a înghițit
de minciună. Apoi îi ruga ca și ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, să susțină dreapta
credință. Și veneau mulți în temniță la cuviosul, și ascultau învățăturile
cele frumoase pe care le dădea dînsul și se întorceau cu mult folos.
Odată un cleric de la Biserica Asiei, trecînd pe acolo a
cercetat pe sfîntul. Acel cleric, auzind învățătura lui pentru buna credință,
îndată a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane și s-a închinat lor.
Și întorcîndu-se acasă, nu voia să aibă împărtășire cu episcopul său, care
era eretic. Apoi și pe alt cleric, prieten al său, l-a sfătuit și, aducîndu-l
la dreapta credință, l-a întors de la credința eretică. Iar episcopul, aflînd
că Sfîntul Teodor este pricina acestei schimbări a clericilor săi, a vestit
prin scrisoarea sa pe împăratul, jeluindu-se asupra Sfîntului Teodor.
Împăratul îndată a trimis poruncă voievodului Asiei, ca să
pedepsească pe Teodor cu cumplite chinuri. Iar voievodul a trimis pe unul
din dregători, poruncindu-i să dea Sfîntului Teodor cincizeci de lovituri.
Acela venind, cînd a spus fericitului pricina venirii sale, el îndată și-a
dezlegat brîul și a lepădat haina și și-a dat spatele spre loviri, zicînd:
"Plăcut îmi este ca împreună cu aceste răni să-mi lepăd trupul și degrabă
să mă duc cu sufletul către Domnul meu cel dorit".
Dregătorul, rușinîndu-se de sfîntul, s-a închinat lui, cerînd
iertare și apoi s-a dus. După aceasta a venit alt trimis de la împărat, cu
numele Anastasie, foarte cumplit și nemilostiv. Acesta bătînd cu mînile sale
pe sfîntul, i-a dat pînă la o sută de lovituri și l-a închis într-un loc întunecos.
Asemenea și pe ucenicul lui, pe nume Nicolae, care pururea urma părintelui
său și pătimirilor lui era părtaș; și pe acela bătîndu-l, l-a închis împreună
cu dînsul și a poruncit străjerilor să-i țină strînși în legături, apoi s-a
dus. Ce fel de chinuri a răbdat cuviosul în acea închisoare întunecoasă, nu
este cu putință a spune; căci trupul lui slăbit de post și de ostenelile călugărești,
primind atîtea bătăi, era peste tot o rană.
Încă și temnița aceea era plină de toată necurăția. Iarna
degera de frig, pentru că nici haine nu avea, ci numai o zdreanță, iar vara
se topea de căldură, pentru că vîntul nu răcorea locul acela de nicăieri.
Apoi mulțime de jigănii mici erau acolo în temniță. Încă și străjerii, avînd
poruncă cu îngrozire, erau aspri și nemilostivi, căci îl dosădeau și-l ocărau,
numindu-l nepriceput și vrăjmaș al împăratului. Aceia le aruncau printr-o
ferestruică, lui și ucenicului său, cîte o mică bucățică de pîine, și le dădeau
cîte puțină apă, și aceea nu totdeauna, ci la o zi sau la două, iar alteori
și după mai multe zile; și așa îi chinuia cu foame și cu sete.
Odată părintele a zis către ucenic: "Vezi, fiule, că oamenii
aceștia nu numai cu răni și cu această temniță întunecoasă ne pedepsesc, ci
cu foame și cu sete vor să ne omoare, dar noi să ne punem nădejdea în Dumnezeu,
Care nu numai cu pîine, ci și cu altă mîncare mai bună știe a hrăni, cu a
Cărui purtare de grijă se ține toată suflarea. Mie, împărtășirea cu Trupul
Stăpînului să-mi fie de acum hrana sufletului și trupului". Pentru că cuviosul
avea totdeauna cu sine o părticică din Trupul Cel de viață făcător, adăpat
cu Sîngele Domnului Iisus Hristos, pe care o păstra pe cînd săvîrșea dumnezeieștile
Taine, cînd îi era cu putință.
