Viața și nevoințele Sfîntului Preacuviosului
Părintelui nostru Paisie de la Neamț
(15 noiembrie)
Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie de la Neamț
s-a născut la douăzeci și unu decembrie, 1722, în orașul Poltava din Ucraina,
numită pe atunci Malorusia, într-o veche familie de preoți dintre care unii
au îmbrățișat viața monahală, precum bunica și sora mamei sale. Din botez
a primit numele de Petru, după numele fericitului mitropolit moldovean Petru
Movilă al Kievului, care se cinstește la 21 decembrie, ziua nașterii Cuviosului
Paisie. Tatăl său, Ioan, era preot al catedralei din Poltava, iar mama sa
Irina se îngrijea de buna creștere a celor doisprezece copii, dintre care
fericitul Paisie era al unsprezecelea.
Murind tatăl său, pe cînd Petru avea numai patru ani, binecuvîntata
sa mamă i-a dat de mic o educație creștinească. La vîrsta de doisprezece ani
l-a prezentat arhiepiscopului Kievului, Rafael, care l-a primit să învețe
carte duhovnicească la Școala Frăției din Kiev, cunoscută și sub numele de
"Academia Movileană". Aici învățau carte și teologie toți fiii aleși ai preoților
și demnitarilor ucrainieni și chiar moldoveni, cu care erau în bune relații
creștinești.
După patru ani de școală, sufletul fericitului Petru nu-și
găsea odihnă în lume. Glasul tainic al Duhului Sfînt îl chema la marea nevoință
a vieții monahale, unde, prin multe osteneli și neadormită rugăciune, sufletul
rîvnitor se curăță de patimi și se unește cu Hristos. De aceea, părăsind în
taină școala și familia, în toamna anului 1739, pe cînd avea șaptesprezece
ani, Petru se duce la un schit din apropiere, împreună cu un prieten iubit
al său. Dar negăsind duhovnic după inima sa se duce la Mînăstirea Medvedevschi,
unde este făcut rasofor, primind numele de Platon. Dar nici aici nu stă mult.
După ce zăbovește puțin timp în marea lavră Pecersca, fericitul
Platon, negăsind pace și liniște duhovnicească în mînăstirile ucrainiene,
călăuzit de mîna lui Dumnezeu, în anul 1745, părăsește patria sa și se duce
în Moldova. Aici viața monahală isihastă era în mare înflorire, fiind ferită
de tulburarea uniației catolice poloneze, care invadase o bună parte din Ucraina
de sud-vest.
După ce poposește la cîteva mînăstiri și sihăstrii, fericitul
Platon se stabilește la schitul Trestieni, în ținutul Buzăului. Aici se nevoiau
cîțiva călugări isihaști vestiți, în frunte cu Cuviosul Vasile de la Poiana
Mărului - părintele său duhovnicesc -, și Cuviosul Onufrie Sihastrul. Platon
stă la Trestieni puțin. Apoi se mută mai sus, pe valea Buzăului, la schitul
Cîrnu, aproape de marele pustnic Onufrie, de la care mereu cerea cuvînt de
bună sfătuire duhovnicească pe calea mîntuirii.
Nevoindu-se Platon în schitul Trestieni, a fost rînduit de
egumen la bucătărie. Dar el, fiind neînvățat a face mîncare și firav cu trupul,
într-o zi n-a fiert bucatele îndeajuns; iar cînd să dea vasele jos de pe foc,
a vărsat din greșeală toată mîncarea pentru care a plîns mult, cerîndu-și
iertare. În altă zi a fost rînduit să facă pîine la brutărie. Însă și aici
a pătimit aceeași ispită. Căci, neștiind cum să prepare aluatul și neavînd
putere să-l frămînte cît trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i
un frate în ajutor, l-a frămîntat din nou. Dar în cuptor, neștiind să potrivească
focul, toată pîinea a ars pe vatră. Atunci rasoforul Platon, cerîndu-și iertare
în genunchi de la părinți, a plîns de mîhnire în toată ziua aceea.
Mai tîrziu, după ce Platon ajunge călugăr și stareț la Mînăstirea
Neamț, spunea ucenicilor săi: "Fiilor, cei ce vin în obștea noastră să nu
se descurajeze, văzînd nepriceperea lor în unele ascultări, că și eu am fost
la fel. Ci să aibă răbdare, căci cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sîrguință,
vor ajunge să izbutească în orice lucru".
Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon că
peste puține zile va veni marele stareț Vasile de la Poiana Mărului în schitul
Trestieni și dacă îl va vedea așa tînăr și ager la minte îl va sili să primească
preoția. Atunci Platon, mulțumindu-i, i-a zis: "Părinte Dosoftei, eu pînă
la moarte aș dori să rămîn simplu monah, căci nu sînt vrednic de o treaptă
așa de mare!" "Dumnezeu să-ți ajute, frate!", a adăugat bătrînul.
Într-o toamnă, egumenul schitului l-a rînduit pe Platon să
păzească via, poruncindu-i să nu mănînce struguri decît după masă, ca să nu
se îmbolnăvească de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lăcomie, toată ziua
mînca struguri, iar la masă nu mai gusta nimic. De aceea, mult slăbind ca
după o boală, a fost certat de egumen. Atunci Platon, rușinîndu-se, și-a mărturisit
greșeala neascultării, cerîndu-și cu lacrimi iertare.
Spuneau părinții din schit despre Platon și acest lucru vrednic
de crezare. Într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit așa de tare, că
nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Cînd s-a deșteptat slujba era pe la jumătate.
Atunci de mare mîhnire a început a plînge și s-a întors la chilie. Iar a doua
zi s-a rușinat să mai meargă la Liturghie și la trapeză cu frații, ci ședea
în chilie plîngînd; atît era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea,
multă vreme rasoforul Platon, nu mai dormea culcat pe pat, ci șezînd pe un
scăunel, ca să se poată deștepta la Utrenie.
Nevoindu-se smeritul Platon la schitul Cîrnu, se ducea adesea
în pustie la Cuviosul Onufrie, bărbat ales și plin de dar, pentru a-i cere
cuvînt de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrînul despre patimile trupești
și sufletești și despre luptele cele cu vicleșug ale diavolilor, a adăugat
și acestea: "Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mîntuit nici
unul dintre sfinți. Dar cel ce cade la Hristos cu credință și cu dragoste,
cu smerenie și cu lacrimi, aceluia i se dau mîngîieri și negrăite bucurii,
pace și dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sînt
lacrimile nefățarnice izvorîte din marea dragoste, zdrobirea inimii și smerenie
necontenită pentru Hristos. Căci din dragoste către Dumnezeu, omul devine
nesimțitor către bunurile lumii acesteia".
După patru ani de nevoință duhovnicească în Moldova, fericitul
Platon a plecat în Sfîntul Munte, ca să scape de hirotonie, după cum singur
mărturisea mai tîrziu: "ca nu cumva părinții moldoveni să mă silească să primesc
preoția".
Sosind în Muntele Athos, a mers prin toate mînăstirile și
sihăstriile să-și găsească un povățuitor iscusit. Dar negăsind un duhovnic
după dorința lui, s-a retras în pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile,
în multă lipsă și osteneală, în rugăciune și citirea Sfinților Părinți, în
lacrimi și priveghere ziua și noaptea.
Nevoința fericitului Platon în singurătate era destul de
grea și anevoioasă. Neîncetat se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi
și cîntarea psalmilor; mîncare primea o dată la două zile și atunci numai
pesmeți și apă, afară numai de sîmbete, duminici și praznice; iar sărăcia
lui era covîrșitoare. Trăia numai din pomană. Avea numai o dulamă și o rasă,
și acelea foarte vechi. De multe ori, din pricina lipsei, umbla desculț, chiar
și iarna și fără cămașă pe el. Dar smeritul Platon se bucura de sărăcia lui,
precum se bucură bogatul de bogăția lui. Nici ușa chiliei lui nu o încuia
vreodată, cînd pleca undeva, căci nu avea nimic într-însa, fără numai cuvintele
Sfinților Părinți pe care le împrumuta de la mînăstiri.
În acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit
în Sfîntul Munte marele stareț Vasile de la Poiana Mărului și a zăbovit cîteva
zile la chilia fericitului Platon. Iar la rugămintea lui, starețul Vasile
l-a călugărit pe Platon, punîndu-i numele de Paisie. Apoi, bătrînul l-a sfătuit
pe ucenicul său să lase nevoința pustnicească și să-și aleagă calea împărătească,
zicînd:
"Toată viața monahicească se împarte în trei părți: prima
este viața de obște; a doua este petrecerea în doi sau în trei, numită și
cale împărătească sau de mijloc, avînd toate în comun; a treia este nevoința
de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaților sfinți și desăvîrșiți.
În timpul de față, însă, unii călugări și-au născocit al patrulea fel de rînduială
monahicească. Fiecare își face chilie unde îi place, trăiește singur și se
conduce singur după voia sa. Aceștia nu sînt pustnici adevărați, ci niște
samavolnici, pentru că și-au ales un chip de viață care nu este după măsura
puterii lor, lepădînd ascultarea obștească".
"Unii dintre aceștia zic: "Eu de aceea trăiesc singur, ca
să nu supăr pe fratele meu, nici eu să nu fiu supărat de altul. Apoi ca să
mă feresc de grăirea deșartă și de osîndirea altuia". Dar știi tu prietene,
că aceste vorbe ale tale mai mult te rușinează decît te îndreptățesc? Pentru
că și Părinții Bisericii au spus că celor tineri le este de folos să se smerească,
iar mîndria, părerea de sine, viclenia și altele asemenea îngîmfă și fac pe
om trufaș".
