Cuviosul Părintele nostru Grigorie
Decapolitul, ale cărui moaște se află la Mănăstirea Bistrița-Vîlcea
(20 noiembrie)
Acesta s-a născut într-una din cetățile Decapoliei, care
se numește Irinopolis. Tatăl lui se numea Serghie și era robit de patimile
trupului, încît pentru mîntuirea lui nicidecum nu purta de grijă. Pe maica
sa o chema Maria și era binecredincioasă, iubitoare de Dumnezeu și de fii,
care, fiind rădăcină bună și frumoasă stîlpare, a odrăslit pe acest mare Grigorie.
Ajungînd la vîrsta de opt ani, Grigorie a fost dat la carte.
După ce s-a nevoit vreme destulă și a învățat toate cîte i s-au părut că-i
sînt de trebuință, alerga totdeauna la biserică cu multă evlavie și toate
cuvintele folositoare și mîntuitoare de suflet, cîte le auzea, le împlinea
și cu fapta, ca un cunoscător și înțelept. Apoi, înălțîndu-și mintea la cele
cerești, a urît cu totul cele pămîntești, iar de trup nici o grijă nu purta.
Și nu mînca nicidecum bucate bune și scumpe, ci simple și puține, cît să împlinească
nevoia trupului, deși îl sileau părinții să mănînce și să se veselească împreună
cu dînșii. Dar fericitul nicidecum nu voia, ci mai mult se îndeletnicea cu
cititul dumnezeieștilor Scripturi, ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor,
de unde totdeauna adăpîndu-se, și-a dat rodul la vremea sa, după cum se va
arăta mai departe.
Acest Cuvios mergea la dumnezeiasca biserică adeseori și
asculta cu multă luare aminte cîntările lui David, prin care își aprindea
sufletul către dumnezeiescul dor. De multe ori, depărtîndu-se în loc liniștit,
se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească a se face rob adevărat al Lui.
Era apoi îndemînatic la multe feluri de lucruri de mînă din care își cîștiga
hrana vieții, iar cele ce îi prisoseau le dădea săracilor. Părinții lui îl
sileau să se îmbrace cu haine scumpe și frumoase, iar el, iubitul și doritul
lui Dumnezeu, purta haine proaste, aducîndu-și aminte de cuvîntul Domnului
Care zicea că cei ce poartă haine moi, se află în casele împărătești.
După ce a ajuns la vîrsta cea legiuită, au vrut părinții
să-l însoare, fără de voia lui; iar vrednicul de minuni Grigorie, avînd dorința
să-și păzească întreagă înțelepciunea și fecioria, pe ascuns lepădîndu-se
de lume și de toate cele frumoase și veselitoare ale ei, de părinți și de
toate rudeniile sale, a fugit pe ascuns și s-a dus într-o mînăstire. Acolo
era egumen un episcop îmbunătățit care, din pricina eresului luptătorilor
contra sfintelor icoane, se retrăsese atunci de curînd de la episcopia sa
fiindcă ereticii erau abătuți la minte și supărau pe cei credincioși. Pentru
aceea, ca să nu-l supere și să-l silească a cădea din adevăratele dogme ale
dreptei credințe și-a lăsat scaunul și petrecea prin munți și prin peșteri.
Tînărul Grigorie, mergînd la păstorul acesta îmbunătățit,
i-a spus că are de gînd să se facă monah. Iar episcopul, văzîndu-l plin de
rîvnă dumnezeiască și arzînd cu duhul, l-a întărit în bunul lui scop și l-a
trimis la niște monahi, care petreceau într-un loc prea liniștit și ascuns,
ca să se deprindă mai bine cu nevoințele și deprinderile monahicești.
Întru acestea petrecînd Grigorie și nevoința cea bună săvîrșind,
după cuvîntul Apostolului, punînd suișuri în inima sa, după cum zice psalmistul.
Nu după multă vreme a murit Serghie, tatăl sfîntului, iar maica sa dorind
să-l vadă și neștiind unde se află prea iubitul ei fiu, a cercetat cu dinadinsul
prin toate mînăstirile, schiturile, sihăstriile și pustietățile, pînă cînd
cu multă osteneală și după multă vreme a aflat pe fiul său cel dorit.
După ce l-a aflat și a înțeles că vrea să se facă monah și
să slujească lui Dumnezeu întru feciorie și întru curățenie, ea, ca o binecredincioasă
și de Dumnezeu iubitoare, nu s-a întristat, nici nu l-a împiedicat de la o
cale ca aceasta a mîntuirii; ci mai ales l-a lăudat și l-a învățat să fie
mare la suflet și îndrăzneț către nevoințele monahilor. Numai aceasta l-a
rugat: să meargă într-o mînăstire de obște, care se află la locurile de primprejur
în care era și un frate al lui, ca astfel amîndoi să se nevoiască și să aibă
unul prin altul mîngîiere și ajutor.
Deci, Sfîntul Grigorie, văzînd că voia maicii sale nu este
potrivnică scopului său, ci mai vîrtos ajutătoare spre mîntuirea fratelui
său - căci numai atunci se cuvenea a nu asculta fiii pe părinții lor, cînd
aceștia îi sfătuiesc la ceva împotriva voii lui Dumnezeu -, atunci s-a înduplecat
să facă voia maicii sale și s-a dus în acea mînăstire al cărei egumen era
un eretic, care avea mare dragoste și prietenie cu ereticii.
Acest lucru, după ce l-a înțeles sfîntul, nu l-a suferit,
ca un rîvnitor al bunei credințe ce era. Deci nu s-a temut deloc, ci cu îndrăzneală
l-a mustrat înaintea tuturor fraților mînăstirii aceleia, spunînd că nu este
vrednic a păstori atîtea oi cuvîntătoare, fiind eretic și luptător contra
sfintelor icoane. Iar egumenul acela, nesuferind mustrările sfîntului și umplîndu-se
de mînie, cu multă trufie a poruncit celor ce-i stau înainte să bată pe sfîntul
fără milă. Sfîntul a primit mulțimea loviturilor ca o rouă cerească și mulțumea
lui Dumnezeu că l-a învrednicit a suferi aceasta pentru dreapta credință.
Deci a fugit din acea mînăstire, că nu suferea să stea cu
ereticul acela la un loc, urmînd și canonul 121 al Sfîntului Ioan Pustnicul,
care dă voie monahului a ieși din mînăstirea în care egumenul este eretic.
El fugind, s-a dus, purtînd pe trupul său rănile care le luase asupră-și de
la egumenul eretic pentru adevărata credință. Apoi a mers la altă mînăstire,
unde era egumen o rudenie a maicii sale, care se numea Simeon și care era
arhimandrit peste toate mînăstirile celor două cetăți. Aceluia i-a spus toate
cîte a pătimit de la egumenul cel eretic, arătîndu-i și rănile ce le luase
de la dînsul.
Simeon a primit pe Grigorie cu toată bucuria, ca pe o rudenie
a sa și, după ce l-a mîngîiat, l-a rînduit să petreacă cu ceilalți părinți
și frați ai mînăstirii, dîndu-i canon și rînduială, cum să petreacă și în
ce chip să se nevoiască. După aceea l-a încercat spre toată fapta bună, cea
lucrătoare, căci și el era foarte îmbunătățit și prea iscusit în toate luptele
împotriva duhurilor cele viclene și în nevoințele cele monahicești.
Tînărul Grigorie primea învățăturile, sfaturile și îndemnurile
către faptele bune, ale unchiului său, precum se așează pecetea pe ceara cea
moale. Pentru aceea a sporit în scurtă vreme în faptele bune și în nevoințele
monahicești. Adică în ascultare, în smerenie, în dreapta judecată, în cunoștință,
în răbdare, în blîndețe, în dragoste către Dumnezeu și către aproapele și,
în toate faptele bune, încît s-a făcut iubit tuturor fraților mînăstirii,
care ca pe un înger a lui Dumnezeu îl socoteau. Iar fericitul Grigorie, cu
cît se vedea cinstit de către toți, cu atît mai mult se smerea, în toate urmînd
lui Dumnezeu, Celui ce S-a smerit pentru noi, și ne-a învățat, zicînd: Luați
asupra voastră jugul Meu, și vă învățați de la Mine că sînt blînd și smerit
cu inima.
Deci, după ce a petrecut în această sfîntă mînăstire a unchiului
său paisprezece ani, după ce a adunat în sufletul său fapte bune și după ce
s-a iscusit în toate luptele minții și s-a îmbrăcat cu putere de sus și cu
toate armele lui Dumnezeu - cum zice apostolul -, s-a înarmat și s-a făcut
vrednic a sta împotriva tuturor meșteșugirilor diavolești. Apoi cunoscînd
că va putea să locuiască deosebit și, ca un viteaz ostaș, să iasă în cîmpul
de luptă cu dușmanul cel nevăzut și să-l biruiască, atunci a rugat pe arhimandritul
mînăstirii să-i dea voie a ședea într-o chilie în singurătate, fără a avea
nici o grijă de cele trupești și pămîntești.
Acel bun păstor, cunoscînd rîvna lui cea fierbinte către
viața cea desăvîrșită, și dragostea lui către Dumnezeu, apoi înțelegînd că
darul Sfîntului Duh s-a sălășluit întru dînsul pentru curățenia și smerenia
inimii lui, spre folosul ce avea să se pricinuiască multora, l-a lăsat și
s-a dus într-o peșteră care era într-o prăpastie adîncă, în care sfîntul a
intrat bucurîndu-se, și care nu era departe de mînăstirea aceea. Acolo, izbăvindu-se
de toate gîlcevile, petrecea în rugăciune vorbind cu Dumnezeu. Însă a aflat
și acolo mare supărare, căci locuiau în peștera aceea mulțime de draci, încît
nu putea nimeni să se apropie de locul acela, ce era de multă vreme locuit
de ei fără de nici o supărare.
Mai înainte cunoscînd diavolii izgonirea lor din locul acela,
s-au tulburat foarte și cu toții s-au pornit asupra lui Grigorie, cu multe
feluri de măiestrii ca să-l izgonească de acolo. Căci, arătîndu-se în chip
de ostași înarmați cu multe feluri de arme, s-au pornit asupra lui strigînd
cu glasuri groaznice și neobișnuite, zicînd: "Ieși din locul nostru în care
de multă vreme locuim, căci multe rele vei pătimi de la noi, iar mai pe urmă
te vom și omorî". După aceea s-au prefăcut toți în scorpii și în balauri înfricoșați
și au năvălit asupra lui, cu gurile căscate, ostenindu-se numai și numai pentru
a-l înghiți.