"Deci - zicea el - eu numai cu Acesta mă voi împărtăși, negustînd
altceva nimic, iar pîinea care ni se dă amîndurora să-ți rămînă ție singur,
asemenea și apa; pentru că foarte puțin ni se dă, precum vezi, și abia poate
să fie pentru tine singur, spre întărirea trupului, ca măcar tu să rămîi viu
și să vestești fraților trecerea mea din viață, dacă va fi voia Domnului Dumnezeu
a mă săvîrși în această mare strîmtorare".
După cîtăva vreme, Cel ce satură toată ființa cu buna Sa
voire nu a trecut cu vederea pe plăcutul Său, care se sfîrșea de prea multă
foame, ci a rînduit pentru dînsul acestea: trecînd pe acolo un boier împărătesc
a aflat toate despre dînsul, cum răbda strîmtorare și foame. Deci, aceluia
i-a plecat Dumnezeu inima spre milă și a poruncit străjerilor ca să dea din
destul hrană sfîntului și ucenicului său și să nu le mai facă nici un rău,
ca să poată viețui. Și era așa cu bunăvoirea lui Dumnezeu, că după puțină
vreme schimbîndu-se necazurile lor, s-au mai întărit cu trupul, însă fericitul
părinte se lupta cu multe nevoi, de vreme ce stomacul lui era bolnav, fiind
cuprins de multă slăbiciune.
A petrecut sfîntul în acea temniță mai mult de trei ani,
hrănindu-se cu pîine de la străjeri și aceea o primea cu defăimare. Toate
acestea le răbda cu bucurie pentru dreapta credință. Astfel petrecînd el și
netămăduindu-se desăvîrșit de durerile și rănile ce le avusese mai înainte,
iarăși l-au osîndit cu mai cumplite chinuri; căci nu se știe cum a ajuns în
mîinile împăratului o scrisoare a fericitului Teodor, în care se cuprindea
mustrarea credinței rele a împăratului și o învățătură către cei credincioși,
pentru buna cinstire și dreapta slăvire a sfintelor icoane.
Citind împăratul scrisoarea aceea, cu mai multă mînie s-a
aprins și a trimis la fericitul Teodor, pe un voievod nemilostiv, ca să-i
arate scrisoarea aceea, și să-l întrebe de este a lui; apoi să-l bată pînă
la suflarea cea mai de urmă. Venind voievodul, a arătat scrisoarea fericitului,
iar el a mărturisit adevărul cum că este a lui, iar nu a altuia. Atunci voievodul
a poruncit mai întîi să bată pe ucenicul sfîntului, pe Nicolae, de vreme ce
el a scris scrisoarea, ca din partea Sfîntului Teodor. După aceea, dezbrăcînd
și pe Cuviosul Teodor, l-a bătut fără milă, încît tot trupul i s-a rănit și
puțin i-a lipsit să nu-i sfărîme chiar oasele. Și lăsîndu-l abia viu, s-a
întors iarăși la ucenicul Nicolae, momindu-l și îngrozindu-l ca să se lepede
de închinarea cinstitelor icoane. Dar, aflîndu-l neplecat, iarăși l-a bătut
mai mult decît întîi și l-a lăsat acolo gol, ca să rămînă peste noapte în
frig, ca astfel îndoit să se muncească și de durerea rănilor și de asprimea
gerului, pentru că era atunci luna februarie.
Iar Cuviosul Teodor, din pricina cumplitei bătăi a căzut
într-o durere nu ușoară de răbdat, și zăcea ca un mort, abia putînd să sufle
puțin, negustînd nici hrană nici apă. Văzînd ucenicul pe părintele său așa
de slab, s-a lăsat pe sine, cu toate că și el era cuprins de mare durere,
din pricina rănilor, și se îngrijea de tămăduirea sfîntului. Căci, cerînd
apă de orz, ce se numește ptizan (o doctorie), uda limba lui cea uscată și
dîndu-i cîte puțină băutură îl deștepta ca pe un mort.
