Cuvioșii Părinți Varlaam și Ioasaf
din India
(19 noiembrie)
La răsărit este o țară foarte mare care se cheamă India,
cu popor mult, plină de tot felul de bogăție și de roduri, îndestulată mai
mult decît alte țări și înconjurată cu mări, fiind aproape de hotarele Persiei.
Această țară a fost luminată de Sfîntul Apostol Toma, care nu lăsase pînă
în sfîrșit păgînătatea idolească. Însă mulți fiind împietriți cu inima, nu
primiseră învățătura cea mîntuitoare și se țineau de înșelăciunea cea idolească.
După cîtăva vreme a crescut păgînătatea mai mult ca spinii
și înăbușind sămînța bunei credințe, era mai mult popor necredincios decît
credincios. În această țară s-a ridicat un împărat oarecare slăvit, cu numele
Avenir, cu puterea și cu bogăția mare, dar, fiind foarte cuprins de sărăcia
cea sufletească, pentru că era păgîn, slujea idolilor și se închina pietrelor
celor fără de suflet, iar nu lui Dumnezeu, prigonind Biserica lui Hristos,
dar mai ales pe învățătorii bisericești, pe preoți și pe călugări.
Căci unii din boierii lui, crezînd în Hristos și cunoscînd
deșertăciunea acestei lumi, au lăsat toate și s-au făcut călugări, pentru
care pricină a fost cuprins de mare mînie acel împărat. Și prinzînd mai mulți
călugări i-a omorît, poruncind pretutindeni ca creștinii să fie siliți a se
închina idolilor, și trimițînd prin toate laturile ce erau sub stăpînirea
lui, scrisori către domni și stăpînitori, ca astfel cu munci și cu multe feluri
de nevoi să piardă pe toți cei ce cred în Hristos și nu voiesc să se închine
idolilor.
De aceea, mulți dintre credincioși se clătinau cu gîndurile
și unii, neputînd să rabde chinurile, cădeau din credință. Iar alții singuri
se dădeau la munci și pătimind mult pentru Domnul, își puneau sufletul pentru
El. Însă cei mai mulți, tăinuindu-și credința cea bună, de frică, slujeau
Domnului în ascuns, păzind poruncile Lui cele sfinte. Alții au fugit în locuri
pustii, dar mai ales călugării, ascunzîndu-se prin munți și prin stînci, viețuiau
după Dumnezeu.
În acea vreme i s-a născut împăratului un fiu de o frumusețe
rară, căruia i-a dat numele Ioasaf. Și acesta, de mic arăta frumusețea cea
mare a sufletului ce avea să aibă. Și adunînd împăratul foarte mulți vrăjitori
și cititori în stele, i-a întrebat ce va fi pruncul care s-a născut cînd va
veni în vîrstă. Iar ei, mult socotind, au zis că va fi mai mare decît toți
împărații care au fost mai înainte. Însă unul dintre acei cititori în stele
care era mai înțelept, a zis către împăratul, nu din citirea stelelor, ci
din descoperirea lui Dumnezeu: "Pruncul ce s-a născut nu va trăi în împărăția
ta, ci într-alta mai bună și fără seamăn de mare; căci credința creștinească
ce se prigonește de tine o va primi și nădăjduiesc că nu va minți această
proorocie a mea".
Împăratul, auzind că fiul său va fi creștin, s-a mîhnit foarte
mult și se gîndea ce să facă pentru a nu se împlini acea proorocie. Și a socotit
astfel:
A zidit un palat deosebit de frumos, care avea o mulțime
de camere luminate, ca acolo să fie crescut Ioasaf. Apoi, începînd el a crește
și a veni în înțelegere, a pus pe lîngă dînsul păzitori și slugi, tineri și
frumoși la chip, cărora le-a poruncit ca să nu lase pe nimeni să intre la
dînsul și să nu vadă pe nimeni decît numai pe dînșii. Apoi le-a mai poruncit
să nu-i arate nimic din cele ce sînt în această viață, nici moarte, nici bătrînețe,
nici boală, nici altceva care ar fi putut să-i taie veselia, ci toate cele
frumoase și de veselie să le pună înaintea lui, pentru ca totdeauna cu acelea
îndulcindu-se și săturîndu-se mintea lui, să nu poată gîndi la cele ce vor
să fie.
Încă mai porunci ca nimeni să nu îndrăznească să grăiască
vreun cuvînt pentru Hristos, pentru ca niciodată să nu audă de numele Lui,
căci pe Hristos, mai mult decît pe orice, se sîrguia să-L ascundă, temîndu-se
să nu se împlinească proorocia cititorului în stele. Și dacă se va întîmpla
a se îmbolnăvi vreunul dintre cei ce îi slujeau lui, îndată poruncea de înlătura
pe cel bolnav, iar în locul aceluia dădea pe alt tînăr frumos la chip, ca
nimic urît să nu vadă ochii fiului său.
Aflînd că în pămîntul lui se mai află rămași încă unii din
călugări - a căror urmă socotea că nu mai există -, s-a umplut de mînie și
a trimis degrabă propovăduitori prin toate cetățile și laturile, poruncind
ca, după trei zile, nimeni din tagma călugărească să nu se afle în împărăția
lui; iar de se vor afla vreunii după acele zile, pe aceia cu foc și cu sabie
să-i omoare, căci aceia, zicea el, învață pe oameni să cinstească pe Cel răstignit
ca pe un Dumnezeu.
Petrecînd fiul împăratului în acele palate ce erau pregătite
pentru dînsul, a înaintat cu vîrsta și a învățat toată învățătura etiopiană
și persană. El era înțelept la minte și înfrumusețat cu toate obiceiurile
cele bune. Dar cugeta în sine, pentru ce tatăl său a poruncit să fie păzit
în acea închisoare și să nu aibă voie să iasă de acolo. Despre aceasta a întrebat
pe unul din pedagogii ce erau pe lîngă dînsul. Acela, văzînd pe tînărul că
are înțelegere desăvîrșită și este foarte bun, i-a mărturisit toate cu de-amănuntul,
de cele ce a proorocit un cititor în stele pentru dînsul, cînd s-a născut,
și cum a ridicat tatăl său această prigoană asupra creștinilor, dar mai ales
asupra călugărilor, încît pe mulți i-a omorît, iar pe ceilalți i-a izgonit
din pămîntul său, temîndu-se ca nu cumva să se facă și el creștin.
Auzind acestea, fiul împăratului a tăcut și toate vorbele
acelui tînăr ascunzîndu-le în inima sa, cugeta mereu la ele. Iar tatăl său
adeseori îl cerceta căci îl iubea foarte mult. În una din zile Ioasaf a zis
către tatăl său: "Părintele meu, voiesc să știu de la tine un lucru de care
totdeauna am mîhnire". Iar tatăl său, fiind atins la inimă de cuvintele acestea,
a zis: "Spune-mi, fiule mult iubite, ce mîhnire te cuprinde și degrabă mă
voi sîrgui a o preface în bucurie". Iar fiul său a zis: "Care este pricina
închiderii mele și de ce mă păzești înlăuntrul acestor ziduri, ca să nu ies
de aici și să nu văd nimic?" Tatăl său a zis: "Nu voiesc, fiule, ca să vezi
ceva din cele ce pot să-ți întristeze inima și să-ți răpească veselia; pentru
că doresc să petreci toată viața în plăceri și în tot felul de bucurie și
veselie".
Iar fiul a zis către tatăl său: "Să știi bine, tată, că această
închisoare nu-mi aduce bucurie și veselie, ci îmi face atîta mîhnire și necaz,
încît și mîncarea și băutura mi se pare amară; pentru că doresc să văd toate
cele ce sînt afară de aceste porți. Deci dacă nu voiești să pier de mîhnire,
poruncește să ies oriunde voi vrea și să-mi îndulcesc sufletul de vederea
celor ce nu le-am văzut pînă acum".
Împăratul, auzind aceasta, s-a mîhnit și cugeta în sine că
dacă îl va opri să iasă, îl va umple de și mai mare necaz și mîhnire și a
zis către fiul său: "Să fie, fiule, după dorința ta". Și îndată a poruncit
să aducă cei mai aleși cai și să pregătească toate cele ce se cuvin cinstei
împărătești ca să meargă neoprit oriunde va vrea. Apoi a poruncit celor ce
erau împreună cu dînsul ca nimic supărător să nu fie în întîmpinarea lui,
ci toate cele bune și frumoase, care veselesc inima și ochii, să-i arate lui.
Și încă a poruncit să se facă dansuri și cîntece cu tot felul de organe muzicești
ca să meargă înaintea lui, precum și tot felul de priveliști, ca astfel cu
acestea să se desfăteze mintea lui.
Cu astfel de cinste și petrecere, ieșind adeseori fiul împăratului,
într-una din zile, nebăgînd de seamă slugile lui, a văzut doi bărbați, din
care unul era lepros iar altul orb. Deci a întrebat pe cei ce erau cu dînsul:
"Cine sînt aceia și din ce pricină sînt așa?" Iar ei, nemaiputînd să tăinuiască
suferința omenească, au zis: "Acestea sînt suferințe omenești ce vin oamenilor
din slăbiciunea trupului". Apoi a întrebat tînărul: "Dar tuturor oamenilor
li se întîmplă suferințe de acestea?" Iar ei au zis: "Nu tuturor, ci numai
celor ce li se vatămă sănătatea din oarecare pricini". Și iarăși a întrebat
Ioasaf, zicînd: "Dar dacă nu se întîmplă aceasta tuturor oamenilor, ci numai
unora, apoi știu aceia pe care îi ajung aceste rele sau deodată vin fără de
știre asupra omului?" Iar ei au zis: "Care din oameni poate să știe cele ce
vor să fie?" Și a încetat fiul împăratului de a mai întreba. Atunci suferea
cu inima de acest lucru neobișnuit ce-l văzuse și s-a schimbat chipul feței
lui.
Nu după multe zile, iarăși mergînd pe cale, a întîmpinat
pe un om foarte bătrîn, cu fața zbîrcită și cu picioarele slăbănogite, gîrbov,
cu totul încărunțit și cu dinții căzuți, care grăia cu zăbavă. Văzîndu-l tînărul,
s-a înspăimîntat și a poruncit să aducă pe acel bătrîn aproape de sine și
a întrebat pe cei care l-au adus: "Cine este acesta și pentru ce este astfel?"
Iar cei ce erau cu dînsul au zis: "Acesta are mulți ani acum și scăzîndu-i
cîte puțin virtutea lui și slăbindu-i mădularele, a ajuns la bătrînețe, precum
îl vezi".
Iar tînărul a zis: "Ce va face de aici înainte bătrînul acesta
dacă va trăi mai mulți ani?" Iar ei au zis: "Nimic altceva, fără numai moartea
îl va răpune pe el". Tînărul a întrebat: "Dar tuturor oamenilor le stă moartea
înainte sau numai unora li se întîmplă?" Iar ei au răspuns: "De nu va întîmpina
pe om moartea în vremea tinereților, apoi este cu neputință a nu veni la bătrînețe,
îndelungîndu-se anii lui".
Tînărul a întrebat: "Dar în cîți ani vin acestea asupra
cuiva? Și dacă negreșit stă înaintea omului moartea, apoi oare nu este vreun
meșteșug să scape omul de moarte și să nu vină în această nevoie?" Iar aceia
au zis către dînsul: "La optzeci de ani sau la o sută, oamenii vin în aceste
bătrîneți și după aceasta mor; și nu poate fi altfel, pentru că moartea este
o datorie firească și venirea ei este neapărată".
Cînd a văzut și a auzit acestea toate, tînărul cel înțelept,
oftînd din adîncul inimii a zis: "Dacă acestea sînt așa, apoi amară este viața
aceasta și plină de toată durerea. Deci, cum poate cineva a fi fără nevoie,
fiind totdeauna în așteptarea morții, a cărei venire nu numai că este neapărată,
ci și neștiută, precum ați zis?"
