Sfîntul Antonie de la Iezeru-Vîlcea
(23 noiembrie)
Acest fericit părinte Antonie era de neam român și a trăit
pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab și a voievodului martir
Sfîntul Constantin Brîncoveanu. A crescut în dreapta credință mergînd de mic
la Sfînta Biserică, unde își găsea desfătarea sufletească. Înaintînd cu vîrsta
a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu și bucuria duhovnicească a părinților
săi.
Lăsînd desfătarea lumii acesteia, a îmbrățișat viața monahicească
în prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ținutul Vîlcii. Aici Cuviosul
Antonie s-a arătat dintru început foarte sîrguincios la toată osteneala și
asprimea vieții mînăstirești. Atît de mare era nevoința sa, încît celorlalți
viețuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc.
Dorind să sporească nevoințele sale, cu blagoslovenia egumenului
mînăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvîntarea
să plece în Muntele Athos. Episcopul cunoscîndu-l că este monah îmbunătățit
și poate fi multora de folos aici, a stăruit ca el să rămînă în țară. Deci,
întorcîndu-se Cuviosul la Schitul Iezeru și văzînd că Biserica se ruinează,
s-a umplut de rîvnă și, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion și
cu agoniseala lui a reînnoit sfîntul locaș.
După multe nevoințe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul
pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvîntarea egumenului său a ieșit din
schit și cercetînd mai îndeaproape pustia, a găsit o peșteră mică într-o stîncă.
Acolo, singur a săpat o bisericuță în care s-a rugat neîncetat ziua și noaptea.
Urîtorul de oameni, diavolul însă, i-a adus multe ispite și supărări, dar
pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea și neîncetata lucrare.
Cine poate să spună privegherile Cuviosului de toată noaptea, postirile și
plecăciunile genunchilor săi?
Cuviosul Antonie era mic de stat și gîrbov de bătrînețe,
barba deasă, scurtă și destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos,
puțin iute din fire și lesne iertător. Îmbrăcămintea sa era simplă și numai
cele de trebuință purta.
Pentru înfrînarea trupului purta un brîu din lanțuri de fier
împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas și atunci numai
pîine uscată și apă, dar acelea cu măsură. Vin și băutură amețitoare nu a
gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai pentru osteneală stătea rezemat
de niște pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi niciodată la rugăciune.
Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscînd că trecerea din
lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci
de zile mai înainte și i-a spus în taină: "Sîrșitul mi s-a apropiat. După
ieșirea sufletului, să te nevoiești să pui trupul meu în gropnița pe care
eu am săpat-o aici în piatră".
După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind
în pace cuvinte de învățătură pentru suflet, a adormit în Domnul.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|