Viața celui dintre Sfinți Părintele
nostru Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei
(12 noiembrie)
Sfîntul Ioan a fost fiul lui Epifanie ighemonul, care era
de neam din Cipru. El, fiind crescut din tinerețe cu bună învățătură, avea
înrădăcinată în inima sa frica de Dumnezeu, care îi era începutul înțelepciunii.
Ajungînd în vîrstă, a fost silit de părinții săi să-și ia femeie cu care a
și avut copii. Nu după multă vreme s-a lipsit întîi de fii, apoi s-a desfăcut
și de legătura însoțirii; că mai întîi au murit fiii, iar după aceea s-a dus
și soția pe urma lor. Așa a voit Dumnezeu ca Ioan să se desfacă de robia trupească
și să primească viața duhovnicească.
Deci, fiind slobod, mulțumea lui Dumnezeu, Căruia, de atunci
înainte, a început a-I sluji mai cu sîrguință și fără împiedicare, îndeletnicindu-se
necontenit cu rugăciunea și cu toate lucrurile plăcute Lui; dar mai ales era
milostiv către toți cei ce sufereau de nevoi și sărăcie. Deci, pentru niște
fapte bune ca acestea, l-a preamărit Dumnezeu între oameni, și nu numai de
către cei deopotrivă cu dînsul ci și de împărat era cinstit și slăvit. Iar
cînd scaunul Patriarhiei de Alexandria era fără păstor, împăratul Iraclie,
după rînduiala lui Dumnezeu, a înălțat pe acea treaptă pe Ioan, care, deși
nu voia, dar mai apoi s-a plecat a primi hirotonia și s-a făcut păstor al
Bisericii Alexandriei.
Începînd a paște oile lui Hristos cele cuvîntătoare, mai
întîi s-a sîrguit a-și curăți turma de eresuri, care atunci începuseră a se
semăna de un oarecare Petru, ce se poreclea Fulon și Cnafeiul, patriarh mincinos
al Antiohiei. Acesta a îndrăznit a adăuga cuvinte de hulă la cîntarea cea
întreit sfîntă, zicînd: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte,
Care Te-ai răstignit pentru noi, miluiește-ne pe noi", ca și cum ar fi pătimit
Dumnezeirea în Domnul nostru Iisus Hristos.
Această hulă eretică înlăturînd-o Sfîntul Ioan, s-a întors
spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu și spre facerea de bine a oamenilor
săraci și scăpătați. Căci nu lăsa pe nimeni să plece de la dînsul deșert și
mîhnit, ci dădea milostenie tuturor celor ce aveau nevoie și pe toți cei întristați
îi mîngîia nu numai cu cuvîntul, ci și cu lucrul, pe cei flămînzi săturîndu-i,
pe cei goi îmbrăcîndu-i, pe cei robiți răscumpărîndu-i și slobozindu-i, iar
pentru cei bolnavi și străini avînd purtare de grijă. Milostenia lui era ca
un rîu ce curge neîncetat cu îndestulare și pe toți cei care așteptau ajutor
de la dînsul, nu-i depărta.
La începutul păstoriei sale a chemat pe iconomii bisericii
și le-a poruncit, zicînd: "Să umblați prin toată cetatea și să-mi scrieți
pe domnii mei". Iar iconomii l-au întrebat: "Care sînt domnii tăi, stăpîne?"
Răspuns-a patriarhul: "Cei pe care voi îi numiți săraci și nevoiași, aceia
sînt domnii mei; pentru că ei pot să mă ducă la locașurile cele veșnice și
să-mi dea tot felul de ajutor spre mîntuire". Deci au mers iconomii și au
scris pe toți săracii pe care i-au aflat prin ulițe și prin bolnițe în număr
de șapte mii și cinci sute. Tuturor acestora, Sfîntul Ioan le-a rînduit ca
să li se dea din averea bisericilor cîte un mertic pe fiecare zi, pentru hrană.
În acea vreme perșii se războiau asupra Siriei și au ars
Sfînta Cetate a Ierusalimului, luînd și cinstitul lemn al Sfintei Cruci și
pe mulți creștini i-au dus în robie. Atunci fericitul Ioan a trimis corăbii
cu grîu și cu aur ca să răscumpere pe cei robiți și să ajute celor ce erau
în nevoi. Astfel, pe mulți, cu milostivirea sa, i-a scos din robie și din
legături, izbăvindu-i din nevoi. Dar pentru că nu putea fiecare a veni și
a se apropia de dînsul fără împiedicare, pentru că nu-i spuneau slugile despre
toți care veneau la dînsul, de aceea și-a ales două zile pe săptămînă, miercuri
și vineri. În aceste zile stătea în ușile bisericilor împreună cu oarecare
bărbați cinstiți, dînd voie fiecăruia să vină la dînsul, să-i asculte plîngerea
și să judece pricinile ce se întîmplau între frați.
Astfel, izbăvea pe cei năpăstuiți și aducea pace între oameni,
zicînd: "De vreme ce mie întotdeauna îmi este liberă intrarea la Domnul Dumnezeul
meu și vorbesc cu Dînsul prin rugăciune și cer orice voiesc, apoi pentru ce
să nu dau voie și eu aproapelui meu să vină la mine fără opreală ca să-mi
povestească nevoia sau strîmbătatea sa și să ceară de la mine orice voiește?
Se cade a ne teme de Cel ce a zis: Cu ce măsură veți măsura cu aceea se
va măsura vouă.
Iar dacă s-ar fi întîmplat cîndva fericitului de n-ar fi
venit nimeni la dînsul, nici n-ar fi cerut cineva ceva de la el, atunci pleca
întristat și cu lacrimi se întorcea la casa sa. Și-l întrebau uneori unii,
pentru ce se întristează și se mîhnește? El le răspundea: "Acum smeritul Ioan
n-a cîștigat nimic și nici n-a adus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale".
Iar fericitul Sofronie, prietenul lui, mîngîindu-l, zicea: "Astăzi, cu adevărat
ți se cade, părinte, să te bucuri pentru că oile tale viețuiesc în pace, fără
prigonire și fără gîlceavă, ca îngerii lui Dumnezeu".
Odată ispravnicul bisericii i-a vestit cum că niște fecioare
îmbrăcate bine, stau în mijlocul săracilor și cer milostenie. Deci, l-au întrebat
dacă se cade să dea milostenie acelor fecioare ca și celorlalți săraci. Patriarhul
le-a răspuns, zicînd: "Dacă sînteți robi ai lui Hristos și ascultători ai
smeritului Ioan, să dați așa precum a poruncit Hristos, necăutînd în față,
nici întrebînd de viața celor care iau de la voi. Și să știți că nu dăm din
ale noastre ci din ale lui Hristos; deci, să dăm precum a poruncit El. Iar
dacă socotiți că nu va fi de ajuns averea Bisericii pentru atît de multă milostenie,
eu la puțina voastră credință nu voiesc a fi părtaș. Pentru că cred lui Dumnezeu
că de ar veni în Alexandria săracii din toată lumea ca să ia milostenie de
la noi, averea bisericii tot nu se va împuțina".