Apoi, văzîndu-l că prinde puțină putere de viață, a început
a îngriji de trupul lui cel plin de răni, căci multe părți ale trupului se
învinețiseră; pe acelea le tăia cu un cuțitaș și le lepăda, ca să se tămăduiască
cealaltă parte din corp. Și cînd a început cuviosul a dobîndi puțină sănătate,
a tămăduit și el pe ucenicul său.
Astfel, pătimind ei nouăzeci de zile și încă netămăduindu-se
desăvîrșit de răni, a venit de la împărat alt trimis aspru fără omenie, căruia
îi era poruncit să ducă în Smirna pe Sfîntul Teodor și pe ucenicul său Nicolae.
Iar trimisul acela era iubitor de aur, și socotind că Sfîntul Teodor primește
aur de la cei ce vin la dînsul să ia învățătură, a poruncit să caute prin
toate părțile și să scobească pereții, nădăjduind că va găsi aur; dar neaflînd
nimic, a început a împlini răutatea cea poruncită lui cu multă prisosință;
căci scoțînd pe cuviosul și pe ucenicul său din temniță cu ocări și cu bătăi,
i-au dat ostașilor și așa au fost duși la Smirna.
Iar fericitul, deși i se sfîrșise puterea trupului, însă
fiind întărit de Dumnezeu, mergea cu acei ostași nemilostivi care îl duceau
ziua fără cruțare, iar noaptea îi legau picioarele de un lemn, și astfel,
cu osteneală nespusă, abia a ajuns la Smirna și a fost dat unui bărbat rău,
care era învățător al relei credințe. De acesta fiind închis într-un bordei
jos și întunecos, se chinuia acolo privind numai spre Stăpînul, Cel ce vede
toate, Care numai singur îi era mîngîietor și apărător în toate necazurile.
Acolo au închis împreună cu dînsul și pe ucenicul său Nicolae și așa sufereau
împreună fericiții robi ai lui Hristos.
După puțină vreme iar a venit de la împăratul nemilostiv
Atanasie, cel mai sus pomenit, și iarăși a dat sfîntului o sută de lovituri,
apoi s-a dus. Iar cuviosul le răbda toate acestea cu mulțumire.
Într-acea vreme era în părțile Smirnei un voievod, nepot
al împăratului și într-un glas cu dînsul la eres. Acela a căzut într-o boală
cumplită și de nevindecat, încît era aproape de răsuflarea cea mai de pe urmă.
Iar una dintre slugile lui, fiind din ceata dreptcredincioșilor, a adus aminte
bolnavului despre Cuviosul Teodor, cum că are darul de la Dumnezeu a tămădui
orice boală. El îndată a trimis la cuviosul, poftindu-l ca să se roage lui
Dumnezeu pentru dînsul, și să-l scape de moartea ce acum se apropiase.
Iar cuviosul a răspuns trimișilor: "Spune-ți celui ce v-a
trimis pe voi că așa grăiește Teodor: "Vezi ce vei răspunde în ziua ieșirii
tale din viață, viețuind așa rău și făcînd atîtea necazuri celor dreptcredincioși.
Tu, pe lîngă alte multe răutăți, ai adus și călugărilor mari necazuri fără
de număr și ai omorît cu chinuri pe Tadeu cel mare în fapte bune, care acum
se bucură împreună cu sfinții. Iar pe tine cine te va scăpa din chinurile
cele veșnice? Deci, măcar la sfîrșit, pocăiește-te de răutățile tale".
Întorcîndu-se trimișii, au spus voievodului celui bolnav
toate cuvintele Sfîntului Teodor. Iar el foarte s-a temut, gîndindu-se la
răutățile pe care le făcuse, și a trimis iarăși la cuviosul, cerînd iertare
și făgăduind că va primi dreapta credință, dacă îl va ridica de pe patul durerii
cu rugăciunile sale. Iar cuviosul i-a trimis icoana Preacuratei Maicii lui
Dumnezeu, poruncindu-i să i se închine și s-o respecte în toată viața sa.