Deci s-a dus în palaturile sale și s-a mîhnit cugetînd la
moarte și astfel grăia în sine: "Dacă toți mor, apoi și eu voi muri și încă
nu știu cînd voi muri; iar dacă voi muri, cine va mai pomeni de mine, că după
multă vreme, toate se uită. Oare nu este altă viață după moarte și altă lume?"
Tînărul era foarte tulburat de aceste gînduri, însă n-a spus părintelui său,
ci numai pe pedagogul său îl întreba de multe ori, ca să-i spună lui despre
toate și să-i întărească mintea ce slăbise de gînduri. Iar el zicea: "Ți-am
spus mai înainte că tatăl tău pe acei pustnici înțelepți care totdeauna cugetînd
la unele ca acestea, pe unii i-a omorît, iar pe alții cu mînie i-a îngrozit;
și acum nu știu pe nimeni dintre aceștia între hotarele acestea".
Umplîndu-se Ioasaf de multă mîhnire, se rănea cumplit cu
sufletul și era în nedumerire neîncetat. Pentru aceea toate cele dulci și
frumoase ale acestei lumi erau înaintea ochilor lui ca niște lucruri zădarnice
și urîciune. Iar Dumnezeu, Care voiește să se mîntuiască toți și să vină la
cunoștința adevărului, ca un iubitor de oameni și milostiv, a povățuit pe
acest tînăr la calea cea dreaptă în acest chip.
Era în acea vreme un călugăr înțelept și desăvîrșit în fapte
bune, cu numele Varlaam, care era preot și viețuia în pustia Sinaretului.
Acela, fiind povățuit prin oarecare descoperire dumnezeiască, înștiințîndu-se
de fiul împăratului, a ieșit din pustie, și schimbîndu-și hainele sale, s-a
prefăcut că este negustor. Și intrînd într-o corabie, s-a dus în împărăția
Indiei. Apoi sosind la cetatea unde avea fiul împăratului palate, a petrecut
acolo multe zile și a ispitit cu dinadinsul toate cele pentru dînsul și care
sînt cei mai de aproape de el.
Înștiințîndu-se despre pedagogul cel mai sus pomenit, că
este mai aproape decît toți de fiul împăratului, s-a apropiat de dînsul îndeosebi
și i-a zis: "Voiesc să știi, domnul meu, că eu sînt negustor și am venit dintr-o
țară îndepărtată. Și am la mine o piatră scumpă, căreia alta niciodată nu
a existat, și nimănui pînă acum n-am arătat-o; dar ție îți spun de dînsa căci
te văd bărbat înțelept și priceput. Deci, du-mă la fiul împăratului și-i voi
da lui această piatră al cărei preț nimeni nu poate să-l prețuiască, pentru
că fără de asemănare covîrșește toate lucrurile frumoase și de mare preț;
căci orbilor le dă vedere, surzilor auzire, muților grăire, celor neputincioși
sănătate și chiar pe diavoli izgonește din oameni. Pe lîngă acestea, pe cel
fără de minte îl înțelepțește și toate cele bune și dorite le dăruiește celui
ce o are pe ea".
Pedagogul a zis către dînsul: "Te văd om bătrîn, iar vorbele
tale arată că te lauzi fără de măsură. Căci eu, cîte pietre scumpe și mărgăritare
de mare preț am văzut și le-am avut, dar piatră care să aibă astfel de puteri
precum ai zis tu, nici nu am văzut, nici nu am auzit. Însă arată-mi-o și dacă
va fi după cuvîntul tău, degrabă te voi duce la fiul împăratului și te vei
învrednici de la dînsul de cinste și vei lua plată".
Iar Varlaam a zis: "Bine ai zis că n-ai văzut nici n-ai
auzit nicăieri de o piatră ca aceasta; însă crede cuvintelor mele, că o am,
nu mă laud și nici nu mint la bătrînețele mele, ci adevărul grăiesc. Iar fiindcă
ai cerut să o vezi, ascultă cuvîntul meu. Această piatră de mare preț, pe
lîngă lucrările și puterile spuse mai înainte, mai are și această putere,
că nu poate îndată să o vadă acela care nu are ochii sănătoși și trupul curat
cu totul. Pentru că, dacă unul ca acesta va căuta îndată spre această piatră
scumpă, apoi își pierde și vederea ochilor și mintea. Iar eu, știind meșteșugul
doctoriei, văd că nu sînt sănătoși ochii tăi și mă tem a-ți da piatra mea,
ca să nu fii pricină orbirii tale. Dar despre fiul împăratului am auzit că
are viață curată, ochi sănătoși și vedere luminată; pentru aceasta lui voiesc
a-i arăta această comoară, iar tu nu fii nepurtător de grijă, ca să nu lipsești
pe domnul tău de o comoară ca aceasta".
El a zis către bătrînul: "Dacă acestea sînt așa, apoi nu-mi
arăta piatra, pentru că m-am întinat cu multe necurății și vederea n-o am
sănătoasă, precum ai zis; iată eu cred cuvintelor tale și nu mă voi lenevi
a spune domnului meu". Intrînd în palat pedagogul, a spus lui Ioasaf toate
cu de-amănuntul. Iar el, auzind acele cuvinte, a simțit în inimă o oarecare
bucurie duhovnicească, și a poruncit ca degrabă să aducă înăuntru pe negustorul
acela.
Deci, Varlaam a intrat la feciorul împăratului și s-a închinat
lui, apoi l-a felicitat cu cuvinte înțelepte și frumoase, iar fiul împăratului
i-a poruncit să șadă. Ieșind pedagogul afară, a zis Ioasaf către bătrîn: "Arată-mi
piatra cea de mare preț, despre care ai grăit pedagogului meu mari și minunate
lucruri". Iar Varlaam a început să vorbească către dînsul așa: "Toate cele
spuse de mine o, împărate, sînt adevărate și fără de îndoială; căci nu se
cuvine a grăi minciună înaintea măririi tale. Însă mai înainte, pînă ce nu
voi cunoaște gîndul tău, nu pot a-ți arăta taina cea mare, căci Stăpînul meu
a zis: Ieșind semănătorul să semene sămînța sa, și cînd semăna el, unele
semințe au căzut lîngă cale și păsările cerului le-au mîncat; iar altele au
căzut pe piatră și, răsărind, s-au uscat, pentru că nu aveau umezeală; altele
au căzut în spini și aceștia le-au înăbușit; iar altele au căzut pe pămînt
bun și au dat rod însutit.
Deci, de voi afla și eu în inima ta pămînt bun și roditor,
nu mă voi lenevi a semăna în tine sămînța cea dumnezeiască și a-ți arăta taina
cea mare. Iar de-ți va fi pămîntul pietros și plin de spini, sau de lîngă
cale, călcat de toți cei ce trec pe dînsa, apoi mai bine este în acest fel
de pămînt a nu pune nicidecum sămînța mîntuitoare și a nu o da spre răpirea
păsărilor și a dobitoacelor înaintea cărora îmi este poruncit a nu arunca
mărgăritarul nicidecum. Însă nădăjduiesc a afla în tine pămînt bun, încît
și sămînța cuvîntului vei primi și piatra cea fără de preț vei vedea; apoi
cu raza luminii ei te vei lumina și rod însutit vei aduce; căci pentru tine
multă osteneală am luat și lungă cale am venit ca să-ți arăt cele ce n-ai
văzut și să te învăț cele ce n-ai auzit niciodată".
Ioasaf a zis către dînsul: "Eu, cinstite bătrînule, sînt
cuprins de negrăită dorință ca să aud cuvinte noi și bune și foc arde înăuntru
în inima mea, aprinzîndu-mă a ști oarecare lucruri de trebuință. Dar n-am
aflat pînă acum un om care să poată să-mi spună despre acestea ce am în mintea
mea și să mă povățuiască pe calea cea dreaptă. Iar de aș afla pe unul ca acela,
apoi cuvintele auzite de la dînsul nu le-aș da păsărilor, nici dobitoacelor,
nici m-aș arăta pietros și plin de spini, precum ai zis tu, ci le-aș păzi
în inima mea. Tu, dacă știi ceva de acest fel, nu ascunde de mine, ci spune-mi
căci am auzit despre tine că ai venit din pămînt depărtat și îndată s-a bucurat
sufletul meu și am bună nădejde că voi dobîndi prin tine ceea ce doresc. De
aceea te-am adus degrabă la mine și te-am primit cu veselie, ca pe nici unul
dintre cunoscuții mei și chiar dintre cei care au crescut împreună cu mine.
Atunci Varlaam, deschizîndu-și gura plină de darul Duhului
Sfînt, a început a-i spune despre Dumnezeu Care a făcut toate și despre toate
cele ce s-au făcut de la începutul lumii: despre călcarea de poruncă a lui
Adam și izgonirea lui din rai, despre strămoși și despre prooroci. Apoi despre
întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară, despre patimile Lui
cele de bunăvoie și Înviere, despre Sfînta Treime și Botez și despre toate
tainele sfintei credințe, precum se scrie mai pe larg în istoria Sfîntului
Ioan Damaschin; căci Varlaam era foarte înțelept și iscusit în Sfînta Scriptură.
El, arătînd lucrurile cu pilde și cu asemănări frumoase,
apoi înfrumusețînd cuvintele cu sfătuiri dulci, a muiat ca ceara inima fiului
împăratului, care, cu cît mai mult îi povestea, cu atît îl asculta mai cu
luare aminte și mai cu plăcere. Iar la sfîrșit a cunoscut fiul împăratului
că aceea este piatra cea de mare preț, adică Domnul nostru Iisus Hristos;
căci a strălucit lumina în sufletul lui și i-a deschis ochii minții, încît
a crezut fără de îndoială tuturor celor povestite de Varlaam.
Apoi, sculîndu-se de pe scaunul său, s-a apropiat de prea
înțeleptul bătrîn și cu bucurie îmbrățișîndu-l, a zis: "O, preacinstite între
oameni, aceasta este, precum mi se pare, piatra cea de mare preț pe care ai
ascuns-o și nu o arăți oricui care ar voi să o vadă, ci numai celor vrednici,
care au sănătoase simțirile cele sufletești. Că iată, cum au venit cuvintele
tale în auzul meu, a intrat o lumină preadulce în inima mea și acoperămîntul
necazului meu celui mare, care de multă vreme zăcea în mine, degrabă s-a luminat.
Deci, dacă bine cuget acestea, spune-mi; iar de știi încă ceva mai bun, arată-mi".
Varlaam, lungind mai mult cuvîntul, i-a spus despre moartea
cea bună și despre cea rea, despre învierea cea de obște a tuturor, despre
viața cea veșnică și despre răsplătirea drepților și munca păcătoșilor. Și
așa l-a adus, prin aceste cuvinte, la mare umilință și zdrobire de inimă,
încît cu totul s-a umplut de lacrimi și a plîns din destul. Apoi a mai adăugat
și despre deșertăciunea și nestatornicia lumii acesteia, despre lepădarea
de dînsa și de viața călugărească și pustnicească. Iar Ioasaf punea în inima
sa toate cuvintele lui Varlaam, ca pe niște pietre scumpe în vistierie. Atît
de mult s-a îndulcit de vorba lui și-l iubea, încît nu voia a se mai despărți
de dînsul, ci dorea să-l aibă totdeauna împreună cu sine și să asculte învățăturile
lui. Apoi l-a întrebat de viața pustnicească, de hrană și îmbrăcăminte, zicînd:
"Ce fel este hrana ta și a celor dimpreună cu tine? De unde aveți haine și
spune-mi în ce fel sînt?"