Apoi iarăși zicea Cuviosul Vasile către ucenicul său, Paisie:
"Mai bine este să trăiești împreună cu un frate să-ți cunoști slăbiciunea
și măsura ta, să te căiești, să te rogi înaintea Domnului și să te curăți
în toată ziua, prin harul lui Hristos, decît să porți în tine trufia și părerea
de sine, să le ascunzi cu viclenie și să te hrănești cu traiul singuratic.
Că traiul singuratic aduce nu puțină vătămare celui pătimaș".
În altă zi, starețul Vasile i-a zis iarăși: "Schivnicia înainte
de vreme este pricină de mîndrie, după cuvîntul Sfîntului Varsanufie. Deci
dacă pe cel slab schivnicia îl duce la mîndrie, atunci în ce se bizuie cel
ce îndrăznește la această luptă singuratică? Nu este mai bine oare a păstra
tăcerea în doi sau în trei pe drumul împărătesc? Iar petrecerea în viața de
obște, după porunca Domnului - spunea marele stareț -, dă monahului rîvnă
la tot lucrul, deși i se împotrivește satana. Aici nu are loc iubirea de sine
și părtinirea, care de obicei stăpînesc pe cei ce trăiesc în singurătate.
Căci celor ce au trăit la început în viața de sine, li se pare grea viața
de obște. De aceea, unii din ei zic: munca pentru noi înșine ne dă rîvnă și
hărnicie; iar cînd lucrăm pentru frați se ivește numaidecît lenea și cîrtirea".
Apoi spune: "Cel ce trăiește singuratic, lucrează numai pentru
sine, din iubire de sine; iar cel ce trăiește în obște, lucrează numai pentru
Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca noi neputincioșii, să
ținem calea împărătească, petrecînd mai mulți la un loc. În felul acesta și
ispitele le vom birui și de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi!"
Începînd fericitul Paisie să primească în jurul său mai mulți
frați, după sfatul starețului Vasile, duceau lipsă de preot. Deci îl rugau
frații cu lacrimi pe Paisie să primească preoția, dar el nu voia, socotindu-se
nevrednic. Atunci, unii din bătrînii Muntelui Athos au zis Cuviosului: "Cum
poți tu să înveți pe frați să asculte și să-și taie voia, cînd tu nu faci
ascultare și respingi lacrimile atîtor oameni? Vădit lucru este că tu iubești
voia ta și crezi minții tale mai mult decît vorbele celor mai bătrîni cu anii
și cu mintea. Oare tu nu știi unde duce neascultarea?" Auzind aceste cuvinte
Paisie, s-a supus voii părinților și a primit preoția.
Se spune despre obștea Cuviosului Paisie de la schitul Sfîntul
Ilie că petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvîrșită armonie și rîvnă
duhovnicească. Pe lîngă participarea zilnică la slujbele bisericești, frățimea
se îndeletnicea și cu lucrul mîinilor în deplină dragoste, smerenie și tăcere.
Iar fericitul stareț se ostenea ziua la facerea de linguri, iar noaptea o
petrecea în citirea și transcrierea cărților Sfinților Părinți, sacrificînd
pentru somn pînă la trei ceasuri. Apoi avea darul lacrimilor, căci vărsa multe
lacrimi cînd săvîrșea Sfînta Liturghie, fiind pătruns de dumnezeiasca dragoste.
Patriarhul Serafim, care petrecea în Mînăstirea Pantocrator
îl chema pe starețul Paisie în lavră de cîteva ori pe an pentru a sluji Sfînta
Liturghie. Și se foloseau toți văzînd pe Cuviosul slujind în limba greacă,
fără grabă, cu nespusă evlavie, cu fața stropită de lacrimi și absorbit cu
totul de sfînta slujbă.
Starețul Paisie iubea tare mult citirea cărților Sfinților
Părinți. Iată ce răspundea el starețului Atanasie care îl învinuia de oarecare
lucruri: "Să nu zici, părinte Atanasie, că ajunge una sau două cărți pentru
mîntuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o floare, ci din
multe. Așa este și cel ce citește cărțile Sfinților Părinți. Una îl învață
dreapta credință; alta îi vorbește de tăcere și rugăciune; alta îi spune de
ascultare, de smerenie și răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu
și de aproapele. Așadar din multe cărți patristice învață omul să trăiască
după Evanghelie".
Altora le zicea Cuviosul Paisie: "Cel ce nu vrea să pătimească
cu Hristos în viața de obște și îndrăznește în mîndria sa să se ridice deodată
pe crucea lui Hristos, alegîndu-și viața de pustie înainte de vreme, el devine
un răzvrătit, iar nu pustnic!" Apoi zicea: "Viața de obște și sfînta lucrare
din ea care este rădăcina vieții călugărești, le-a așezat pe pămînt Însuși
Hristos Mîntuitorul, dînd pildă oamenilor petrecerea Sa și a celor doisprezece
Apostoli, care s-au supus întru totul dumnezeieștilor Lui porunci. Căci nici
o altă viețuire nu aduce călugărului atîta sporire și nu-l izbăvește așa curînd
de patimile trupești și sufletești, ca viața de obște prin fericita ascultare.
Și aceasta datorită smereniei care se naște din ascultare".
Despre dragostea cea duhovnicească iarăși învăța pe ucenici,
Cuviosul Paisie: "Petrecerea în viața de obște a fraților adunați în numele
lui Hristos, fără deosebire de neam, îi unește așa de mult prin dragoste,
încît toți devin un singur trup, avînd un singur cap - pe Hristos -, un singur
suflet, o singură voie și un singur scop, păzirea poruncilor lui Dumnezeu,
îndemnîndu-se unul pe altul la lupta cea bună, supunîndu-se unul altuia, purtînd
sarcinile unul altuia".
Apoi zicea: "Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina și temelia
vieții călugărești, este strîns legată de viața de obște, cum este legat sufletul
de trup. Că una fără alta nu poate exista. În obștea noastră, spunea Cuviosul
Paisie, nimeni nu are nimic al său personal, că toți sînt încredințați că
lăcomia este calea lui Iuda vînzătorul. Cel ce vine în mînăstire este dator
ca toată averea sa, pînă la cel mai mic lucru, s-o pună pînă la moarte, cu
trupul și cu sufletul său".
Altădată învăța pe ucenici, zicînd: "Cu adevărat, nu toți
în obștea noastră au ajuns deopotrivă măsura vîrstei duhovnicești. Cei mai
mulți și-au lepădat cu totul voia și cugetul lor, supunîndu-le în toate fraților
și răbdînd cu mare bucurie ocările și ispitele. Ei necontenit sînt stăpîniți
de mustrarea de sine și se socotesc mai nevrednici decît toți. Alții, nu puțini,
cad și iarăși se scoală; greșesc și din nou se pocăiesc; cu greu rabdă mustrările
și ispitele, dar nu rămîn de cei dintîi, ci se roagă cu căldură lui Dumnezeu
să le trimită ajutor. Sînt puțini însă și de aceia care nu pot deloc să rabde
ispitele și mustrările. Aceștia au nevoie să fie hrăniți cu laptele milei,
al iubirii de oameni și al îngăduinței, pînă vor ajunge la cuvenita vîrstă
duhovnicească".
Iar către unul din apropiații săi zicea Cuviosul Paisie:
"Am o necontenită întristare și durere în inima mea. Oare cu ce obraz mă voi
înfățișa eu înaintea înfricoșatului Judecător ca să dau răspuns de atîtea
suflete ale fraților mei care s-au predat în ascultarea mea, cînd eu nu sînt
în stare să dau seama de ticălosul meu suflet? Dar deși sînt nevrednic, am
nădejde de mîntuire prin rugăciunile fraților ce viețuiesc împreună cu mine".