Iar voievodul primind acea sfîntă icoană, a luat împreună
cu dînsa și ușurare de boala sa, apoi a început a se însănătoși. Dar degrabă
s-a întors la credința cea dintîi, la sfatul episcopului Smirnei care era
eretic, de la care, luînd untdelemn pentru binecuvîntare, s-a uns cu dînsul,
nădăjduind că va dobîndi mai multă sănătate. Dar după ungere îndată s-a întors
la dînsul boala cea dintîi, de care înștiințîndu-se cuviosul, a spus mai înainte
moartea cea cumplită a păcătosului, care s-a și întîmplat, pentru că degrabă
și-a dat sufletul său. Iar Cuviosul Teodor a pătimit în acea închisoare un
an și jumătate, și acolo în Smirna a răbdat mai multe legături.
După aceea și necredinciosul împărat Leon Armeanul, fiind
rău, a fost ucis de ostașii săi, iar după dînsul a luat împărăția Mihail,
ce se poreclea Travlos, care se mai numea și Valvos. Acesta deși era răucredincios,
însă nu prigonea pe cei dreptcredincioși, ci lăsa pe fiecare să creadă precum
voiește. Astfel toți părinții și mărturisitorii dreptei credințe au fost dezlegați
din legături, scoși de prin temnițe și eliberați din surghiun.
Atunci și Cuviosul Teodor a luat ușurare pătimirilor sale
și au venit la dînsul oarecare din ucenicii lui cei vechi, între care era
Dorotei, care săvîrșise fapte bune din copilăria sa, Visarion, Iacov, Dometian,
Timotei și alți mulți a căror viață era cinstită; iar dragostea către părintele
lor era mai fierbinte și nemincinoasă.
Deci a venit în Smirna poruncă de la împărat ca și Sfîntul
Teodor să fie eliberat întru ale sale, precum au fost și alții. Apoi, luînd
ucenicii pe părintele lor, s-au întors împreună cu dînsul, bucurîn-du-se,
după ce a răbdat surghiun șapte ani, iar mai înainte a răbdat cinci ani legături
în Tesalonic de la Constantin, nepotul lui Copronim.
Întorcîndu-se fericitul din surghiun, pretutindeni l-au întîmpinat
cu bucurie cei dreptcredincioși, unul pe altul întrecîndu-se și sîrguindu-se
a-l primi în casele lor, pentru ca să se învrednicească de binecuvîntare prin
rugăciunile lui și să se îndulcească de învățăturile lui cele plăcute. Apoi
toată Biserica s-a bucurat de întoarcerea Sfîntului Teodor și toți l-au fericit,
ca cel ce a răbdat atîtea nevoi pentru cinstitele icoane, și cu învățăturile
sale pe toți i-a întărit.
După aceea cuviosul a venit în Calcedon ca să vadă pe fericitul
Teoctist monahul, care mai înainte fusese cinstit cu dregătoria de magistru.
Mîngîindu-se cu dînsul duhovnicește, s-a dus să cerceteze pe sfîntul patriarh
Nichifor, împreună cu pătimitorul său, care și el fusese surghiunit de răucredinciosul
împărat Leon Armeanul. Acolo a fost primit de patriarh cu dragoste și s-a
bucurat foarte mult de venirea cuviosului, de care fusese mai înainte tare
mîhnit. Mîngîindu-se mult între ei cu vorbe duhovnicești, cuviosul s-a dus
în locurile Crischentului, și acolo, prin sosirea lui, pe mulți i-a veselit
și i-a folosit.
De acolo iarăși întorcîndu-se la patriarh, a mers împreună
cu dînsul și cu alți episcopi la împărat, ca să-l sfătuiască să primească
dreapta credință. Dar acela, nepriceput fiind și neînvățînd dumnezeieștile
cuvinte, n-a luat aminte la cele grăite de acești sfinți, decît numai acestea
a răspuns către dînșii: "Eu nu vă opresc a face oricîte veți voi, dar numai
aceasta vă poruncesc: să nu puneți icoane în cetatea împărătească, iar aiurea
ori unde va voi cineva poate să le pună, pentru că eu nu voiesc a mă închina
icoanelor". Acestea răspunzînd el, s-au dus părinții din Bizanț, iar Cuviosul
Teodor s-a sălășluit împreună cu ucenicii săi în ținutul Crischentului.