Iar Varlaam a zis: "Hrana noastră este din rodurile copacilor
și din verdețurile ce cresc prin pustie. Dacă cineva dintre cei credincioși
ne aduce puțină pîine, noi o primim ca trimisă din purtarea de grijă a lui
Dumnezeu. Iar hainele noastre sînt din trențe de păr și din piei de oaie și
de capră, cu totul vechi și cîrpite, și vara și iarna tot de un fel. Iar această
haină cu care sînt acoperit pe deasupra, am luat-o de la un mirean pentru
ca să nu fiu cunoscut că sînt călugăr. Că de aș fi venit aici îmbrăcat cu
hainele mele, n-aș fi fost primit la tine. Iar Ioasaf a rugat pe Varlaam să-i
arate hainele sale cele obișnuite, călugărești.
Atunci Varlaam, dezbrăcînd haina cea mirenească, s-a arătat
lui Ioasaf ca o vedere înfricoșată, căci trupul bătrînului era cu totul uscat
și înnegrit de arșița soarelui și numai pielea se ținea pe oase. Și era îmbrăcat
cu niște trențe de păr rupte și foarte aspre, de la mijloc pînă la genunchi;
apoi, asemenea acestora avea și mantie în spate. Ioasaf s-a înspăimîntat de
aceasta și, minunîndu-se de acea răbdare mare, a oftat, a plîns și a rugat
pe bătrînul să-l ia și pe el împreună cu sine la viața cea pustnicească. Iar
Varlaam a zis: "Nu pofti aceasta acum, pentru ca nu cumva să vină pentru tine
de la tatăl tău vreo răutate asupra fraților noștri. Ci primește Botezul și
rămîi aici, iar eu mă voi duce singur. Și cînd va voi Domnul, vei veni și
tu la mine, căci cred lui Dumnezeu că și în veacul acesta și în cel ce va
să fie împreună vom viețui".
Ioasaf, lăcrimînd, a zis: "Dacă așa este voia Domnului Dumnezeu,
dă-mi Sfîntul Botez și ia de la mine mulțime de aur să duci fraților tăi care
sînt în pustie, ca să le fie de hrană și de îmbrăcăminte". Iar Varlaam a zis:
"Cei bogați dau celor săraci, iar nu cei săraci bogaților. Și tu, fiind sărac,
cum voiești a ne da nouă, celor bogați? Pentru că cel mai de pe urmă din frații
noștri, fără de asemănare este mai bogat decît tine. Dar nădăjduiesc spre
îndurările lui Dumnezeu, că și tu, peste puțină vreme, te vei îmbogăți cu
acest fel de bogăție; iar cînd te vei îmbogăți, atunci vei fi scump și nedarnic".
Ioasaf n-a înțeles cele grăite. Deci, Varlaam i-a tălmăcit
astfel: "Cei ce lasă pentru Hristos toate cele pămîntești, aceia se îmbogățesc
cu multe bunătăți cerești; iar cel mai mic dar ceresc este mai scump decît
toate bogățiile lumii acesteia". Apoi Varlaam a mai adăugat acestea către
Ioasaf: "Aurul este pricină de păcat și pentru aceea ca pe un șarpe îl lepădăm
din sînul nostru; iar tu voiești să duc fraților mei șarpele acela pe care
ei l-au călcat în picioare".
Deci Varlaam a sfătuit pe Ioasaf ca să se pregătească pentru
Sfîntul Botez și i-a poruncit să postească și să se roage cîteva zile; iar
el s-a dus la un loc ascuns și se ruga lui Dumnezeu pentru dînsul. A doua
zi iarăși a venit la el și l-a învățat multe despre Dumnezeu. Apoi în toate
zilele venea de îi spunea despre vestirile proorocilor și ale apostolilor,
precum și propovăduirile Sfinților Părinți. Iar în ziua în care voia să-l
boteze, a făcut către dînsul astfel de învățătură:
"Iată, că voiești a primi pecetea lui Hristos, a te însemna
cu lumina feței Lui și a te face fiu al lui Dumnezeu și biserică a Sfîntului
și de viață făcătorului Duh. Deci crede acum în Tatăl, Fiul și în Sfîntul
Duh, în Sfînta și de viață începătoare Treime, Care este slăvită în trei ipostasuri
și într-o Dumnezeire, despărțită adică cu ipostasurile și cu deosebirile firilor,
iar cu ființa unită. Deci să cunoști pe Unul Dumnezeu, pe Tatăl Cel nenăscut,
iar pe Unul Domnul nostru Iisus Hristos născut; lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut mai înainte de toți vecii; că din Tatăl
Cel bun s-a născut Fiul Cel bun și din lumina cea nenăscută a răsărit lumina
cea pururea de o ființă și din Viața cea adevărată a ieșit izvorul cel făcător
de viață. Și din puterea Tatălui s-a arătat puterea Fiului, Care este strălucirea
slavei și cuvînt ipostatic, din început fiind Dumnezeu și Dumnezeu fiind și
fără de început și pururea deoființă, prin Care toate s-au făcut cele văzute
și cele nevăzute.
Apoi să cunoști pe Unul Duhul Sfînt, Care din Tatăl purcede,
Dumnezeu desăvîrșit, făcător de viață și sfințitor, Atotputernic, pururea
deoființă, în al Său ipostas petrecînd. Deci așa te închină, Tatălui și Fiului
și Sfîntului Duh, în trei ipostasuri cu deosebirile lor și într-o dumnezeire;
că una este Dumnezeirea acestor trei și firea lor este una și ființa una și
au o slavă, o împărăție, o putere și o stăpînire; una este dumnezeirea Fiului
și a Sfîntului Duh, pentru că din Tatăl sînt. Iar Tatăl este nenăscut, Fiul
născut, iar Duhul purcede.
Deci acestea așa să le crezi iar a pricepe chipul nașterii
sau purcederii să nu te sîrguiești, căci este neajuns. Ci, în dreptatea inimii,
fără ispitire să primești că Tatăl și Fiul și Sfîntul Duh în toate sînt una
afară de nenaștere, naștere și purcedere; și că Unul născut Fiul și Cuvîntul
lui Dumnezeu S-a pogorît pe pămînt pentru mîntuirea noastră, cu bunăvoința
Tatălui și cu lucrarea Sfîntului Duh.
Apoi mai presus de fire S-a zămislit în pîntecele Sfintei
Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu și fără de stricăciune S-a născut
dintr-însa, făcîndu-Se om desăvîrșit. Căci precum este Dumnezeu desăvîrșit,
așa S-a făcut și om desăvîrșit din două firi, adică din cea dumnezeiască și
din cea omenească, și în două firi înțelegătoare, libere și lucrătoare; și
după toate avînd săvîrșire, după fiecare deosebire și voie și cuvînt și stăpînire;
apoi fiind și după Dumnezeire și după omenire într-o alcătuire.
Acestea fără ispitire primește-le și nici într-un chip nu
întreba a le pătrunde, cum S-a pogorît Fiul lui Dumnezeu și S-a făcut om din
sîngele fecioresc, fără prihană; sau în ce chip cele două firi s-au unit într-o
alcătuire, pentru că noi am învățat a le ține cu credință acestea ce s-au
dat nouă prin dumnezeieștile Scripturi; iar a le înțelege sau a le grăi, nu
putem. Crede dar, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru milostivirea Sa
și a primit toate pătimirile firii omenești, afară de păcat; căci a flămînzit,
a însetat, a dormit, S-a ostenit, S-a mîhnit cu firea omenească, și a fost
dus la moarte pentru păcatele noastre, a fost răstignit, a gustat moarte și
a fost îngropat; iar cu Dumnezeirea a fost fără patimă și neschimbat. Căci
n-a fost pătimirea în firea cea fără de moarte, ci firea omenească o mărturisim
că a pătimit și s-a îngropat; iar cu dumnezeiasca pătimire a înviat din morți
în nestricăciune, S-a înălțat la ceruri și iarăși va să vină cu slavă să judece
viii și morții și să răsplătească fiecăruia cu dreaptă măsură, după faptele
lui; căci vor învia morții și se vor scula cei care sînt în mormînt.
Deci, cei care au păzit poruncile lui Hristos și cu dreaptă
credință s-au dus din lumea aceasta, vor moșteni viața cea veșnică; iar cei
care s-au întinat în păcate și care s-au abătut de la dreapta credință, vor
merge la muncă veșnică. Și să nu crezi că răutatea are oarecare stăpînire,
nici să o socotești pe dînsa a fi fără de început sau înființată de la sine,
sau să-și fi luat începutul de la Dumnezeu; ci din faptele noastre este aceasta,
prin lucrarea diavolului, că dintr-a noastră neluare aminte a intrat la noi.
Și de vreme ce noi sîntem liberi, cu cuviință este ca de voie să alegem binele
sau răul.
Pe lîngă toate acestea mărturisește un Botez prin apă și
prin Duh, spre iertarea păcatelor. Primește împărtășirea Preacuratelor Taine
ale lui Hristos, crezînd cu adevărat că este Trupul și Sîngele lui Hristos,
Dumnezeul nostru, pe care l-a dat credincioșilor spre iertarea păcatelor.
Pentru că în noaptea în care S-a vîndut, cu lege a așezat sfinților Săi ucenici
și Apostoli și tuturor celor ce aveau să creadă într-Însul și a zis: Luați
mîncați, acesta este Trupul Meu, care se frînge pentru voi, pentru iertarea
păcatelor. La fel, luînd paharul, a dat lor, zicînd: Beți dintru acesta
toți, acesta este Sîngele Meu, care pentru voi și pentru mulți se varsă, pentru
iertarea păcatelor. Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea.
Deci acest cuvînt lucrător al lui Dumnezeu, Care pe toate
le face cu puterea Sa, preface cu dumnezeiasca sfințire a cuvintelor și prin
venirea Sfîntului Duh, pîinea și vinul în Trupul și Sîngele Său, care se dă
spre sfințire și spre luminare celor ce se împărtășesc cu credință.
Deci, închină-te cu credință și sărută sfînta închipuire
a lui Dumnezeu Cuvîntul, Care S-a făcut om pentru noi, socotind că vezi pe
însuși Făcătorul în icoană; căci așa a zis unul dintre sfinți, că cinstea
închipuirii trece la chipul cel dintîi. Iar chipul cel dintîi este al Aceluia
a Cărui față este închipuită; și privind spre icoana zugrăvită, trecem cu
ochii minții către vederea adevărată a Aceluia al Cărui chip este zugrăvit.
Deci, cu bună credință închinîndu-ne chipului Aceluia Care a luat trupul nostru,
nu socotim ca Dumnezeu acea zugrăveală, ci chipul lui Dumnezeu Care S-a întrupat
pentru noi, luînd chip de rob; pe acesta cu dragoste îl sărutăm.
Tot la fel să săruți și chipul Preacuratei Maicii Lui și
ale tuturor sfinților, cu același obicei. Închină-te cu credință și chipului
cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și-l sărută pentru Cel ce S-a răstignit
cu trupul spre mîntuirea neamului nostru, adică pe Hristos Dumnezeul și Mîntuitorul
lumii, Care ne-a dat chipul acesta, pentru biruința asupra diavolului care
se teme și se cutremură nesuferind să vadă puterea ei. În aceste porunci și
cu credința aceasta te botez.
Păzește-le acestea neschimbate și nesmintite de orice eres,
pînă la răsuflarea ta cea mai de pe urmă. Toate învățăturile care se împotrivesc
acestei credințe fără de prihană, să le urăști și străine să le socotești,
pentru că Apostolul a zis: Că, înger din cer de vă va vesti vouă altceva
decît ceea ce am binevestit eu, anatema să fie. Căci nu este altă bună
vestire, nici altă credință afară de cea mărturisită de Apostoli și venită
de la purtătorii de Dumnezeu părinți la diferite soboare și dată soborniceștii
Biserici".
Zicînd acestea Varlaam și învățîndu-l simbolul dreptei credințe,
cel așezat de Sinodul de la Niceea, l-a botezat în numele Tatălui și al Fiului
și al Sfîntului Duh, în baia ce era în grădina lui și a venit peste dînsul
darul Sfîntului Duh. Intrînd apoi în camera lui, a săvîrșit Dumnezeiasca Liturghie
și l-a împărtășit cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine și s-au bucurat
cu duhul amîndoi, dînd slavă lui Dumnezeu. Deci bătrînul, învățîndu-l cum
se cuvine a viețui după Botez și spunîndu-i toate despre faptele cele bune,
s-a dus la gazda sa. Iar păzitorii și slugile lui Ioasaf se mirau văzînd pe
bătrînul intrînd adeseori la fiul împăratului.