Apoi le-a povestit un fapt pentru lepădarea puținei lor credințe:
"Cînd eram în Cipru, zice el, fiind de cincisprezece ani, pe cînd dormeam
într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă și bine îmbrăcată
avînd cunună de măslin pe capul ei. Stînd aproape de patul meu, m-a atins
la piept și, deșteptîndu-mă, am văzut-o pe dînsa nu în somn, ci aievea stînd
înaintea mea. Apoi am întrebat-o pe dînsa, cine este și cum a îndrăznit a
intra la mine, pe cînd eu dormeam. Iar ea căutînd spre mine cu ochi veseli
și cu față luminată, zîmbind, a zis: "Eu sînt fiica cea mare a Marelui Împărat
și cea dintîi între fiicele lui".
Auzind eu acestea, m-am închinat ei. Iar ea a început iarăși
a grăi către mine așa: "Dacă mă vei face prietenă, eu îți voi mijloci un mare
dar de la Împărat și te voi duce înaintea Lui, pentru că nimeni nu are îndrăzneală
la Dînsul mai mult decît mine. Eu L-am pogorît pe Dînsul din cer pe pămînt
și L-am făcut a se îmbrăca în trup omenesc". Acestea zicînd, s-a făcut nevăzută.
Și m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetînd, am zis în mine: "Cu adevărat,
milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădește cununa cea
de măslin de pe capul ei, care este semnul milosteniei și mărturisesc chiar
cuvintele grăite de fecioara aceasta, căci a zis: "Eu am pogorît pe Dumnezeu
din cer pe pămînt și L-am făcut a Se întrupa". Pentru că Ziditorul, văzînd
pe om pierind, a voit să-l izbăvească, nefiind îndemnat de nimic altceva,
decît numai de milostivire. Și plecînd cerurile, S-a pogorît ca să miluiască
zidirea Sa. Deci, mai vîrtos decît toate, se cuvine a avea milostenie către
cei de aproape și a da cît de multă milostenie, dacă voiește cineva să afle
milă de la Dumnezeu".
Astfel grăind în mine, îndată m-am sculat și am mers către
biserică singur, cînd se lumina de ziuă. Și mergînd, am aflat pe cale un sărac
gol, tremurînd de frig; deci m-am dezbrăcat de haină și am dat-o celui sărac,
zicînd în mine: "Acum voi cunoaște de este adevărat ceea ce am văzut sau este
înșelăciune". Și am mers mai departe. Deci, mai înainte pînă a nu ajunge eu
la biserică, m-a întîmpinat un om îmbrăcat cu haine albe și mi-a dat în mînă
o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni și mi-a zis: "Primește aceasta,
prietene".
Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că i-am
luat, căci nu-mi erau de trebuință aceștia și m-am întors vrînd să-i dau înapoi
celui ce mi-i dăduse, dar nu l-am mai văzut. Și căutîndu-l cu dinadinsul,
nu l-am mai aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat,
iar nu înșelăciune. Din acea vreme orice am dat săracului, ispiteam dacă îmi
va da Dumnezeu însutit, precum a zis. Și ispitind de multe ori, am aflat că
așa este; iar mai pe urmă am zis în mine: "Încetează, suflete al meu, de a
mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău".
Mergînd Sfîntul să cerceteze pe bolnavi - pentru că de două
sau de trei ori pe săptămînă cerceta pe cei bolnavi -, l-a întîmpinat pe el
un străin și i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea
șase arginți. Deci, luînd străinul arginții, s-a dus. Și vrînd să ispitească
îndurarea Sfîntului, și-a schimbat hainele și alergînd pe altă cale, iarăși
a întîmpinat pe fericitul Ioan și l-a rugat, zicînd: "Miluiește-mă, stăpîne,
că sînt robit". Iar el iarăși a poruncit slugii sale ca să-i dea șase arginți.
Apoi sluga a zis stăpînului la ureche: "Stăpîne, acesta este
săracul acela care a luat mai înainte șase arginți". Iar patriarhul s-a făcut
ca și cum n-ar fi auzit și a poruncit să-i dea. Străinul, luînd și a doua
oară milostenie, iarăși și-a schimbat hainele sale și a întîmpinat pe patriarhul
pe altă cale, cerșind și a treia oară milostenie de la dînsul. Iar sluga a
zis către patriarh: "Stăpîne, acesta este tot acela care a luat de două ori
cîte șase arginți și acum cere și a treia oară". Atunci fericitul a răspuns
slugii, zicînd: "Dă-i lui doi arginți, ca nu cumva să fie Hristosul meu, Care
mă ispitește pe mine!"
Un negustor oarecare, a cărui bogăție se înecase în mare
și sărăcise foarte mult, ruga pe Sfîntul să-i ajute, fiind în mare sărăcie;
iar Sfîntul i-a dat lui cinci litre de aur. Acela, luînd aurul, a făcut cu
dînsul multă negustorie; apoi, suindu-se într-o corabie, a plecat spre alte
cetăți. Dar, pornindu-se furtună pe mare, i s-a înecat corabia a doua oară
și numai singur a scăpat cu viață.
Și a venit iarăși la Sfîntul Ioan, vestindu-l despre ceea
ce i s-a întîmplat. Iar Sfîntul a zis către dînsul: "Ai avut tu și alt aur
strîns cu nedreptate și l-ai amestecat cu aurul Bisericii care ți l-am dat
eu; pentru aceea ai pierdut și pe unul și pe altul". Și iarăși i-a dat aur
îndoit, ca la zece litre. Dar și a treia oară a pătimit aceeași rea întîmplare
negustorul acela, căci toată marfa lui s-a înecat în mare și acum nu mai îndrăznea
să se arate patriarhului, ci șezînd în casa sa se tînguia, presărîndu-și capul
său cu cenușă, voind să se piardă singur pe sine.
Înștiințîndu-se despre aceasta Sfîntul Ioan, a chemat pe
negustorul acela și a zis către dînsul: "Pentru ce slăbești în curaj? Nădăjduiește
spre Dumnezeu și nu te va lăsa pe tine; și mi se pare că pentru aceea ți s-a
întîmplat aceasta, de vreme ce corabia ai cîștigat-o cu nedreptate". Acestea
zicînd, a poruncit să-i dea o corabie a Bisericii plină de grîu, apoi l-a
eliberat pe el. Iar negustorul, luînd corabia cu grîu, cea dată lui, a pornit
pe mare și deodată s-a ridicat vînt puternic ce ducea corabia spre altă țară.