Sfîntul, cunoscînd viclenia lor, nu se temea nicidecum de
dînșii, și stătea cu vitejie și fără temere, ca un ostaș viteaz înarmat cu
armele lui Dumnezeu, înfrîngîndu-i și biruindu-i. Iar ei, ca niște valuri
de mare, după ce s-au izbit de piatra cea întemeiată pe nădejdea lui Dumnezeu
și s-au întors rușinați, nu s-au descurajat, nici nu s-au lăsat de a-i da
război. Ci, după cîtăva vreme, iarăși au năvălit asupra lui Grigorie, și cînd
el făcea rugăcine către Dumnezeu, ei îl mușcau de picioare, iar cînd sfîntul
făcea metanii ei se încolăceau pe mîinile lui și se atîrnau de el ca să nu
se ridice în sus, îl mușcau de mîini și îl înțepau cu limbile ca niște ace
înveninate încît îi pricinuiau sfîntului mari și nespuse dureri. Acestea le
făceau viclenii draci ca să-i îndepărteze mintea de la Dumnezeu, și să i-o
atragă spre cele pămîntești.
Sfîntul Grigorie, avînd nădejde către Dumnezeu, nu băga seamă
de rănile și mușcăturile lor, ci ca pe niște săgetături copilărești le socotea.
De aceea, văzînd ticăloșii diavoli că nu pot să-l izgonească și că nu pot
nimic asupra Sfintei Cruci, cu care era înarmat, ei singuri au plecat din
peșteră. Însă, nu după multe zile iarăși s-au prefăcut în chip de ostași mulți
și au venit în peșteră cu săbii, cu sulițe, cu arcuri și cu unelte de război.
Apoi, năvălind asupra Sfîntului cu strigăte și cu chiote
se lăudau că de nu va ieși din peșteră, îl vor omorî. Iar el, însemnîndu-se
după obicei cu semnul cinstitei Cruci, ca pe niște păianjeni a risipit toate
meșteșugurile lor, și pe toți i-a izgonit. Ei, fugind, strigau unele ca acestea:
"De vreme ce ne-a izgonit din locul nostru, nedreptul acesta, unde ne vom
mai duce noi ticăloșii?" Acestea zicînd, s-au risipit, căci rugăciunea Sfîntului
îi ardea ca o văpaie de foc și au fugit toți înfricoșați.
După cîteva zile preaviclenii diavoli au încercat altă măiestrie.
Căci după ce au văzut că prin ispitele cele din stînga, pe care le-au adus
asupra Sfîntului, nu l-au putut birui, au început să-l ispitească cu cele
din dreapta. Dumnezeu poate voind astfel, ca să lămurească pe robul Său și
să-l facă desăvîrșit în toată fapta bună și astfel să se preamărească numele
Său printr-însul. Deci, cu cele din dreapta a început vicleanul să-l ispitească,
după cuvîntul Apostolului, ca să se facă ostaș al Împăratului Hristos și din
nici o parte să nu fie biruit de războiul vrăjmașului. Să vedem dar care era
măiestria aceea, pe care au încercat să o aducă asupra Sfîntului?
În noaptea de nouă martie, adică spre ziua Sfinților patruzeci
de Mucenici ai lui Hristos, diavolii au mers în peșteră la Cuviosul, avînd
cununi pe capetele lor, ce străluceau ca soarele, și au zis către dînsul:
"Noi sîntem cei patruzeci de mucenici ai lui Hristos și am venit să-ți dăm
daruri și puteri asupra dracilor". Dar el, cunoscîndu-i cu darul lui Dumnezeu
care locuia într-însul, i-a certat și s-au făcut nevăzuți. De aceea, văzînd
ei că nici cu o altă măiestrie nu puteau să-l doboare și să-l scoată din locul
acela, au dat în trupul lui atît de mare război de desfrînare, încît ardea
de această patimă, ca și cum l-ar fi săgetat cineva cu săgeți de fier, înfocate.
Aflîndu-se în acel război cumplit și cu dinadinsul rugîndu-se
lui Dumnezeu ca să-l izbăvească de o patimă ca aceasta, dumnezeiescul dar,
care de-a pururea era cu dînsul și-i ajuta ca să fie mai presus de toate ispitele
vrăjmașului, i-a dat ajutor și în această ispită. Căci i s-a arătat în vis
o femeie cinstită și cuvioasă, care semăna cu maica sa, și aceea l-a întrebat
pe Sfîntul, zicînd: "O prea iubitule fiu, care este pricina mîhnirii tale?"
Iar Sfîntul, punîndu-și degetul pe pieptul său, i-a arătat
ei patima sa. Acea cinstită femeie, pipăind cu mîna locul unde i-a arătat
și desfăcînd rana lui cu degetul ca și cu un brici, i s-a arătat că a scos
de acolo o bucățică putrezită, zicîndu-i: "Iată, aceasta a fost durerea ta
și nu te mai întrista, căci a încetat. De acum înainte nu va mai veni asupra
ta nici o sminteală". Acestea văzîndu-le, s-a deșteptat și, cunoscînd că Domnul
a ridicat de la el pofta trupului de desfrînare, s-a bucurat și I-a mulțumit.
După aceasta, avînd dorință să vadă pe fratele său, a trimis
la dînsul pe ucenicul care îi slujea, cînd avea trebuință de cîte ceva, ca
să-l aducă la dînsul acolo în peșteră. Deci, rămînînd el singur, se îndeletnicea
cu gîndirea la Dumnezeu în trezirea minții. Iar într-o noapte, aflîndu-se
singur stînd la rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a venit peste dînsul
o uimire și a avut o vedenie minunată. Căci a strălucit din cer o lumină ca
soarele și, înconjurînd toată peștera și locul de primprejurul ei, a venit
o bunămireasmă de nepovestit, care a ținut mai multe zile, pînă cînd a venit
ucenicul de la fratele lui și a bătut în ușa peșterii ca să-i vestească despre
acesta.
Sfîntul auzind, s-a trezit ca dintr-o beție din vedenia aceasta.
Și după ce i-a deschis ușa, văzînd pe ucenicul său, l-a întrebat, zicînd:
"Cum te-ai întors așa degrabă, frate?" Căci i s-a părut că a lipsit vreme
de numai un ceas. Iar ucenicul a răspuns: "N-am venit curînd, părinte. Căci,
neaflînd pe cel căutat și zăbovind, acum am venit fără nici o ispravă". Cuviosul
a întrebat pe ucenic: "Dar cîte zile sînt de cînd te-ai dus și în care zi
ai venit?" Iar el i-a răspuns: "Am plecat Duminică de aici și astăzi este
joi, a doua săptămînă".
Auzind acestea, pe Cuviosul Grigorie l-a cuprins mirarea
cum au trecut atîtea zile, pe cînd lui i s-a părut că fratele lui a zăbovit
numai un ceas. Însă, temîndu-se să nu fi fost vreo amăgire diavolească a găsit
cu cale să vestească părintelui său. Pentru aceea i-a scris o scrisoare, rugîndu-l
să facă osteneală și să vină pînă la dînsul, căci are să-i spună un cuvînt
prea de nevoie, iar în scrisoare zicea așa: "Grigorie smeritul și nevrednicul
monah, scriu prietenului și dascălului meu Simeon să se bucure. Neavînd eu,
cinstite părinte, alt tată trupesc, și tu fiind nevredniciei mele părinte
duhovnicesc și povățuitor, purtător de grijă și rudenie de aproape, în tot
chipul te îngrijești de mîntuirea preaiubitului tău fiu. Pentru aceea și eu,
îndrăznind către tine, ca și către părintele meu cel dumnezeiesc și iubit,
trimit către tine această smerită scrisoare, prin care te înștiințez că un
lucru mi s-a întîmplat în zilele acestea, care a tulburat sufletul meu și
pe care nu-mi este cu putință a-l vesti altcuiva, fără numai ție, părintelui
meu, și de la tine doresc să iau învățătură și sfătuire pentru cele ce mi
s-au întîmplat. Roagă-te pentru mine nevrednicul fiul tău și fără zăbavă vino
la mine, căci foarte mult te doresc".
Pecetluind scrisoarea, a trimis-o prin ucenicul său la pururea
pomenitul Simeon. Acesta, după ce a citit scrisoarea, s-a temut, socotind
că poate va fi pătimit vreo ispită de la vrăjmașul. Sculîndu-se îndată s-a
dus la dînsul în peștera unde locuia. Sărutîndu-se unul cu altul cu sărutare
duhovnicească; apoi, făcînd rugăciune împreună și după rugăciune șezînd, a
început să-l întrebe pe Cuviosul Grigorie, zicînd: "Pentru care pricină, fiule,
ai trimis la mine ca să vin? Nu cumva ți s-a întîmplat vreo ispită din partea
vrăjmașului?"
Sfîntul Grigorie a răspuns către dînsul cu grai blînd și
cu multă smerenie: "În sufletul meu, o, părinte, se petrec două lucruri, căci
am și mîhnire și bucurie. Mîhnire, pentru că mă tem să nu-mi fi întins vrăjmașul
vreo cursă prin cele ce mi s-au arătat; iar bucurie, fiindcă nădăjduiesc că
lumina ce mi s-a arătat și m-a luminat, poate să fie dumnezeiască și mireasma
pe care am mirosit-o, poate să fie cerească. Este o săptămînă astăzi de cînd
îmi făceam într-o noapte rugăciunea obișnuită, rugîndu-mă singur și slăvind
pe Dumnezeu, cînd îndată a strălucit foc mare din cer cu lumină nepovestită,
care m-a înconjurat de la cap pînă la picioare și tot locul s-a umplut de
o mireasmă negrăită.
Acea lumină s-a arătat șapte zile, iar mireasma și acum o
simt. Odată cu vedenia aceasta m-am tămăduit de două neputințe mari pe care
le aveam mai înainte: de una trupească, adică de curgerea sîngelui; și de
alta sufletească, adică de patimile și luptele ce veneau asupra mea de la
diavoli. Iar acum dumnezeiescul dar m-a tămăduit și am multă pace și liniște
în inima mea și mîngîiere în sufletul meu.
Deci, pentru aceea te-am supărat, căci tu, ca un lucrător
și iscusit în unele ca acestea, să mă sfătuiești și să-mi spui dacă acea vedenie
a fost de la Dumnezeu. Eu, pe cît mi-a fost cu putință a ține minte vedenia
ce am avut-o, am vestit-o întocmai cuvioșiei tale. Pentru aceea mă rog să
mă îndreptezi și să-mi limpezești judecata, ca să nu am îndoială că a fost
din lucrare diavolească și să mă amăgească pe mine nevrednicul".