Apoi unul dintr-înșii, care era mai mare, cu numele Zardan,
pe care - ca mai credincios și mai priceput -, l-a pus împăratul mai mare
peste palatele fiului său, a zis către Ioasaf: "Bine știi, stăpîne, că mă
tem de tatăl tău și cît sînt de credincios lui; pentru aceea m-a pus ca pe
o slugă mai credincioasă ca să-ți slujesc ție. Iar acum, văzînd pe bătrînul
acesta intrînd adeseori la tine și vorbind, mă tem ca nu cumva să fie de credință
creștinească, pe care foarte mult o urăște tatăl tău și voi fi vinovat judecății
de moarte. Pentru aceea sau spune despre aceasta împăratului, sau de acum
încetează a mai vorbi cu dînsul, sau mă izgonește pe mine de la fața ta, ca
să fiu fără de prihană".
Fiul împăratului a zis către dînsul: "Mai înainte de toate,
să facem aceasta, o, Zardane, șezi ascuns după perdea și ascultă vorba lui
către mine și atunci îți voi spune ce se cuvine a face". Deci vrînd să intre
Varlaam în palat, Ioasaf a așezat pe Zardan înăuntru după o perdea și a zis
către bătrîn: "Mai adu-mi aminte iarăși de învățăturile tale, pe scurt, pentru
ca să se înrădăcineze mai tare în inima mea". Iar Varlaam, luînd cuvînt, a
grăit multe către dînsul, despre Dumnezeu și buna credință, despre bunătățile
ce vor să fie și despre muncile cele veșnice; apoi vorbind destul s-a sculat
și a făcut rugăciune, ducîndu-se la gazda sa.
Ioasaf, chemînd pe Zardan și ispitindu-l, a zis: "Auzit-ai
ce mi-a vorbit acest bătrîn mincinos și cum se ispitește să mă înșele cu cuvintele
sale, să mă lipsească de veselia și îndulcirea vieții și să mă ducă către
un Dumnezeu străin". Iar Zardan a zis: "Nu mă ispiti, stăpîne, că știu bine
că au intrat adînc în inima ta cuvintele bărbatului acestuia; și noi știm
că propovăduirea aceasta este adevărată, dar de cînd a ridicat tatăl tău prigoană
cumplită asupra creștinilor, de atunci a pierit această credință care, dacă
ți s-a arătat plăcută și dacă poți purta asprimea și ostenelile ei, bine să
se îndrepteze voia ta cea bună. Dar eu ce voi face? Eu care nici nu pot căuta
cu ochii spre o viață așa de aspră și cu osteneală, ba încă de frica împăratului
slăbește inima mea, neștiind ce voi răspunde lui, pentru că am lăsat pe bătrînul
acela să intre la tine".
Iar fiul împăratului a zis către dînsul: "Eu, pentru dragostea
ta cea mare ce o ai către mine și pentru slujirea ta cu credință, neaflînd
o răsplătire mai bună, cu aceasta am vrut a-ți răsplăti, adică m-am sîrguit
a-ți arăta aceste bunătăți negrăite, pentru ca să cunoști pe Ziditorul tău
și să crezi într-Însul. Căci am nădăjduit că de cum vei auzi învățătura cea
dreaptă, îndată o vei iubi și o vei urma împreună cu mine. Dar precum văd,
am pierdut nădejdea pentru că ești impietrit la inimă și nu voiești a cunoaște
adevărul; însă să-mi împlinești o dorință. Să nu spui tatălui meu despre aceasta
pînă la o vreme cuviincioasă; pentru că dacă vei spune lui aceasta, altceva
nimic nu vei face decît numai vei aduce sufletului meu mare supărare".
A doua zi, venind Varlaam la dînsul, a început a grăi pentru
plecarea sa; iar Ioasaf, neputînd răbda despărțirea lui, s-a întristat cu
sufletul și i s-au umplut ochii de lacrimi. Atunci bătrînul a vorbit mult
către dînsul, întărindu-l în credință și în faptele cele bune și mîngîindu-l
să nu plîngă după dînsul; apoi i-a proorocit că nu după multă vreme se vor
uni pentru totdeauna. Iar Ioasaf, nevrînd să mai facă osteneală bătrînului
și temîndu-se ca nu cumva Zardan să spună împăratului despre dînsul, a zis
cu plîngere către Varlaam:
"De vreme ce așa ai voit tu, părintele meu cel duhovnicesc
și bunule învățător, ca eu să rămîn aici în lumea aceasta deșartă iar tu să
te duci la locul odihnei tale celei duhovnicești, de acum nu îndrăznesc a
te opri pe tine. Mergi dar, păzit cu pacea lui Dumnezeu, și pomenește-mă și
pe mine ticălosul totdeauna în sfintele tale rugăciuni ca să te pot ajunge
pe tine și să văd totdeauna cinstita ta față. Apoi fă dragoste de-mi lasă
mantia ta cea ruptă și aspră, spre aducere aminte de viața călugărească și
de învățăturile tale, precum și pentru păzirea de toată lucrarea diavolească".
Deci i-a dat bătrînul acea mantie pe care, luînd-o Ioasaf,
o cinstea mai mult decît porunca cea împărătească. Apoi a stat Varlaam la
rugăciune și s-a rugat către Dumnezeu cu umilință pentru Ioasaf, încredințînd
pe tînărul cel de curînd luminat, purtării Lui de grijă. Sfîrșind rugăciunea,
s-a întors și l-a sărutat pe el și a zis: "Fiule al Părintelui ceresc, pace
ție și mîntuire veșnică!" Apoi a ieșit din palate, bucurîndu-se și mulțumind
lui Dumnezeu Cel ce a îndreptat calea lui spre bine.
După plecarea lui Varlaam, fericitul Ioasaf s-a sîrguit spre
rugăciune și spre viață aspră. Acest lucru, văzîndu-l Zardan, s-a umplut de
multă supărare și, prefăcîndu-se bolnav, s-a dus la casa sa. Împăratul auzind
că s-a îmbolnăvit Zardan, a trimis la dînsul pe doctorul său cel mai iscusit
ca să-l tămăduiască. Iar doctorul, luînd bine seama asupra bolii lui, a spus
împăratului, zicînd: "Eu n-am putut afla la omul acesta nici o boală, decît
numai o supărare cu care rănindu-și sufletul, acum bolește".
Împăratul, auzind aceste cuvinte, socotea că fiul său s-a
mîniat asupra lui Zardan și pentru aceea, mîhnindu-se, acum bolește; deci
a voit să meargă singur ca să cerceteze pe bolnav și să cunoască pricina bolii.
Iar Zardan auzind despre aceasta, s-a grăbit de a venit el mai înainte la
împăratul și căzînd înaintea lui, se socotea vrednic de toată pedeapsa pentru
că n-a păzit cu băgare de seamă pe fiul său. Apoi i-a spus toate cele ce se
întîmplaseră; că a venit, zice el, din pustie un viclean vrăjitor și înșelător
cu numele Varlaam, care a vorbit cu fiul lui despre credința creștinească
iar el a crezut celor spuse și acum este cu totul al lui Hristos.
Împăratul dacă a auzit astfel de cuvinte a început a se umple
de supărare și de mînie negrăită. Apoi îndată chemîndu-l pe cel mai mare dintre
boierii săi, cu numele Arahie, sfetnicul cel mai înțelept și mai iscusit în
citirea de stele, acestuia i-a spus pe rînd toate cele ce s-au întîmplat.
Iar el, mîngîind pe împăratul a zis:
"Fii fără de supărare, o, împărate, că este lesne a întoarce
pe fiul tău de la credința creștinească, numai să prindem pe Varlaam. Iar
de nu-l vom afla, apoi știu eu pe un alt bătrîn de credința noastră, anume
Nahor, care viețuiește în pustie și se îndeletnicește cu citirea în stele,
de la care și eu am învățat, și care în toate este asemenea lui Varlaam, căci
eu chiar fața acestuia o știu căci l-am văzut odinioară. Deci, chemînd pe
acel Nahor din pustie, îi vom porunci a se preface că este Varlaam și ne vom
întreba cu dînsul din credință; iar el va arăta credința creștinească a fi
mincinoasă, care lucru văzîndu-l fiul tău, se va întoarce de la creștinătate
iarăși la zeii părintești".
Împăratului, părîndu-i-se că va fi bun acel sfat s-a mîngîiat
puțin de supărarea ce o avea și întărindu-se cu nădejdea, a trimis degrabă
pe Arahie cu mulțime de ostași să caute pe Varlaam, care străbătînd toate
căile, au ajuns pînă în pustiul Senaridului. Acolo, umblînd prin multe locuri
fără de drumuri, prin munți și prin prăpastii neumblate, a aflat sub munte
o ceată mică de pustnici pe care i-au prins. Între dînșii era unul mai mare
care purta un sac de păr plin de oasele sfinților părinți care adormiseră
mai înainte; și aceasta o făcea pentru ca totdeauna să-și aducă aminte de
moarte.
Și i-au întrebat pe dînșii Arahie, zicînd: "Unde este înșelătorul
acela care a amăgit pe fiul împăratului?" Iar cel ce purta sacul de păr a
zis: "Nu este acela la noi, nici va fi pentru că el fuge de noi, fiind izgonit
de puterea lui Hristos, ci între voi mai ales își are petrecerea sa". Arahie
a întrebat dacă îl știe pe el. Pustnicul a răspuns: "Știu pe acela care se
zice înșelătorul, care este diavolul. Acela viețuiește în mijlocul vostru
și voi faceți cele plăcute lui". Arahie a răspuns: "Eu pentru Varlaam te întreb
pe tine". Pustnicul a răspuns: "Dacă întrebi de Varlaam, apoi se cădea a întreba
unde este cel care a întors de la înșelăciune pe fiul împăratului? Că acela
este fratele nostru și împreună părtaș al vieții noastre monahicești, dar
acum de multe zile nu l-am mai văzut pe dînsul".
Arahie l-a întrebat: "Dar unde este locuința lui Varlaam?"
Pustnicul a răspuns: "Știm chilia lui aici în pustie, dar nu o vom spune vouă".
Arahie, umplîndu-se de mînie îi îngrozea cu moartea iar ei, auzind de moarte,
s-au bucurat; deci le-a dat multe bătăi și i-a muncit cumplit ca să le arate
pe Varlaam, dar ei tăceau. Arahie căutînd cu sîrguință pe Varlaam și neaflîndu-l,
s-a întors la împăratul fără nici un spor, aducînd la dînsul numai pe acei
pustnici care erau șaptesprezece la număr, pe care îi silea împăratul ca să
spună locul petrecerii lui Varlaam și să se lepede de Hristos. Iar ei nu s-au
plecat, ci defăimau idolatria lui. De aceea a poruncit să le taie limbile,
apoi mîinile și picioarele și să le scoată ochii și așa s-au săvîrșit bunii
pătimitori.
După sfîrșitul acestor Sfinți Mucenici, Arahie s-a dus noaptea,
după porunca împăratului, la Nahor vrăjitorul, care viețuia în pustie și se
îndeletnicea cu facerea de vrăji, și spunîndu-i toate cu de-amănuntul l-a
rugat să se prefacă că este Varlaam. Apoi s-a întors la împăratul și a doua
zi a pregătit ostașii, dînd de veste că merge iarăși să caute pe Varlaam,
străbătînd pustietățile. Atunci Nahor s-a arătat ieșind dintr-o pădure și,
văzîndu-l ostașii, au alergat după dînsul; apoi, ajungîndu-l, l-au prins și
l-au dus la Arahie. Acesta, ca și cum n-ar fi știut pe Nahor, l-a întrebat:
"Cine ești tu?". Nahor i-a răspuns: "Sînt Varlaam". Apoi îndată toți s-au
bucurat și l-au dus pe el legat la împăratul, ieșind veste pretutindeni că
au prins pe Varlaam.
