Povestirea lui Timotei, Arhiepiscopul
Alexandriei, despre minunile Sfîntului și Marelui Mucenic Mina
(11 noiembrie)
După moartea păgînilor și urîtorilor de Dumnezeu împărați
ai Romei, împărățind dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, și credința
în Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci oarecare iubitori de Hristos
din cetatea Alexandriei, căutînd moaștele Sfîntului și slăvitului Mucenic
al lui Hristos Mina, au zidit o biserică în numele lui. În aceeași vreme un
negustor bine credincios din pămîntul Isauriei, venind în Alexandria după
neguțătorie, a auzit de minunile și de tămăduirile cele multe ce se făceau
în Biserica Sfîntului Mina și a zis întru sine: "Mă voi duce dar și eu și
mă voi închina cinstitelor moaște ale Sfîntului Mucenic și voi duce un dar
în biserica lui, ca Dumnezeu să-mi fie milostiv, prin rugăciunile răbdătorului
Său de chinuri".
Deci, sculîndu-se, a plecat luînd cu sine o pungă plină cu
galbeni. Și venind la un iezer format de revărsarea mării, a aflat o trecătoare
și a venit la locul ce se zicea Locsonita. Acolo, ieșind la țărm, își căuta
loc unde să se odihnească peste noapte, că era seară. Aflînd o casă, a zis
gazdei: "Prietene, fie-ți milă și mă primește în casa ta, ca să rămîn aici,
fiindcă a apus soarele și mă tem a merge singur pe cale și nici n-am tovarăș
să călătorească cu mine". Iar cel cu casa a zis: "Intră, frate, și rămîi aici
pînă ce se va face ziuă".
Deci, intrînd oaspetele în casă, s-a culcat și a adormit.
Iar cel cu casa, văzînd la oaspete punga cu galbeni, a rîvnit spre dînsa și
îndemnat fiind de diavolul, a gîndit să ucidă pe oaspetele său ca să ia aurul.
El s-a sculat la miezul nopții și l-a sugrumat cu mîinile; apoi, tăindu-l
bucăți, a pus acestea într-o coșniță pe care a ascuns-o în cămara sa cea mai
ascunsă, căutînd după aceea un loc foarte retras unde să îngroape pe cel ucis.
Așa cugetînd acela, s-a arătat Mucenicul lui Hristos Mina,
șezînd pe cal, venind ca un ostaș de la împăratul și, intrînd pe ușă în casa
ucigașului, întrebă despre oaspetele cel ucis. Iar ucigașul a zis către dînsul:
"Nu știu ce spui, stăpîne, n-a fost la mine nimeni". Iar sfîntul, pogorîndu-se
de pe cal, a intrat în casa cea ascunsă, și aflînd coșnița a tras-o afară
și a zis către ucigaș: "Ce este aceasta?" Iar el înfricoșîndu-se, s-a aruncat
la picioarele sfîntului. Apoi sfîntul, alcătuind bucățile celui tăiat și rugîndu-se,
a înviat pe cel mort. După aceea a zis către dînsul: "Dă slavă lui Dumnezeu!"
Iar el, sculîndu-se ca din somn și cunoscînd ce a pătimit
de la cel cu casa, a preamărit pe Dumnezeu, mulțumind și închinîndu-se ostașului
care se arătase. Apoi sfîntul, luînd aurul de la ucigaș, l-a dat omului celui
înviat și a zis: "Mergi în calea ta cu pace!" După aceea, întorcîndu-se către
ucigaș, l-a certat pe dînsul și l-a bătut, iar acela cerea iertare. Sfîntul
dîndu-i iertare și rugîndu-se pentru dînsul, a încălecat pe cal și s-a făcut
nevăzut de la ochii lui.
Era în Alexandria un om cu numele Eutropie. Acesta s-a făgăduit
să dea Bisericii Sfîntului Mina un vas de argint. Deci, chemînd pe argintar,
i-a poruncit să-i facă două vase; unul cu numele sfîntului și să scrie pe
dînsul cuvintele: "Vasul Sfîntului Mare Mucenic Mina", iar pe celălalt numele
lui și să scrie pe dînsul așa: "Vasul lui Eutropie, cetățeanul Alexandriei".