Negustorul, văzînd în vedenie pe făcătorul său de bine, Sfîntul Ioan cel Milostiv,
Patriarhul Alexandriei, stînd la cîrmă și îndreptînd corabia, avea mare nădejde
căci, cu rugăciunile lui, va ieși la bun sfîrșit călătoria sa.
Mergînd douăzeci de zile și douăzeci de nopți, a sosit la
țărm în Britania. Atunci era în țara aceea foamete mare, dar înștiințîndu-se
poporul că a venit în cetatea lor o corabie cu grîu, s-a bucurat foarte mult
și a început a cumpăra. Deci, negustorul acela a început a vinde grîul cu
preț, luînd pentru jumătate aur și pentru jumătate plumb curat; și, întorcîndu-se,
a venit la Decapoli, unde voia să vîndă plumbul, dar pe care l-a găsit prefăcut
în aur. Și așa, îmbogățindu-se, s-a întors cu bucurie în Alexandria, spunînd
tuturor acea minune ce se făcuse, din mila și cu rugăciunile Sfîntului Ioan.
Sfîntul mergînd odată la biserică, s-a apropiat de dînsul
un bărbat cinstit și de bun neam, căruia îi furaseră tîlharii toată averea
și era într-o mare sărăcie. Deci patriarhul, milostivindu-se spre acel om
cinstit și slăvit, care deodată a ajuns sărac dintr-atîta bogăție, a spus
slugii sale la ureche, ca să zică iconomilor Bisericii să dea omului aceluia
cincisprezece litre de aur. Văzînd iconomii că este aur puțin în vistieria
bisericii, n-au ascultat porunca patriarhului și au dat omului aceluia numai
cinci litre, iar cele zece le-au oprit.
Întorcîndu-se patriarhul de la biserică la casa sa, s-a apropiat
de dînsul o doamnă foarte bogată și slăvită și a dat în mîna lui o hîrtie
în care scria că dăruiește bisericii cinci sute de litre de aur. Luînd patriarhul
hîrtia și citind-o, a cunoscut prin darul Duhului Sfînt care era într-însul,
cum că femeia aceea n-a dat tot cît pusese în mintea sa ca să dea - căci așa
a vrut Dumnezeu -, fiindcă nici iconomii n-au dat omului celui sărac cît poruncise
să-i dea, adică cincisprezece litre.
Venind Sfîntul în casă, a chemat pe iconomi și i-a întrebat:
"Cît ați dat omului celui prădat de tîlhari?" Iar ei au mințit, spunînd: "Cincisprezece
litre, precum ai poruncit, stăpîne". Însă Sfîntul, dînd pe față minciuna,
scumpetea și neascultarea lor, a zis către dînșii: "De la voi să ceară Dumnezeu
o mie de litre de aur, pentru că această doamnă binecredincioasă a vrut să
ne dea o mie cinci sute de litre de aur. Dar de vreme ce voi, neascultîndu-mă
pe mine, ați oprit zece litre, pentru aceea a sfătuit Dumnezeu pe această
femeie ca să oprească o mie de litre. Iar dacă nu mă credeți pe mine, singuri
veți cunoaște cu dinadinsul. Apoi îndată a chemat pe acea cinstită doamnă
și a întrebat-o înaintea iconomilor, zicînd: "Spune-ne nouă, doamnă, cît aur
ai gîndit să aduci, din dragostea ta cea către Dumnezeu!"
Femeia, văzînd că hotărîrea ei nu s-a tăinuit de către Sfîntul,
a zis: "Cu adevărat, stăpîne, mai înainte cu cîteva zile am scris pe hîrtie
ca să dau în sfintele tale mîini o mie cinci sute de litre de aur. Iar a doua
zi am desfăcut hîrtia și am aflat, nu știu cum, că era ștearsă mia și numai
cinci sute rămăseseră. Deci am gîndit în mine că Domnul nu binevoiește ca
să dau mai mult aur în mîinile sfinției tale, decît numai cinci sute de litre,
și așa am făcut". Acestea auzind iconomii s-au temut foarte și s-au rușinat.
Apoi, căzînd la picioarele sfîntului, își cereau iertare.
Odată, din cauza năvălirii celor de alt neam, s-a strîns
mulțime mare de popor în Alexandria și s-a făcut foamete mare. Iar Sfîntul
Ioan, hrănind mulțime de popor, a cheltuit toată averea bisericii și încă
a rămas dator cu o mie de litre de aur. Acolo era un cleric care luase a doua
femeie, după moartea celei dintîi. Și, neputînd a se învrednici de o mai mare
treaptă, a scris către patriarhul astfel: "Am mult grîu pe care voiesc a-l
da lui Hristos prin mîinile tale și încă mai făgăduiesc și o sută cincizeci
de litre de aur, numai fă-mă diacon". Iar Sfîntul, chemîndu-l, l-a certat
pentru precupeția celor sfinte, zicînd: "Cunoaște-ți păcatul tău și teme-te
de pedeapsa lui Gheezi, căci Dumnezeu este puternic ca și fără grîul și aurul
tău să ne hrănească în vreme de foamete". Astfel grăind Sfîntul către cleric,
a venit un vestitor, spunîndu-i că au sosit din Sicilia două corăbii bisericești
cu mult grîu. Auzind patriarhul, a căzut în genunchi mulțumind lui Dumnezeu,
care nu lasă pe cei ce nădăjduiesc spre Dînsul.
Acum să vorbim ceva și despre blîndețea, smerenia și bunătatea
Sfîntului Ioan.
Doi clerici au fost certați pînă la o vreme, pentru o oarecare
greșeală. Deci unul dintre dînșii, smerindu-se, s-a căit iar celălalt mai
mult s-a răzvrătit și mîniindu-se asupra patriarhului, mai multă răutate făcea.
Iar patriarhul auzind aceasta, a vrut să-l cheme la sine, să-l îmblînzească
și să-l învețe cu cuvinte bune ca să înceteze cu răutatea sa. Însă a uitat
a face aceasta, așa voind Dumnezeu, ca să se arate mai mult smerenia Sfîntului
spre folosul tuturor.
Odată, săvîrșind în biserică într-o zi însemnată jertfa cea
fără de sînge, și-a adus aminte de clericul acela care era mîniat asupra lui.
Apoi și-a adus aminte și de cuvintele lui Hristos scrise în Evanghelie: "Dacă
vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău
are ceva asupra ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului și du-te mai întîi
de te împacă cu fratele tău". Deci, depărtîndu-se puțin de la altar, a chemat
pe clericul acela și a căzut la picioarele lui, cerînd iertare de la dînsul.
