Pătimirea Sfîntului Mucenic Vichentie
diaconul
(11 noiembrie)
Patria Sfîntului Vichentie era Spania. Din tinerețile sale
s-a dat spre slujba lui Dumnezeu și se sîrguia la dumnezeieștile cărți, învățînd
legea Domnului ziua și noaptea. El avea învățător înțelept și plin de fapte
bune, pe fericitul Valerie, episcopul Augustopoliei. Acesta, văzînd pe ucenicul
său Vichentie, cu bună pricepere și alese purtări, l-a hirotonit diacon și
l-a făcut propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru că episcopul, deși
era foarte iscusit în dumnezeieștile Scripturi, însă pentru că era peltic
la limbă și nu avea deslușită grăire, pentru aceea a însărcinat pe diaconul
său, fericitul Vichentie, care, fiind vrednic, înțelept și bine grăitor, învăța
pe popor în biserică, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu. Iar diaconul Vichentie,
luînd de la episcopul său poruncă și binecuvîntare, nu numai în biserică,
ci și în tot locul unde se întîmpla să fie, învăța cu osîrdie și povățuia
pe calea mîntuirii sufletele omenești.
În acea vreme a fost trimis în Spania de păgînul împărat
Dioclețian, un judecător cu numele Datian, grec de neam, rău din fire și cumplit
prigonitor și muncitor al creștinilor. Acest grec a fost trimis ca să omoare
fără milă pe toți cei ce cheamă numele lui Hristos. Și venind într-o cetate
cu numele Valentia, a vărsat mult sînge creștinesc, răpind ca un lup oile
lui Hristos. Auzind de Valerie episcopul și de Vichentie diaconul, care erau
în Augustopoli, a trimis după dînșii pe ostașii săi ca să-i aducă ferecați
la dînsul spre judecată. Deci i-au prins pe amîndoi și cu grele legături de
fier fiind legați, i-au chinuit pe cale cu foamea și cu setea. Și de multe
ori neputînd să alerge iute pe lîngă caii care fugeau foarte tare și de care
erau legați, ei cădeau jos și îi tîrau pe drum ca pe niște lemne.
Ajungînd la cetatea Valentia, îndată a poruncit muncitorul
să-i arunce într-o temniță întunecoasă și umedă și să-i țină multe zile fără
mîncare și fără băutură; însă Dumnezeu îi întărea pe dînșii cu darul Său,
ca să nu slăbească și le dădea lor putere. Apoi, muncitorul temîndu-se ca
să nu moară legați, căci atunci nu va avea către cine să-și arate îngrozirea,
i-a scos înaintea sa și văzîndu-i neslăbiți de foame și de sete și de legăturile
cele grele, ci sănătoși cu trupul și veseli la față, a zis către străjerii
temniței: "Pentru ce le-ați dat mîncare și băutură, că iată cum s-au îngrășat".
Iar paznicul temniței se lepăda cu jurămînt că nu le-a dat nimic.
Atunci muncitorul a început a vorbi aspru către episcop,
socotind că dacă-l va înfricoșa cu iuțeala sa, și diaconul se va îngrozi.
Însă n-a fost așa. Căci Domnul Cel ce surpă pe cei puternici de pe scaune
și înalță pe cei smeriți, bine a voit ca mîndria îngîmfatului muncitor să
se rușineze de cel mai tînăr și mai mic cu treapta. Deci, Datian zicea către
episcop astfel: "Pentru ce te împotrivești tu poruncii împăratului și nu te
închini zeilor noștri, iar pe Hristos Il slăvești?" Dar episcopul răspundea
blînd, ca și cînd ar fi avut frică.
Sfîntul Vichentie, fiind plin de Duhul Sfînt și aprins cu
rîvnă dumnezeiască, a zis către episcopul său: "Pentru ce, părinte, grăiești
lui cu frică și pentru ce nu răspunzi cu îndrăzneală lătrării cîinelui acestuia?
Mărturisește cu glas tare puterea lui Hristos, mustră cu limba slobodă și
biruiește nebunia acestui om viclean, care voiește a face război cu Dumnezeu,
Făcătorul său, Care l-a ridicat la această vrednicie, iar cinstea ce se cuvine
lui Dumnezeu se sîrguiește a o da diavolilor. Deci, se cuvine a călca pînă
în sfîrșit pe diavolul pe care de multe ori eu l-am izgonit din oameni cu
numele lui Hristos. Se cuvine, zic, a zdrobi capul balaurului acestuia".