Arhimandritul, umplîndu-se de bucurie duhovnicească pentru
sporirea preaiubitului său fiu în cele duhovnicești, a zis către dînsul: "O,
fiule, să nu ai nici o îndoială pentru aceasta sau vreo temere, căci lumina
aceea care a strălucit și te-a luminat pe tine nu a fost de la viclenii diavoli.
Ci a fost lumină dumnezeiască și cerească, cu care Preabunul și Iubitorul
de oameni Dumnezeu, pentru bunătatea și milostivirea Sa, te-a strălucit pe
tine; iar cu buna mireasmă te-a izbăvit de necurăția cea aducătoare de moarte.
Deci, nevoiește-te cît poți, știind că ai pe Dumnezeu în
ajutor, căci așa răsplătește și preamărește Domnul pe robii Săi, care-și curăță
mintea și sufletul de patimile cele trupești și sufletești, și-i face vestiți
în lume ca pe niște adevărați robi vrednici de împărăția Lui; ca astfel să
folosească și pe alții cu pilda lor cea bună, urmînd faptele lor cele bune,
să se mîntuiască și, mîntuindu-se, să dobîndească împărăția cerurilor".
Deci, după ce s-a curățit astfel de patimile trupului și
ale sufletului, după ce a primit darul Sfîntului Duh întru sine și, ca un
alt Pavel, a strălucit cu lumină cerească și dumnezeiască, s-a făcut vas ales,
ca să ducă mărturisirea dreptei și sfintei credințe înaintea neamurilor celor
abătute la minte cu eresul luptei contra sfintelor icoane. După ce s-a făcut
bunămireasmă a lui Hristos ca să dea celor credincioși bunămireasmă de faptă
bună, atunci Dumnezeu, Care știe inima fiecăruia, judecînd că nu este cuviincios
a se ascunde această prealuminată făclie sub obrocul pustiei, l-a chemat ca
pe patriarhul Avraam, zicînd către dînsul: "Grigorie, dacă vrei să ajungi
la desăvîrșire, ieși din pămîntul tău și din rudenia ta și înstrăinează-te
pentru folosul tău și al celor ce au trebuință de învățătura ta".
După ce a auzit Cuviosul acestea, cu sîrguință a ieșit din
peșteră și s-a dus la Efes. Fiind vreme de iarnă și neputînd merge atunci
la Constantinopol, a iernat în Asia. Iar după ce a sosit primăvara, s-a pregătit
să meargă la Constantinopol; căci cugeta să meargă acolo ca să mustre ereticii
și luptătorii contra sfintelor icoane, care se aflau într-acea vreme. Aflînd
multe corăbii în port, gata să meargă la Constantinopol, Sfîntul s-a rugat
să-l primească a merge și el; dar corăbierii, temîndu-se de barbarii cei negri,
care se aflau pe marea aceea, nu ieșeau din port. Însă Sfîntul, îi îmbărbăta,
făcîndu-i să îndrăznească prin sfaturile și îndemnurile sale, precum și prin
făgăduințele ce le dădea, că nu-i vor vedea nicidecum pe acei negri. Și astfel,
prin rugăciunile Sfîntului, s-a făcut vreme prielnică și cu vînt bun.
Deci corăbierii, îndemnîndu-se, au plecat și cu darul lui
Dumnezeu au fost nevăzuți de acei barbari; apoi, plutind cu bună nădejde,
degrabă au ajuns în ostrovul Proconisului. Sfîntul, însă, avea multă rîvnă
să meargă la Constantinopol, căci auzise că se înmulțise foarte mult eresul
luptei contra sfintelor icoane și că mulți se molipsiseră de acel eres, chiar
însuși împăratul și boierii divanului împărătesc, și aceasta aducea multă
supărare creștinilor adevărați. Pentru aceea voia să meargă acolo să mărturisească
adevărul, să propovăduiască credința cea dreaptă și adevărată și să dea anatema
pe luptătorii contra icoanelor; însă a fost împiedicat, poate de pronia dumnezeiască.
Rămînînd Sfîntul în ostrovul acela cîtăva vreme, nu a fost
primit de nici unul din creștinii de acolo. Căci împărații, fiind atinși de
eresul luptei contra sfintelor icoane, dăduseră înfricoșate porunci ca nimeni
să nu primească pe monahi în casă. Și aceasta era tot meșteșugirea vrăjmașului
mîntuirii oamenilor, ca să nu se afle nimeni care să le mustre rătăcirea lor.
Astfel a petrecut Sfîntul, neavînd unde să-și plece capul, căci nimeni nu
îndrăznea să-l primească. Dar un sărac, împotriva poruncii împărătești, l-a
primit în casa lui; și astfel Sfîntul a zăbovit în acea casă cîtăva vreme.
Iar Dumnezeu, ca să răsplătească fapta bună a primirii de sfinți, a îmbogățit
pe sărac și l-a îndestulat cu de toate, prin rugăciunile Sfîntului. Iar cînd
voia Sfîntul să plece, săracul acela plîngea foarte mult, temîndu-se ca nu
cumva să ajungă iarăși sărac, precum a fost mai înainte. Văzînd Sfîntul pe
sărac că plînge și nu îi este cu voie a se duce de la dînsul, a fugit pe ascuns.
Apoi, trecînd prin strîmtorile Elespontului, a mers în Enos,
în care intrînd, l-a întîmpinat pe uliță un tînăr. Văzînd pe Sfîntul și, fiind
îndemnat de diavol, care de-a pururea scrîșnea asupra Sfîntului, dar nu putea
să se apropie de el, s-a pornit cu mînie nedreaptă asupra Cuviosului, bătîndu-l
fără vină. Iar Cuviosul a răbdat bătaia cu mulțumire, rugîndu-se lui Dumnezeu
ca să ierte păcatul tînărului aceluia care l-a bătut, ca și Sfîntul întîiul
Mucenic Arhidiacon Ștefan.
Mai pe urmă, deșteptîndu-se tînărul ca dintr-o beție din
mînia cea drăcească, a întrebat pe Sfîntul: "Cine și de ce neam ești?" Iar
el a răspuns: "Sînt creștin, rob adevărat al lui Hristos și umblu ca să propovăduiesc
credința cea adevărată oamenilor amăgiți cu eresul luptării contra sfintelor
icoane, și să-i întorc de la rătăcire". Iar tînărul, văzînd blîndețea și smerenia
Sfîntului și auzindu-i cuvintele cele dulci și blînde, s-a umilit foarte și
căzînd la picioarele lui își cerea iertare. Sfîntul, sfătuindu-l și dojenindu-l
ca să nu fie atît de mînios asupra aproapelui, nici să-și mai ridice mîna
cu nedreptate asupra cuiva, ci să fie gata a răbda cu bucurie ocările și bătăile
de la cei de aproape, după cuvîntul Domnului Hristos care zice: De te lovește
cineva peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt, cu alte cuvinte
dumnezeiești sfătuindu-l, l-a iertat și l-a binecuvîntat. Iar tînărul, mult
folosindu-se de cuvintele Cuviosului și de viața lui cea îmbunătățită, s-a
dus mulțumind lui Dumnezeu și Sfîntului.
Sfîntul, plecînd de acolo cu corabia, a mers la Hrisopoil
și ieșind din corabie, a mers pe jos pînă la un rîu ce se numea Struma. Acolo
erau niște tîlhari bulgari care străjuiau țărmurile rîului aceluia și prădau
corăbiile ce treceau. La aceștia nimerind Cuviosul, nicidecum nu s-a temut
de dînșii. Iar ei, văzînd îndrăzneala lui, s-au mirat și au zis unii către
alții: "Ce fel de om este drumețul acesta, căci nu se teme și nici nu vorbește
cu noi, și are atîta îndrăzneală ca și cum ar fi petrecut tot cu noi?"
Și au început a se sfii de dînsul și a-l cinsti ca pe un
sfînt al lui Dumnezeu. Iar Sfîntul făcîndu-le semn că vrea să treacă rîul,
ei îndată cu bucurie i-au dat luntrea. Apoi l-au trecut de cealaltă parte
a rîului și i-au arătat și calea încotro vrea să meargă și nu i-au făcut nici
un rău. Căci de fapta bună știu a se cucernici și a o cinsti și vrăjmașii
și lucrătorii de rele.
Deci, vrînd Sfîntul Grigorie să meargă în Italia, s-a dus
la Tesalonic și, după ce a intrat în cetate, a mers la o mînăstire în care
era un pustnic vestit și un egumen care se numea Marcu; oameni îmbunătățiți,
cu care a petrecut cîteva zile. După aceea plecînd de acolo s-a dus pe uscat
la Corint, și de acolo, căutînd corabie ca să meargă la Sicilia, a aflat o
corabie gata de plecare. Însă se temeau corăbierii să treacă noianul mării
de frica barbarilor arabi, care țineau drumurile; dar Sfîntul a zis către
dînșii: "Îndrăzniți, căci Dumnezeu păzindu-vă nici un rău nu veți pătimii".
Deci, după cuvîntul și făgăduința Sfîntului au plecat și au ajuns la Righion
feriți de toată primejdia.
După ce au intrat în Righion, au avut gazdă la un om cucernic
și temător de Dumnezeu. Acolo venind niște cetățeni din vecinătate îl rugau
pe Sfîntul Grigorie să primească ceva milostenie de la dînșii, pentru cheltuiala
lui, că-l vedeau că nu are nimic. Deci ei îl supărau mult, ca să ia măcar
cît de puțin. Sfîntul cunoscînd din dumnezeiescul dar, că aurul care îl dau
aceia era adunat cu nedreptate și răpire, deși nu văzuse pînă atunci niciodată
pe cei ce voiau să-i dea milostenie, vrînd să-i învețe a se lepăda de nedreptate,
a mustrat fapta lor, zicînd: "Să nu-mi dea Dumnezeu ca să mănînc din averea
lui Mercurie nici măcar un ban, căci pe mulți săraci și sărmani i-a sugrumat
și le-a luat averile cu nedreptate. Căci Mercurie acesta, cînd trăia, fusese
secretar și logofăt al domniei și, nedreptățind pe cei săraci, înmulțea averile
domnești".