Atunci s-a spăimîntat clericul văzînd smerenia patriarhului său și a căzut
și el la picioarele Sfîntului, cu plîngere cerînd iertare. Astfel împăcîndu-se
Sfîntul Ioan cu clericul său, s-a întors la altar și cu îndrăzneală a săvîrșit
dumnezeiasca jertfă, zicînd: "Iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi
iertăm greșiților noștri". Iar clericul acela îndreptîndu-se, a viețuit cu
plăcere de Dumnezeu și după aceasta s-a învrednicit de treapta preoțească.
Apoi Sfîntul Ioan a mai arătat și alt chip de blîndețe.
Un nepot al lui cu numele Gheorghe, a fost defăimat de unul
din locuitorii Alexandriei, cu cuvinte urîte și de ocară. Deci, Gheorghe venind
la fericitul Ioan, unchiul său, se jeluia asupra omului care-l ocărîse pe
el. Iar patriarhul, văzînd pe nepotul său foarte tulburat și voind să îmblînzească
mînia lui și să-l mîngîie, ca și cum s-ar fi mîniat asupra celui ce-l ocărîse,
a zis: "Dar cum a îndrăznit acel om de neam prost a ocărî pe iubitul meu nepot?
Bine este cuvîntat Dumnezeu că mă voi răzbuna asupra defăimătorului aceluia
și-i voi face un lucru ca acela încît se va mira toată Alexandria". Cu aceste
cuvinte, mîngîindu-se puțin Gheorghe, s-a mai liniștit și a mai încetat din
plîns.
După aceasta, Ioan cel cu adevărat blînd și smerit cu inima,
a început a grăi către Gheorghe astfel: "Iubite fiule, dacă voiești a te numi
nepot al meu, apoi fii gata a răbda nu numai defăimări ci și răni, și a le
ierta toate pentru Dumnezeu. Dacă voiești să te arăți de bun neam, apoi nu
din sînge ci din faptele cele bune caută neamul cel bun; pentru că acela este
de neam bun care nu se împodobește cu slava strămoșilor ci cu faptele cele
bune și cu viață plăcută lui Dumnezeu. Acestea și mai multe ca acestea grăind
Sfîntul Ioan către nepotul său, a chemat pe ispravnic și i-a poruncit să nu
ia bir bisericesc de la omul care-l ocărîse pe Gheorghe, nepotul său, bir
ce era dator a-l da în fiecare an, ci să-l lase liber. Astfel a făcut Sfîntul
Ioan omului aceluia, precum a făgăduit, adică lucrul de care s-a mirat toată
Alexandria, cum spusese el. Pentru că în loc de răzbunare și de pedeapsă,
a arătat facere de bine către dînsul.
Fericitul Ioan, vrînd ca totdeauna să aibă pomenirea morții
înaintea sa, a poruncit să i se zidească un mormînt, însă nu desăvîrșit. Apoi
a poruncit meșterilor ca în toate zilele de praznice mari să vină la dînsul
și înaintea tuturor să-i zică cu mare glas: "Stăpîne, mormîntul pînă acum
nu s-a săvîrșit; deci poruncește ca să-l săvîrșim, căci moartea vine ca furul
și nu știi în ce ceas va sosi". Astfel își punea Sfîntul Ioan înaintea sa
pomenirea morții și totdeauna se pregătea pentru moarte.
Într-una din zile a venit un boier bogat la Sfîntul și văzînd
așternutul lui învelit cu un acoperămînt sărac, mergînd la casa sa, i-a trimis
o plapumă al cărei preț era de treizeci și șase de galbeni și a rugat pe Sfîntul
să se acopere cu acea plapumă. Patriarhul, nevrînd ca să necăjească pe acel
boier, pentru rugămintea lui, a primit plapuma și numai într-o noapte s-a
acoperit cu ea. Apoi își zise:
"Amar ție, ticăloase Ioane, că te acoperi cu plapumă de mult
preț, iar săracii, frații lui Hristos, pier de ger. Cîți sînt care înnoptează
fără acoperămînt în vînt și în frig și abia au cîte o rogojină sau cîte o
mică zdreanță? Cîți sînt care se culcă goi pe gunoaie și tremură de frig,
apoi fiind flămînzi, nu dorm toată noaptea și mor de frig? Vai mie, cîți săraci
sînt care doresc ca Lazăr să se sature din fărîmiturile ce cad din masa mea!
Vai mie, cîți străini și nevoiași sînt în cetatea aceasta care nu au unde
să-și plece capul, ci afară stau toată noaptea și pătimind, mulțumesc pentru
toate Stăpînului Hristos! Iar tu, Ioane, vrînd să dobîndești odihna cea veșnică,
petreci în răsfățare și toate le ai după plăcere! Viețuiești în casă frumoasă,
porți haine moi, bei vin, mănînci pește ales și, pe lîngă acestea toate, te-ai
acoperit cu plapumă de mult preț. Ce mai nădăjduiești în veacul ce va să fie?
Cu adevărat îți zic, ticăloase Ioane, nu vei dobîndi împărăția cea veșnică,
ci vei auzi ca bogatul acela, ai primit binele în viața ta, iar cei săraci
au primit cele rele. Binecuvîntat să fie Dumnezeu, că în celelalte nopți smeritul
Ioan nu se va mai acoperi cu această plapumă, ci săracii și nevoiașii se vor
îndestula cu prețul ei".
Făcîndu-se ziuă, îndată a trimis plapuma la tîrg să o vîndă,
ca astfel, cu prețul ei să cumpere haine săracilor. Iar cînd era să vîndă
plapuma s-a întîmplat de a trecut pe acolo chiar boierul care dăruise acea
plapumă fericitului Ioan. Și văzînd că se vinde, a cumpărat-o el și iarăși
a trimis-o lui Ioan, rugîndu-l s-o țină pentru trebuința sa. Sfîntul, luînd-o
iarăși, a trimis-o ca s-o vîndă. Dar boierul văzînd-o, din nou a cumpărat-o
și a trimis-o lui Ioan, rugîndu-l să se acopere cu ea. Ioan a trimis-o pentru
a treia oară ca să fie vîndută dar boierul, și de astădată cumpărînd-o, a
trimis-o iarăși lui Ioan. După acestea Sfîntul Ioan a trimis la boierul acela,
zicînd: "Vom vedea cine din noi se va supăra mai întîi, eu vînzînd-o, sau
tu cumpărînd-o și iarăși dîndu-mi-o". În felul acesta Sfîntul Ioan a luat
mult aur de la acel boier pentru folosul săracilor.