După mutarea Cuviosului Paisie cu soborul său de la Muntele
Athos la Mînăstirea Dragomirna, din vara anului 1763, cu binecuvîntarea mitropolitului
Moldovei, Gavriil, a rînduit următoarea regulă de viață călugărească:
"Nici un frate din obște nu are voie să aibă vreun fel de
avere proprie, mișcătoare sau nemișcătoare. Starețul mînăstirii va avea grijă
să-i dea fiecăruia cele de nevoie, după ascultarea lui;
Fiecare frate să se silească a dobîndi desăvîrșita ascultare,
prin părăsirea cu totul a voii, cugetării și libertății sale;
Starețul să cunoască bine Sfînta Scriptură și învățăturile
Sfinților Părinți pentru a ști cum să povățuiască pe călugări după voia lui
Dumnezeu;
Slujbele bisericești și toată pravila obștească să se respecte
întocmai după tipicul Sfîntului Munte Athos;
Egumenul și toți frații sînt datori a lua parte zilnic la
slujbele bisericești în rasă și camilafcă. Numai cei bolnavi sau cei trimiși
în ascultări pot lipsi de la biserică;
La trapeză să se servească masa după tipicul bisericesc
și rînduiala Sfîntului Munte. Nimănui nu-i este îngăduit să mănînce pe la
chilii, de la egumen pînă la cel din urmă frate. Numai cei bolnavi și bătrîni
pot primi mîncare la chilie;
Frații sînt datori mai mult decît orice altă nevoință să
practice la chilie rugăciunea lui Iisus. Apoi să cînte psalmi, să citească
Sfînta Scriptură și cărțile Sfinților Părinți. Nimeni să nu stea fără de ocupație
în chilie. Iar de ieșirea deasă din chilie și de starea de vorbă cu alții
să fugă ca de otravă;
Egumenul se cade să rînduiască pe frați la toate ascultările
din mînăstire, pentru a-i deprinde smerenia și tăierea voii;
Egumenul trebuie să aibă către toți frații aceeași purtare
de grijă și aceeași dragoste. La fel și frații să aibă între ei dragoste curată
și nefățarnică;
Se cuvine egumenului să rabde cu blîndețe toate slăbiciunile
fiilor săi duhovnicești, cu nădejdea îndreptării lor. Iar pe cei ce trăiesc
de capul lor și leapădă jugul ascultării, după destulă sfătuire, să-i îndepărteze
din mînăstire;
Pentru buna chivernisire a averilor, a fraților și a treburilor
mînăstirești, egumenul este dator să aibă un călugăr iscusit care să poată
cîrmui bine toate;
Frații care vin la călugărie să fie ținuți în haine mirenești,
spre ispitire canonică, de la șase luni pînă la trei ani. Apoi să-i tundă
în monahism, ca rasofori sau călugări în mantie. Iar cel care după trei ani
nu a deprins ascultarea și tăierea voii, să-l trimită din nou în lume;
În mînăstire să fie un mic spital - bolniță -, pentru călugării
care se îmbolnăvesc și un frate iscusit care să îngrijească de ei cu deosebită
hrană, băutură și liniște;
În mînăstire să fie diferite ateliere pentru trebuințele
obștești, în care să lucreze călugări pricepuți, ca să nu fie nevoie să se
ducă călugării la mireni;
Să se facă două case de oaspeți: una înăuntrul mînăstirii
pentru mirenii evlavioși care vin spre închinare; și alta în afară de mînăstire
pentru cei care vin cu căruțele;
Egumenul să rînduiască călugări iscusiți, ca să slujească
cu dragoste pe cei ce vin spre închinare. Pe cei săraci și bolnavi, care n-au
unde să-și plece capul, să-i ducă fie la casa de oaspeți, fie la bolniță și
să fie îngrijiți cu bunăvoință;
În mînăstire să fie interzisă intrarea femeilor, afară de
cazuri de mare nevoie, cum ar fi în timp de război și de bejenie;
Egumenul să se aleagă de soborul călugărilor și numai din
sînul mînăstirii. El să știe bine Sfînta Scriptură și învățăturile Sfinților
Părinți și să fie pildă tuturor de ascultare, dragoste, blîndețe și înțelepciune;
Mînăstirea Dragomirna să nu fie niciodată și nicăieri închinată,
precum a lăsat cu greu legămînt și prea fericitul ei ctitor, mitropolitul
Anastasie Crimca".
Cuviosul Paisie poruncea fraților să săvîrșească ascultarea
rînduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere și cu rugăciunea tainică în
inimă. Adeseori ieșea și starețul cu frații la lucru, dîndu-le tuturor pildă
în toate. Vara, cînd părinții plecau să lucreze la cîmp, mergea și un duhovnic
cu dînșii pentru pravila bisericească și pentru spovedania zilnică, de care
nimeni nu era scutit.
Cînd Cuviosul Paisie nu putea să-și cerceteze frații la cîmp,
fiind departe de mînăstire, le trimitea cîte o scrisoare, plină de sfaturi
duhovnicești. Iată cum îi învăța pe frați într-una din aceste scrieri:
"Fiilor, păziți-vă de zavistie! Unde este zavistie acolo
nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpîniți-vă limba ca să nu grăiască cuvinte deșarte.
Cine își stăpînește limba, își păzește sufletul de întristare. De la limbă
vine viața și moartea. Întru toate să aveți smerenie, bunătate și dragoste.
Întăriți-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morții și a veșnicelor munci.
Rugăciunea lui Iisus să o repetați necontenit. Aduceți lui Dumnezeu jertfă
curată, neprihănită cu bună mireasmă, după creștineasca voastră făgăduință.
Aduceți osteneala și sudorile voastre de sînge ca o ardere de tot. Zăduful
și arșița zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor...".
La chilii, Cuviosul Paisie cerea călugărilor să facă trei
lucruri: să citească cuvintele Sfinților Părinți, să practice rugăciunea minții
și, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi. Iar mărturisirea gîndurilor
către duhovnici o considera marele stareț temelia vieții duhovnicești și nădejdea
mîntuirii pentru toți. De aceea poruncea fraților, mai ales celor începători,
să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor și să primească Trupul
și Sîngele Domnului, o dată pe lună; iar bătrînii și cei bolnavi, mai des,
la două - trei săptămîni, iar schimonahii săptămînal.
Dacă vreunul din călugări, din lucrarea vrăjmașului, nu
voia să-l ierte pe fratele său pînă seara, starețul îl îndepărta din sobor,
îl oprea să zică Tatăl nostru și nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să pășească,
pînă nu se smerea și-și cerea iertare. Dacă la săvîrșirea vreunui lucru se
călca vreo poruncă dumnezeiască, starețul poruncea să se părăsească lucrul
acela, decît să supere cu ceva pe Dumnezeu. Se spunea despre Cuviosul Paisie
că permanent era ocupat cu frățimea și ușile chiliei lui nu se închideau pînă
la ceasul nouă seara. Unii ieșeau și alții intrau. Pe unii îi mîngîia, iar
cu alții se bucura.
Spunea unul dintre ucenicii săi, zicînd: "Treizeci de ani
am trăit pe lîngă dînsul și nu l-am văzut niciodată întristîndu-se pentru
nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, cînd vedea călcîndu-se
vreo poruncă dumnezeiască și mai ales de bunăvoie. Că sufletul său și-l punea
pentru cea mai mică poruncă a Stăpînului". De multe ori zicea starețul: "Să
piară toate ale noastre, să piară și trupul nostru, dar să păzim poruncile
lui Dumnezeu și cu dînsele sufletele noastre!"
Timp de doisprezece ani cît a trăit în Mînăstirea Dragomirna,
Cuviosul Paisie se îndeletnicea, pe lîngă grija conducerii soborului, și cu
traducerea cărților patristice. Această trudă o săvîrșea Cuviosul mai ales
în nopțile de iarnă, iar din roadele ei împărtășea cu bucurie toată frățimea
din mînăstire. Iarna, cînd toată frățimea se aduna în mînăstire de la ascultări,
în fiecare seară, în afară de sărbători, citea din cuvintele Sfinților Părinți.
Frații se adunau la trapeză, se aprindeau lumînări, apoi venea Cuviosul Paisie,
se așeza la locul său și citea cuvînt de învățătură. La urmă explica cuvîntul
citit pe înțelesul tuturor.
În Dragomirna se nevoiau călugări de trei neamuri: moldoveni,
slavi și greci. De aceea era nevoit să citească într-o seară în limba română,
iar în seara următoare în limba slavă sau greacă. Aceste citiri din tezaurul
patristic se făceau de la începutul postului Crăciunului pînă în sîmbăta Sfîntului
Lazăr, cînd încetau. Pe toți îi sfătuia părintește, zicînd: "Fraților, mai
întîi de toate se cuvine vouă să vă apropiați de Domnul cu credință tare și
cu iubire fierbinte să vă lepădați hotărît de toate plăcerile veacului acestuia,
de voința voastră, de cugetul inimii voastre și să fiți săraci cu duhul și
cu trupul. Numai atunci, prin harul lui Hristos, se va aprinde în voi sfînta
rîvnă".
Altădată iarăși le zicea Cuviosul Paisie: "După măsura ostenelilor
voastre, cu timpul veți dobîndi lacrimi și plîns cu nădejde, spre mîngîierea
sufletului. Se va ivi în voi rîvna fierbinte de a trăi după poruncile Domnului
și veți cîștiga smerenie și răbdare, milă și iubire către toți, iar mai ales
către cei nedreptățiți, către bolnavi și bătrîni.
Apoi adăuga aceste cuvinte: "Fraților, pe lîngă toate acestea,
se cuvine să răbdați bărbătește tot felul de neputințe trupești - slăbiciuni,
boli grele și suferințe trecătoare -, care sînt pentru mîntuirea veșnică a
sufletelor voastre. Numai astfel veți ajunge bărbați desăvîrșiți, după măsura
vîrstei lui Hristos. De veți rămîne tari în ostenelile călugărești, va dura
și obștea voastră cît va binevoi Dumnezeu. Iar dacă vă veți abate de la luarea
aminte de sine și de la citirea cărților Sfinților Părinți, atunci veți cădea
din pacea lui Hristos, din iubirea Lui și din împlinirea poruncilor Lui. Atunci
se va încuiba între voi neorînduiala, deșertăciunea, dezordinea, tulburarea
sufletească, îndoiala, deznădejdea, cîrtirea și învinuirea unuia asupra altuia.
Atunci se va destrăma soborul vostru, mai întîi sufletește și apoi trupește...".
Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că avea atît de mare dar
de a convinge, încît și pe cel mai trist îl putea mîngîia și liniști cu cuvintele
sale, și pe cel descurajat îl putea îmbărbăta și întări. Iar unde trebuia,
mustra, ruga, îndepărta, răbda îndelung și cînd nu izbutea alunga de la sine.
Numai pe cei mai înrăiți și îndărătnici îi certa, amenințîndu-i cu mînia lui
Dumnezeu. Față de unul ca acesta se arăta judecător aspru și mînios, pînă
cînd se smerea și se pocăia. Apoi îl mîngîia, dojenindu-l cu dragoste și cu
lacrimi pentru a lui îndreptare.