Auzind acestea Datian și văzînd că Sfîntul Vichentie, diaconul,
nu ține seama de puterea lui, a zis către cei ce stăteau înainte: "Duceți
de aici pe episcop, căci eu voi vorbi cu acest tînăr diacon". Iar către chinuitori
a zis: "Gătiți toate uneltele de muncire ca să răspundem acestuia care cu
cuvintele sale ne defaimă pe noi". Deci, mai întîi a poruncit să lege pe sfîntul
de un stîlp și să strujească tot trupul lui cu unghii de fier. Și făcîndu-se
aceasta, se uda tot pămîntul de sîngele ce curgea șiroaie din trupul lui,
încît și oasele se vedeau prin rănile cele adînci. Iar muncitorul îl batjocorea
pe el zicînd: "Ce zici acum Vichentie, nu vezi cu ce fel de munci este rănit
trupul tău?"
Sfîntul a răspuns: "Ceea ce am poftit, aceea am și dobîndit.
Aceasta din tot sufletul am dorit și să mă crezi, o, judecătorule, că nici
un lucru nu-mi este mai dorit decît a pătimi pentru Domnul meu. Nimeni nu
mi-a făcut o binefacere ca aceasta, decît tu; deși cu răutate o faci aceasta,
însă mie îmi faci bine muncindu-mă, căci cu cît îmi înmulțești muncile, pe
atît îmi gătește Domnul meu răsplătire în cer. Prin aceste răni cumplite ca
pe niște trepte mă sui către Dumnezeu, Care locuiește întru cele înalte. Iată,
cu nădejdea spre Dînsul mă ating de cer; iată, porunca împăratului o defaim
și rîd de nebunia ta. Deci tu, nu înceta, ci te sîrguiește mai mult a mă munci.
Te rog fii mult mai cumplit asupra mea și poruncește slugilor tale să mă bată
neîncetat, pînă cînd nu va mai rămînea carne pe mine. Iar eu, robul lui Hristos,
Domnul meu, sînt gata a răbda toate pentru numele Lui".
Auzind acestea tiranul, se rușina și striga slugilor ca mai
mult să muncească și mai cumplit să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos.
Și cînd a văzut că slugile contenesc, s-a sculat singur și a început a le
bate. Sfîntul rîzînd de mînia lui, a zis: "Ce faci judecătorule, pentru ce
bați slugile tale? Ele mă muncesc iar tu te răzbuni asupra lor pentru mine?"
Cu aceste cuvinte ale mucenicului și cu răbdarea lui cea nebiruită rănindu-se
Datian ca și cu niște săgeți, se tulbura de mînie și scrîșnea din dinți, încît
era palid la față și tremura. Apoi a început a vorbi cu blîndețe către slugi:
"Ce este aceasta, slugile mele credincioase, că acest făcător de rele nu simte
mîinile voastre și nu bagă în seamă muncile, ba chiar rîde de voi, de care
n-a rîs nimeni niciodată? Dar oare puțini erau tîlharii și făcătorii de rele
și ucigașii de părinți, și fermecătorii, pe care voi cu mîinile voastre cele
tari i-ați muncit pînă la moarte și nici unul n-a fost astfel, precum este
acesta, care, fiind în mîinile voastre, fără de rușine își bate joc de mine
și de voi? Deci, să nu răbdați rușinea aceasta, ci porniți toată mînia voastră
și-l răniți tare".
Sfîntul Vichentie, batjocorind și mai tare neputința lor,
a zis: "Nu te rog, tiranule, să încetezi de a mă munci, ci ca să-mi dai mai
mari munci, pentru că mai mare este puterea lui Hristos Care îmi ajută, decît
puterea ta care mă muncește. Și nu voi înceta de a mărturisi și de a preamări
pe Iisus Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu. O, de L-ai fi cunoscut și tu pe
Dumnezeul Acela, ai vedea puterea cea mare ce se săvîrșește întru mine, neputinciosul,
și pe care tu, cu toate slugile tale nu poți s-o biruiești; ci văzînd, nu
vezi, și auzind, nu înțelegi și nu încetezi a face voia diavolului, spre pierderea
sufletului tău".
Judecătorul, neputînd spori nimic cu muncile, pentru că,
deși străbătuse fiarele cele ascuțite prin încheieturile și oasele mucenicului
pînă la cele dinlăuntru, el tot nebiruit se arăta, atunci s-a gîndit ca să-l
aducă prin vicleșug la păgînătatea sa. Deci, a început a vorbi către dînsul
astfel: "Miluiește tinerețele tale, Vichentie, și nu dori ca să se smulgă
floarea vieții tale mai înainte de vreme. Nu-ți tăia șirul anilor vieții tale,
cruță-te pe tine singur și te supune nouă, ca să nu pieri pînă în sfîrșit;
că mi-e milă de tine și aș fi voit a te vedea nu în necinste și nu în munci,
ci în cinste și slavă, pentru că mare vrednicie ți-aș fi dat ție dacă m-ai
fi ascultat pe mine". Sfîntul Vichentie a răspuns: "Mai urîtă îmi este blîndețea
ta cea vicleană, decît mînia ta cea de fiară; eu de munci nu mă tem dar de
cuvintele tale cele înșelătoare mă înfricoșez. Încetează dar cu vicleșugul
cel vătămător de suflet și toate chinurile întoarce-le asupra mea și fără
milostivire muncește-mă, ca să cunoști puterea lui Hristos ce se sălășluiește
în cei ce-L iubesc".