După puțină vreme, ridicîndu-se război asupra grecilor, din
partea unui oarecare Toma, care avea să răpească stăpînirea împăratului, sfîntul
a fost nevoit să intre iarăși în Constantinopol împreună cu frații săi. Apoi,
dacă a încetat războiul, iarăși s-a dus acolo, nevrînd a viețui în mijlocul
poporului celui înșelat cu eresul lipsirii de icoane. Ieșind din Constantinopol,
nu s-a dus în ținutul Crischentului, ci s-a sălășluit în Hersonisul Critului,
unde era o biserică a Sfîntului Trifon, și acolo, împreună cu ucenicii săi,
petrecea viață plăcută lui Dumnezeu întru nevoințele cele monahicești.
Viețuind puțin cu iubiții săi prieteni, a sosit la fericitul
sfîrșit, avînd de la nașterea sa șaizeci și șapte de ani. Dar mai înainte
de sfîrșitul său a căzut în boală grea, în luna noiembrie, bolind rău de stomac.
Și a străbătut vestea pretutindeni despre aceasta, cum că fericitul Teodor
este aproape de sfîrșit.
Atunci au venit la dînsul mulți din Constantinopol și de
prin alte locuri dimprejur. Arhierei, egumeni și călugări de la multe mînăstiri,
alergau cu sîrguință, pentru ca să audă pe cuviosul vorbind și să se folosească
de cuvintele lui cele mai de pe urmă, sau măcar să vadă ieșirea lui din viață
și ducerea către Dumnezeu. Pentru că numai apropierea de dînsul o socoteau
a fi pentru ei de mare folos, fiindcă era minunat la cuvinte, înțelept în
cunoștințe și în toate chipurile înfrumusețat; apoi era liniștit, nemînios,
smerit și plin de toate faptele bune.
Fericitul zăcînd în pat, deși era foarte slăbit, totuși pe
cît îi era cu putință, vorbea cele de folos către ucenici. Dar puțini puteau
să-i audă cuvintele, de vreme ce limba lui se usca de arșița bolii. Pentru
aceea, unul din cei ce scria repede, șezînd aproape și ascultînd, a scris
cele ce grăia dînsul, că dacă va vrea cineva să le știe toate, să le caute
în cartea fericitului și să le citească spre a se folosi. Pe cînd cuviosul
vorbea, a început a-i fi mai ușor și l-a mai lăsat boala.
Apoi, sculîndu-se pe picioarele sale, a început a umbla și,
intrînd în biserică în ziua Duminicii, a săvîrșit dumnezeiasca Liturghie,
ținînd cuvînt de învățătură către frați. După aceea a mîncat împreună cu dînșii.
Asemenea și a doua zi, în a șasea zi a lunii noiembrie, la pomenirea celui
între sfinți a părintelui nostru Pavel Mărturisitorul, a săvîrșit dumnezeieștile
Taine în biserică și a învățat pe frați. Apoi a fost și la cîntarea Vecerniei
în acea zi. După aceea, intrînd cuviosul în chilie, s-a culcat în pat și iarăși
a început a boli foarte rău, și a zăcut patru zile; iar a cincea zi a fost
sfîrșitul durerilor lui și începutul vieții celei de veci.