Odată unul din frați i-a spus: "Părinte, cugetul îmi spune
că mă urăști, deoarece adeseori mă cerți cu mînie în fața fraților!" Iar Cuviosul
Paisie i-a răspuns: "Iubite frate, dacă Sfînta Evanghelie poruncește să iubim
și pe vrăjmașii noștri și să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe
fiii mei duhovnicești? Iar dacă vă mustru cu mînie, să vă dea Domnul și vouă
astfel de mînie! Că eu sînt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. Împotriva
unora, adică a mă arăta mîniindu-mă, înaintea altora trebuie să plîng ca și
prin una și prin alta să vă aduc vouă folos".
Uneori grăia către ucenicii săi aceste cuvinte: "Fraților,
nu voiesc să vă temeți de mine ca de un stăpîn înfricoșat; ci să mă iubiți
ca pe un părinte, precum și eu vă iubesc pe voi ca pe niște fii ai mei duhovnicești".
Iar de se întîmpla în sobor tulburare și scîrbă vreunui frate și acela venea
la Cuviosul să-i spună necazul, îndată marele stareț îl binecuvînta și-l lua
înainte cu cuvîntul, nelăsînd fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele
sale cele dulci și mîngîietoare ducea mintea fratelui departe de întristare.
De asemeni, în vorbirea sa, ținea seama de firea și așezarea
sufletească a fiecăruia. Celui mai înțelept îi aducea cuvînt mai adînc din
dumnezeiasca Scriptură potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea
cuvînt, fie din iscusința sa, fie din sfînta ascultare, pînă cînd fratele
uita de tulburare și ieșea de la stareț bucurîndu-se și mulțumind lui Dumnezeu.
Alteori grăia Cuviosul și acestea: "Cînd văd pe fiii mei
duhovnicești nevoindu-se și silindu-se a păzi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare
și smerenie, am în sufletul meu atît de mare bucurie duhovnicească, încît
nici în împărăția cerurilor nu doresc să am bucurie mai mare ca aceasta. Iar
cînd văd pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, ținînd la voia lor,
trecînd cu vederea sfînta ascultare, cîrtind și petrecînd în lenevire și iubire
de sine, atunci atîta întristare cuprinde sufletul meu, că mai mare decît
aceasta nu poate fi, pînă cînd nu îi voi vedea pocăindu-se cu adevărat". Iar
alteori îi învăța pe frați și îi deștepta spre mai mare osîrdie, zicînd: "Fiilor,
nu vă lăsați făcînd neguțătorie, căci acum este vreme bine primită, acum este
ziua mîntuirii", cum spune Sfîntul Pavel.
Odată a venit la Cuviosul Paisie un frate și i-a spus: "Părinte,
sînt tare luptat de gînduri!" Iar starețul i-a răspuns zîmbind: "De ce sînteți
voi așa de copilăroși? Faceți și voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu
voi; cu unii plîng, cu alții mă bucur. Iar după ce plecați toți din chilie,
o dată cu voi alung de la mine toate gîndurile. Apoi iau în mîini o carte
și nu mai aud nimic, parcă aș fi în pustiul Iordanului!"
Despre creșterea vieții duhovnicești din obștea Cuviosului
Paisie, scria mai tîrziu, ucenicul său Platon aceste cuvinte: "Puteai să vezi
atunci în Mînăstirea Dragomirna, înflorind viața călugărească ca o minune
nouă. Că oameni vii fiind, pentru dragostea lui Dumnezeu erau morți de bunăvoia
lor pentru cele pămîntești. Și cum voi putea vorbi cu înțelegere, decît numai
din parte despre tainica lor lucrare? Adică înfrîngerea inimii, smerenia adîncă,
frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gîndurilor și rugăciunea
inimii, pururea săltînd cu nespusă și aprinsă dragoste către Hristos și către
aproapele. Că multora dintr-înșii neîncetat le curgeau lacrimile; nu numai
în chilie, ci și în biserică și în vremea ascultării și în timpul citirii
și al vorbirii duhovnicești ca o roadă a Duhului Sfînt. Cu cuviință dar, aici
se împlineau cuvintele Sfîntului Isaac Sirul, care grăiește: Adunarea celor
smeriți este iubită lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor".
Cît pentru apărarea rugăciunii lui Iisus pe care toți ucenicii
marelui stareț o practicau, Cuviosul Paisie a scris o frumoasă epistolă în
șase capitole, împotriva acelora care o defăimau. Iată începutul epistolei
sale:
"A ajuns pînă la noi vestea că oarecare persoane din sînul
călugăresc, bizuindu-se numai pe nisipul înțelepciunii lor, îndrăznesc să
hulească dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, care săvîrșește sfînta slujbă
prin minte în inimă. La aceasta îi înarmează vrăjmașul ca, prin limbile lor,
ca și cu niște arme, să zădărnicească această lucrare dumnezeiască și prin
orbirea minții să întunece inima lor. Cunoscut să fie că această dumnezeiască
lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinților
noștri celor de demult și a strălucit în multe locuri pustii și în mînăstirile
cu viață de obște: în Muntele Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei,
în Ierusalim, în Sfîntul Munte Athos și în tot Răsăritul. Prin această lucrare
a minții mulți dintre purtătorii de Dumnezeu părinții noștri, aprinzîndu-se
cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu și de aproapele, s-au făcut cei
mai zeloși păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu și s-au învrednicit să devină
vase alese ale Duhului Sfînt. Asupra acestei dumnezeiești lucrări a minții
și a păstrării raiului inimii, nimeni dintre ortodocși n-a îndrăznit cîndva
să rostească hulă, ci toți s-au îndreptat către ea cu mare respect și evlavie,
ca pentru un lucru plin de mare folos duhovnicesc...".
Iar către împotrivitorii săi, Cuviosul Paisie adresează aceste
cuvinte: "Vedeți, o, prieteni, care îndrăzniți să huliți rugăciunea minții?
Nu deveniți voi oare părtași ereticului Varlaam de Calabria și ucenicilor
lui? Nu vă cutremurați oare cu sufletul că veți cădea, asemenea lor, sub anatema
Bisericii și veți fi depărtați de Dumnezeu? Vi se pare oare nefolositor să
chemați numele lui Iisus? Dar nici de mîntuit nu vă puteți mîntui prin nimeni
altul decît în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă chemarea numelui
lui Iisus este mîntuitoare, iar mintea și inima omului sînt făpturi ale mîinii
lui Dumnezeu, atunci care este păcatul omului care din adîncul inimii înalță
cu mintea rugăciunea preadulcelui Iisus și cere de la El milă?"
Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui Iisus, Cuviosul
Paisie spunea: "Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul
lui, nu după rînduiala Sfinților Părinți, fără întrebarea și sfatul celor
iscusiți, fiind încă mîndru, pătimaș și neputincios, trăind fără ascultare
și supunere, ba încă ducînd și viață singuratică în pustie, acela cu adevărat,
și eu zic, ușor va cădea în toate cursele diavolului. Căci artă numesc Sfinții
Părinți această dumnezeiască rugăciune, pentru că precum arta nu o pot învăța
oamenii singuri, fără un dascăl, așa nu este cu putință deprinderea rugăciunii
lui Iisus, fără un iscusit povățuitor".
Pentru cei ce nu găsesc povățuitori iscusiți, zicea Sfîntul
Preacuviosul Părintele nostru Paisie: "Dacă cineva va trăi sub ascultare,
dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povățuitor iscusit cu fapta
și experiența în această lucrare dumnezeiască, căci în timpul de azi este
mare lipsă de povățuitori iscusiți în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în
deznădejde. Ci, continuînd să rămînă sub ascultare, în locul părintelui său
duhovnicesc, să alerge la învățătura Sfinților Părinți și de la ei să învețe
această rugăciune. Numai acela nu va simți iubirea fierbinte pentru deprinderea
rugăciunii minții, care este cuprins de cugete pătimașe pentru viața aceasta
și legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulți de împărăția
lui Dumnezeu. Iar cine voiește să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus,
lepădînd toate frumusețile și desfătările lumii, ca și odihna trupească, nu
va mai dori să aibă în viața aceasta nimic altceva decît să se îndeletnicească
necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis...". Așa își învăța ucenicii
acest vas ales al Duhului Sfînt.
Cuviosul Paisie era și foarte milostiv. În toamna anului
1768, datorită invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii
de țărani se refugiau in pădurile din jurul Mînăstirii Dragomirna. Iarna,
Cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mînăstire, iar cealaltă jumătate
a pus-o la dispoziția mirenilor săraci, bătrîni și a mamelor cu copii. Trapeza
cea mare și caldă o dădu, de asemenea, poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă
chelarului, brutarului și bucătarilor să dea de mîncare la toți cîți cereau.
Se făcea mîncare și se cocea pîine neîntrerupt. Astfel, Cuvoisul Paisie s-a
făcut părinte tuturor, salvînd mulți oameni de la moarte.
După șase ani de război între armatele rusești și turcești
și după încheierea păcii din anul 1774, nordul Moldovei intră sub ocupație
austriacă pînă în toamna anului 1918. Atunci și Mînăstirea Dragomirna cade
în stăpînirea imperiului catolic de la Viena. Din această cauză Cuviosul Paisie
este nevoit să ia cu sine două sute de călugări și să se strămute la Mînăstirea
Secu, unde ajunge în ziua de paisprezece octombrie 1775. La Dragomirna lasă
o obște de numai o sută cincizeci de monahi, sub povățuirea unui egumen moldovean.