Deci, auzind Ioasaf de aceasta, s-a rănit cumplit la suflet
și se tînguia cu amar. Însă, Dumnezeul mîngîierii a descoperit lui Ioasaf
printr-o descoperire dumnezeiască, că nu au prins pe Varlaam, ci pe Nahor
vrăjitorul. Apoi împăratul a intrat în palatul fiului său, pe care îl sfătuia
și îl îndemna uneori cu cuvinte bune și blînde, alteori cu mînie și asprime,
ca să se lase de credința creștinească și să se întoarcă iarăși la zeii păgînești.
Însă n-a putut cu nimic a-l întoarce pe el de la dragostea lui Hristos, pentru
că răspundea cu multă înțelepciune la toate cuvintele lui, arătînd deșertăciunea
necuraților zei și preamărind pe Unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, și se arăta
gata și de răni și de moarte.
Dar de vreme ce dragostea firească a împăratului nu-l lăsa
să-l muncească pe fiul său, ba încă fiind mustrat și de conștiință, pentru
că-l auzea grăind adevărul, a zis către dînsul: "Ți se cădea o, fiule, a te
supune în toate poruncii mele părintești; dar de vreme ce ești aspru și neînduplecat
și tare te împotrivești mie, părîndu-ți-se a fi mai înțelept decît toți, să
lepădăm dar amîndoi deșarta împotrivire și să dăm loc dreptății. Iată eu voi
face adunare mare și voi strînge pe toți înțelepții noștri din toată împărăția
mea și voi aduna și creștinii; căci voi porunci vestitorilor mei să strige
cu mare glas pretutindeni ca nimeni din creștini să nu se teamă, ci fără de
frică să se adune toți ca să facem judecată de obște și să vedem care credință
este mai bună. Apoi este la mine și Varlaam care te-a înșelat pe tine, ferecat
în fiare, căci nu m-am odihnit pînă ce nu l-am prins pe dînsul. Pe acesta
îl voi scoate la sobor, ca împreună cu creștinii săi să stea împotriva înțelepților
noștri și să facă întrebare pentru credință. Dacă veți birui voi creștinii,
împreună cu Varlaam al vostru, apoi veți dobîndi dorința voastră; iar de veți
fi biruiți, apoi datori sînteți a vă supune desăvîrșit poruncii mele".
Fericitul Ioasaf a zis: "Fie voia Domnului și să fie precum
ai poruncit, iar Dumnezeu Cel adevărat să ne dea a nu ne rătăci din calea
cea dreaptă". Atunci împăratul a poruncit tuturor slujitorilor idolești și
creștinilor, prin trimitere de cărți și prin propovăduitori, prin toate cetățile
și satele, ca să se adune la un loc toți cei ce sînt de credință creștinească
și netemîndu-se de nimic să vină la sobor, pentru cercetarea credinței celei
adevărate. Și stînd lîngă învățătorul lor Varlaam, să se întrebe împreună
cu slujitorii și cu vrăjitorii. Apoi a chemat și pe înțelepții slujitori persani,
caldeeni și indieni, care se aflau în toată stăpînirea sa, precum și pe fermecători
și vrăjitori, ca să biruiască pe creștini.
Deci s-au strîns la împăratul mulțime mare dintre cei de
credința necurată idolească, înțelepți în răutate și dascăli iscusiți în nedreptate,
care deși păreau a fi înțelepți, însă erau nebuni. Iar creștinii, de vreme
ce unii erau omorîți de păgîni iar alții se împrăștiaseră prin munți și prin
pustietăți, de aceea s-au adunat foarte puțini dintr-înșii, între care numai
unul s-a aflat mai iscusit în dumnezeiasca Scriptură, cu numele Varahie. Numai
acela a venit fără temere în ajutorul celui cu părere Varlaam, iar adevărat
cu numele Nahor. Însă Varahie nu știa că acela este Nahor vrăjitorul, iar
nu Varlaam.
Deci împăratul a șezut pe scaun înalt și a poruncit și fiului
său să șadă împreună cu dînsul. Iar fiul cinstind pe părintele său, n-a vrut
să facă aceasta, ci a șezut pe pămînt aproape de dînsul. Deci au stat înainte
toți maeștri cei păgînești și a fost adus și Nahor, cel cu părerea Varlaam.
Apoi împăratul a zis către ritorii și filosofii săi care stăteau înainte:
"Iată vă stă înainte nevoință mare și din două una s-a pregătit vouă: ori
veți birui pe Varlaam și pe creștinii care sînt împreună cu dînșii și vă învredniciți
de cinste de la noi, ori de veți fi biruiți să primiți rușine și pedeapsă
cumplită. Iar pe voi pe toți vă voi pierde și trupurile voastre le voi da
spre mîncare fiarelor și păsărilor, apoi pe fiii voștri cu veșnică robie îi
voi robi, dacă nu veți birui pe creștini".
Zicînd împăratul acestea, fiul său a răspuns, zicînd: "Astăzi
ai făcut judecată dreaptă o, împărate, și eu zic acestea dascălului meu".
Apoi întorcîndu-se către Nahor a zis: "Bine știi o, Varlaame, în ce fel de
slavă și de mulțumire m-ai aflat și tu cu cuvintele tale m-ai înduplecat a
mă depărta de zeii părintești și de lege, a sluji unui Dumnezeu necunoscut
și a întărîta pe părintele și pe stăpînul meu. Deci acum vezi că stai în cumpănă;
căci dacă vei birui războiul ce-ți stă înainte și vei arăta a fi adevărate
învățăturile tale, apoi te vei preamări ca un propovăduitor al adevărului
și eu voi rămîne în învățătura ta, slujind lui Hristos pînă la răsuflarea
cea mai de pe urmă. Iar de vei fi biruit și te vei face mie astăzi mijlocitor
de rușine, apoi eu singur voi izbîndi defăimarea mea, căci voi sta cu picioarele
mele pe pieptul tău și cu mîinile mele rupînd inima ta și limba le voi da
spre mîncare cîinilor împreună cu celălalt trup al tău, ca prin tine să se
învețe toți a nu mai înșela pe fiii împăraților".
Auzind Nahor cuvintele acestea s-a spăimîntat foarte văzîndu-se
pe sine prins în cursa sa și căzut singur în groapa pe care a săpat-o. Deci,
văzînd moartea gata înaintea lui, de va întărîta pe fiul împăratului, care
cu înlesnire poate să-l muncească cum va vrea, și că nu este cu putință a
scăpa din mîinile lui, a gîndit să țină cu dînsul și să apere credința creștinească.
Apoi începîndu-se între slujitorii idolești și între creștini a se pune cuvinte
de întrebare, atunci Nahor și-a deschis gura, precum de demult Varlaam, care
a fost chemat de împăratul Valac să blesteme pe israiliteni, iar el în loc
să-i blesteme, i-a binecuvîntat, așa și Nahor, începîndu-se întrebările, a
ținut cuvîntul de dimineață pînă seara, grăind ca de la Duhul Sfînt, pentru
că știe darul lui Dumnezeu a lucra cîteodată și în vasele cele necurate, pentru
mărirea Sa cea sfîntă.
Deci cu atîta înțelepciune a mustrat Nahor deșertăciunea
și minciuna zeilor, întărind și adeverind credința creștinească, cu înțelepte
dovezi, încît nu putea nimeni să-i răspundă nici un cuvînt împotrivă. Despre
această prea înțeleaptă vorbire a lui Nahor cu slujitorii idolești, Sfîntul
Damaschin scrie mai larg și mai frumos în istoria sa despre acești Sfinți
Părinți, Varlaam și Ioasaf. Deci toți ritorii, filosofii, popii și vrăjitorii
erau rușinați și mîhniți încît tăceau ca și cum ar fi fost fără de glas, neputînd
a grăi nimic împotrivă. Iar fiul împăratului se bucura cu duhul și slăvea
pe Domnul, Care, precum altădată pe Saul, așa și pe Nahor, l-a făcut din prigonitor,
învățător și propovăduitor al adevărului.
Împăratul împreună cu boierul Arahie, minunîndu-se de neașteptata
schimbare a lui Nahor, cu mare mînie se iuțea împotriva lui, pentru că îi
cuprinsese mare rușine și ar fi vrut să-l muncească precum și pe creștinii
care erau împreună cu dînsul, dar nu putea să-și calce cuvîntul său împărătesc.
Căci el poruncise ca de voie și fără temere să se adune creștinii în sobor,
făgăduind împărătește ca să nu li se facă nici un rău. Apoi a poruncit să
se risipească soborul, ca și cum ar fi vrut a doua zi iarăși să se adune la
întrebare.
Fiul împăratului a zis către tatăl său: "Precum la început
ai poruncit, o, împărate, să se facă judecată dreaptă, așa și la sfîrșit pune
înainte dreptatea și din două una fă: sau dascălului meu poruncește-i să petreacă
în această noapte împreună cu mine, pentru ca să învățăm împreună cele ce
ni se cade a grăi mîine, iar tu, luînd pe ai tăi, asemenea învățați-vă și
voi; sau lasă-mi în această noapte pe ritorii tăi și tu ia pe învățătorul
meu la tine, pentru că, dacă vor rămîne la tine amîndouă părțile care se împotrivesc,
apoi învățătorul meu va petrece în supărare și în frică, iar ai tăi în bucurie
și odihnă. Și această judecată nu mi se pare a fi dreaptă, ci va fi silire
și călcare de făgăduință".
Împăratul, fiind biruit de cuvintele cele înțelepte ale fiului
său, a luat la sine pe jertfitorii săi, iar pe Nahor l-a lăsat fiului său,
avînd oarecare nădejde spre Nahor că va aduce la săvîrșire făgăduința sa.
Deci, luînd Sfîntul Ioasaf pe Nahor, s-a dus în palatul său, bucurîndu-se
de Dumnezeu, Mîntuitorul său. Iar către Nahor a zis: "Oare socotești că nu
știu eu că tu nu ești Varlaam, ci ești Nahor? Însă bine ai făcut că ai arătat
a fi adevărată credința creștinească și ai mustrat înșelăciunea idolească;
crede dar în Dumnezeul Acela pentru al Cărui nume bine ai vestit acum".
La aceste cuvinte umilindu-se Nahor, se căia de toate răutățile
sale cele mai dinainte și cu tot adevărul dorea ca să se apropie de Domnul
Dumnezeu. Deci, a rugat pe fericitul Ioasaf ca să-i poruncească să fugă pe
ascuns în pustie și să se însoțească cu pustnicii care se ascundeau acolo
și apoi să primească Sfîntul Botez. Sfîntul Ioasaf, învățîndu-l, l-a liberat
cu pace. Iar el plecînd, a aflat în pustie un preot sfînt și, luînd de la
dînsul Sfîntul Botez, și-a petrecut zilele în pocăință.
A doua zi, înștiințîndu-se împăratul de cele despre Nahor,
s-a deznădăjduit. Apoi, văzînd pe înțelepții săi ritori că sînt biruiți pînă
în sfîrșit și petrec în nepricepere, s-a mîniat foarte asupra lor și i-a necinstit
cu dosădiri cumplite, iar pe alții i-a pedepsit cu bătăi și le-a înnegrit
fețele cu funingine, izgonindu-i de la fața sa. De atunci nu mai cinstea pe
slujitorii idolești nici nu mai aducea jertfe idolilor, ba îi și hulea pe
dînșii. Deci împăratul fiind în mare nedumerire, clătinîndu-se de gîndurile
sale, nici idolilor nu se închina, nici credința creștinească nu primea. Iar
la fericitul Ioasaf veneau mulți și îndulcindu-se de cuvintele lui mîntuitoare,
se întorceau către Hristos.