Deci, de la Righion, Sfîntul intrînd în corabie, cînd voia
să pornească, s-a apropiat de dînsul un monah tînăr, vrînd să meargă și el
la Roma, slujindu-i în toate trebuințele. Deci, plutind către Roma, s-a făcut
furtună mare încît se învăluia corabia și se purta de valuri și de-abia, cu
mare nevoie, a ieșit la uscat. Apoi, făcîndu-se seară, a pus să mănînce. Mergînd
călugărul în corabie ca să aducă bucate la masă, clătinîndu-se corabia de
valuri, s-a împiedicat și a căzut în mare. Iar Sfîntul, văzînd pe călugăr
că se îneacă în mare, și-a plecat genunchii la pămînt și a început a se ruga
lui Dumnezeu cu lacrimi să-l mîntuiască de înec și să nu-l lase a se scufunda
în mare. Ascultîndu-i Dumnezeu rugăciunea, l-a adus la uscat pe un lemn mic
și l-a izbăvit de înec.
Ajungînd la Roma, a petrecut într-o chilie mică, liniștindu-se
trei luni, neștiindu-l nimeni, căci nu s-a arătat pentru smerenie. Însă un
îndrăcit, pe care Sfîntul Grigorie l-a tămăduit, l-a făcut cunoscut. Apoi,
văzînd că-l cinstesc oamenii ca pe un sfînt, a fugit de la Roma. Căci, luînd
de la Dumnezeu putere asupra dracilor, pentru viața lui cea îmbunătățită și
pentru smerenia lui, s-a vestit pretutindeni și nu putea să se ascundă. Lăsînd
Roma, s-a dus în Siracusa Siciliei și acolo închizîndu-se într-un turn ce
era în cetate, se liniștea. Iar dracii, într-o noapte, pe cînd Sfîntul se
ruga lui Dumnezeu, au pus foc și i-au ars rogojina pe care se odihnea, dar
Sfîntul, aflînd o piele, se odihnea pe ea. Atunci ei s-au prefăcut în mulțime
de șoareci mari și-l supărau cînd dormea, sau cînd se ruga. Însă, cu rugăciunea
sa, i-a izgonit și s-au făcut nevăzuți.
În turnul acela era o femeie destrăbălată, care, pe cîți
bărbați și tineri vedea, întrebuința diferite meșteșuguri ca să-i aducă la
desfrînare și mai ales pe corăbierii care veneau din locuri străine, de la
Ascalon și din alte țări, care nu știau viclenia și reaua ei lucrare. Căci
îi ajuta și locul acela, deoarece turnul era la țărmul mării unde poposeau
corăbiile. Iar Sfîntul lua pe călători și-i sfătuia ca să se ferească de acea
femeie rea. După aceea o învăța și pe ea, aducîndu-i aminte de pedepsele cele
cumplite ale muncii veșnice. Și atît de mult a înduplecat preaînțeleptul cu
cuvintele sale pe femeia aceea, încît nu numai s-a lepădat de faptele cele
rele, ci s-a făcut și călugăriță. Iar casa ei s-a făcut ca o mînăstire, petrecînd
de aici înainte toată viața ei în curățenie și înțelepciune adevărată.
Deci, petrecînd Sfîntul acolo în turnul acela, cu multe osteneli
și sudori pustnicești, își înmulțea faptele bune sufletești în toate zilele.
Iar diavolul a zavistuit acest bun lucru, ca un urîtor al binelui omului,
și nu a lăsat pe Sfîntul în pace; ci a intrat într-un balaur mare și înfricoșat,
ce era încuibat acolo în acel turn și l-a pornit asupra Sfîntului. Balaurul
a alergat cu gura căscată și cu pornire înfricoșată încît ieșea văpaie mare
din gura sa și făcea lucruri groaznice vrînd să înghită pe Sfîntul. Dar el
nicidecum nu s-a temut, nici nu s-a dat în lături, ci a stat drept înaintea
lui fără frică și a zis către dînsul: "Dacă ți-a dat Domnul putere ca să mă
mănînci, apoi nu sta, căci eu sînt gata să mă dau spre mîncare. Dacă nu poți
să vezi pe acei care se tem de Domnul, du-te aiurea de-ți găsește alt cuib
spre sălășluire ca să te izbăvești de mine".
Atunci balaurul, o, minune, ca și cum l-ar fi bătut Sfîntul,
a fugit fără de nici o lucrare. Căci și firea cea necuvîntătoare știe a se
cucernici de robii lui Dumnezeu cei vrednici și a se supune. Acestea vestindu-se
pretutindeni, veneau mulți oameni către Dumnezeu prin pocăință, fiind îndemnați
de cuvintele învățăturii celei preadulci ale Sfîntului.
Odată a venit la dînsul o femeie îndrăcită și cu rugăciunea
lui a gonit dracul. Încă și multe alte minuni a săvîrșit în locul acela. Dar
mai ales a tămăduit un om care avea un drac cumplit și foarte sălbatic, care
îl striga pe nume pe Sfîntul. Iar el, văzînd că dracul l-a făcut cunoscut
prin strigare, a izgonit pe drac și a tămăduit pe om; dar și el a fugit de
acolo după ce s-a făcut cunoscut și după ce a văzut că este cinstit de oameni.
Deci s-a dus într-o cetate, unde l-au prins niște oameni și l-au bătut, apoi
legîndu-l la ochi voiau să-i taie capul, zicînd că este spion. Iar Sfîntul
s-a rugat lui Dumnezeu să îmblînzească firea cea rea și ucigașă a acelor oameni.
Și îndată Dumnezeu, Care a zis prin proorocul Său: "Încă tu grăind, iată Eu
sînt de față", ascultîndu-i rugăciunea, a îmblînzit inimile lor și nu i-au
tăiat capul. Ci l-au dus la episcopul acelei cetăți să vadă ce le va porunci
pentru dînsul.
Sfîntul, mergînd înaintea episcopului, nu i-a dat cinstea
cea cuvenită căci era eretic, ci i-a zis cu blîndețe și cu smerenie: "Așa
îți înveți eparhioții? O, părinte episcop, așa îți este cu plăcere ca să mă
vezi omorît de acești oameni răi și netemători de Dumnezeu? Iar episcopul,
vrînd să-i bată și să-i pedepsească pentru aceasta, Sfîntul s-a rugat și i-a
iertat.
Plecînd de la Idrisa a trecut prin oastea saracinilor și
nimeni nu l-a văzut, iar după ce a ieșit dintr-însa și a ajuns la un puț,
a aflat acolo un saracin dintr-aceia scoțînd apă să-și adape calul. Iar saracinul
cum a văzut pe Sfînt a ridicat sulița, ticălosul și pierzătorul, ca să-l ucidă,
dar îndată i s-a uscat mîna și stînd în văzduh întinsă și neputînd să o lase
în jos, urma după Cuviosul, rugîndu-l să i-o tămăduiască. Iar Sfîntul Grigorie,
apropiindu-se de mîna cea îndrăzneață și, atingîndu-se de dînsa, a tămăduit-o.
Nu mult mai departe l-a întîmpinat un om îndrăcit care se
chinuia cumplit. Deci, făcîndu-i-se milă de el, Cuviosul a făcut rugăciune
către Dumnezeu, zicînd: "Doamne, miluiește zidirea Ta și nu o lăsa să se tiranisească
de diavoli". Atunci îndată a ieșit dracul din omul acela și s-a tămăduit.
Apoi s-a dus la Tesalonic pentru a doua oară și a petrecut în Mînăstirea Sfîntului
Mina, neavînd nici un fel de hrană sau acoperămînt decît o haină pe care o
avea ziua și noaptea.
Cînd flămînzea, ieșea din biserică și mergea prin casele
oamenilor și unde îi vedea mîncînd intra și el și șezînd la masă cu dînșii,
mînca. Așa a petrecut multă vreme. Apoi iarăși se căia pentru fapta aceasta,
socotind că nu este cu cuviință să mănînce din osteneli străine, nefiind poftit
sau chemat de cineva. Pentru aceea a luat hotărîre să petreacă nemîncat în
biserica mai sus pomenită, pînă cînd îi va trimite Dumnezeu ajutor dintru
înălțime. Deci, precum hrănea pe Proorocul Ilie prin corbi, pe Daniil în groapa
leilor, și pe mulți alți îmbunătățiți robi ai Lui în multe chipuri, așa și
pe Sfîntul Grigorie nu l-a lăsat să fie lipsit de hrană; ci a luminat pe o
femeie, poruncindu-i să-i ducă hrană in fiecare zi.
Deci, liniștindu-se Sfîntul acolo, a venit la dînsul o femeie
săracă și văduvă. Plîngînd cu amar și rugîndu-se cu lacrimi, i-a spus că a
avut o casă mică, care a putrezit și a căzut; deci să-și facă milă de dînsa
și să-i ajute ca să o zidească din nou. Iar Sfîntul, milostivindu-se, a zis
către dînsa: "Du-te și începe lucrul și Domnul Dumnezeul săracilor, îți va
trimite ajutor". Femeia aceea, avînd credință mare în cuvîntul Sfîntului și
părîndu-i-se că a luat ceva în mîinile sale, ducîndu-se a început să pună
temelia casei. Și îndată din locul acela a izvorît o mulțime de smoală pe
care vînzînd-o, nu numai că și-a zidit casa, cu prețul cel luat pe smoală,
ci și hrana sa o scotea sporindu-și toate cele de trebuință, cu îndestulare.
În cetatea aceasta era un frate milostiv, care slujea cu
îndemînare săracilor. Acestuia, un iubitor de Hristos, i-a dat trei porci,
ca să-i împartă săracilor. El, tăindu-i și împărțind carnea la săraci, a oprit
o parte pentru sine și mergînd în cealaltă zi la biserica aceea în care se
nevoia Sfîntul, se ruga lui Dumnezeu, bătîndu-și pieptul, ca să-i ierte păcatul.
Iar Cuviosul, ca un preavăzător, cunoscînd fapta lui, s-a apropiat de dînsul
și i-a zis: "În zadar îți bați pieptul fără folos, că de nu vei împărți la
săraci carnea pe care ai oprit-o pentru tine, nu-ți ascultă Domnul rugăciunea".
Iar el, auzind acestea, s-a minunat de cunoștința Sfîntului și, cerînd iertare
de la Cuviosul, s-a dus și a împărțit și partea cealaltă, ce o oprise pentru
sine.
Ascultați și alte fapte mai minunate ca să cunoașteți cît
dar avea de la Dumnezeu, căci cunoștea cele ce erau departe și cele viitoare,
ca și cum ar fi fost de față.