De la Secu marele stareț scria adesea cuvinte de învățătură
ucenicilor săi rămași în Dragomirna. Iată cum îi sfătuia pe fiii săi duhovnicești:
"Totdeauna să fiți treji și permanent să puneți început de pocăință. Fugiți
de grăirea deșartă care omoară sufletul, nu umblați din chilie în chilie,
fără învoirea duhovnicilor; mărturisți-vă regulat cugetele, prin care se risipește
toată ispita diavolului. Apoi citiți scrierile Sfinților Părinți, prin care
se luminează mintea omului și crește rîvna pentru poruncile Domnului. Că numai
prin credință fără fapte, nu este cu putință mîntuirea. Fiecare, după putere,
să ia parte la lucru în viața de obște. Să nu se facă adunări pe la poarta
mînăstirii pentru a grăi deșertăciuni. Unde este sîrguință, acolo strălucește
lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-și găsește loc, de acolo fug
patimile. Iar unde nu este sîrguință, acolo toate sînt împotrivă. În loc de
bine este rău; în loc de lumină este întuneric; în locul lui Hristos intră
diavolul...".
După patru ani de nevoință în Mînăstirea Secu, obștea Cuviosului
Paisie devenise neîncăpătoare, deși se construiseră peste o sută de chilii
noi. Astfel, cu voia lui Dumnezeu, cu binecuvîntarea mitropolitului Gavril
și cu ajutorul domnitorului Moldovei, Constantin Moruzi, s-a hotărît strămutarea
Cuviosului Paisie cu o parte din obștea de la Secu în marea lavră de la Neamț.
Aceasta s-a săvîrșit, după multe ezitări și lacrimi, la paisprezece august
1779, fiind întîmpinat în curtea mînăstirii de obștea nemțeană în sunetul
clopotelor, cu sobor de preoți. De aici a fost însoțit în marea biserică ctitorită
de Ștefan cel Mare și Sfînt, unde s-a închinat cu lacrimi la icoana făcătoare
de minuni a Maicii Domnului, care ocrotește de multe secole această mînăstire.
Așa a fost venirea Cuviosului Paisie ca stareț al Mînăstirii
Neamț. Din acea zi cele două mînăstiri s-au unit sub povățuirea aceluiași
stareț, tradiție care s-a păstrat pînă în vara anului 1950. Egumenii și duhovnicii
de la Dragomirna și Secu veneau adesea la Cuviosul Paisie pentru sfătuire
și binecuvîntare. Dar și marele stareț mergea o dată pe an la Secu, între
22 - 31 august și dădea tuturor cuvînt de folos în biserică și la trapeză.
Apoi, după hramul mînăstirii, "Tăierea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul",
Cuviosul Paisie îi binecuvînta pe toți și, în sunetul clopotelor, se întorcea
din nou la Neamț, unde îl aștepta întreaga obște.
Se spunea despre Cuviosul Paisie că zilnic primea la chilie
pe călugări, la orice oră, să-și descopere nevoile lor duhovnicești și trupești.
Cu acest prilej starețul le zicea: "Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească
sau trupească și pentru aceasta cîrtește și se necăjește, dar la mine nu vine
să mă vestească, eu pentru nevoia și scîrba lui nu am răspundere înaintea
lui Dumnezeu".
Se spunea iarăși despre marele stareț că, în Mînăstirea Neamț,
ocupațiile sale cărturărești ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici întemeiază
o întreagă școală pentru formarea de traducători, scriitori și corectori de
cărți. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mînăstirii Neamț și se răspîndesc
prin numeroase mînăstiri din țară și de peste hotare. "Astfel, Neamțu devine
centrul și făclia monahismului ortodox și școala vieții sihăstrești și a culturii
duhovnicești pentru tot Orientul ortodox".
O grijă deosebită avea Cuviosul Paisie și pentru cei bolnavi.
În Mînăstirea Neamț a zidit spital pentru bolnavi și case de oaspeți. Starețul
rînduia pe cei bătrîni și bolnavi la spital, încredințîndu-i fratelui Onosie,
"bolnicerul mînăstirii". El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca
lui Dumnezeu, să le dea mîncare cît mai bună, pîine albă și vin, să-i spele
săptămînal și să mențină curățenie exemplară în bolniță.
Cuviosul primea la spital și bărbați mireni care sufereau
de diferite boli și care nu aveau unde să-și plece capul. Aceștia erau așezați
în chilii aparte, "hrăniți din masa comună și trăiau acolo cît voiau, unii
chiar pînă la moarte".
Odată starețul a văzut mergînd prin mînăstire un frate, dînd
din mîini și privind încoace și încolo. Atunci Cuviosul chemă la sine pe duhovnicul
lui și îi zise: "Așa povățuiești tu pe ucenicii tăi? Că iată umblă fără rînduială
și smintește pe frați!" Apoi le dădu la amîndoi canon să facă trei zile metanii
în trapeză, ca toți să se învețe din greșeala lor. Spuneau ucenicii lui că
adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stînd aproape toată noaptea cu durere de
inimă lîngă patul celor foarte bolnavi. Împreună suferea și suspina cu ei,
mîngîindu-i cu nădejdea vindecării și a mîntuirii, dîndu-le nu puțină ușurare
în amara lor durere.
Iată cum descrie viața duhovnicească din Mînăstirea Neamț
un călugăr călător, anume Teofan: "Sărăcia lor de bunăvoie era desăvîrșită.
Prin chilii, în afară de icoane, cărți și unelte pentru lucru manual, nu mai
era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mîndrie
cu totul fugeau, de ură și de zavistie nu știau. Dacă se întîmpla ca cineva
să jignească pe altul se grăbea numaidecît să se împace. Cel ce nu voia să
ierte pe fratele care i-a greșit era alungat din mînăstire. Mersul călugărilor
era modest. La întîlnire fiecare se silea să facă el înainte închinăciune.
În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărîse, iar vorbăria deșartă
era cu desăvîrșire oprită atît în biserică și în chilii, cît și în afară".
Același Teofan scrie și despre ascultările călugărilor din
Mînăstirea Neamț. "În obștea Cuviosului Paisie trăiau peste șapte sute de
călugări și cînd se adunau la ascultare, cîte o sută sau cîte o sută cincizeci
de frați, atunci unul din ei citea cuvînt de folos din vreo carte sau vorbea
cuvînt ziditor de suflet. Dacă cineva începea să vorbească lucruri deșarte,
îndată era oprit...".
Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, același Teofan
scrie: "Prin chilii unii scriau cărți, alții împleteau, alții torceau lînă,
alții coseau camilafce și potcape, făceau metanii, țeseau stofe pentru rase
și mantii, făceau cruci și linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale.
Toți erau sub supravegherea duhovnicilor, la care își mărturiseau păcatele
și gîndurile de două ori pe zi: dimineața spuneau pe cele făcute noaptea,
iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvîntarea duhovnicului nimeni nu
îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănînce un fruct.
Era obicei ca la hramul Mînăstirii Neamț, Înălțarea Domnului,
să se adune multă lume din Moldova, Valahia și din alte țări. Atunci Cuviosul
Paisie nu avea odihnă deloc timp de patru zile. De dimineața pînă seara ușile
erau deschise tuturor, și bogatului și săracului. Pe toți cîți veneau se silea
a-i odihni cu iubire de străini, ca al doilea Avraam, heretisindu-i cu dragoste
și mulțumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului. Apoi făgăduindu-le
de la Domnul și Maica Domnului milă sufletească și trupească, îi binecuvînta
și-i trimitea la casa de oaspeți".
Cuviosul Paisie se ostenea foarte mult pentru tălmăcirea
părinteștilor cărți din limba veche greacă în limbile slavonă și română, ca
să fie spre folosul și mîntuirea celor ce vor voi a rîvni și a lua aminte
la învățăturile purtătorilor de Dumnezeu părinților noștri. Despre aceasta
zicea ucenicul său Platon: "Se cuvine a ne minuna cum se putea să scrie atîtea
cărți! Că era cu totul neputincios cu trupul și pe toată partea dreaptă avea
răni. Și pe pat unde dormea era împresurat de cărți: cîteva lexicoane, Biblia
grecească și cea slavonă, gramatici grecești și slavonești, cartea din care
făcea tălmăcirea și în mijloc lumînarea. Iar el ca un prunc mic ședea plecat
și toată noaptea scria, uitînd de neputința trupului, de grelele sale dureri
și osteneli".
O, nepătimaș și sfînt bărbat! O, suflet curat și cu Dumnezeu
împreunat! Cu totul era lipit de Dumnezeu, cu totul se revărsa către aproapele
cu dragoste. Pentru aceasta și cuvîntul lui era puternic, lucrător și plin
de dar, dezrădăcinînd patimile și răsădind bunătățile în sufletele celor care
îl ascultau cu credință și cu dragoste.
Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că el a tradus din slavonă
în românește puține cărți precum "Cuvintele Sfîntului Nil de la Sorsca", întrucît
erau mai mulți călugări moldoveni care traduceau din limba greacă decît slavoni.
Din limba slavă traduceau numai Cuviosul Paisie împreună cu ieromonahul Dorotei,
ucenicul său.