Deci, apropiindu-se cuviosul de mutarea din viață, s-au adunat
la dînsul mulțime de frați care plîngeau pentru dînsul, ca pentru părintele
și învățătorul lor. Iar el, uitîndu-se spre dînșii, a lăcrimat puțin și a
zis:
"Iată, părinților și fraților, a sosit sfîrșitul vieții mele
și toți vom bea acest pahar de obște, unii mai curînd, iar alții mai tîrziu,
și nimeni nu va scăpa de paharul acesta. Deci eu mă duc pe calea pe care au
mers părinții noștri, acolo unde este viața cea veșnică, iar mai ales unde
este Dumnezeu, pe Care L-a iubit sufletul meu, Căruia m-am numit rob, deși
n-am săvîrșit cele ale robului. Iar voi, fraților și fiii mei iubiți, petreceți
în cuvintele mele pe care le-am dat vouă și țineți credința cea dreaptă și
viața cea drept credincioasă.
Știți că n-am încetat a vă vesti vouă cuvîntul lui Dumnezeu,
și în sobor și îndeosebi. Iar acum cu sîrguință vă rog aveți-le pe acelea
în mințile voastre și le păziți pentru că am grijă de voi, ca fără de prihană
să vă duceți de aici. Iar eu, de voi avea îndrăzneală înaintea Domnului, făgăduiesc
să-L rog pentru voi, ca totdeauna să înainteze mînăstirea voastră spre bine
și ca fiecare dintre voi să aibă mai multă sporire în faptele cele bune, cu
ajutorul lui Dumnezeu".
Acestea zicînd cuviosul și dînd tuturor sărutarea cea mai
de pe urmă și iertare, a poruncit ucenicilor să ia lumînări în mîini și să
înceapă cîntarea pentru ieșirea sufletului. Și stînd ucenicii în jurul patului,
cîntau: Fericiți cei fără de prihană, care umblă în legea lui Domnului.
Și cîntînd, au ajuns la cuvintele acestea: În veac nu voi uita îndreptările
Tale, că într-însele m-ai viat. Atunci Cuviosul Teodor, la aceste cuvinte,
și-a dat sufletul său, pe care, luîndu-l îngerii lui Dumnezeu, l-au dus înaintea
scaunului Stăpînului, precum cu adevărat s-a arătat prin mărturisirea Cuviosului
Ilarion de la Dalmat. Pentru că acela, în ziua în care s-a mutat fericitul
Teodor, adică în a unsprezecea zi a lunii noiembrie, la pomenirea Sfîntului
Mucenic Mina, umblînd prin grădină și citind psalmii lui David, a auzit niște
glasuri minunate și a mirosit o bună mireasmă. Deci minunîndu-se, se întreba
de unde sînt acelea.
Și uitîndu-se în văzduh, a văzut mulțime de cete fără de
număr, în haine albe strălucind, cu fețele luminoase și, pogorîndu-se din
cer cu cîntări, au ieșit întru întîmpinarea unui bărbat cinstit. Acestea văzîndu-le
fericitul Ilarion, a căzut la pămînt cu multă spaimă și a auzit pe cineva
zicînd către dînsul: "Iată sufletul lui Teodor, egumenul mînăstirii Studitului,
care a pătimit pînă la sînge pentru sfintele icoane și a răbdat pînă la sfîrșit
întru necazuri; iar acum adormind, cu prăznuire se suie la cer, întîmpinîndu-l
pe el puterile cele cerești".
Acea vedenie, fericitul Ilarion a vestit-o și altor părinți
îmbunătățiți. Și a însemnat ceasul și ziua vedeniei aceleia, ce se făcuse;
iar după cîtăva vreme s-a înștiințat cum că atunci a răposat Sfîntul Teodor
Studitul, cel vrednic de laudă și a trecut de pe pămînt la cer. Deci multe
minuni a făcut cuviosul părintele nostru Teodor, și în viața sa și după moarte,
din care vom povesti puține pentru folosul tuturor.
Un oarecare Leon, primitor de străini, atunci cînd se întorcea
Cuviosul Teodor din surghiun, l-a odihnit în casa sa. Iar după puțină vreme,
acest Leon a adus mireasă fiului său, și vrînd să se săvîrșească nunta, îndată
a căzut mireasa într-o boală cumplită și zăcea fiind cuprinsă de fierbințeli,
încît toți deznădăjduiseră de viața ei. Iar Leon a trimis la cuviosul, vestindu-i
ceea ce i s-a întîmplat și rugîndu-l ca să le ajute cu rugăciunile sale. Cuviosul,
binecuvîntînd untdelemn, l-a trimis lui Leon, poruncindu-i să ungă cu dînsul
pe cea bolnavă. Făcîndu-se aceasta, îndată s-a sculat mireasa sănătoasă, ca
și cum n-ar fi fost bolnavă niciodată.