Pentru aceste cuvinte ale mucenicului, mîniindu-se mai mult
muncitorul, a poruncit să-l pironească pe cruce și să strujească toate mădularele
și încheieturile trupului cu diferite munci. Și cînd slugile împlineau porunca
muncitorului, răstignindu-l, bătîndu-l și fiare arse punînd pe rănile lui,
mucenicul lui Hristos a căzut de pe cruce la pămînt, iar slugilor părîndu-li-se
că sfîntul a murit, l-au luat vrînd să-l ducă de acolo. Dar el, întărindu-se,
cu darul lui Hristos, a scăpat din mîinile lor și alerga la cruce, ocărînd
pe slugi ca pe niște nebăgători de seamă și neîmplinitori ai poruncii stăpînului
lor. Aceia, umplîndu-se mai mult de mînie, îl munceau în tot felul și din
toată puterea lor, pînă într-atît încît n-au mai putut. După aceasta l-au
aruncat în temniță, după porunca muncitorului și acolo fiindu-i tot trupul
rănit și toate mădularele sfărîmate și vinele tăiate, l-au pus pe hîrburi
ascuțite.
Venind noaptea și străjerii adormind tare, a strălucit lumină
în temniță și o ceată de îngeri au venit la sfîntul, cercetîndu-l și mîngîindu-l.
Iar Sfîntul Mucenic Vichentie, prin venirea îngerilor a primit ușurare durerilor
sale și, umplîndu-se de bucurie negrăită, slăvea pe Dumnezeu. Apoi străjerii
s-au deșteptat și auzind pe sfîntul cîntînd cu veselie și văzînd în temniță
lumină negrăită, s-au temut foarte tare și alergînd au vestit pe Datian. Iar
el nepricepînd, toată noaptea a cugetat ce ar mai fi de făcut cu nebiruitul
mucenic.
Deci, a mai gîndit încă un vicleșug. A poruncit să pregătească
un pat frumos, pe care, acoperindu-l cu așternuturi moi, să pună pe sfîntul
în el. Și a orînduit slugi care să-i șteargă sîngele, să-i lege rănile și
să-i facă slujbă cu vicleșug, prefăcîndu-se ca și cum le-ar fi milă de dînsul.
Apoi, sărutîndu-i picioarele, îl rugau să se miluiască singur și să nu se
dea pe sine spre munci mai mari, ci să facă voia împăratului.
Acestea făcîndu-se astfel, sfîntul zicea: "Mai bun îmi era
patul de munci și de hîrburi, decît acesta, dar nu mă veți înșela pe mine,
viclenilor înșelători". Și văzînd muncitorul că nimic nu sporește cu vicleșugul,
s-a pornit iarăși spre a-l munci, căci a poruncit să ardă scînduri de fier
și să le lipească pe coastele lui; apoi au pus pe sfîntul pe grătar de fier.
Și făcînd foc mare dedesubt, ca pe o carne de mîncare frigeau pe mucenicul.
Iar el în toate muncile acelea fiind nebiruit, mărturisea numele lui Iisus
Hristos și astfel și-a sfîrșit nevoința pătimirii, dîndu-și duhul în mîinile
Domnului său.
Muncitorul, văzînd că sfîntul a murit, a poruncit să ducă
trupul lui la cîmp și să-l lase neîngropat, spre mîncarea păsărilor și a fiarelor.
Apoi a pus străjeri de departe, ca să nu-l fure creștinii. Iar Dumnezeu, Care
păzește pe sfinții Săi, a pus un străjer neobișnuit la trupul mucenicului.
Căci a poruncit unui corb să-l păzească și cînd venea mulțimea de păsări mîncătoare
de stîrv și năvăleau asupra trupului sfîntului, corbul acela pe toate le izgonea
și nu lăsa pe nici una să mănînce trupul mucenicului, deși corbul, din firea
sa, iubește a mînca trupurile moarte. Însă, cu puterea lui Dumnezeu fiind
oprit, nu s-a atins de trupul sfîntului și nici o altă pasăre nu a lăsat să
se atingă de el. Iar cea mai minunată faptă a fost că a izgonit un lup care
voia să răpească trupul mucenicului.
Straja a vestit despre aceasta lui Datian și păgînul se mira
foarte. Însă n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu, ci a poruncit să arunce
în mare acel trup sfînt, pe care, luîndu-l ostașii, l-au pus în corabie și,
ducîndu-l departe pe mare, l-au aruncat în adînc, iar ei se întorceau către
mal. Dar cînd erau aproape de margine, iarăși au văzut trupul mucenicului
zăcînd pe mal și, spăimîntîn-du-se, au fugit. Iar creștinii luîndu-l, l-au
îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|