În limba română traduceau cei mai renumiți eleniști moldoveni,
precum: Arhimandritul Macarie, mare protopsalt, a tradus Omiliile Sfîntului
Macarie, Cuvintele Sfîntului Isaac Sirul și altele; Ieromonahul Ilaron
a tradus Cuvintele Sfîntului Calist Catafigiotul, Exaimeronul Sfîntului
Vasile cel Mare și altele; Cuviosul monah Gherontie, mare elenist, a tradus
cinci cărți: Prăvălioara cea mică, Chiriacodromionul, Cazania la toate
Duminicile, tipărită în București; Tîlcuire la Evanghelii a Fericitului
Teofilact, tipărită la Iași; Teologhiconul (Dogmatica) Sfîntului Ioan
Damaschin, tipărit la Iași, Chegagrarion al Fericitului Augustin,
tipărit la Mînăstirea Neamț și altele.
Cuviosul Ieradiacon Ștefan a tălmăcit Vietile Sfintilor
pe tot anul, din limba slavonă, tipărite la Mînăstirea Neamț între anii 1807-1815.
Cuviosul schimonah Isaac Dascălul a tradus din limba greacă Scara Sfîntului
Ioan Scărarul și Bogorodicina (Octoihul) Maicii Domnului, care
s-au tipărit la Mînăstirea Neamț. Iar din limba slavonă a tălmăcit Tipiconul
(Tipicul Sfîntului Sava), care s-a tipărit la Iași în anul 1816. Mitropolitul
Grigorie Dascălul, alt ucenic al Cuviosului Paisie de la Neamț, a tălmăcit
și el numeroase cărți din limba greacă, precum Patericul, Vietile Sfintilor
și altele pe care le tipărește la București, după ce ajunge mitropolit al
Țării Românești (1823-1834).
Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungînd la Mînăstirea
Neamț, descrie astfel chipul plin de Duhul Sfînt al marelui stareț Paisie:
"Pentru prima dată în viață am văzut cu ochii mei sfințenia întrupată și neprefăcută.
Pe mine mă uimi fața lui luminoasă și palidă, fără pic de sînge, o barbă mare
și albă, lucitoare ca argintul și curățenia neobișnuită a hainelor sale și
a chiliei. Vorbirea lui era blîndă și cu totul sinceră. Mi se părea că era
un om cu totul desprins de trup!"
Ucenicul său, Platon, spune următoarele despre Cuviosul Paisie:
"Era în el dragoste înfocată, cu care din tinerețile sale a iubit pe Domnul
cu tot sufletul său. Că pe toți îi iubea, îi încălzea cu dragostea și rîvna
sa. Pentru fiecare simțea durere. Iar pe fiii săi duhovnicești îi îmbrățișa
mai mult decît pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dînsul, pentru milă
sufletească sau trupească, nu-l întorcea în deșert. Niciodată nu se întrista
asupra cuiva, măcar de l-ar fi supărat cu ceva".
Apoi continuă: "Erau într-însul împreunate îndelunga-răbdare
și blîndețea, iar tulburarea și mînia nu s-au văzut la el, fără numai pentru
călcarea poruncii lui Dumnezeu. Mustra și certa cu blîndețe, dojenea și învăța
cu dragoste. Miluia și îndelung răbda cu nădejde de îndreptare. Asemenea și
în cele firești era prea împodobit. Că fața lui era albă ca a îngerului lui
Dumnezeu, privirea lină, cuvîntul smerit și străin de îndrăzneală, fiind cu
totul revărsat spre milostivire, căci prin dragostea sa, pe toți îi atrăgea
la sine. Mintea lui era întotdeauna unită cu Dumnezeu prin dragoste, mărturie
fiind lacrimile".
Spunea unul dintre ucenicii Cuviosului Paisie că dobîndise
darul rugăciunii adevărate, încît fața lui se lumina și ochii vărsau multe
lacrimi de focul care ardea în inima sa. "Odată, adaugă ucenicul, pe cînd
eram noi în Dragomirna am venit la părintele stareț și văzînd ușa deschisă
am bătut și am intrat. Era înainte de Vecernie. Părintele era culcat. Fața
lui era aprinsă ca de foc. Am zis: "Binecuvintează, părinte!", dar nu mi-a
răspuns. Am repetat a doua oară. Nici un răspuns. Mă cuprinse frica. Atunci
am înțeles că era răpit în rugăciune. Mai zăbovind puțin am ieșit din chilie
și n-am spus nimănui nimic despre cele văzute".
Cuviosul Paisie avea și darul înainte-vederii. De multe ori
vedea în vis o sabie spînzurînd, numai de un singur fir de păr, deasupra capului
voievodului moldovean Grigore Ghica. Apoi nu după multe zile, turcii i-au
tăiat capul din porunca sultanului. Și mult a plîns marele stareț pentru aceasta.
Era în obște un frate neascultător și mult suspina și plîngea starețul pentru
acest frate, sfătuindu-l pentru îndreptare. Dar fratele nu asculta. Apoi după
trei zile fratele acela s-a înecat. Pe alt frate l-a rugat mult Cuviosul să
nu plece din mînăstire. "Frate, îi zicea el, ascultă-mă, fiindcă nu vei vedea
locul acela unde vrei tu să te duci". Într-adevăr, fratele nu l-a ascultat
și după patru zile de drum a murit.
Numeroase și pline de înțelepcine duhovnicească sînt și scrisorile
duhovnicești ale Cuviosului Paisie trimise către diferiți prieteni și ucenici
ai săi: mireni, preoți, călugări și egumeni. Iată ce scria marele stareț către
călugării din schitul Robaia - Argeș, care îi cereau un preot:
"La cererea voastră de a vă trimite un preot să vă organizeze
viața de obște, nici nu știm ce să vă răspundem. Și noi înșine sîntem la început
și avem nevoie de povețe. Numai atît vă pot spune că după regulile Sfinților
Părinți ați putea singuri să vă organizați viața duhovnicească. Întîi se cere
ca egumenul să cunoască Sfintele Scripturi ca să știe a învăța pe ucenicii
săi. Să aibă către toți iubire adevărată și nefățarnică, să fie blînd, smerit,
răbdător, liber de mînie, de iubirea de argint, de mîndrie, de lăcomie și
de toate celelalte patimi. Iar ucenicii să fie în mîinile egumenului ca lutul
în mîinile olarului. Să nu facă nimic fără binecuvîntare, să nu aibă ceva
al lor, ci toate, și cărțile, și patul, și celelalte să fie date cu voia egumenului.
Apoi schitul vostru, oriunde s-ar afla, să nu fie supus altei mînăstiri, ci
singur să se conducă, ca frații săi să se mîntuiască prin egumenul lor, iar
egumenul prin Domnul...".
Asemenea, către călugării din Poiana Mărului scria:
"Nu vă tulburați pentru nerăutatea și smerenia părintelui
Alexie, noul vostru egumen. Că după Sfinții Părinții egumenul trebuie să fie
către frați smerit, blînd, fără răutate, pașnic, în stare să sufere orice
ispită, ca să poată da fraților pildă de răbdare. Nu vă tulburați că el este
slab cu trupul, cîtă vreme este sănătos cu duhul și întreg la duhovniceasca
cugetare. Ci voi, cugetînd slăbiciunea firii lui, nu cereți de la el osteneli
trupești mai presus de puterile lui, ci cruțați-l, să nu-și piardă înainte
de vreme puterile, spre paguba fraților. Ajunge pentru el să șadă mai mult
la chilie, păzindu-și sănătatea, să citească cărți folositoare pentru suflet
și să fie gata la vreme de nevoie să dea fraților sfaturi folositoare pentru
mîntuire. Să vă smeriți unul față de altul și să vă supuneți unul altuia,
ca să aveți dragostea lui Dumnezeu între voi și să fie la voi un suflet și
o inimă prin harul lui Hristos...".
Un preot oarecare l-a întrebat pe Cuviosul Paisie: "Poate
oare preotul să dezlege pe cel ce se pocăiește cu căință, dacă este neputincios
și nu poate face canon? Apoi să-i dea Sfintele Taine sau nu?" Iar Sfîntul
Paisie a răspuns: "Dacă boala lui trupească este în așa fel, încît el se apropie
de moarte și nu are vreme să facă canon, atunci, chiar de ar avea el păcate
mari, dar dacă se căiește, preotul să-l dezlege a se împărtăși cu Sfintele
Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-l dezlege, pînă nu-și face
canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinței". Apoi a adăugat și aceste
cuvinte:
"Vă spun și aceasta că eu am căutat cu rîvnă în toate sfintele
canoane, dacă nu cumva se găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la
împărtășirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este prea înfricoșată
și înspăimîntătoare certarea pusă asupra preoților, care îndrăznesc să împărtășească
pe cei opriți de sfintele canoane. Pe amîndoi Biserica îi aseamănă cu Iuda
vînzătorul".
Pentru blîndețe învăța astfel pe fiii săi sufletești: "Urmînd
blîndeții lui Hristos, să vă opuneți pînă la sînge patimii mîniei și să aveți
pace cu toți. Aceasta este așa de trebuincioasă, încît Însuși Hristos zicea
ucenicilor Săi: Pace vouă!, Pacea Mea dau vouă! Unde este pacea
lui Hristos, acolo petrece și Hristos. Iar în sufletul în care nu este pacea
lui Hristos, nu este nici Hristos". Apoi iarăși zicea: "Răbdarea este și ea
atît de trebuincioasă pentru mîntuire, încît Hristos zice: Întru răbdarea
voastră veți dobîndi sufletele voastre. Iar cîștigarea sufletului nu este
altceva decît mîntuirea sufletului. Răbdare, însă, trebuie să aveți nu numai
pentru un timp oarecare, ci pînă la moarte, căci zice Domnul: Cel ce va
răbda pînă la sfîrșit, acela se va mîntui".
Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie: "Smerenia este
temelia tuturor virtuților evanghelice. Ea este atît de trebuincioasă pentru
mîntuire, cum este respirația pentru viața omului. Toți sfinții prin diferite
căi s-au mîntuit, dar fără smerenie nimeni nu s-a mîntuit și nici nu poate
să se mîntuiască. De aceea, tot cel ce vrea să se mîntuiască, trebuie să se
socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu, ca cel mai de pe urmă între
oameni și pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alții".
Un călugăr pelerin, trecînd odată prin Mînăstirea Neamț,
a întrebat pe Cuviosul Paisie: "Cum este viața duhovnicească aici, față de
cea din Mînăstirea Dragomirna?" Iar marele stareț a răspuns: "Pe fiecare an
merge tot mai în jos, și a o ține la aceeași înălțime nu-i cu putință, deși
mă silesc. Pricină este intrarea necontenită în mînăstire a femeilor și părăsirea
învățăturii obștești".
Odată a venit în pelerinaj la Cuviosul Paisie de la Neamț
un monah, Teofan de la Pecersca, pătimind multe greutăți și ispite pe cale.
Cînd l-a văzut, fericitul stareț l-a întîmpinat cu aceste cuvinte: "Fiule
Teofane, nu în zadar ți-a fost călătoria ta pînă la noi. Dumnezeu ți-a măsurat
toți pașii tăi și ți-a pregătit răsplata".
Monahului Teofan i-a plăcut așa de mult rînduiala duhovnicească
de la Neamț, încît l-a rugat pe Cuviosul Paisie să-i dea voie să rămînă în
obștea sa pentru totdeauna. Dar fericitul stareț i-a spus: "Mergi la Pecersca
și mai slujește puțin bătrînului tău, Dosoftei, care va trece curînd către
Domnul. Cu binecuvîntarea lui mergi și te mîntuiește acolo unde îți va arăta
el".
La plecare, Sfîntul Paisie i-a zis: "Fiule, Dumnezeu și Preacurata
Sa Maică să te păzească în toată calea ta. Crede că Dumnezeu nu-ți va da să
suferi mai mult decît poți îndura și te va învrednici de partea aleșilor Săi,
pentru rugăciunile preacuvioșilor părinților noștri Antonie și Teodosie ai
Pecerscăi și a bătrînului tău Dosoftei. Să fie peste tine din partea noastră
binecuvîntarea lui Dumnezeu. Spune binecuvîntatului tău bătrîn mulțumiri și
nu uita de sărăcia noastră duhovnicească!"
Unei egumene, Maria, din nordul Rusiei, Cuviosul Paisie îi
dădea următoarele sfaturi despre ascultare:
"De vreme ce prin propria ta experiență ai aflat roadele
binecuvîntatei ascultări și urmările blestematei neascultări, se cuvine să-ți
spun cîteva cuvinte despre sfînta ascultare. Dumnezeiasca ascultare este atît
de necesară pentru a plăcea cu adevărat lui Dumnezeu, că fără de ea nu se
poate nicidecum sluji lui Dumnezeu. Iată pentru ce sfînta ascultare a și fost
sădită de Dumnezeu în trei locuri: în cer, în rai și pe pămînt. În cer, la
puterile cerești; în rai, la oamenii cei dintîi și pe pămînt, la sfinții ucenici
și apostoli ai Domnului. Tot în aceste trei locuri s-au arătat și roadele
preabinecuvîntatei ascultări și ale blestematei neascultări. Și dacă nu venea
Fiul lui Dumnezeu, prin ascultarea Sa către Dumnezeu Tatăl, să pună capăt
neascultării lui Adam, atunci neamului omenesc nu i-ar fi rămas nici o nădejde
de mîntuire din moarte și din pierzarea veșnică. Pe această dumnezeiască ascultare,
sădită pe pămînt de însuși Domnul nostru Iisus Hristos, se întemeiază cinul
călugăresc, fie cu viață de obște, fie trăind cîte doi-trei împreună, sau
petrecînd în pustie...".
La urmă, Cuviosul Paisie îi dă următoarele sfaturi egumenei
Maria:
"Povățuiește surorile pe calea mîntuirii, dîndu-le pildă
de toată fapta bună, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin împlinirea cu sîrguință
a poruncilor evanghelice, prin iubirea către Dumnezeu și aproapele, prin blîndețe
și smerenie, prin cea mai adîncă pace cu toți, prin milă de mamă, prin răbdare
și îndelungă răbdare, prin rugăciune cu lacrimi, prin mîngîiere și îndemnare
la toată fapta bună... Silește-te, de asemenea, să fii pildă pentru surorile
tale și prin păzirea canoanelor Sfinților Părinți, și prin osteneli trupești,
după puterile tale și, pe cît poți, prin ascultarea pravilei bisericești,
și prin închinăciuni mari și mici. De asemenea, și pravila de chilie rînduită
de Sfinții Părinți împlinește-o cu frică de Dumnezeu, cu citirile, cîntările
și metaniile rînduite.
Citește cu sîrguință, cu mare luare aminte și cugetare cărțile
Sfinților Părinți despre rugăciunea ce se săvîrșește de minte în inimă, care
este nevoința monahicească cea mai adevărată și mai plăcută lui Dumnezeu...
Silește-te să nu osîndești niciodată, căci unul este Judecătorul cel drept,
Hristos Domnul, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Osîndește-te
pe sine și nu vei fi osîndită la a doua și înfricoșata Sa venire. Tot celui
ce greșește față de tine, iartă-i greșeala din toată inima, pentru ca și Tatăl
cel ceresc să-ți ierte greșelile tale...".
Iar celor care îl întrebau dacă au voie să citească cărțile
eretice oprite de Biserică, Cuviosul și marele stareț Paisie le scria:
"Dumnezeiasca Biserică Ortodoxă poruncește să nu se citească
de credincioși cărțile eretice, să nu stea de vorbă și să nu umble cu ei pe
cale, după cuvintele psalmistului: Fericit bărbatul care n-a umblat în
sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor n-a stat (psalmul 1,1).
Iar în alt loc spune Sfîntul Pavel: De omul eretic, după întîia și a doua
mustrare, te ferește" (Tit 3,10).
Altădată l-a întrebat cineva pe Sfîntul Paisie dacă sînt
de folos slujbele Bisericii și Sfînta Liturghie pentru cei ce se află în păcate
de moarte. Iar Cuviosul le-a răspuns: "Dacă cineva din creștinii ortodocși
greșește pe față și este stăpînit de păcate de moarte, pentru unul ca acesta,
Sfînta Biserică oprește a se aduce jertfa cea fără de sînge, pînă ce el nu
va părăsi păcatul și se va pocăi". Căci așa spune Sfîntul Simeon al Tesalonicului:
"Nu se cuvine nicidecum preotului să aducă jertfă sau să facă pomenire pentru
cei ce au păcătuit pe față și nu s-au pocăit, căci această jertfă le este
spre osîndă. De asemenea, și primirea Sfintelor Taine cu nevrednicie, fără
pocăință și spovedanie, aduce osîndă, cum spune despre aceasta și dumnezeiescul
Pavel" (Corinteni 9,29).
Așa se nevoia Preacuviosul Părintele nostru Paisie în obștea
sa atît de mare de la Neamț. Pe unii îi mîngîia, pe alții îi călăuzea pe calea
mîntuirii, pe alții îi mustra cu dragoste, pe cei bolnavi și neputincioși
îi cerceta și pe toți îi învăța rugăciunea inimii, poruncindu-le ca în tăcere
și smerenie să repete neîncetat și cu mare atenție cuvintele acestea: "Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul".
Deși era slab cu firea și suferea de insomnie, de la slujbele
bisericii nu lipsea niciodată, afară de cazuri rare de boală sau dacă avea
oaspeți mari. Pentru toți, călugări, frați și mireni, strălucea ca un sfeșnic
aprins atît prin viața sa sfîntă, cît și prin scrierile și învățăturile sale.
Pentru aceea, toți îl iubeau, toți îl căutau și îi urmau cu sfințenie sfatul.
Iar cine nu-l asculta, nu sfîrșea bine cele făcute fără sfat și binecuvîntare.
În timp de cincisprezece ani cît a povățuit marea obște a mînăstirilor Neamț
și Secu, Sfîntul Paisie a săvîrșit multe fapte duhovnicești vrednice de amintit,
pe care nimeni altul nu le-a mai putut săvîrși după mutarea lui la cele veșnice.
Astfel, mai întîi a întemeiat o mare obște de peste șapte
sute de călugări de mai multe naționalități, dintre care peste două treimi
erau moldoveni. Toți trăiau în desăvîrșită armonie duhovnicească și practicau
rugăciunea lui Iisus. Pentru povățuirea lor sufletească, Cuviosul Paisie a
rînduit douăzeci și patru de duhovnici care îi spovedeau regulat și îi supravegheau
ziua și noaptea. Iar pentru cei bolnavi a organizat bolniță cu călugări îngrijitori
și cu mîncare deosebită. Pentru închinători și oaspeți a rînduit, de asemenea,
părinți duhovnicești și chilii speciale de găzduire la arhondaric, unde puteau
sta mirenii pînă la trei zile, asigurîndu-li-se gratuit masă și toate cele
necesare. Celor săraci și lipsiți de prin sate, care cereau ajutor, li se
dădea regulat îmbrăcăminte, hrană și bani, după nevoie, în numele lui Hristos,
Care spune în Sfînta Evanghelie: Flămînd am fost și Mi-ați dat să mănînc;
străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat... (Matei
25,35).