Dar slujitorii idolilor văzîndu-se batjocoriți și văzînd
pe împăratul că se întoarce de la zeii lor, au trimis degrabă la un mare vrăjitor
cu numele Teuda ce petrecea în pustie, și vestind aceluia toate cele ce se
întîmplaseră, îl rugau cu sîrguință să le ajute. Teuda cu putere drăcească,
a venit cu îndrăzneală la împărat, pentru că era cunoscut și iubit de dînsul.
El cu cuvintele sale măiestrite și înșelătoare iarăși a înduplecat pe împărat
la închinarea de idoli și a făcut praznic mare idolilor împreună cu dînsul.
Apoi se nevoia ca și pe fericitul Ioasaf să-l întoarcă de la Hristos către
închinarea idolească și a dat împăratului acest sfat viclean, ca să ia de
la Ioasaf toate slugile și în locul lor să pună femei și fete tinere și frumoase,
ca să-i slujească lui. "Iar eu, zise el, voi trimite pe unul din draci care
va aprinde într-însul focul dulceții spre desfrînare. Și dacă va fi biruit,
apoi îndată, o împărate, toate vor fi după voia ta".
Împăratul ascultînd sfatul vicleanului, a adunat o mulțime
de fete frumoase și de femei tinere și, împodobindu-le pe dînsele cu haine
de mult preț și cu podoabe de aur, le-a dus în palat la fiul său și a dat
afară pe toate slugile lui; așa că nu era în palatul lui Ioasaf nici unul
de parte bărbătească, ci toată slujba o făceau femeile și fetele. Apoi au
năvălit asupra lui în chip nevăzut, duhurile cele viclene ce erau trimise
de Teuda vrăjitorul și aprindeau cuptorul cel trupesc al tînărului, năvălind
asupra lui cu gînduri necurate.
Fericitul Ioasaf era într-o mare nevoie și război, dar mai
ales cînd o fecioară care era mai frumoasă decît toate și care - nu numai
de împăratul era îndemnată, ci și de diavolul -, a întins asupra lui amăgirile
sale. Fecioara aceea era fata unui împărat, robită și scoasă din patria sa,
apoi dată împăratului Avenir ca un mare dar. Pe această fată foarte frumoasă
a trimis-o tatăl spre înșelarea fiului său și intrînd în ea dracul înșelăciunii,
a învățat-o cuvinte viclene și cu meșteșug. Același înșelător a pus dragoste
către dînsa în inima sfîntului tînăr, vînîndu-l cîte puțin. Dar fericitul
o iubea pe dînsa pentru înțelepciunea și pentru obiceiul ei cel bun, ba încă
îi era și jale pentru dînsa, că fiind fată de împărat era robită și lipsită
de slava și de patria sa; apoi se gîndea cum ar întoarce-o de la închinarea
la idoli și ar face-o creștină.
Astfel gîndind el, iar poftă cu patimă nesimțind în sine,
a început a vorbi către dînsa, zicînd: "Cunoaște o, fecioară, pe Dumnezeul
Care petrece în veci, ca să nu pieri în înșelăciune. Cunoaște pe Ziditorul
și vei fi fericită, făcîndu-te mireasă a Mirelui Celui fără de moarte". Multe
cuvinte ca acestea zicînd el, în acel ceas duhul cel necurat o învăța pe femeie
a întinde curse de sminteală și a trage în cădere acel fericit suflet. Deci,
fecioara a zis astfel: "Dacă te îngrijești de mîntuirea sufletului meu și
voiești a-l izbăvi de înșelăciunea idolească, apoi îndeplinește și tu cererea
mea; iar eu îndată lepădîndu-mă de idolii părintești, mă voi apropia de Dumnezeul
tău și voi sluji Lui pînă la răsuflarea mea cea mai de pe urmă. Și așa și
tu vei primi plata pentru întoarcerea mea".
Sfîntul tînăr a întrebat-o: "Care este cererea ta, fecioară?"
Iar ea cu căutătura și cu vorba, îl îndemna spre desfrînare și-i zise: "Vino
să ne însoțim și apoi eu mă voi pleca poruncii tale". Iar el a zis: "Pentru
ce ai îndrăznit a face către mine o cerere ca aceasta o, fecioară, pentru
că eu deși poftesc mîntuirea ta, însă nu voiesc a fi necurat". Iar ea, netezindu-i
calea spre păcat a zis: "Tu, domnul meu, fiind plin de toată înțelepciunea,
pentru ce grăiești unele ca acestea, numind însoțirea necurată, pentru că
știu și eu din cărțile creștinești, căci am citit multe cărți în patria mea
și de multe ori am vorbit cu creștini; dar oare nu este scris așa în cărțile
voastre: Cinstită este nunta în toate și patul nespurcat? Și iarăși
"Mai bine a se însura omul, decît a se aprinde". Dar n-au cunoscut nunta patriarhii
cei de demult și proorocii și drepții, precum învață scripturile voastre?
Oare pe Petru nu-l mărturisește Scriptura cum că a avut femeie? Acela pe care
îl numiți verhovnic al Apostolilor. Dar cine te-a învățat, domnul meu, a numi
nunta necurată? Cu adevărat te-ai depărtat de la învățătura voastră cea dreaptă".
Fericitul a răspuns: "Deși sînt toate așa în Sfînta Scriptură,
precum ai zis, pentru că este slobod fiecare dacă voiește să se căsătorească,
însă afară de cei ce s-au făgăduit ca să-și păzească fecioria pentru Hristos;
iar eu cînd am primit Sfîntul Botez, m-am făgăduit a mă duce curat înaintea
lui Hristos în feciorie fără prihană. Deci cum voi îndrăzni a călca jurămîntul
pe care l-am făcut către Dumnezeu?"
Iar înșelătoarea a zis iarăși: "Dacă nu voiești a mă lua
de soție, apoi altă dorință să-mi împlinești, care este mică; de voiești să-mi
mîntuiești sufletul, fii cu mine în această noapte, care lucru de vei face,
apoi mă făgăduiesc ție că mîine dimineață voi primi credința creștinească
și voi fi ție nu numai spre iertarea păcatelor ci și multă răsplătire vei
afla de la Dumnezeu pentru întoarcerea mea. Căci zice Scriptura ta, că se
face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește.
Deci, dacă se face bucurie în cer pentru întoarcerea păcătosului,
apoi oare nu va avea răsplătire acela care întoarce pe păcătos și se face
pricinuitor pentru bucuria îngerilor? Cu adevărat așa este și cu totul fără
de îndoială pentru că și Apostolii, începătorii credinței voastre, multe făceau
după socoteala lor, călcînd porunca lui Dumnezeu cea mai mică, pentru porunca
cea mai mare. Oare n-a tăiat împrejur Pavel pe Timotei, deși se socotește
la creștini fărădelege tăierea împrejur? Însă el nu s-a ferit a o face aceasta,
pentru orînduiala cea mai bună; apoi multe ca acestea vei afla în cărțile
voastre. Deci, dacă cu adevărat poftești ca să-mi mîntuiești sufletul, apoi
împlinește această dorință a mea".
Acestea zicîndu-le ea, sufletul fericitului a început a se
clătina cu diferite feluri de gînduri, și în partea dreaptă și în partea stîngă,
iar voia și înțelegerea i se slăbeau. Diavolul, semănătorul răutății, văzînd
inima lui clătinîndu-se, s-a umplut de bucurie și a strigat către soții săi,
zicînd: "Vedeți că fecioara aceasta are să facă ceea ce noi n-am putut să
facem? Acum dar să năvălim asupra lui, pentru că nu vom mai afla vreme așa
potrivită ca aceasta, pentru a împlini voia și porunca aceluia care ne-a trimis
pe noi". Acestea zicîndu-le necuratul, s-a pornit împreună cu cîinii săi asupra
ostașului lui Hristos și a tulburat toate puterile lui sufletești și cu totul
l-a aprins de dragoste și cu mare dorire către fecioară.
Fericitul Ioasaf, văzîndu-se tare aprins și robit de păcat,
s-a lovit în piept și, oftînd din adîncul inimii către Dumnezeu, degrabă a
făcut rugăciune și vărsînd izvoare de lacrimi din ochii săi, striga către
Cel care poate a-l mîntui de învăluire și de vifor și zicea: "Spre Tine, Doamne,
am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac, nici să rîdă vrăjmașii mei de mine,
care mă țin de-a dreapta Ta; ci stai înainte-mi în acest ceas și-mi îndreptează
calea mea după voia Ta, pentru ca să se preamărească numele Tău Cel slăvit
și înfricoșat, prin mine robul Tău".
Rugîndu-se multă vreme, se uda cu lacrimi și, făcînd multe
plecări de genunchi, s-a aruncat la pămînt. Apoi, adormind puțin, s-a văzut
pe sine răpit de niște bărbați străini, trecut prin niște locuri minunate
și dus la un cîmp mare, care era înfrumusețat cu flori roșii și cu bună mireasmă.
Acolo a văzut tot felul de pomi frumoși care aveau roade multe, străine și
minunate. Iar fructele pomilor acelora făceau freamăt vesel, din cauza unui
vînt subțire și lin, dînd bună mireasmă nesățioasă. Iar sub pomii aceia stăteau
niște scaune de aur curat, înfrumusețate cu pietre scumpe și mărgăritar de
mult preț și raze mari ieșeau dintr-însele. Apoi erau paturi de aur așternute
cu niște covoare în multe culori, a căror podoabă și strălucire covîrșea toată
povestirea. Prin mijlocul pomilor curgeau ape curate și foarte limpezi care
veseleau vederea.
Prin acel cîmp mare și minunat purtîndu-l acei bărbați înfricoșați,
l-au dus într-o cetate ce strălucea cu lumină negrăită, avînd zidurile de
aur curat și din pietre de mult preț, pe care nu le-a văzut nimeni niciodată,
apoi stîlpii și porțile erau dintr-un mărgăritar. Cine va putea spune podoaba
și strălucirea cetății aceleia! Pentru că, strălucind o lumină cu multe raze
dintr-o înălțime, umplea toate ulițele ei; și niște ostași înaripați și luminați
se plimbau prin cetatea aceea, glăsuind cîntări preadulci, pe care niciodată
nu le-a auzit urechea omenească. El a auzit un glas, zicînd: "Iată odihna
drepților, iată veselia celor ce au plăcut lui Dumnezeu în viața lor".
Scoțîndu-l de acolo acei bărbați înfricoșați, voiau să-l
ducă înapoi. Iar el cu totul fiind cuprins de acea podoabă și frumusețe, zicea:
"Nu mă lipsiți pe mine, rogu-vă, nu mă lipsiți de această bucurie negrăită,
ci dați-mi voie să petrec într-un colț al acestei cetăți mari". Iar ei ziceau:
"Nu este cu putință a petrece acum aici, dar vei intra prin multe osteneli
și sudori, dacă te vei nevoi; pentru că nevoitorii moștenesc împărăția cerurilor".
Acestea zicînd și trecînd cîmpul cel mare, l-au dus în niște
locuri întunecate și pline de tînguire și în toate potrivnice luminii și bucuriei
ce văzuse mai înainte. Pentru că era acolo negură foarte întunecată, încît
toate se umpleau de mîhnire și de tulburare. Acolo ardea un cuptor de foc
și viermi se tîrau mîncînd trupurile, iar duhurile răzbunării stăteau împrejurul
cuptorului aceluia. Unii ardeau cumplit în foc și se auzea un glas zicînd:
"Iată locul păcătoșilor, iată munca acelora care s-au întinat în fapte de
rușine". După aceasta l-au scos de acolo cei ce-l purtau pe dînsul.
Deșteptîndu-se și-a venit în sine și era cu totul înspăimîntat
și rîuri de lacrimi curgeau din ochii lui. Atunci toată frumusețea fecioarei
și a celorlalte femei și fete i se păreau lui mai înjosită decît tina și gunoiul.