Fericitul acesta știa să înduplece și pe cei avari spre milostenie
și pe cei iubitori de argint să-i întoarcă spre iubirea de săraci. Căci știind
un episcop cu numele Troil, foarte iubitor de argint, l-a luat odată împreună
cu sine la bolniță (spital) ca să cerceteze pe cei săraci și bolnavi. Cunoscînd
Sfîntul că Troil are la sine aur, a zis către dînsul: "Părinte Troile, acum
este rîndul tău să mîngîi pe acești frați săraci, dîndu-le milostenie". Iar
Troil, deși nu voia în sine, totuși de rușine, ca să nu se arate avar, a dat
tuturor milostenie, începînd de la cel dintîi pînă la cel mai de pe urmă și
a deșertat treizeci de litre de aur. Iar după aceasta s-a căit și s-a necăjit
pentru că împărțise săracilor atîta aur.
Venind acasă s-a culcat pe pat, bolnav și foarte mîhnit pentru
aurul dat. Iar Sfîntul Ioan a trimis după dînsul, chemîndu-l la masă, dar
fiind supărat n-a mers, vestind pe Sfîntul Ioan că este bolnav. Ioan, cunoscînd
pricina bolii sale - căci se îmbolnăvise pentru aur -, a luat cu sine treizeci
de litre de aur și a mers ca să cerceteze pe Troil. Venind la dînsul, i-a
zis: "Iată, ți-am adus aurul pe care în spital l-am luat împrumut de la tine.
Deci ia-l și scrie-mi cu mîna ta, ca să am eu de la Domnul acea plată, care
era să fie a ta pentru aurul ce l-ai împărțit". Iar Troil, văzînd aurul s-a
bucurat și luîndu-l, îndată s-a făcut sănătos, și, șezînd a scris astfel:
"Dumnezeule milostive, dă plată stăpînului meu Ioan, Patriarhul Alexandriei,
pentru treizeci de litre de aur pe care l-am împărțit săracilor, pentru că
el mi i-a înapoiat".
Această scrisoare a lui Troil primind-o Sfîntul Ioan, l-a
luat și pe el cu sine la masă și l-a ospătat, iar în inima sa se ruga în taină
către Dumnezeu pentru el, ca să-i schimbe acea iubire de argint. În noaptea
viitoare, Troil a văzut în vedenie o curte foarte frumoasă a cărei podoabă
era negrăită, iar deasupra ușilor era scris astfel, cu litere de aur: "Locașul
și odihna cea veșnică a lui Troil episcopul". Și s-a bucurat Troil de casele
frumoase ce i se pregătiseră.
Dar îndată s-a arătat un bărbat înfricoșat, ca și cum ar
fi fost un postelnic împărătesc, și a zis către slugi: "Domnul a toată lumea
a poruncit să ștergeți acea scrisoare de deasupra"; și îndată slugile au șters-o.
Și cel care s-a arătat, a zis iarăși către slugi: "Scrieți astfel: Locașul
și odihna cea veșnică este a lui Ioan, Arhiepiscopul Alexandriei, pe care
și-a cumpărat-o cu treizeci de litre de aur". Și deșteptîndu-se Troil din
somn, s-a umplut de frică și a plîns că și-a pierdut casa aceea din cer, mustrîndu-se
pe sine pentru iubirea de aur. Apoi, sculîndu-se, a alergat la fericitul Ioan
și i-a vestit ceea ce văzuse. Iar fericitul Ioan l-a învățat cu multe cuvinte
folositoare și din acel timp s-a îndreptat Troil și s-a făcut milostiv către
toți și iubitor de săraci.
Odată fericitul Ioan a pierdut multă avere prin întîmplarea
aceasta: Niște corăbii bisericești, fiind încărcate cu produse, cînd erau
pe marea Adriatică s-a ridicat furtună mare și toată bogăția ce era în corăbii
s-a înecat. Așa a voit Dumnezeu, ca încercarea credinței Sfîntului Ioan să
fie mult mai strălucită decît aurul cel pieritor. Numărul corăbiilor era de
treisprezece, iar prețul produselor era de trei mii și trei sute de litre
de aur. Sfîntul Ioan, pierzînd atîta avere cu care ar fi putut hrăni multă
vreme pe săraci, a răbdat cu mulțumire, zicînd adeseori cuvintele lui Iov:
Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvîntat.
Au venit la dînsul atunci mulți din cetățenii cei mai cinstiți
vrînd să-l mîngîie în necaz. Iar el le-a răspuns: "Eu sînt pricina pierderii
averii bisericești, că de nu m-aș fi înălțat cu mintea că dau multă milostenie,
nu s-ar fi întîmplat înecarea bogăției. Eu m-am mîndrit cînd am dat milostenie.
Deci, vrînd Dumnezeu să mă smerească, a trimis asupra mea sărăcia aceasta,
pentru că sărăcia smerește pe om. Acum și eu singur petrec în sărăcie și încă
și altora sînt pricinuitor de lipsă, căci vor răbda foamete toți aceia care
primeau hrană de la mine. Însă Domnul, nu pentru mine, ci pentru ei, nu-i
va lăsa și le va da cele de trebuință". Astfel cei ce veniseră să mîngîie
pe Ioan, au fost mîngîiați de dînsul auzind cuvinte de folos. Domnul a întors
apoi sfîntului averile îndoite, iar Ioan mai multă milostenie dădea săracilor,
fiind foarte milostiv către cei ce aveau nevoie.
Odinioară, Ioan, mergînd la biserica Sfinților Chir și Ioan,
a alergat la dînsul o văduvă săracă, vestindu-i despre o strîmbătate ce pătimise
din partea ginerelui său, cerînd ajutor de la sfîntul patriarh. Iar cei ce
mergeau după Sfîntul au zis: "Stăpîne, după ce te vei întoarce acasă, atunci
vei asculta rugămintea acestei văduve". Sfîntul a răspuns: "Dar cum mă va
asculta pe mine Dumnezeu, dacă eu nu o voi asculta pe dînsa?" Deci, n-a pășit
din loc pînă cînd n-a ascultat pe văduvă și a izbăvit-o de strîmbătate.
Un tînăr oarecare, după moartea părinților lui, se afla în
mare sărăcie. Sfîntul Ioan, înștiințîndu-se despre dînsul, a întrebat pe cei
ce știau, cum a sărăcit, căci auzise că părinții lui fuseseră bogați. Deci,
niște bărbați iubitori de Dumnezeu i-au spus cum că, părinții acestui copil
erau foarte milostivi și toată averea lor au împărțit-o săracilor, iar fiului
lor i-au lăsat numai zece litre de aur.