Liniștindu-se Sfîntul în chilia lui, diavolul, ca să-l supere,
a intrat într-un om nebun, care se afla într-acea cetate. Apoi, fiind izgonit
dracul din om, a alergat la chilia Sfîntului și intrînd înăuntru a sărit în
spinarea Cuviosului și a început a juca pe genunchii și pe umerii lui, rîzînd
fără rușine. Iar Cuviosul, rugîndu-se în taina inimii sale, a chemat numele
lui Dumnezeu și, suflînd asupra diavolului, l-a izgonit. Altădată, prefăcîndu-se
în șarpe mare, a început a umbla pe sub rogojina Sfîntului, iar alt drac a
început a azvîrli cu pietre în chilia Sfîntului și striga cu glasuri neasemănate
ca să-l sperie. Cu toate acestea, biruindu-i și rușinîndu-i, diavolii s-au
dus amîndoi. Căci Sfîntul, cu darul lui Dumnezeu care petrecea într-însul,
cunoscînd toate meșteșugurile lor, le strica lesne ca pe niște țesături de
păianjen.
Un monah petrecea în acea vreme aproape de biserica Sfîntului
Mina, șezînd deasupra unui stîlp, făcînd și lucru de mîini. Iar Sfîntul Grigorie,
avînd mai dinainte cunoștință de la Duhul Sfînt de mutarea lui grabnică din
viața aceasta vremelnică, i-a vestit-o, zicînd: "Lasă-te de lucrul mîinilor
tale și îngrijește-te de suflet, că s-a apropiat sfîrșitul zilelor tale și
vei călători pe o cale străină, pe care niciodată nu ai călătorit". Deci,
după cuvîntul Cuviosului, după puține zile stîlpnicul s-a dus la Domnul.
Alt ieromonah, cu numele de Teodul, a venit odată la Cuviosul
pentru binecuvîntare și sfătuire. Cînd voia să plece, Cuviosul i-a zis: "Mergi
cu pace și spune-i părintelui tău să-și pregătească mormîntul, că are să se
sfîrșească". Și după puține zile după proorocirea Sfîntului, Ava acela a adormit.
Erau alți doi frați după trup, cunoscuți și prieteni ai Cuviosului,
pe care îi sfătuia adeseori să se facă monahi. Dar ei nu primeau sfaturile
lui, aducînd multe pricini. Sfîntul cunoscînd mai dinainte cele ce avea să
li se întîmple, a zis către dînșii: "Eu vă sfătuiesc cele ce vă sînt de folos,
dar de vreme ce nu primiți sfătuirea mea cea folositoare și vă socotiți nevrednici
de dînsa, pentru frica, micșorarea și împuținarea voastră de suflet, să știți
că în acest an veți fi luați de oaste, deși voi nu voiți aceasta". Iar ei,
socotind că Sfîntul le zice aceasta despre oastea cea pămîntească, nu au băgat
în seamă cuvintele lui. Dar nu s-a împlinit anul și au murit amîndoi.
Un oarecare monah pustnic se prefăcea că are drac și făcea
multe neorînduieli ca să-l ocărască și să-l bată ceilalți frați care petreceau
aproape de dînsul. Iar aceia, văzîndu-l făcînd nebunii, l-au prins, l-au legat
și l-au dus la Cuviosul ca să scoată diavolul din el. Sfîntul, cunoscînd adevărul,
a mustrat scopul cel prefăcut și neadevărat al monahului aceluia, zicîndu-i:
"Minți, ticălosule, căci te prefaci că ai drac, dar nu-ți folosește această
fățărnicie, căci, dacă voiești să te mîntuiești și să dobîndești împărăția
cerurilor, lasă-ți această fățărnicie și apucă-te a lucra altă faptă bună;
mai ales roagă-te lui Dumnezeu să fugă dracii de tine și cu înlesnire te vei
mîntui".
Un om oarecare avea multă dragoste și evlavie către Sfîntul
și venea adeseori la el pentru folosul sufletului său. Dar odată, venind după
obicei, i s-a întîmplat de a aflat un om mort în drum și, trecîndu-l cu vederea,
s-a dus la Sfîntul. Iar Cuviosul, cînd l-a văzut a zis către dînsul: "O! frate,
pentru ce nu ai îngropat mortul pe care l-ai întîlnit în drum, și apoi să
fi venit la mine, ci l-ai trecut cu vederea și nu l-ai socotit întru nimic?"
Iar el, auzind cuvîntul acesta, foarte mult s-a mirat de cunoștința lui.
Un boier avea dregătorie de comit, și căzînd într-o greșeală
mare îi stătea înainte moartea, din partea stăpînitorului Tesalonicului, care
îl și închisese în temniță și îi hotărîse pedeapsa. Iar Sfîntul nici nu auzise
nimic din cele despre dînsul, nici nu îl rugase nimeni să mijlocească pentru
el către domnul cetății. Ci, de la Dumnezeu înștiințîndu-se despre pedeapsa
lui, îndată s-a dus la domnul locului aceluia și cu multe rugăciuni l-a izbăvit
din temniță și de la moarte.
Odată Sfîntul s-a sfătuit cu unul din ucenicii lui să se
ducă în părțile Sclavoniei și să se sălășluiască în munții de acolo. Deci,
pornind și mergînd puțină cale, îndată s-a întors înapoi cu foarte mare grabă.
Iar ucenicul, văzînd această grabnică întoarcere, a zis către dînsul: "Dar
pentru ce, părinte, te-ai întors așa de repede, căci foarte bine mergeam pe
cale?" Sfîntul a zis către dînsul: "Frate, doream să mergem și să locuim în
acel loc, dar am văzut că acolo nu este soare, și nu de multă vreme, prin
voința lui Dumnezeu, a năvălit asupra sclavonilor mulțime de oaste de barbari
care au prădat și au omorît pe toți locuitorii acelui loc, încît curgea sîngele
șiroaie. Apoi au ars cu foc toate cetățile și le-au pustiit". Pentru aceea
Cuviosul zicea acestea: "Fără semn și fără vestire dumnezeiască nu mă voi
strămuta din loc în loc".
Un monah era dator unui tînăr un galben și mergînd monahul
acela la marele Grigorie, între alte vorbe ce a zis către dînsul i-a spus
și aceasta: că este dator cu un galben cutărui tînăr. Iar Cuviosul, auzind
acestea, a zis către dînsul: "Sîrguiește-te a plăti cît de curînd, ca să nu
rămîi dator în veacul ce va să vie. Căci tînărul acela căruia îi ești dator
degrabă va muri".
După ce a auzit acestea, monahul acela s-a minunat de cunoștința
mai înainte a sfîntului și degrabă a plătit datoria. Iar tînărul acela, după
proorocia Sfîntului, peste puține zile s-a dus către Domnul. După moartea
și îngroparea aceluia, s-a dus unul din prietenii săi și i-a spus Cuviosului.
Iar Cuviosul întristîndu-se de moartea tînărului, a zis către cel care îi
adusese vestea: "Frate, nicidecum să nu te întristezi pentru moartea prietenului
tău, ci tu pregătește-te de aceasta, căci curînd te vei duce și tu după dînsul".
Și după proorocia Sfîntului s-a dus și acesta din viața aceasta.
Alt monah, anume Atanasie, care avea viața împodobită cu
fapte bune, ne-a povestit acestea. Odată mi-a venit în gînd să mă duc la Constantinopol.
Și mergînd la Sfîntul să iau binecuvîntare pentru călătoria ce aveam să o
fac, Cuviosul mi-a zis: "Am văzut un monah, anume Atanasie, vrînd să meargă
la Constantinopol, și punîndu-și în corabie cele trebuincioase pentru călătorie,
a lăsat toate acolo și s-a întors înapoi, iar eu am zis către dînsul: "Au
doar pentru mine ți s-a descoperit aceasta, părinte?" Iar el a zis: Da".
Apoi trecînd trei săptămîni, noi ne-am pregătit de călătorie
și, punînd în corabie cele trebuincioase, a venit la Sfîntul Grigorie în acea
vreme un boier, pe nume Gheorghe, ca să ia binecuvîntare, căci voia să se
ducă și el în Bizanț pe uscat. Și, avînd să treacă prin locuri grele, cerea
de la Sfîntul binecuvîntare și rugăciune ca să-l păzească Dumnezeu de primejdii.
Acel boier avea dregătoria de protosinghelar, adică mai mare peste oști. Iar
părintele nostru Grigorie, apucîndu-mă de mînă, a împreunat mîna mea cu mîna
lui Gheorghe și strîngîndu-le pe amîndouă a zis: "Mergînd cu ajutorul lui
Dumnezeu, iată că trimit și pe acest frate cu tine, căci din multe necazuri
și strîmtorări te va scoate Dumnezeu prin dînsul".
Deci eu, uitînd de toate cele ce pusesem în corabie, am urmat
pe Gheorghe, după porunca Cuviosului. Și luînd iarăși binecuvîntare, am pornit.
După ce ne-am apropiat de Hrisopoli, slugile cîrmuitorului îndată au prins
pe Gheorghe, care mergea cu mine, și l-au dus legat la el. Căci împăratul
poruncise cîrmuitorului să pună străji la cetatea aceea. Dar, fiindcă eu eram
cunoscut cu cei care au prins și au legat pe Gheorghe, m-am rugat lor cu multă
sîrguință și de-abia l-am izbăvit din legături.
Mergînd noi de acolo și ajungînd la o cetate ce se numea
Voleri, un boier al cîrmuitorului iarăși a prins pe Gheorghe și vrînd să-i
facă rău, eu m-am rugat boierului aceluia cu multă smerenie și cu dumnezeieștile
rugăciuni cele bine primite ale Cuviosului Grigorie, Gheorghe s-a izbăvit
de nevoia ce avea să pătimească. După ce am scăpat de acolo și am călătorit
puțină cale, am ajuns la un rîu ce se numea Maronul, pe care l-am trecut.
Apoi mai călătorind, am ajuns la mare și, intrînd în corabie,
am plutit cu bună sporire și fără nici o supărare din partea tîlharilor de
mare, care pîndeau pe acolo. Așa am ajuns la Bizanț, și eu am hotărît să locuiesc
acolo. Iar Gheorghe, isprăvindu-și toate treburile sale cu bine și luînd o
boierie de la împăratul care se numește Ilustrie, întorcîndu-se acasă, a mers
la Cuviosul și îmbrățișînd și sărutînd cinstitele sale picioare cu multă evlavie,
îi povestea toate supărările ce pătimise în călătorie, și cum, prin dumnezeieștile
lui rugăciuni, l-a izbăvit Dumnezeu din toate acelea prin mijlocirea lui Anastasie,
prietenul său.