Iar argintarul, cînd a săvîrșit amîndouă vasele, al Sfîntului Mina a ieșit
mai frumos decît celălalt. Iar Eutropie, cînd era odată pe mare și se ospăta
dintr-însele, văzînd vasul cel făcut pe numele Sfîntului Mina mai frumos decît
cel făcut pe numele lui, nu voia să-l mai dea sfîntului, ci a poruncit slugii
sale să pună într-însul bucate, iar pe cel cu numele său să-l trimită la Biserica
Sfîntului Mina.
După ce s-a sfîrșit masa, a luat sluga vasul mucenicului
și mergînd la marginea corăbiei a început a-l spăla în mare. Și spălîndu-l,
a căzut asupra lui o spaimă, căci a văzut un om ieșind din mare, care răpind
vasul din mîna lui, s-a făcut nevăzut. Iar sluga, tremurînd de frică, s-a
aruncat în mare după vas. Acestea văzînd stăpînul lui, s-a spăimîntat și plîngînd
zicea: "Vai mie, ticălosul, pentru ce am oprit vasul sfîntului, căci am pierdut
și pe rob și vasul. Dar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu Te mînia pînă în sfîrșit
și fă milă cu sluga mea, că iată, dau făgăduință că dacă voi afla măcar trupul
slugii mele, apoi voi face alt vas ca acela, pe care-l voi da plăcutului Tău,
Sfîntul Mina, sau voi da prețul vasului pierdut la biserica sfîntului".
Apoi ajungînd corabia la țărm, a ieșit Eutropie la uscat
și se uita pe marginea mării, voind să vadă trupul slugii aruncat de mare,
ca să-l îngroape pe el. Și luînd aminte cu sîrguință, a văzut pe slugă cu
vasul ieșind din mare și, înspăimîntîndu-se, a zis cu mare glas: "Slavă lui
Dumnezeu. O, cu adevărat, mare este Sfîntul Mina!" Apoi au ieșit toți din
corabie și văzînd pe slugă ținînd vasul, s-au mirat și slăveau pe Dumnezeu.
După aceea l-au întrebat pe el cum a rămas viu în mare și cum a ieșit sănătos.
Iar el le-a spus, zicînd: "Cînd m-am aruncat în mare, un bărbat slăvit împreună
cu alți doi, m-au apucat și au călătorit pînă aici împreună cu mine, ieri
și astăzi". Eutropie luînd pe slugă și vasul, s-a dus la biserica Sfîntului
Mina și, închinîndu-se, a lăsat vasul cel făgăduit sfîntului și s-a dus, mulțumind
lui Dumnezeu și preamărind pe plăcutul Său, pe Sfîntul Mina.
O femeie oarecare cu numele Sofia, din părțile Fecozaliei,
mergea la Sfîntul Mina să se închine. Și a întîmpinat-o un ostaș, pe cînd
mergea pe cale și poftind-o pe dînsa, voia să o silească la desfrînare. Iar
ea, împotrivindu-se, chema în ajutor pe Sfîntul Mucenic Mina, care n-a trecut-o
cu vederea, ci și pe siluitor l-a certat și pe femeie a păzit-o nevătămată.
Pentru că ostașul acela legînd calul de piciorul său cel drept, voia să siluiască
pe femeie.
Iar calul sălbăticindu-se, nu numai că a apărat pe femeie,
ci și pe stăpînul nelegiuit l-a tîrît pînă la Biserica Sfîntului Mina, nechezînd
și sforăind, încît a scos pe mulți ca să-l vadă, căci era praznic și se adunase
mulțime de popor la biserică. Ostașul acela, văzînd adunare de bărbați, iar
calul tot speriat și că nimeni nu poate să-l ajute, s-a temut ca să nu pătimească
de la cal ceva mai rău; deci, fără de rușine și-a vădit fărădelegea sa, mărturisind-o
înaintea tuturor. Atunci îndată a stat calul și s-a făcut blînd, iar ostașul,
intrînd în biserică, a căzut în genunchi, rugîndu-se și cerînd iertare pentru
greșeala sa.