Murind mai întîi mama copilului, după aceea, apropiindu-se
și sfîrșitul tatălui său, a chemat pe fiul și i-a pus înaintea lui cele zece
litre de aur și chipul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Apoi a zis: "Iubite fiule, iată, din toată averea noastră
au rămas numai zece litre de aur, iar pe cealaltă toată am pus-o în mîinile
lui Hristos. Deci acum, spune-mi ce voiești ca să-ți las? Aurul acesta sau
pe Stăpîna noastră Născătoarea de Dumnezeu, ca hrănitoare a ta?" Copilul,
trecînd cu vederea aurul, a luat icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu,
iar aurul a poruncit să-l dea săracilor. Astfel a dat săracilor cea mai de
pe urmă avere a sa și, murind tatăl său, a rămas copilul sărac cu desăvîrșire.
Însă mergea în toate zilele și nopțile la cîntare și la rugăciune în biserica
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Acestea auzind Cuviosul Ioan, s-a minunat de fapta cea bună
și de înțelepciunea acestui copil și l-a iubit din tot sufletul. Și de atunci,
ca un adevărat părinte al celor săraci, avea mare purtare de grijă pentru
acest copil, gîndindu-se ce milă să-i arate. Apoi a chemat pe iconomul său
în taină și a zis către dînsul: "Voiesc să-ți spun un lucru, dar vezi să nu
spui nimănui". Iar iconomul a făgăduit că va păzi taina ce-i va spune. Și
a zis patriarhul: "Mergi și ia o hîrtie, apoi scrie pe ea o diată ca din partea
unui oarecare om cu numele Teopempt și spune că eu aș fi rudenie de aproape
cu acel copil sărac. După aceea, mergi și spune tînărului aceluia astfel:
Oare nu știi, frate, că ești rudă cu patriarhul? Drept aceea nu ți se cade
să pătimești așa în sărăcie. Apoi arată-i și scrisoarea, să-i spui: Dacă tu,
fiule, te rușinezi a te arăta patriarhului, cum că-i ești rudă, eu îi voi
vorbi despre tine".
Mergînd iconomul, a făcut după porunca patriarhului. A scris
pe o hîrtie veche scrisoarea și, chemînd pe copil, i-a arătat-o ca și cum
ar fi fost acea scrisoare a tatălui său, în care se dovedea că este rudenie
cu patriarhul. Iar copilul, citind scrisoarea, s-a bucurat, dar se rușina
pentru că era foarte sărac și îmbrăcat în haine proaste. Deci a rugat pe iconom
să vorbească patriarhului despre dînsul. Mergînd iconomul la Sfîntul, l-a
vestit; și a zis Sfîntul: "Spune copilului că așa zice patriarhul: Mi-aduc
aminte cum că moșul meu avea un fiu, dar la față nu-l cunosc, și bine vei
face de-l vei aduce pe el la mine și să aduci și scrisoarea împreună cu tine".
Mergînd iconomul, a adus pe copil, care a arătat Cuviosului scrisoarea. Iar
el a îmbrățișat pe tînăr cu dragoste și a zis: "Bine ai venit, fiul moșului
meu". Și i-a dat lui avere multă, apoi i-a cumpărat casă și i-a dat toate
cele de trebuință. După aceea l-a însoțit cu o fecioară de bun neam, sîrguindu-se
a-l face bogat, cinstit și slăvit, pentru ca să se împlinească cele zise în
psalmi: N-am văzut pe cel drept părăsit, nici neamul lui cerînd pîine.
Sfîntul Ioan era și către cei bolnavi foarte milostiv, căci
adeseori le slujea el singur și ședea lîngă cei ce răposau, ajutîndu-le cu
rugăciunile sale la ieșirea sufletului. Adeseori singur săvîrșea dumnezeiasca
Liturghie pentru cei răposați, zicînd că dumnezeiasca Liturghie care se săvîrșește
pentru cei răposați, foarte mult ajută sufletelor. Apoi spunea un fapt ce
s-a întîmplat mai înainte în Cipru, în acest chip:
"A fost un om din Cipru robit în Persia și ținut în grele
legături; pentru care s-a vestit părinților lui care viețuiau în Cipru cum
că a murit. Ei, plîngînd după dînsul ca după un mort, au început a face pomenire
de trei ori pe an, aducînd daruri la biserică pentru sufletul lui la săvîrșirea
dumnezeieștii slujbe. Trecînd patru ani, fiul lor a scăpat din legături și
din robie și a venit acasă. Văzîndu-l părinții, s-au spăimîntat ca și cum
ar fi înviat din morți. Ei se bucurau de scăparea lui și îi spuneau că de
trei ori pe an au făcut pomenire pentru el.
Apoi i-a întrebat fiul lor în ce zi îi făceau pomenire? Iar
ei au răspuns că în ziua dumnezeieștii Arătări (adică Botezul Domnului), la
Paști și la Cincizecime (Rusalii). Iar el, auzind aceasta, și-a adus aminte
și spunea că "în acele zile venea la mine în temniță un bărbat cinstit cu
o făclie; atunci cădeau legăturile de la picioarele mele și eram slobod; iar
în celelalte zile iarăși eram ținut în legături".
Fericitul Ioan avea multă grijă, să nu osîndească pe nimeni
pentru nici un fel de greșeli, și mai ales pe călugări, de vreme ce a greșit
odată în aceasta și de atunci niciodată nu osîndea pe călugări. Căci i s-a
întîmplat lucrul acesta.
Un călugăr tînăr a umblat prin Alexandria cîteva zile împreună
cu o fecioară tînără și foarte frumoasă. Unii, văzînd aceasta, s-au scandalizat,
crezînd că pentru păcat umblă cu dînsa. Deci, au spus aceasta Sfîntului Ioan
Patriarhul, care îndată a poruncit să-i prindă pe amîndoi și, bătîndu-i, să-i
închidă deosebit în temniță. Dar în noaptea următoare, călugărul acela s-a
arătat patriarhului în vis, arătîndu-i spatele său foarte rănit din bătaia
cea fără de milă și a zis către dînsul: "Oare plăcută îți este ție fapta aceasta,
stăpîne? Oare așa ai învățat de la Apostoli a paște turma lui Hristos? Să
mă crezi căci, ca un om, te-ai înșelat". Acestea zicîndu-le, s-a dus de la
dînsul.
Patriarhul, deșteptîndu-se din somn, se gîndea la ceea ce
văzuse și cunoscîndu-și greșeala sa, ședea pe pat necăjit și mîhnit. Apoi,
făcîndu-se ziuă, a poruncit să aducă pe monahul acela, vrînd să vadă dacă
este asemenea celui ce i s-a arătat în vedenie. Deci, a venit monahul cu mare
nevoie, căci nu putea să se miște de mulțimea rănilor. Iar cînd l-a văzut
patriarhul a rămas încremenit, neputînd a răspunde vreun cuvînt; ci după vreun
ceas, venindu-și în sine, a rugat pe monah să-și dezbrace haina sa și să-i
arate spatele ca să vadă dacă este așa rănit precum îl văzuse în vis; și abia
plecîndu-se monahul rugăminții, a început a se dezbrăca de haina sa. Pe cînd
se dezbrăca, i s-au descoperit fără voie, părțile trupului cele ascunse și
l-au văzut toți că este famen, dar de vreme ce era tînăr, nu putea nimeni
să-l cunoască pe el.