După trei luni a venit și Cuviosul de la Tesalonic la Constantinopol,
unde petreceam eu și, zăbovind puțină vreme, ne-am dus amîndoi la muntele
Olimpului și acolo petrecînd puțin a cunoscut cu duhul că vine un ucenic al
lui de la Tesalonic. Deci, ieșind din muntele Olimpului, a mers întru întîmpinarea
ucenicului său. Iar ucenicul, văzînd pe părintele său că vine spre dînsul,
i-a zis: "Preacinstite părinte, pentru tine am venit căci doream foarte mult
să te văd". Iar Cuviosul a zis: "Și eu iarăși pentru tine am venit de la Olimp,
ca să nu te ostenești căutîndu-mă".
Un monah pe nume Zaharia, petrecea în Tesalonic, unde a zidit
o biserică frumoasă în numele Sfîntului Mare Mucenic Mina. Lîngă acea dumnezeiască
biserică locuia o femeie văduvă. Deci monahul acela nesuferind pe femeie să
petreacă acolo, aproape de biserică, pentru sminteală, voia s-o izgonească.
Iar femeia s-a dus la Cuviosul și s-a rugat cu lacrimi să-l sfătuiască pe
monahul Zaharia să nu o supere, alungînd-o din casa ei. Deci Cuviosul a rugat
pe Zaharia să nu necăjească pe femeie, "că n-ai - a zis el către dînsul -,
nici o supărare de la dînsa". Iar Zaharia n-a vrut nicidecum să asculte sfaturile
Cuviosului, ci mîniindu-se încă și mai rău a poruncit să-i dărîme casa ei.
Cuviosul, văzînd firea lui cea nemilostivă și fără de omenie,
lăsîndu-l în pace, se liniștea după obiceiul lui și se ruga lui Dumnezeu ca
să iconomisească lucrul după voia Lui. Iar Dumnezeu, Care este Tatăl orfanilor
și scutitorul văduvelor, degrabă a făcut izbîndă asupra monahului cel nemilostiv
și nesupus, trimițînd asupra lui un drac cumplit, care-l chinuia foarte rău
și n-a putut în alt fel să scape de dracul cel cumplit, pînă cînd l-au dus
la Cuviosul și a făgăduit că va împlini toate cîte l-a sfătuit el. Auzind
Cuviosul făgăduința lui și milostivindu-se spre dînsul, a făcut rugăciune
către Dumnezeu și îndată s-a izbăvit de drac. Apoi, venindu-și în fire, a
mulțumit Cuviosului, iar pe femeie n-a mai supărat-o.
Alt monah, anume Petru, iubind tăcerea și liniștea Cuviosului
și rîvnind vieții lui celei îmbunătățite, a vrut să-și facă chilie aproape
de a Cuviosului Grigorie, ca avîndu-l de-a pururea pildă vie înaintea ochilor
săi, să se îndemne către urmarea faptelor bune ale lui. Deci, începînd a lucra
la chilie, au ieșit niște vipere dintr-o piatră și l-a mușcat una de picior
și alta de mînă. Și mîhnindu-se foarte mult și temîndu-se de moarte a alergat
la Cuviosul și căzînd înaintea lui, i-a arătat rănile unde îl mușcaseră viperele.
Iar el smerindu-se, nici n-a vrut să se uite spre răni, ci
a zis către dînsul: "Du-te și te atinge de mormîntul Preacuviosului David
și el te va tămădui". Iar Petru, durîndu-l mușcăturile viperelor, a zis către
Cuviosul: "O, părinte sfinte, nicidecum nu mă voi depărta de la tine, și nu
voi înceta supărîndu-te, pînă cînd, milostivindu-te, mă vei tămădui și mă
vei izbăvi de durerile morții ce m-au înconjurat, căci cred că poți să mă
tămăduiești". Atunci Cuviosul, făcîndu-i-se milă de dînsul, s-a rugat lui
Dumnezeu să-l vindece de mușcăturile acelea, și numaidecît s-a făcut sănătos
și a mulțumit Sfîntului.
O fecioară avea o mare durere la ochi, încît era să se primejduiască
a-și pierde vederea. Venind la Sfîntul, se ruga cu lacrimi, zicînd: "Robule
al lui Dumnezeu, fie-ți milă de mine păcătoasa și mă izbăvește de cumplita
durere a ochilor, că mă primejduiesc a-mi pierde lumina". Iar el, rugîndu-se
lui Dumnezeu și făcînd cu sfînta lui mînă semnul Sfintei Cruci pe ochii acelei
bolnave, îndată s-a tămăduit și a preamărit pe Dumnezeu.
Petrecînd Cuviosul în chilia sa, liniștindu-se și îndeletnicindu-se
cu nevoințele cele pustnicești, de-a pururea vorbea cu ucenicul său cuvinte
duhovnicești și pline de tot folosul sufletesc. Iar în una din nopțile acelea,
în care Cuviosul se îndeletnicea cu unele ca acestea, șezînd și vorbind după
obicei cu ucenicul său, acesta a văzut ieșind din gura Cuviosului foc și lumina
toată fața lui, căci dădea raze ca soarele. Și nu numai o dată, sau de două
ori a văzut aceasta, ci de mai multe ori.
Văzînd această minune, s-a înfricoșat ucenicul, și căzînd
la picioarele Cuviosului s-a rugat să-i descopere lui acea taină minunată,
pe care adeseori o vedea cînd ședea de vorbă cu dînsul. Iar Cuviosul, cu blîndețe
și cu smerenie, după obiceiul său, a zis către dînsul: "Aceasta o pricinuiește
credința ta, fiule, căci eu mă știu pe mine că sînt om păcătos. Însă zic ție:
că de se va curăți omul pe sine de patimile trupului și ale sufletului, atunci,
după cum însuși Hristos a zis: "Tatăl și Fiul și Sfîntul Duh vin să se sălășluiască
în unul ca acela". Deci, după ce se va învrednici să se facă într-acest chip,
atunci nu mai grăiește el, ci Dumnezeu, Cel ce locuiește întru el. După cum
zice: Voi veni și locaș la el voi face. Și cuvîntul Domnului, după
cum zice psalmistul, este cu foc lămurit".
"Însă și tu, fiule, dacă te vei nevoi a te curăți pe tine
de patimile trupului și ale sufletului, și dacă vei tăia cu sabia Duhului
spinii patimilor, și dacă te vei ruga stăruitor lui Dumnezeu, ca Însuși să-i
dezrădăcineze și focul cel dumnezeiesc să ardă materia cea plină de patimi
rele și să înmulțească în sufletul tău rodul faptelor bune, atunci și tu te
vei face locaș îndemînatic, curat și vrednic de sălășluirea lui Dumnezeu în
tine; iar cuvintele tale vor străluci, după cum a făcut Dumnezeu cu smerenia
mea, pentru milostivirea Lui cea nemăsurată. Dar eu îndrăznesc să zic către
dragostea ta, că pentru neîncetatele rugăciuni, care de-a pururea se înalță
către El, ziua și noaptea, din adîncul inimii mele, m-a cercetat cu dumnezeiasca
Lui milă.
Apoi mi-a trimis sabie cu amîndouă părțile ascuțite și aurită,
a cărei frumusețe nu pot a o spune, și dintr-însa strălucesc raze luminoase
ca fulgerul, pe care Dumnezeu, ca un milostiv ți-a descoperit ție de le-ai
văzut. Deci, păzește-te să nu spui taina aceasta nimănui, cît voi fi în viață,
ca nu, auzind, oamenii să socotească ceva de laudă pentru mine, căci atunci
voi cădea din slava lui Dumnezeu, pentru slava de la oameni. Că eu numai ție
ți-am spus, ca unui ucenic al meu, iubit și nevoitor către fapte bune".
Un mirean avea multă dragoste și evlavie către Cuviosul,
și venind odată să ia binecuvîntare de la el, cînd voia să se întoarcă, Cuviosul
i-a zis: "Gătește-te de moarte, că s-a apropiat vremea ducerii tale din viața
aceasta vremelnică". Iar el ascultînd cuvintele acestea, ca de la un înger
al lui Dumnezeu, îndată și-a împărțit toată averea la săraci și făcîndu-se
monah iscusit, după puțină vreme a răposat în Domnul.
O femeie care avea mare durere de cap și pătimea rău, ca
și cum ar fi fost îndrăcită, neavînd altceva ce să facă, a venit la Sfîntul
și, luînd binecuvîntare, i-a spus patima durerii capului. Apoi, căzînd cu
totul la picioarele Cuviosului, se ruga cu lacrimi să o tămăduiască. Iar Cuviosul,
apropiindu-se de dînsa, și-a pus mîinile pe capul ei și, făcînd rugăciune
către Dumnezeu, i-a șters sudorile de pe față și în acest chip a izbăvit-o
de acea mare fierbințeală și durere. Iar ea s-a dus la casa ei bucurîndu-se,
preamărind pe Dumnezeu și mulțumind Cuviosului.
Un om pe care îl prindeau frigurile, cheltuindu-și toată
averea sa la doctori, n-a putut nici într-un chip să se tămăduiască, ci dimpotrivă,
mai rău îi era. Deci a venit în taină la Cuviosul și s-a îmbrăcat cu rasa
lui, pe cînd îl scuturau frigurile și îl chinuiau; iar cînd s-a dezbrăcat
de rasă, îndată a scăpat de friguri și s-a făcut sănătos.
Un monah avea duh necurat ce îl muncea foarte tare. Deci
a mers la Cuviosul, neștiindu-l nimeni că este îndrăcit, căci toți socoteau
că pătimește de o boală firească. Însuși dracul din dînsul grăia către Cuviosul,
zicînd: "Grigorie, iarăși ai venit să mă izgonești și de aici?" Căci îl mai
izgonise Cuviosul pe acest drac dintr-un om, pe care îl lovise cu boală grea
la șale și la pîntece. Și iarăși a început dracul a striga, zicînd: "Grigorie,
cu rugăciunile tale mă arzi și mă izgonești și de aici! Iar acum că intră
în biserică, a ridicat mîinile către Dumnezeu și se roagă Lui, ca să mă izgonească
și de aici. De aceea iată ies și mă duc de frica Lui, și de acum înainte nu
voi mai intra în zidirea lui Dumnezeu". Acestea zicînd, a ieșit diavolul în
fața tuturor și îndată s-a tămăduit monahul din ceasul acela.