Și aducîndu-și aminte de cele arătate lui în vedenie, era cuprins cu dorul
acelor minunate și preaslăvite locuri și tulburat de frica muncilor celor
văzute, încît zăcea pe pat neavînd putere nici să se scoale.
Deci s-a dat veste împăratului cum că fiul său este bolnav
și împăratul venind la dînsul în grabă, îl întrebă pe dînsul: "Care este pricina
bolii de care suferi?". Iar el, spunîndu-i toate cele arătate lui în vedenie,
a zis: "Pentru ce ai gătit cursă picioarelor mele vrînd să vînezi sufletul
meu și să-l arunci în pierzare? Că de nu mi-ar fi ajutat Dumnezeu, s-ar fi
sălășluit în iad sufletul meu. Dar cît este de bun Dumnezeul lui Israil, Care
a izbăvit smerenia mea din mijlocul puilor de lei! Căci adormit-am tulburat;
dar m-a cercetat pe mine din înălțime Dumnezeu Mîntuitorul meu și mi-a arătat
că de multe bunătăți se lipsesc cei ce-L mînie pe Dînsul și felurite munci
își pregătesc.
Deci acum, o, tată, de vreme ce ți-ai astupat urechile, nevrînd
să auzi glasul meu care îți grăiește cele bune, măcar pe mine nu mă opri a
merge pe calea cea dreaptă; pentru că pe aceasta o iubesc și aceasta doresc,
ca lăsînd toate, să ajung la locul unde petrece Varlaam plăcutul lui Hristos
și împreună cu dînsul să-mi săvîrșesc cealaltă parte a vieții mele. Iar dacă
vei voi a mă ține cu sila, degrabă mă vei vedea mort de supărare și de tînguire;
atunci iarăși nici tu nu te mai poți chema tată și nici pe mine nu mă vei
mai avea fiu".
Atunci iarăși a cuprins pe împăratul mare supărare și s-a
dus mîhnit la palatul său. Tot așa și duhurile cele viclene s-au întors rușinate
de la ostașul lui Hristos cel nebiruit, către Teuda al lor, care îi ocăra
pe ei, zicînd: "Atît de neputincioși sînteți voi, ticăloșilor, încît nici
pe acel tînăr n-ați putut să-l biruiți?" Iar ei, fiind siliți de puterea lui
Dumnezeu, nevrînd, au mărturisit adevărul, zicînd: "Nu putem răbda puterea
lui Hristos nici a căuta spre semnul Crucii cu care se îngrădește pe sine
acel tînăr". După acestea luînd împăratul pe Teuda, a venit la fiul său; iar
Teuda a început a vorbi fericitului tînăr despre zeii săi, dar n-a putut să-l
biruiască pe el, căci avea de sus înțelepciune, căreia nu pot să-i stea împotrivă
toți cei ce se împotrivesc.
Teuda fiind biruit și rușinat, a tăcut mult, ca un pește
fără de glas, neștiind ce să mai zică. Apoi abia venindu-și în simțire, a
zis către împăratul: "Cu adevărat, o, împărate, Duhul Sfînt viețuiește în
fiul tău; cu adevărat, sîntem biruiți și de acum nici un răspuns nu mai avem!
Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor, mare este credința lor și mari
sînt tainele lor!"
Apoi întorcîndu-se către fiul împăratului a zis: "Spune-mi
tu, cel ce ești sfințit cu sufletul și cu trupul, oare mă va primi pe mine
Hristos dacă mă voi lepăda de lucrurile cele rele și mă voi întoarce către
Dînsul?" Iar Sfîntul Ioasaf a început a-i vorbi despre pocăința păcătoșilor
și mila lui Dumnezeu, Care primește degrabă pe cei ce se pocăiesc cu adevărat.
Teuda umilindu-se cu inima, îndată a alergat la peștera sa și arzîndu-și toate
cărțile sale cele vrăjitorești, s-a dus după Nahor și învrednicindu-se de
Sfîntul Botez, a viețuit în mare pocăință.
Împăratul, neștiind ce să mai facă cu fiul său, a fost sfătuit
de Arahie ca să împartă împărăția lui în două și să dea jumătate fiului său;
căci zicea acela: "Dacă vei munci pe fiul tău, o, împărate, apoi cu adevărat
vei fi vrăjmaș firii, iar nu tată, ci muncitor al fiului tău te vei chema.
Deci și pe fiul tău vei pierde și tu fără fiu vei rămîne și în mari întristări
te vei arunca. Dar una a mai rămas să faci: să împarți cu dînsul împărăția
ta și să-i poruncești să stăpînească partea cea dată lui. Căci dacă va fi
cuprins de purtările de grijă ale vieții, apoi cîte puțin va începe a se obișnui
cu viața aceasta precum viețuim și noi; și atunci va fi lucrul după voia noastră.
Pentru că obiceiul care se înrădăcinează în suflet nu se schimbă așa cu sila,
ci cu dragoste. Apoi cu toate că va petrece neschimbat în credința creștinească,
totuși îți va fi mîngîiere, pentru că nu ești fără de fiu, ci ai fiu împărat".
Împăratul, primind sfatul lui Arahie, a făcut așa; a împărțit
împărăția lui în două și a făcut pe fiul său împărat. Ioasaf, deși nu cugeta
la stăpînirea împărătească, ci dorea viața călugărească și pustnicească, dar
văzînd că va ieși lucrul mai spre bine, a primit partea împărăției cea dată
lui. Apoi mergînd într-însa, mai întîi de toate s-a sîrguit ca să dezrădăcineze
închinarea de idoli de prin toată stăpînirea sa și a risipit capiștele lor.
Apoi a ridicat biserici sfinte și a lățit sfînta credință în Hristos.
Auzind de aceasta episcopii, preoții și călugării care se
ascundeau, au ieșit de prin munți și de prin pustietăți și alergau către sfîntul
împărat Ioasaf. Iar el îi primea pe dînșii cu bucurie și împreună cu dînșii
cugeta la mîntuirea sufletelor omenești. Deci în puțină vreme, toată stăpînirea
sa a luminat-o cu lumina credinței și a botezat-o. Iar pentru întoarcerea
tatălui său neîncetat se ruga cu lacrimi. Și n-a trecut cu vederea Dumnezeu
rugăciunea lui cea cu sîrguință și lacrimile, ci, ascultîndu-l cu milostivire,
s-a atins de inima lui Avenir, cu lumina darului Său, ca el să lepede negura
cea groasă de pe ochii minții, ca să vadă raza adevărului și să cunoască deșertăciunea
zeilor celor mincinoși.
Deci împăratul Avenir a adunat pe toți sfetnicii săi și le-a
descoperit gîndul inimii sale, cum că voiește să primească credința fiului
său și toți au lăudat gîndul lui, căci pe toții îi cercetase Răsăritul cel
de sus, prin rugăciunile Sfîntului Ioasaf. Apoi îndată împăratul, printr-o
scrisoare, a chemat pe fiul său ca să învețe de la dînsul buna credință. Iar
Sfîntul Ioasaf de multă bucurie și veselie s-a umplut văzînd pe tatăl său
venit în simțire și întors către Dumnezeu. Ioasaf, mergînd și învățînd pe
tatăl său multe zile, precum i-a spus Cuviosul Varlaam, așa și el arătînd
tatălui său toate tainele sfintei credințe, l-a adus la Sfîntul Botez, încît
el însuși l-a primit ca naș din dumnezeiescul Botez. Lucru cu adevărat nou
și minunat, că s-a arătat naș al tatălui său și s-a făcut mijlocitor de nașterea
cea duhovnicească a aceluia care l-a născut pe dînsul trupește. Și nu numai
împăratul Avenir, ci și toată suita lui a primit Sfîntul Botez, precum și
ostașii și robii; pe scurt, toată țara Indiei a primit Sfîntul Botez.
Atunci s-a făcut bucurie mare pe pămînt și în cer, că pe
pămînt se bucurau credincioșii pentru întoarcerea necredincioșilor, iar în
cer se bucurau îngerii, nu pentru unul, ci pentru păcătoșii cei fără de număr
care se pocăiau. Iar împăratul Avenir, după Botez, a dat fiului său toată
stăpînirea împărăției sale și el petrecea la o parte în tăcere, presărîndu-și
capul totdeauna cu țărînă și tînguindu-se pentru păcatele sale cele mai dinainte.
Apoi, luînd de la Dumnezeu iertarea păcatelor, s-a mutat cu pace către El.
După moartea împăratului Avenir, împăratul Ioasaf făcînd
pomenire de patruzeci de zile tatălui său, a chemat pe toți boierii și sfetnicii
săi, pe căpeteniile oștilor și toate stăpînirile cărora le-a descoperit taina
inimii sale, cum că voiește să lase împărăția aceasta pămîntească și toate
cele lumești și să meargă în pustie și acolo să petreacă viață monahicească.
Atunci toți s-au umplut de jale și nu era nici unul dintre
dînșii fără de lacrimi, ci toți se tînguiau cu amar pentru că îl iubeau foarte
mult pentru blîndețea și omenia lui, precum și pentru facerea lui de bine
cea cu milostivire către toți. Iar în locul său voia să lase împărat pe unul
dintre boieri, cu numele Varahie, care de la început era creștin, despre care
s-a spus mai înainte că acesta s-a ridicat împreună cu Varlaam împotriva tuturor
înțelepților indieni ca să-i aducă la credință.
Pe acesta voia Ioasaf să-l pună împărat în locul său, ca
pe unul care era bine întărit în sfînta credință și avea multă dragoste pentru
Hristos. Iar Varahie se lepăda, zicînd: "Iubește, o, împărate, pe aproapele
tău ca pe tine însuți; pentru că dacă este bine a împărăți, apoi împărățește
singur, iar dacă este rău, de ce mi-o dai mie și pentru ce pui asupra mea
greutate ca aceasta de care singur fugi?" Iar pe Sfîntul Ioasaf toți îl rugau
cu stăruință și cu lacrimi ca să nu-i lase pe dînșii. Dar el a scris noaptea
o scrisoare către tot poporul său și către toți stăpînitorii, încredințîndu-i
pe dînșii lui Dumnezeu și poruncindu-le să nu-și aleagă alt împărat decît
pe Varahie.
Lăsînd acea scrisoare în casa sa, a ieșit pe ascuns din palat
și din cetate și a plecat degrabă în pustie. Iar a doua zi, auzindu-se despre
plecarea lui, îndată s-a făcut tulburare și plîngere în popor, plecînd toți
cu multă grabă în aflarea lui. Aflîndu-l lîngă un pîrîu uscat, cu mîinile
ridicate făcînd rugăciune, l-au înconjurat și căzînd înaintea lui, îl rugau
cu multe tînguiri să se întoarcă la palatul său și să nu-i lase; iar el fiind
silit de rugămințile lor, s-a întors pentru puțină vreme și iarăși adunîndu-i
pe toți, a zis: "În deșert vă împotriviți voii lui Dumnezeu, ținîndu-mă pe
mine!"
Apoi a dat cuvînt cu jurămînt că nici o zi nu va mai petrece
cu dînșii. Iar lui Varahie cu sila i-a pus pe cap coroana sa împărătească,
și lăsîndu-l pe scaunul său, l-a învățat destul cum să împărățească, iar el
dînd pace poporului a ieșit din palat și din cetate, sîrguindu-se către pustie.
Varahie împreună cu tot poporul și cu toți boierii săi, văzînd
gîndul lui cel neînduplecat și cu rugăminte neputînd a-l ține pe el și nici
cu sila neîndrăznind a-l împiedica de la acea cale, mergeau după dînsul plîngînd
și petrecîndu-l pînă departe. El însă le zicea ca să nu-l mai supere, ci îi
ruga să se întoarcă înapoi. Iar unii au mers după dînsul de departe tînguindu-se
pînă cînd s-a plecat ziua; iar noaptea a acoperit de la ochii lor pe iubitul
lor stăpîn și s-au despărțit unii de alții.