Văzînd patriarhul trupul lui zdrobit de răni, i-a părut foarte
rău de aceasta și, trimițînd la cei ce pîrîseră pe monah, i-a depărtat pe
ei de la biserică trei ani. Apoi de la monah își cerea iertare, zicînd: "Iartă-mă,
frate, de vreme ce din neștiință am făcut aceasta și am greșit lui Dumnezeu
și ție. Însă nu ți se cădea nici ție să umbli împreună cu fecioara prin cetate
fără sfială, ca să nu se smintească mirenii, căci porți chipul monahicesc".
Atunci monahul a început a grăi cu multă smerenie: "Să mă
crezi, stăpîne, că nu mint, ci adevărul îți spun. Mai înainte de această întîmplare,
fiind eu în Gaza și mergînd să mă închin mormîntului Sfinților Mucenici Chir
și Ioan, m-a întîmpinat această femeie într-o seară și, căzînd la picioarele
mele, m-a rugat cu lacrimi ca să n-o opresc a merge împreună cu mine; iar
eu, lepădîndu-mă de ea, am fugit. Însă ea, mergînd în urma mea, zicea: "Te
jur pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit să mîntuiască pe cei păcătoși
și are să judece viii și morții, nu mă lăsa pe mine!"
Auzind eu acestea, am zis către dînsa: "Pentru ce mă juri
așa, fecioară?" Iar ea a răspuns: "Eu sînt evreică și doresc să las credința
părintească cea greșită și să fiu creștină. Deci te rog, părinte, nu mă lăsa
pe mine, ci mîntuiește-mi sufletul, care voiește să creadă în Hristos". Acestea
auzindu-le, m-am temut de judecata lui Dumnezeu și, luînd-o pe dînsa împreună
cu mine, am învățat-o sfînta credință. Apoi, venind la mormîntul Sfinților
Mucenici, am botezat-o pe ea în biserică; și umblu cu dînsa întru nevinovăția
inimii, pînă cînd o voi duce într-o mînăstire de fecioare.
Patriarhul, auzind acestea, a oftat și a zis: "Cîți robi
ascunși are Dumnezeu și pe care noi păcătoșii nu îi știm". Apoi a spus înaintea
tuturor vedenia ce a avut pentru dînsul, noaptea, în vis. Și luînd o sută
de galbeni, i-a dat monahului aceluia. Iar el n-a vrut să ia nici unul, zicînd:
"Monahul care crede că Dumnezeu are purtare de grijă pentru dînsul, aceluia
nu-i trebuie aur; iar cel ce iubește aurul, acela nu crede că este Dumnezeu".
Acestea zicînd, s-a închinat patriarhului și s-a dus.
De atunci, fericitul Ioan a început mai mult a cinsti pe
călugări, și pe cei buni și pe cei ce i se păreau a fi răi. Apoi a zidit o
mînăstire a monahilor celor străini și mai cu dinadinsul se îngrijea ca să
nu osîndească pe cineva. El, ca un păstor bun, își îngrijea oile sale ca să
nu îndrăznească a osîndi pe nimeni, deși cu adevărat ar fi greșit; ci fiecare
să-și vadă de păcatele sale, iar nu pe cele străine.
Iar cînd s-a întîmplat în Alexandria de a fugit un tînăr
cu o călugăriță la Constantinopol și toți îl ocărau zicînd că a pierdut două
suflete, și pe al său și pe al monahiei aceleia, și că a făcut sminteală tuturor,
pentru că este scris: Vai aceluia prin care vine sminteala! Atunci
Sfîntul Ioan zicea către dînșii: "O, fiilor, încetați de a osîndi, pentru
că și voi sînteți vinovați de două păcate. Păcatul cel dintîi este că ați
călcat porunca lui Dumnezeu, osîndind pe cel ce a greșit, căci scris este:
Mai înainte de vreme nu judecați. Iar al doilea, că clevetiți asupra
fratelui, neștiind dacă el greșește pînă astăzi sau că acum s-a pocăit". Apoi
le spunea lor faptul acesta, zicînd:
În cetatea Tirului, umblînd un călugăr pe o uliță, l-a văzut
o desfrînată, care era în cetatea aceea cunoscută de toți, cu numele Porfiria,
și a început a striga în urma monahului: "Miluiește-mă, părinte, precum și
Hristos a miluit pe păcătoasa!" Iar el, nesocotind rușinea oamenilor, a zis
către dînsa: "Urmează-mi!" Și, luînd-o pe ea de mînă, a scos-o afară din cetate,
în văzul tuturor; apoi îndată a străbătut vestea prin toată cetatea că un
monah a luat pe Porfiria desfrînata de soție. El însă a dus-o pe dînsa la
o mînăstire de femei. Pe cînd mergea, Porfiria a găsit un copil lepădat în
cale, pe care l-a luat ca să-l crească, ca pe un fiu. Iar după cîtăva vreme
s-a întîmplat de au mers niște oameni din Tir în acea parte de loc unde era
bătrînul acela și Porfiria. Aceia, văzînd-o pe dînsa că are copil, au zis
către dînsa în batjocură: "Frumos copil ai născut, Porfirio!" Apoi, întorcîndu-se,
au vestit pretutindeni: "Porfiria a născut un prunc cu acel călugăr, și noi
l-am văzut cu ochii, că semăna cu călugărul".
Iar cînd bătrînul a văzut sfîrșitul său mai înainte și ducerea
sa către Domnul, a zis către Pelaghia - pentru că așa a numit-o cînd a îmbrăcat-o
în chipul călugăresc: "Să mergem în Tir, pentru că am o trebuință acolo și
voiesc să mergi și tu împreună cu mine". Iar ea, ascultîndu-l, a mers cu dînsul
și au venit în cetate, ducînd împreună cu ea și copilul care era acum de șapte
ani.
Cînd au intrat în cetate, bătrînul s-a îmbolnăvit și au venit
mulți cetățeni ca să-l cerceteze pe el. Și bătrînul a zis către dînșii: "Aduceți-mi
o cădelniță cu foc". Și i-au adus. Iar el a turnat cărbunii cei aprinși din
cădelniță în sînul său și i-a ținut pînă s-au stins de tot și s-au răcit;
însă cărbunii n-au ars, nici trupul, nici hainele lui. Apoi bătrînul a zis:
"Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce a ferit odinioară rugul cel nears de
foc; El îmi este martor că precum acești cărbuni aprinși n-au ars trupul meu,
nici focul nu s-a atins de hainele mele, așa și eu n-am cunoscut păcat trupesc
de cînd m-am născut". Zicînd acestea și-a dat sufletul său Domnului. Toți
văzînd aceasta s-au mirat și au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce are pe robii
Săi ascunși.