Un ucenic al Cuviosului, anume Ioan, bărbat cucernic și împodobit
cu tot felul de fapte bune, ne-a povestit multe fapte folositoare de suflet,
între care și următoarea: "Ieșind noi din chilie, într-o dimineață, ca să
mergem undeva, pentru oarecare treabă, și mergînd pe cale, mi s-a întîmplat
de m-am depărtat de Cuviosul și de frații cu care eram, și m-am rătăcit; apoi
căutînd pe Cuviosul prin multe locuri, nu l-am aflat nicidecum. Într-al șaselea
ceas din zi, umblînd și căutîndu-l și uitîndu-mă înapoi, am văzut pe Cuviosul
venind după mine.
Iar cînd am zis: "Iată-l pe părintele!", el îndată s-a făcut
nevăzut ochilor mei. Și abia după trei zile întorcîndu-mă, am venit la Cuviosul
și i-am zis: "Părinte, dar nu te-ai arătat mie alaltăieri în cutare loc?"
Iar el, smerindu-se, voia să ascundă cele ce s-au întîmplat, însă în urmă,
fiind silit de mine, mi-a spus acestea: "Într-adevăr, în ziua aceea mergeam
cu tine pe cale, fiule, pînă te-ai dus în cutare sat; atunci m-am despărțit
de tine precum și tu singur știi".
Însă și Simeon, despre care am pomenit de multe ori, ne-a
povestit astfel, zicînd: "Că de multe ori am stat în biserică și mi s-a arătat
Cuviosul, cîntînd împreună cu mine, și îndată se făcea nevăzut din calea mea.
Însă după puțină vreme iarăși mi se arăta, stînd în același loc unde stătea
și altădată.
Un om, fiind cuprins de răceală, se ruga Cuviosului ca să-l
scape de acea neputință, însă dînsul nu voia. Iar bolnavul, aflînd vreme potrivită,
cînd s-a sculat Cuviosul de pe cinstitul său așternut, atunci îndată s-a culcat
acolo bolnavul cu mare credință. Cuviosul, venind și găsindu-l culcat în așternutul
său, voia să-l izgonească. Dar el a zis către dînsul: "Nu mă voi scula, pînă
nu mă voi face sănătos!" Atunci, atingîndu-se Cuviosul cu mîna de cel bolnav,
îndată s-a izbăvit de acea boală, sculîndu-se sănătos.
Un cuvios care petrecea pe un stîlp, trimițînd odată pe ucenicul
său la ascultare, vrăjmașul, urîtorul mîntuirii oamenilor și pierzătorul,
a meșteșugit și a adus o femeie să slujească stîlpnicului aceluia, pînă cînd
îi va veni ucenicul, zicînd că este cunoscută și rudenie a ucenicului. Deci
zăbovind ucenicul într-acea ascultare și petrecînd ea multă vreme lîngă stîlpnicul
și slujindu-l, așteptînd venirea lui, semănătorul de neghini a început a aprinde
în trupul stîlpnicului dorință necinstită. Fiind și femeia aprinsă de aceeași
dorință, se silea să se suie la stîlpnic, ca să se înfăptuiască fărădelegea
și să se nască păcatul.
Cunoscînd-o aceasta Cuviosul, cu darul lui Dumnezeu, a înțeles
că trebuie să alerge acum să ajute fratelui său, în vremea nevoinței, după
cuvintele înțeleptului, care zice: "Frații întru nevoi, de bună treabă să
fie", și "Frate pe frate ajutînd, sînt ca o cetate nebiruită"; deci, dacă
nu se va grăbi a scoate pe fratele din gura vicleanului, îndată se va face
robul celui străin și de mare bucurie diavolilor. Și deși era foarte slab
cu trupul, îndată luîndu-și toiagul, s-a dus acolo și a gonit pe femeie cu
mare rușine. Iar pe stîlpnic, dojenindu-l și mult învățîndu-l pentru folosul
sufletului, și întărindu-l, l-a lăsat în pace.
Însă dacă am voi să povestim toate minunile cîte a făcut
Cuviosul Grigorie, ele covîrșesc mintea noastră și cuvîntul nu poate să le
cuprindă, iar vremea nu ajunge a povesti faptele bune și darurile ce le luase
de la Dumnezeu, cum și la ce înălțime de fapte bune se suise acest sfînt de
Dumnezeu înțelepțit. Dar din cele ce am scris, poate să cunoască fiecare cîtă
îndrăzneală avea către Domnul. Căci, adunînd toate faptele bune, s-a făcut
locaș al Sfîntului Duh și a ajuns la culmea faptelor bune.
Cu dumnezeiască cugetare netezea calea pustniciei, stricînd
toate împiedicările vrăjmașilor și povățuind la calea pocăinței. Cu privegherea
a izgonit lenevirea și atît de mult a risipit întunericul ei, încît nici chiar
în somnul lui n-a putut să-i arate vrăjmașul vreo nălucire, precum are obiceiul
de a se arăta în vis celor iubitori de înțelepciune. Căci el, după numirea
lui, era priveghetor întru faptele bune, încît nicidecum nu era cuprins de
somnul cel purtător de moarte. Înfrînarea ucigătoarelor patimi și izgonirea
plăcerilor, atît de mult a păzit-o, încît petrecea ca un înger, căci se hrănea
cu darul Prea Sfîntului Duh.
Sărăcia lui era apostolică și îmbrăcămintea evanghelicească,
căci numai cu o haină proastă își acoperea trupul. Cu astfel de petrecere
trăind el, atît de mult și-a curățit sufletul și trupul de toate patimile,
încît s-a făcut vrednic de preoție și hirotonindu-se după lege, a fost preot
vrednic și de Dumnezeu ales, slujind Sfînta Liturghie cu inima zdrobită și
cu duhul smereniei.
Avea încă și răbdare multă, încît toate ispitele ce i se
întîmplau, ori de la draci, ori de la oameni, cu multă blîndețe le înlătura,
urmînd pe părinții cei mai înainte de Lege: pe Iov, întru pătimiri și întru
munci; pe Iosif, întru ispite; pe Avraam, întru credință și pe toți ceilalți.
Cu smerenia lui a smerit și pe cei tineri și mîndri; îngîmfarea slavei deșarte
a lepădat-o și a urît-o, precum îl arăta haina lui cea smerită și proastă.
Sfiala în vorbire era neasemănată, căci vorbea cu multă blîndețe și cucernicie,
de aceea a moștenit pămîntul, cum zice Domnul.
Dragostea și milostivirea atît de mult le-a cîștigat-o Cuviosul
Grigorie, încît nu pomenea nicidecum răul cuiva și toate supărările ce-i veneau
asupra, le răbda ca pe niște pricini de bucurie, păzind pînă la sfîrșitul
vieții sale această lăudată doime a faptelor bune, adică dragostea și milostivirea.
Dar mai înainte de toate, a păzit cu de-amănuntul credința cea dreaptă, și
în cuvinte și în fapte, avînd către dînsa rîvnă nemărginită și înfocată.
Pe eretici îi gonea cu toată puterea sa și pe toți îi învăța
cu cuvintele sale, să se închine sfintelor icoane și să le cinstească după
predania Bisericii, nu ca pe un Dumnezeu, precum bîrfesc cei fără de minte
și nebuni. Pentru aceea a izbăvit pe mulți de urîciunea aceasta și i-a povățuit
la dreapta credință, făcîndu-i să-și verse și sîngele pentru aceasta; după
cum și el mărturisește, către toți, că era gata, pentru cinstirea sfintelor
icoane, să primească moartea. Deci, cu mărturisirea aceasta s-a făcut mucenic,
și fără bătăi și fără răni a luat cununa mucenicească.
Pe lîngă toate aceste fapte bune, era înrădăcinată și sfînta
rugăciune în inima lui, avînd mintea sa totdeauna pironită la Dumnezeu și
se veselea vorbind cu El, pe Care împreună cu sfinții îngeri lăudîndu-L și
slăvindu-L, a luat de la El arvuna Împărăției cerurilor și negrăita dulceață
a fericirii dumnezeiești.
Deci, petrecînd cu astfel de cuvioșie și văzînd cele cerești
fiind încă pe pămînt, a venit vremea să se ducă către Cel dorit. Și vrînd
Dumnezeu ca să-l cheme la Sine și să-l așeze în ceata îngerească ca pe un
înger pămîntesc, ca să-l preamărească cu lumina cerească și să-l odihnească
în bucuria drepților și preacuvioșilor, ca unui drept și preacuvios pustnic
desăvîrșit, a trimis asupra lui o boală foarte grea, a epilepsiei, încît zăcea
pe pat nemișcat. Pentru aceea se ruga lui Dumnezeu fierbinte, ca să-l ușureze
de boala aceea și să-i dea boala hidropicei, ca să se umfle și să putrezească
trupul lui. Deci Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui și a ridicat de la dînsul
patima aceea și i-a dat- o pe cea care a cerut-o; și atît de mult i s-a umflat
trupul, încît se vedea ca o folie umflată de vînt și numai după glas se cunoștea.
Acestea pătimindu-le Cuviosul în orașul Avlon, lîngă cetatea
Tesalonicului, a auzit de boala lui preacuviosul Simeon, pe care de multe
ori l-am pomenit mai sus, care era și stareț și unchi al Cuviosului. Acesta
s-a întristat foarte și a trimis scrisoare cu mare rugăminte chemîndu-l la
sine, scriindu-i astfel: "Fiule, Grigorie, am auzit de boala ta și foarte
mă mîhnesc și ca să nu se scurteze viața mea, fără de vreme, cu amară și jalnică
moarte, din pricina întristării despre boala ta, vino te rog, fiule, ca să
ne mai vedem întru această viață, căci cred că dacă vei ruga pe Dumnezeu,
ție îți va da putere și vei putea veni, ca și auzind învățăturile tale bune
și vorbele dulci și de suflet folositoare, să ne bucurăm împreună și să mulțumim
bunătății lui Dumnezeu".
Deci fericitul primind scrisoarea de la unchiul și starețul
său, deși era foarte slab și obosit de bătrînețe și de nevoințele pustnicești,
cum și de boala cea cumplită ce-l cuprinsese, punîndu-și nădejdea în Dumnezeu
și întărindu-se cu ajutorul Lui, apoi fiind îndemnat și de dragostea și dorul
către duhovnicescul său părinte și învățător, a trecut toate cu vederea, bătrînețe,
slăbiciune, boală și lungimea călătoriei, și pornind în cale încet-încet,
cu ajutorul lui Dumnezeu, a trecut lungimea căii și cu multă osteneală a ajuns
la Constantinopol. Acolo a aflat liber pe unchiul său Simeon, căci pînă atunci
fusese închis în temniță, din porunca lui Leon Armeanul, care împărățea atunci,
pentru mărturisirea bunei credințe și pentru cinstirea sfintelor icoane.