Altă dată, Leon, mergînd singur la un sat departe, pentru
o treabă oarecare, l-a întîmpinat în cale o fiară ce se numește rîs, care
văzînd pe Leon s-a repezit asupra lui, vrînd să-l muște. Iar Leon a chemat
cu glas mare numele Cuviosului părinte Teodor și fiara îndată ce a auzit numele
sfîntului a stat, apoi s-a abătut din cale și a fugit; iar Leon rămînînd nevătămat
de fiară, s-a dus în calea sa.
O femeie ce pătimea de duh necurat a fost adusă la Cuviosul,
și atît era de cumplit duhul într-însa care o muncea, încît singură, neștiind
durerea, își rupea carnea de pe dînsa și o mînca. Cuviosul, văzînd pătimirea
ei, s-a mîhnit pentru dînsa și a făcut cu mîna semnul crucii pe capul ei,
apoi a citit peste dînsa rugăciunea de certare a duhului și îndată a ieșit
dintr-însa duhul cel necurat și a fugit, fiind izgonit de rugăciunea cuviosului.
Altă femeie, fiind de neam de boier, a povestit lucrul acesta
fericitului Sofronie, care a fost egumen, după mutarea Cuviosului Teodor.
"Odată - zicea ea - s-a aprins casa mea, pe care înconjurînd-o
focul, ardeau cu flăcări toate cele dintr-însa; și nu se putea potoli focul
nici cu turnarea apei, nici în alt chip; iar eu eram în foarte mare necaz
și nu mă pricepeam ce să fac. Atunci mi-am adus aminte de o scrisoare a Cuviosului
Teodor, ce era la mine, și care cu puțină vreme mai înainte sosise de la el.
Deci, mi-a venit în gînd să o arunc în foc, că doar cumva se va rușina focul
de scrisoarea scrisă de mîna cea sfîntă și va conteni puțin arderea. Făcînd
așa cum am gîndit, am aruncat scrisoarea aceea asupra văpăii care se înălța
și am zis astfel: "Sfinte Teodore, ajută-mi mie roabei tale, care sînt în
nevoie". Și îndată am văzut puterea cea grozavă a focului slăbind și stingîndu-se".
Așa de mult putea chemarea numelui acestui plăcut a lui Dumnezeu.
Un asemenea lucru spunea și Sofronie cel mai sus pomenit:
"Mergeam odată, zicea el, la Paflagonia împreună cu fericitul
Nicolae, următorul și împreună pătimitorul marelui Teodor. Fiind pe cale și
făcîndu-se seară ne-am odihnit într-un cîmp unde era mult fîn cosit, și acolo
erau cîțiva ostași care, pentru că întîrziaseră, au stat în același cîmp și,
aprinzînd foc, își coceau bucate. După aceasta în noaptea aceea s-a întins
focul și a cuprins tot fînul. Ostașii deșteptîndu-se, îndată s-au pornit toți
asupra noastră părîndu-li-se că noi am făcut această faptă, și voiau să-și
pună mîinile asupra noastră și să ne chinuiască. Noi, nepricepînd ce să facem,
am chemat în ajutor pe marele Teodor, zicînd: "Părinte cuvioase, ajută-ne
și ne izbăvește pe noi cu rugăciunile tale, de năpasta ce a venit cu nedreptate
asupra noastră". Zicînd acestea noi, îndată a început o ploaie mare și focul
s-a stins de tot. Ostașii văzînd această minune, s-au întors către noi cu
blîndețe și, căzînd, își cereau iertare".