Astfel a luat Varahie sceptrul împărăției Indiei, iar Ioasaf
le-a socotit pe toate deșertăciuni ca să dobîndească pe Hristos. În noaptea
cea dintîi a intrat în casa unui om sărac și i-a dat lui hainele sale de deasupra,
iar el rămînînd în haina cea ruptă de păr pe care i-o dăduse Varlaam, s-a
dus la viața pustnicească, neavînd cu sine nici pîine, nici apă, nici altceva
de trebuința hranei; pentru că se dăduse cu totul în purtarea de grijă a lui
Dumnezeu și cu dragoste osîrdnică ardea pentru Domnul său.
Intrînd în adîncul pustiei, s-a bucurat cu duhul și, ridicîndu-și
ochii către iubitul său Hristos, striga, zicînd: "Să nu mai vadă de acum ochii
mei bunătățile lumii acesteia și să nu se mai îndulcească inima mea de nimic
altceva decît de Tine, nădejdea mea. Tu îndreptează calea mea și mă du la
plăcutul Tău Varlaam; arată-mi pe mijlocitorul mîntuirii mele ca să mă învețe
viața cea pustnicească, acela care m-a învățat pe mine cunoștința Ta, Doamne!"
Sfîntul Ioasaf a umblat singur prin pustie doi ani, căutînd
pe Varlaam; se hrănea cu verdețurile care creșteau pe acolo, iar uneori răbda
mult de foame, din lipsa verdețurilor pentru că era uscat pămîntul în pustia
aceea și puțin odrăslea. Apoi a răbdat multe supărări de la diavolul, căci
năvălea asupra lui, uneori tulburînd mintea lui cu tot felul de gînduri, alteori
înfricoșîndu-l cu năluciri, iar alteori i se arăta negru și scrîșnind din
dinți. Uneori cu sabia în mînă se pornea asupra lui, ca și cum ar fi vrut
să-l taie; alteori se prefăcea în multe feluri de fiare, șerpi și aspide.
Iar ostașul lui Hristos cel nebiruit, toate le biruia și le izgonea cu sabia
rugăciunii și cu arma Crucii.
Trecînd al doilea an, a aflat o peșteră în pustiul Senaridului
unde viețuia un călugăr în liniște; de la acela s-a înștiințat unde petrecea
Varlaam. Deci, alergînd degrabă cu bucurie pe cărarea cea arătată lui, a ajuns
la peștera lui Varlaam și, stînd înaintea ușii, a bătut, zicînd: "Binecuvintează,
părinte, binecuvintează!" Iar Varlaam, auzind glasul, a ieșit din peșteră
și a cunoscut pe Ioasaf cu duhul, pe care altfel nu era cu putință a-l cunoaște
după chipul său, pentru că se înnegrise de arșița soarelui, îi crescuse părul,
slăbise și ochii i se cufundaseră adînc.
Deci, bătrînul stînd cu fața către răsărit, a înălțat lui
Dumnezeu rugăciune de mulțumire, iar după rugăciune s-au îmbrățișat unul cu
altul cu dragoste, s-au sărutat cu sărutare sfîntă și de bucurie au plîns
mult. După aceea începînd să vorbească, Varlaam a zis: "Bine ai venit fiule
al lui Dumnezeu și moștenitor al împărăției cerului, Domnul să-ți dea cele
veșnice în locul celor vremelnice și pe cele nestricăcioase în locul celor
stricăcioase. Dar te rog, fiule iubite, spune-mi cum ai venit aici? Și ce
ți s-a întîmplat după plecare? Oare a cunoscut tatăl tău pe Dumnezeu? Sau
încă petrece în rătăcirea cea idolească?" Iar fericitul Ioasaf i-a spus lui
toate pe rînd, cîte i s-au întîmplat după plecarea lui Varlaam și cîte a făcut
Domnul cu dînsul, ajutîndu-l.
Bătrînul, auzind acestea, se bucura foarte; apoi, minunîndu-se,
zicea: "Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că bine ai voit ca sămînța cuvîntului
Tău cea semănată de mine în sufletul robului Tău Ioasaf, să odrăslească și
să aducă rod însutit". Apropiindu-se seara și săvîrșind obișnuita rugăciune,
și-a adus aminte de hrană. Deci Varlaam a pus masă de mult preț, plină de
bucate duhovnicești, iar hrană trupească avînd puțină; căci erau numai verdețuri
crude, nefierte, puține finice (smochine) și apă din izvorul care era acolo.
Întărindu-și trupul cu astfel de bucate, au mulțumit lui
Dumnezeu Care deschide mîna Sa și satură toată ființa cu bunăvoință. Apoi
săvîrșind rugăciunea de noapte, iarăși au grăit vorbe duhovnicești, vorbind
toată noaptea pînă la vremea cîntării de dimineață.
De atunci Ioasaf a petrecut împreună cu Varlaam mulți ani,
avînd viață minunată, asemenea cu a îngerilor. Apoi Cuviosul Varlaam, apropiindu-se
către fericitul sfîrșit și chemînd pe Ioasaf, fiul său cel duhovnicesc, pe
care l-a născut prin bună vestire, a zis către dînsul:
"Eu, fiule, de mult doream să te văd pe tine, mai înainte
de sfîrșitul meu și cînd mă rugam pentru tine, mi s-a arătat Domnul nostru
Iisus Hristos și mi-a făgăduit că te va aduce la mine. Acum iată că a împlinit
Domnul dorința mea, căci te văd lepădat de lume și de toate cele ce sînt în
lume și unit cu Hristos. Deoarece acum a sosit vremea plecării mele, tu dar,
fiule, acoperă trupul meu cu pămînt și dă țărînii ce este al țărînii; iar
tu să petreci în locul acesta, ținîndu-te de viața aceasta duhovnicească și
aducîndu-ți aminte de smerenia mea".
Ioasaf, auzind aceste cuvinte, se tînguia pentru despărțirea
lui și abia a putut bătrînul a-l mîngîia puțin, prin multe cuvinte duhovnicești.
Apoi l-a trimis la niște frați care viețuiau în acea pustie ca să aducă cele
de trebuință, spre săvîrșirea dumnezeieștii Liturghii. Alergînd Ioasaf cu
sîrguință și săvîrșind porunca, s-a întors degrabă, temîndu-se ca să nu se
săvîrșească în lipsa lui părintele său duhovnicesc, căci se va lipsi astfel
de binecuvîntarea cea mai de pe urmă.
Deci, aducînd cele de trebuință pentru sfînta jertfă, Varlaam
a săvîrșit dumnezeiasca slujbă și s-au împărtășit amîndoi cu dumnezeieștile
Taine. După aceasta vorbind bătrînul multe către ucenicul său spre folosul
sufletului, a început a se ruga lui Dumnezeu cu umilință pentru sine și ucenicul
său. Iar după rugăciunea cea multă, îmbrățișînd pe Ioasaf părintește, i-a
dat sărutarea și binecuvîntarea cea mai de pe urmă. Apoi s-a însemnat cu semnul
Sfintei Cruci și culcîndu-se, s-a luminat la față, avînd mare bucurie, ca
și cum ar fi venit la dînsul oarecare prieteni. Astfel s-a dus către Domnul,
viețuind în pustie șaptezeci de ani, iar toți anii de la nașterea sa erau
aproape o sută.
Ioasaf, udînd cu lacrimi trupul lui Varlaam, toată ziua și
toată noaptea a cîntat psalmi lîngă el. A doua zi săpînd o groapă aproape
de peșteră, a îngropat cinstitul trup al sfîntului său stareț; apoi șezînd
lîngă mormîntul lui, plîngea mereu, pînă cînd a slăbit de multa plîngere și
a adormit. Atunci a văzut în somn pe acei bărbați înfricoșați pe care i-a
văzut odinioară, cînd era închis în palat cu fecioarele. Aceia, venind la
dînsul, l-au luat și l-au dus în acel cîmp mare pe care și mai înainte îl
văzuse și în acea strălucită cetate. Intrînd pe poartă, l-au întîmpinat îngerii
lui Dumnezeu, ducînd două cununi preafrumoase, a căror frumusețe nu este cu
putință a o spune.
Ioasaf i-a întrebat pe ei: "Ale cui sînt acele cununi prealuminate?"
Iar îngerul i-a răspuns, zicînd: "Amîndouă sînt ale tale; pentru că multe
suflete ai mîntuit și pentru că, lăsînd pentru Dumnezeu împărăția pămîntească,
ai luat viața monahicească. Însă una dintr-însele se cuvine a o da tatălui
tău, care prin tine s-a abătut de la calea cea rea, s-a pocăit cu osîrdie
și s-a împăcat cu Dumnezeu". Iar Ioasaf a zis: "Cum este cu putință a o da
tatălui meu, care numai pentru puțină pocăință să dobîndească răsplătire deopotrivă
cu mine, care am avut atîtea osteneli?"
Acestea zicînd el, a văzut pe Varlaam grăind către dînsul:
"Oare nu sînt acestea cuvintele mele, Ioasafe, pe care ți le-am grăit odinioară,
că, atunci cînd te vei îmbogăți, atunci vei fi scump și nedarnic? Dar acum
pentru ce nu voiești ca să fie deopotrivă cinstea tatălui tău cu a ta? Oare
nu ți se cade a te veseli cu sufletul, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru
dînsul?" Iar Ioasaf, după cum avea obiceiul totdeauna, a zis către dînsul:
"Iartă, părinte, și spune-mi unde locuiești?" Iar Varlaam a zis: "În această
cetate preafrumoasă și mare am dobîndit locuință prealuminată". Iar el a început
a-l ruga ca să-l ia în locuința sa și să-l găzduiască cu dragoste. Varlaam
a răspuns: "N-a venit încă vremea ca să fii și tu aici, purtînd sarcina trupului;
ci dacă vei răbda bărbătește pînă la sfîrșit în nevoințele călugărești, după
cum ți-am poruncit, apoi degrabă după acestea vei veni aici, te vei învrednici
de aceste petreceri, vei dobîndi acest fel de slavă și de bucurie și vei fi
împreună cu mine în veci".
Acestea a văzut Sfîntul Ioasaf în vedenie. Apoi deșteptîndu-se
din somn, avea sufletul său plin de acea lumină și slavă negrăită și cu multă
mirare înălțînd cîntare de mulțumire Stăpînului Hristos, L-a lăudat pe El.
Și a petrecut acolo pînă la sfîrșitul său, avînd viață îngerească. În al douăzeci
și cincilea an de la nașterea sa a lăsat împărăția cea pămîntească și a intrat
în nevoința pustnicească; apoi în pustie petrecînd treizeci și cinci de ani,
s-a mutat către Domnul.
Iar un pustnic sfînt care viețuia acolo, înștiințîndu-se
cu duhul de mutarea lui Ioasaf, a venit în ceasul sfîrșitului lui și cîntînd
obișnuitele cîntări lîngă cinstitul său trup, cu lacrimi de dragoste l-a așezat
împreună cu moaștele Cuviosului Varlaam. Pentru ca ei, care erau nedespărțiți
cu duhul, să odihnească împreună nedespărțiți și cu trupurile.
După îngropare, s-a făcut pustnicului aceluia o descoperire
dumnezeiască, poruncindu-i să meargă în împărăția Indiei și să vestească pe
împăratul Varahie despre sfîrșitul lui Ioasaf. Mergînd acel părinte, a vestit
împăratului; și îndată a mers împăratul cu mulțime de oameni în pustie și,
ajungînd la peștera cuvioșilor părinți, a descoperit mormîntul lor și a văzut
moaștele lui Varlaam și ale lui Ioasaf nestricate, ieșind dintr-însele bună
mireasmă. Deci, luîndu-le cu cinste, le-a adus din pustie în patria sa și
le-a pus în biserica pe care o zidise Sfîntul Ioasaf, slăvind pe Unul Dumnezeu
în Treime, Căruia să-I fie și de la noi cinste și închinăciune, acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|