Această povestire spunînd Sfîntul oamenilor, îi învăța pe
dînșii, zicînd: "De aceea, frații mei și fiii mei, nu fiți grabnici spre a
osîndi; pentru că de multe ori vedem păcatul celui ce greșește, iar pocăința
lui, care o face în taină, nu o știm".
Astfel învățînd păstorul cel bun oile sale cele cuvîntătoare
și îndreptînd bine Biserica lui Hristos, s-au sculat perșii asupra țării aceleia.
Iar el a plecat cu corabia la Constantinopol, căci a ascultat pe Cel ce a
zis: Cînd vă vor izgoni pe voi dintr-o cetate, fugiți în alta. Iar
după ce a pornit din Alexandria, s-a îmbolnăvit pe cale și i s-a arătat un
bărbat ținînd în mîini un sceptru de aur și zicînd către dînsul: "Împăratul
împăraților te cheamă la Sine". Din aceasta Sfîntul a cunoscut că i s-a apropiat
sfîrșitul.
Apoi sosind în Cipru, care era patria lui, n-a putut să meargă
mai departe, ci intrînd în cetatea sa, Amatunda, a adormit în pace. Iar mai
înainte de a muri a zis: "Mulțumescu-Ți Ție, Doamne Dumnezeul meu, că m-ai
învrednicit pe mine a-Ți sluji Ție și, că din bunătățile lumii acesteia, nimic
nu mi-am oprit decît a treia parte dintr-un argint, dar și aceea poruncesc
să fie dată săracilor. Iar cînd am fost ales episcop al Alexandriei, am aflat
la episcopia mea aproape opt mii de litre de aur și, din dragostea iubitorilor
de Dumnezeu, am adunat mai mult de zece mii de litre de aur, pe care toate
le-am dat lui Hristos, Căruia și sufletul meu I-l dau acum".
Atunci patriarhul a fost îngropat în cetatea patriei sale,
în casa lui Tihon, făcătorul de minuni, între trupurile a doi episcopi care
erau îngropați acolo. Iar cînd au voit să așeze și pe Sfîntul Ioan împreună
cu dînșii, atunci acele sfinte trupuri mișcîndu-se, ca și cum ar fi fost vii,
s-au despărțit unul de altul și au făcut loc trupului Sfîntului Ioan în mijlocul
lor. Această minune au văzut-o toți cei ce se întîmplaseră să fie acolo și,
minunîndu-se, au preamărit pe Dumnezeu.
Nu se cuvine a tăinui minunea ce s-a făcut după îngroparea
lui. O femeie, căzînd într-un păcat greu și neputînd a-l mărturisi de rușine
părintelui său duhovnicesc, a venit cu credință la Sfîntul Ioan, care era
încă viu, însă bolnav și aproape de moarte. Și, căzînd la picioarele lui,
cu multe lacrimi striga, zicînd: "O, prea fericite, eu nevrednica am făcut
un păcat mare care nu poate intra în urechile omenești; dar știu că dacă vei
voi, poți a mi-l ierta, pentru că Domnul a zis vouă: Ceea ce veți dezlega
pe pămînt va fi dezlegat și în cer și cărora veți ierta păcatele, se vor ierta
lor.
Atunci fericitul a zis femeii: "Dacă ai venit cu credință,
apoi mărturisește-mi mie păcatul". Femeia răspunse: "Nu pot, stăpîne, a-l
mărturisi, pentru că mă stăpînește o mare rușine!". Iar Sfîntul a zis: "Dacă
te rușinezi a-l mărturisi cu buzele, mergi dar de-l scrie pe o hîrtie și să
o aduci la mine". Însă ea a zis: "Nici aceasta nu o pot face". Sfîntul a zis:
"Scrie-l și pecetluiește-l și dă-mi-l mie". Femeia, scriind păcatul ei, l-a
dat sfîntului, apoi l-a jurat să nu-l despecetluiască, nici ca să citească
acea scrisoare. Sfîntul Ioan, luînd scrisoarea, a cincea zi a răposat. Iar
pentru scrisoarea aceea n-a spus nimănui nimic și femeia pe atunci nu era
în cetate.
Deci, aflînd că a murit patriarhul și l-au îngropat, suspina,
pentru că socotea cum că după moartea Sfîntului, luînd alții scrisoarea, au
aflat păcatul ei. Deci, venind la mormîntul Sfîntului, ca și către un om viu
striga, zicînd: "Omule al lui Dumnezeu, ție însuți n-am îndrăznit a-mi mărturisi
păcatul și acum iată că este vădit tuturor. O, mai bine era dacă nu ți-aș
fi dat hîrtia aceea cu păcatele mele. Vai mie, ticăloasa, că, vrînd a fugi
de rușine, la mai mare rușine am ajuns, căci sînt tuturor batjocură și în
loc de tămăduire, am luat rană cumplită. Dar nu mă voi depărta de la mormîntul
tău, plăcutule al lui Dumnezeu, pînă ce nu-mi vei spune unde ai pus scrisoarea
mea, pentru că știu că n-ai murit, ci și acum ești viu".
Așa strigînd, a rămas la mormîntul Sfîntului trei zile, iar
în a treia noapte a ieșit aievea Sfîntul Ioan din mormîntul său împreună cu
cei doi episcopi care zăceau împreună cu dînsul, și a zis către cea care plîngea:
"O, femeie, pentru ce nu ne dai nouă odihnă; ci și hainele noastre le uzi
cu lacrimi". Astfel zicînd, i-a dat hîrtia pecetluită și i-a spus: "Primește
scrisoarea ta și dezleag-o". Apoi iarăși s-au întors la locurile lor. Iar
femeia, ținînd hîrtia, a văzut pecetea ei întreagă și, dezlegînd-o, a aflat
scrisoarea ei ștearsă, iar în locul acela era scris astfel: "Pentru Ioan,
robul Meu, s-a șters păcatul tău".
Atunci s-a bucurat acea femeie foarte mult, primind prin
minune iertarea păcatelor. Apoi s-a întors la casa ei, lăudînd și binecuvîntînd
pe Dumnezeu și mărind pe plăcutul Său, Sfîntul Ioan cel Milostiv. Cu ale căruia
rugăciuni să arate Domnul mila Sa și spre noi și să șteargă toate păcatele
noastre și să ne scrie și pe noi în cărtea vieții, în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|