În insulele Sardiniei era un bărbat oarecare foarte credincios,
care avea la dînsul cuvinte de învățătură ale Cuviosului Teodor și le citea
cu sîrguință. Acela iubea și cîntările care sînt alcătuite de acest sfînt
părinte, ce se cîntă în postul cel mare, adică Triodul sau trei cîntări. Niște
călugări răucredincioși, trecînd pe cale, s-au dus și au găzduit la acest
bărbat, în vremea postului mare. Ei, văzînd cîntările și cuvintele făcute
de Cuviosul Teodor, au început a le huli, zicînd că nu sînt alcătuite după
înțelegere, și sînt pline de nebunie. Bărbatul acela care îi găzduia, auzind
acestea, s-a schimbat și de atunci nu mai citea cuvintele cuviosului cele
folositoare, nici cîntările lui nu le mai cînta la pravila Utreniei, precum
avea obiceiul mai înainte.
Răzvrătindu-se astfel, i s-a arătat într-o noapte Cuviosul
Teodor, mic la stat precum în viață, palid la față și pleșuv la cap, și mergeau
în urma lui alți călugări ținînd în mîini toiege, cu care a poruncit să-l
bată pe cel răzvrătit. Acela fiind bătut, sfîntul îi zicea: "Pentru ce ai
lepădat cu necredință scrisorile mele pe care mai înainte le iubeai și le
cinsteai? Pentru ce n-ai socotit aceasta, că dacă n-ar fi cunoscut Biserica
lui Dumnezeu folos într-însele nu le-ar fi primit? Căci nu sînt cuvinte mincinoase
și cu meșteșug, nici nu sînt așezate în chipuri ritoricești, ci sînt cu totul
sănătoase și smerite, care pot a zdrobi inima și a umili sufletul, pentru
că sînt dulci și cu adevărat folositoare celor ce vor să se mîntuiască". Certînd
astfel pe cel răzvrătit, s-a dus.
Apoi făcîndu-se ziuă, bărbatul acela zăcea în pat, avînd
trupul plin de vînătăi din bătaie, pe care le arăta tuturor, spunîndu-le despre
certarea ce i s-a făcut. Apoi îndată a izgonit din casa sa cu necinste pe
călugării aceia care l-au înșelat, ca pe unii ce au fost pricinuitori de greșeala
lui și de certarea aceea. Iar spre Cuviosul Teodor a cîștigat mai multă credință
decît înainte și cu dragoste citea scripturile și cîntările alcătuite de dînsul,
și-l ruga ca să-i ierte greșeala aceea.
Dar și la mormîntul cuviosului se făceau multe tămăduiri.
Un îndrăcit oarecare a venit la mormîntul lui și i s-a arătat cuviosul în
vis, dîndu-i binecuvîntare, și l-a făcut sănătos. Deșteptîndu-se omul acela
s-a simțit liber de muncirea vrăjmașului și slăvea pe Dumnezeu și pe plăcutul
Său, Cuviosul Teodor.
Alt om a mîncat bucate otrăvite și toate cele dinăuntrul
lui erau cuprinse de durere, încît se apropia de moarte. Acesta a luat untdelemn
din candela ce ardea lîngă mormîntul cuviosului și a turnat în gura sa și
îndată a ieșit acea otravă purtătoare de moarte; apoi, căpătînd sănătate,
a petrecut de aici încolo fără vătămare. Altul era foarte bolnav de stomac,
și numai cît a privit către icoana cuviosului și a chemat numele său, îndată
s-a făcut sănătos.
Un altul, fiind cuprins de frică, nu a mai putut vorbi, fugind
de toți și înspăimîntîndu-se. Acesta, fiind dus la mormîntul cuviosului și
fiind uns cu untdelemn, îndată s-a izbăvit de acea patimă și, avînd simțirile
întregi, dădea mulțumire lui Dumnezeu și plăcutului Său.
Și multe alte minuni se săvîrșeau prin rugăciunile Cuviosului
Teodor, lîngă mormîntul lui, întru slava lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat,
Căruia se cuvine și de la noi cinste și închinăciune, acum și pururea și-n
vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|