Un șchiop și o femeie mută ședeau lîngă biserica sfîntului,
împreună cu alții mulți, pentru tămăduire. Iar la miezul nopții, cînd dormeau
toți, sfîntul s-a arătat ologului și i-a zis: "Apropie-te încetișor de femeia
cea mută și o atinge pe dînsa la picior". Iar șchiopul a zis: "Sfinte al lui
Dumnezeu, oare desfrînat sînt eu, de-mi poruncești aceasta?" Iar sfîntul i-a
zis și a doua oară și a treia oară: "Dacă nu vei face aceasta, nu te vei tămădui".
Iar ologul s-a tîrît, după porunca sfîntului și a atins-o pe cea mută la picior;
iar ea deșteptîndu-se, a început a striga, supărîndu-se asupra șchiopului,
care temîndu-se de ea, s-a sculat și sărind, a fugit. Apoi au cunoscut amîndoi
vindecarea lor, că și femeia cea mută a vorbit și omul cel olog a sărit ca
cerbul; și au dat mulțumire lui Dumnezeu și Sfîntului Mucenic Mina.
Un evreu oarecare avea ca prieten un creștin. Deci, ducîndu-se
evreul într-un loc departe, a dat prietenului său spre păstrare o lădiță cu
o mie de galbeni. Apoi evreul zăbovind cîtăva vreme în acea latură, creștinul
a gîndit în inima sa să nu-i mai dea înapoi galbenii cînd se va întoarce,
ci să-i tăinuiască, ceea ce a și făcut. Venind evreul, a cerut de la creștin
să-i dea galbenii ce i-a încredințat spre păstrare. Iar creștinul a tăgăduit,
zicînd: "Nu știu ce vorbești, căci nu mi-ai dat nimic".
Evreul, auzind aceasta, s-a mîhnit și s-a deznădăjduit de
aurul său, dar a zis creștinului: "Frate, nimeni nu știe de aceasta, numai
Unul Dumnezeu și dacă tăgăduiești aurul cel dat ție spre păstrare zicînd că
nu l-ai primit, apoi spune cu jurămînt. Deci, să mergem la biserica Sfîntului
Mina și acolo jură-te că n-ai luat de la mine lădița cu o mie de galbeni".
Și au mers amîndoi împreună și creștinul s-a jurat înaintea
lui Dumnezeu că n-a luat de la evreu aurul în păstrare. După sfîrșitul jurămîntului,
au ieșit amîndoi din biserică și cînd au încălecat pe caii lor, a început
calul creștinului a se speria încît nu mai era cu putință a-l ține; căci rupînd
frîul, a fugit și a aruncat la pămînt pe stăpînul său. Căzînd creștinul de
pe cal, i-a ieșit inelul din deget și o cheie din buzunar. Apoi, sculîndu-se,
a prins calul și l-a îmblînzit și încălecînd, iarăși mergea împreună cu evreul.
Ajungînd la un loc, a zis creștinul către evreu: "Prietene,
iată locul este frumos, să descălecăm de pe cal ca să mîncăm". Și descălecînd,
au slobozit caii ca să pască, iar ei au început a se ospăta. După puțin, creștinul
a văzut pe sluga sa că venise și stătea înaintea lui ținînd în mînă lădița
evreului, iar în cealaltă, inelul căzut din degetul lui și cheia; și văzîndu-l,
s-a spăimîntat. Apoi a zis către slugă: "Ce este aceasta?" Sluga a zis: "Un
ostaș înfricoșat, călare, a venit la stăpîna mea și i-a dat cheia și cu inelul
și a zis către dînsa: "Trimite în grabă lădița evreului, ca să nu cadă bărbatul
tău în primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea ca să ți le aduc precum mi-a
poruncit".
Evreul văzînd, s-a spăimîntat de această minune; apoi, bucurîndu-se,
s-a întors cu creștinul la Sfîntul Mina, s-a închinat pînă la pămînt cerînd
cu credință Botezul, pentru o minune ca aceasta pe care singur a văzut-o.
Iar creștinul ruga pe sfîntul să-i dea iertare pentru că a defăimat legea
lui Dumnezeu. Și amîndoi au primit ceea ce au cerut, adică unul Sfîntul Botez
iar altul iertare. Și au mers fiecare întru ale sale, bucurîndu-se și slăvind
pe Dumnezeu și pe plăcutul Său, Sfîntul Mina.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|