Iar pentru luminarea și povățuirea sufletească a călugărilor,
a fraților și credincioșilor din Moldova, Cuviosul Paisie a organizat la Mînăstirea
Neamț o adevărată școală duhovnicească și academie patristică de traducere
din limba greacă în limbile română și slavonă a zeci de opere filocalice mistice,
începînd cu "Cuvintele ascetice" ale Sfîntului Isaac Sirul. Marele stareț
a realizat la Neamț prima traducere, într-o limbă europeană, a Filocaliei
Sfinților Părinți, prin vestiții călugări moldoveni iscusiți, în limba greacă.
Pentru buna chivernisire a celor patruzeci de metoace și
terenuri donate de evlavioșii domni moldoveni, Cuviosul Paisie a rînduit peste
tot călugări iconomi iscusiți și mireni credincioși pentru a se evita orice
tulburare și sminteală. Iar pentru ca obștea de la Neamț și numeroșii ei sihaștri
ce se nevoiau în schiturile Pocrov și Vovidenia, ca și în pădurile seculare
din jurul ei, să aibă deplină liniște și să se evite orice sminteală, Cuviosul
Paisie a dus la Ceahlău toate călugărițele ce sihăstreau în pădurile din ținutul
Neamț, organizînd la Durău o vestită sihăstrie de maici sub povățuirea egumenei
Nazaria și a marelui duhovnic Iosif Pustnicul. De asemenea, a strămutat și
satul Plăieșu, situat aproape de mînăstire, la peste douăzeci km depărtare
de lavră, cum se vede pînă astăzi.
Pentru buna ordine și disciplină în mînăstire, Cuviosul Paisie
a rînduit la Neamț, Secu, Sihăstria, Sihla și în toate schiturile de sub ascultarea
sa același Regulament sau Așezămînt, scris de el pentru Mînăstirea Dragomirna,
după rînduiala Muntelui Athos. Apoi, a pus călugări caligrafi iscusiți să
copieze sute de manuscrise patristice ziditoare de suflet și cărți de cult,
pe care le difuzau ucenicii săi prin mînăstiri, schituri și parohii din Moldova,
ajungînd unele pînă în Athos și în mînăstirile din nord-estul Rusiei.
Cuviosul Paisie mai întreținea și o vastă corespondență duhovnicească
cu zeci de mînăstiri, cu ierarhi, dregători și credincioși atît din Moldova
și din țările balcanice, cît și din întreaga Rusie. Toate acestea și mai ales
viața sa cu totul sfîntă, fiind vas ales al Duhului Sfînt, l-au făcut pe Cuviosul
Paisie de la Neamț drept cel mai renumit stareț, dascăl și luminător al Ortodoxiei
din secolul al XVIII-lea, cinstit încă din viață ca sfînt și mare organizator
de mînăstiri, cum n-a mai fost altul după el pînă în zilele noastre.
Din obștea sa de la Neamț a trimis peste tot călugări, dascăli,
caligrafi, stareți și duhovnici iscusiți atît în Moldova și Țara Românească,
cît și în Ucraina și în Rusia. Dintre aceștia cei mai vestiți au fost: duhovnicul
Visarion, starețul Gheorghe de la Cernica, ierodiaconul Grigore Dascălul,
iscusit traducător ajuns mitropolit al Țării Românești, arhimandritul Irinarh
Roseti, întemeietorul Mînăstirii Horaița și a unei vechi mînăstiri pe Tabor;
Cuviosul Iosif Pustnicul de la Văratec și mulți alții. Iar dintre călugării
săi, unii se duceau la Athos și la Mormîntul Domnului, alții se retrăgeau
la Poiana Mărului, la Sihăstria Voronei, la Pocrov, Secu, Sihăstria și Sihla,
iar alții ajungeau pînă la Pecerska și sihăstria Optina din centrul Rusiei,
care era profund influiențată de obștea nemțeană și de personalitatea marelui
stareț Paisie.
Prin scrierile și traducerile sale filocalice, prin numeroșii
săi ucenici răspîndiți în toate țările ortodoxe și prin frumoasa rînduială
monahală de la mînăstirile Dragomirna, Secu și Neamț, Cuviosul Paisie devine
unul din cei mai iscusiți dascăli ai rugăciunii și povățuitori de suflete
din ultimele secole.
Prin anul 1790 Moldova a fost invadată de oștile austriece,
rusești și turcești, care se luptau între ele. În vara aceluiași an a ajuns
la Mînăstirea Neamț arhiepiscopul Ambrozie de la Poltava, cu dorința fierbinte
să-l vadă pe compatriotul său de la Neamț. După ce zăbovi aici cîteva zile,
a ridicat la rangul de arhimandrit pe Cuviosul Paisie.
În ultimii ani de viață, marele stareț se simțea tot mai
bolnav și slăbit. De aceea primea pe frați la chilie numai dimineața, iar
după amiaza vorbea numai cu Dumnezeu, își pregătea ultimile traduceri, se
ruga mult cu rugăciunea inimii și era cercetat numai de doi mari duhovnici:
Sofronie pentru călugării slavi și Silvestru pentru călugării moldoveni. Prin
ei trimitea în ultimul timp pace și binecuvîntare întregului sobor de la Neamț.
La 30 octombrie 1794, Cuviosul Paisie s-a îmbolnăvit greu.
După cîteva zile s-a simțit mai bine, iar Duminică, cinci noiembrie, a ascultat
Sfînta Liturghie în biserică și s-a împărtășit cu Trupul și Sîngele lui Hristos.
Apoi iarăși a căzut bolnav la pat, fiind îngrijit de ucenicii săi de chilie:
Onorie și Martirie; iar la biserică se făceau ziua și noaptea rugăciuni către
Dumnezeu pentru însănătoșirea lui și Sfîntul Maslu.
Simțindu-și sfîrșitul aproape, s-a împărtășit pentru ultima
dată cu Preacuratele Taine și, chemînd la sine pe duhovnicii cei mai bătrîni,
Sofronie și Silvestru, a trimis prin ei pace și binecuvîntare întregului sobor,
care era foarte întristat pentru această grea despărțire.
Miercuri, cincisprezece noiembrie, nu a mai vorbit nimic,
ci numai privea liniștit și se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii, pe care
o deprinsese din tinerețe. După amiază, în timpul Vecerniei, Cuviosul Paisie
s-a luminat la față, iar duhovnicul Ștefan i-a citit canonul de ieșire a sufletului.
Afară la fereastră se aflau toți duhovnicii mînăstirii și se rugau cu lacrimi
pentru dînsul.
După Vecernie, Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie,
marele stareț al mînăstirilor Neamț și Secu, și-a dat sufletul cu pace în
mîinile lui Hristos în al 72-lea an al vieții sale, fiind plîns cu multe lacrimi
trei zile și trei nopți de obștea mînăstirii și de toți credincioșii din împrejurimi.
Îmbrăcîndu-se în veșminte, duhovnicii, preoții și diaconii
au acoperit cinstitul trup al Sfîntului Paisie, lăsîndu-i dezvelită numai
mîna dreaptă cu care binecuvînta, pentru închinarea soborului și i-au dat
sărutarea cea mai de pe urmă. Apoi l-au așezat pe năsălie și l-au depus în
mijlocul bisericii mari în sunetul clopotelor, fiind plîns de toți cu multe
lacrimi. Vineri i-au săpat mormîntul în gropnița din dreapta naosului, iar
sîmbătă, optsprezece noiembrie, l-au înmormîntat cu mare tînguire, ca pe un
adevărat sfînt și părinte sufletesc cu mulți fii. La slujba de prohodire au
slujit treizeci de preoți și treisprezece diaconi, cum spune pe larg unul
din ucenicii Sfîntului Paisie, al cărui manuscris se află în Biblioteca Academiei
Române, sub numărul 1860.
Urmașul său a fost Ieroschimonahul Sofronie, primul duhovnic
al acestei lavre. Sub stăreția lui s-a pus o lespede de marmură pe mormîntul
Sfîntului Paisie, care poartă următoarea inscripție:
"Aici odihnește fericitul Părintele nostru, Ieroschimonahul
și Arhimandritul stareț Paisie, malorusianul, care, din Sfîntul Munte al Athosului,
cu șaizeci de ucenici venind în Moldova și aici mulțime de frați adunînd și
viața de obște prin sine înaintînd, către Domnul s-a mutat în anul 1794, în
cincisprezece noiembrie, în zilele binecredinciosului domn Mihail Șuțu voievod
și a Presfințitului Mitropolit Iacov".
După mutarea sa, Cuviosul Paisie era cinstit cu multă evlavie,
ca sfînt, în obștea Mînăstirii Neamț. Cîțiva din ucenici i-au scris viața
pe larg, alții i-au pictat chipul și alții i-au scris slujba cu priveghere
la începutul secolului al XIX-lea, după rînduială, fiind prăznuit în fiecare
an la cincisprezece noiembrie.
Pe mormîntul său arde neîncetat o candelă, iar călugării,
cînd intră în biserică, fac cîte trei închinăciuni la căpătîi, în semn de
respect, cerînd în taină binecuvîntare.
Biserica Ortodoxă din România l-a cinstit pe Cuviosul Paisie
ca sfînt dintotdeauna, mai ales în Moldova, cu zi de prăznuire la cincisprezece
noiembrie. Din anul 1988, cînd a fost canonizat ca sfînt și de Biserica Ortodoxă
Rusă, cultul Cuviosului Paisie de la Neamț s-a extins în toate țările ortodoxe.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, iartă-ne și ne miluiește pe toți. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|