Deci, văzîndu-se unul cu altul, cu nespusă bucurie s-au mîngîiat
foarte, apoi, sărutîndu-se cu dragoste duhovnicească, Cuviosul Grigorie a
căzut la pămînt și a îmbrățișat picioarele starețului și părintelui său duhovnicesc.
Iar unchiul său, Sfîntul Simeon, a sărutat pe Cuviosul Grigorie, ca pe un
iubit fiu și rudenie după trup, căci din tînără vîrstă îl crescuse și-l povățuise
la calea mîntuirii și a viețuirii pustnicești. Apoi după ce s-au bucurat și
s-au mîngîiat din destul, îndulcindu-se cu vorbirile duhovnicești și de folos
sufletului, s-au despărțit. Sfîntul Simeon s-a dus iarăși la mînăstirea sa,
iar Cuviosul a rămas la Constantinopol.
Deci, chinuindu-se Cuviosul un an întreg cu acea boală cumplită
și necăutîndu-se cu nici un fel de doctorie, căci se pregătise de moarte,
și-a cunoscut mai înainte mutarea sa și a zis către frații care erau cu dînsul:
"Fraților, îndrăzniți, că sfîrșitul vieții mele s-a apropiat. Deci luați-mă
și duceți-mă în casa cea primitoare de străini, căci după douăsprezece zile
va fi sfîrșitul meu". Aceia pregătindu-i patul, l-au pus pe dînsul și ridicîndu-l,
l-au dus acolo unde le-a poruncit. Și după douăsprezece zile, adică în a douăzecea
zi a lunii noiembrie, și-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu. Atunci omul
ceresc s-a dus la ceruri și a adormit cu părinții lui, ajuns întru bătrîneți
adînci și desăvîrșit în faptele pustnicești.
Frații, după fericitul lui sfîrșit, au pregătit cele de îngropare
și cînd îl duceau pe năsălie (pat) ca să îngroape cinstitele și sfintele lui
moaște, s-a apropiat cu credință un bolnav care avea o boală cumplită, încît
nu putea să stea drept, ci era aplecat și gîrbovit. Acesta cum s-a apropiat
de năsălie, părîndu-i că a pus cineva mîna pe el, s-a întors și a întrebat
pe fratele care era aproape de dînsul: "Au tu te-ai atins de mine?" Iar el
a răspuns: "Nu, nu eu". Deci atunci a cunoscut că era puterea lui Dumnezeu
care umbrea moaștele sfinte ale Cuviosului și i-a dat îndată tămăduire și
s-a îndreptat de gîrbovirea lui, neavînd nici urmă de boală.
După ce s-au îngropat sfintele moaște în pămînt, un alt om
avînd un duh necurat care îl chinuia cumplit, veni și se apropie de mormîntul
Sfîntului și, stînd acolo, chema numele lui în ajutor. Frații care erau și
petreceau în acea mînăstire unde era îngropat Sfîntul, judecînd cu toții că
nu se cade să îngroape în pămînt un asemenea odor scump ca acela, au scos
afară racla cu Sfintele moaște. Iar cel îndrăcit, petrecînd puține zile lîngă
racla Sfîntului, a scăpat de duhul cel necurat cu rugăciunile lui și făcîndu-se
cu totul sănătos, s-a dus acasă slăvind pe Dumnezeu.
Un altul iarăși era supărat de un duh necurat, ca și cel
dintîi. Acesta, cum a venit și s-a atins de moaștele Sfîntului, îndată s-a
izbăvit de duhul cel necurat și s-a dus la casa sa bucurîndu-se.
Un om avea la un picior o bubă ce se numea carchin (cancer)
și mulți ani pătimind de acea boală nevindecată, a venit la sfintele moaște
ale Sfîntului și numai ce s-a uns la buba sa cu picăturile ce ieșeau din racla
Sfîntului, îndată s-a tămăduit.
Un altul, avînd o rană nevindecată de mulți ani și neputînd
nici un doctor să-i folosească, nici cu alte buruieni vindecătoare a-l vindeca,
acela numai ce a venit și s-a uns cu mir de la Sfîntul și îndată s-a tămăduit.
O femeie oarecare se chinuia de trei zile și nicidecum nu
putea să nască. Aceasta trimițind la sfintele moaște și aducîndu-i-se untdelemn
din candela Sfîntului, numai ce s-a uns cu dînsul și îndată a născut fără
nici o durere.
O altă femeie, avînd o boală grea în părțile ascunse, pătimea
foarte rău și nu se putea tămădui cu nici un chip. Iar după ce a venit la
sfintele moaște și și-a pus capul pe sicriul Sfîntului, mărturisindu-și patima
cu credință, numaidecît a primit tămăduire precum a dorit.
Un om avea mare durere de cap și nemaiputînd răbda durerea,
a venit la sfintele moaște și s-a atins cu capul de racla Sfîntului Grigorie,
și întru acea noapte i s-a arătat Sfîntul în vis și l-a apucat de creștet
și i-a despicat capul în două, și, scoțînd o bucată de carne putredă, i-a
zis: "Iată, din această pricină ți-a venit durerea capului. Deci acum mergi
cu pace și fii sănătos". Și sculîndu-se din somn, s-a simțit cu totul sănătos
și s-a dus mulțumind și slăvind pe Dumnezeu.
Alt frate avea atîta război și sminteală în trupul lui, încît
îi primejduia mîntuirea. Acesta, ducîndu-se la mormîntul Sfîntului Grigorie,
și-a mărturisit patima cu lacrimi și a cerut ajutor de la dînsul. Și îndată,
o minune! a încetat războiul din trupul lui și a rămas fratele nesupărat și
neispitit, slăvind pe Domnul și mulțumind Sfîntului.
Un monah, anume Petru, a fost robit de tătari și, ținut fiind
multă vreme închis în temniță împreună cu mulți alții, într-una din zilele
acelea i s-a spus că a doua zi vor să le taie capul la toți. Iar Petru, auzind
răspunsul cel de pierdere, a făcut rugăciune stăruitoare către Sfîntul Grigorie
toată noaptea, ca să-l izbăvească de moartea cea fără de vreme. Și, adormind
puțin, către ziuă, i s-a arătat sfîntul în vis și i-a zis: "Nu te teme, Petre,
că nu vei muri!" Și făcîndu-se ziuă, toți cei ce erau închiși își așteptau
moartea. Iar Sfîntul, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, mai presus de toată
nădejdea, i-a izbăvit de robie, din închisoare și de la moarte. Și întorcîndu-se
către sfintele moaște ale Sfîntului, i-au dat mulțumire pentru izbăvire.
O femeie fiind îndrăcită de paisprezece ani și venind la
Sfîntul ca la un liman liniștit, și petrecînd cîteva zile, cu rugăciunile
Sfîntului Grigorie, s-a izbăvit de dracul ce o muncea, și s-a întors acasă
sănătoasă. După cîtăva vreme, iar a căzut într-un păcat și iarăși s-a îmbolnăvit,
mai rău ca înainte. Deci chinuindu-se foarte rău de duhul cel necurat, iarăși
a alergat la racla Sfîntului, mărturisindu-și păcatul cu zdrobire de inimă,
cu lacrimi și cu făgăduință că de acum înainte nu va mai păcătui. Și, cerînd
izbăvire cu credință neîndoită, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat și
s-a dus acasă bucurîndu-se, slăvind pe Dumnezeu și mulțumind Sfîntului Grigorie.
Sfintele lui moaște au rămas multă vreme în acea sfîntă mînăstire
în care s-a săvîrșit Sfîntul și dădeau tămăduiri neîncetat, pentru toate felurile
de boli, tuturor celor ce alergau cu credință neîndoită către dînsele. Astfel,
străbătea vestea minunilor sale pretutindeni.
Atunci, prea binecredinciosul ban Barbu Craioveanul, care
se trăgea din neamul Basarabilor, acei care au umplut Țara Românească de sfinte
mînăstiri, zidind din temelie Sfînta Mînăstire Bistrița, întru cinstirea Adormirii
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, în județul Vîlcea,
pe apa Bistriței, și vrînd să o împodobească cu un odor scump și sfînt ca
acesta, cu multă sîrguință și multă rugăciune către Dumnezeu și către Sfîntul,
le-a adus cu mare cheltuială din mînăstirea unde se aflau, în sfînta mînăstire
cea din nou zidită și le-a așezat acolo, cu multă cinste și evlavie, în sfînta
biserică în partea dreaptă.
De atunci pînă în ziua de astăzi se află acolo nestrămutate,
întregi și nestricate, îzvorînd mireasmă preafrumoasă și dînd tămăduiri pentru
tot felul de boli, ca și mai înainte, la cei ce aleargă cu credință către
ele. Căci darul și sfințenia aleșilor lui Dumnezeu este neîmpuținată. Iar
țara o păzește și o ocrotește de multe feluri de necazuri și de primejdii.
Cred că ajung cele scrise pînă aici, pe care, pe scurt le-am
scris, pentru dragostea voastră, ca să se arate fapta cea bună și îndrăzneala
Sfîntului Grigorie către Dumnezeu. Căci de aș fi avut - zice scriitorul vieții
sfîntului -, zece limbi și tot atîtea guri, tot nu mi-ar fi ajuns să-l laud
după cuviință și de ajuns. Iar tu, o! fericite părtaș al cuvioșilor părinți,
vorbitorule cu sfinții îngeri, Sfinte al lui Dumnezeu Părinte Grigorie, cerescule
om, pămîntescule înger, roagă-te totdeauna pentru noi, slugile și robii tăi,
și izgonește de la noi toată ispita și toată greutatea, izgonește cu toiagul
rugăciunii tale împerecherile din Biserica lui Hristos Dumnezeu, că au înconjurat-o
acum ereticii din toate părțile, ca niște lei și ca niște pui de lei, și caută
să o răpească și să o înghită.
Așa, sfinte al lui Dumnezeu, alungă departe de la dînsa tot
eresul, că poți cîte voiești, căci te afli în lumină înaintea Domnului și
locuiești în locașurile cele nestricăcioase, după ce ai păzit nestinsă făclia
faptei bune celei pustnicești. Și acum primești negrăitele bunătăți ale desfătării
și ale fericirii veșnice întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine
slava și stăpînirea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte, și cu
Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|