Viața și pătimirea Sfîntului Mucenic
Clement, Papă al Romei
(24 noiembrie)
În slăvita și marea cetate Roma cea veche era un om slăvit
și de neam mare, cu numele Faust, care își trăgea neamul său din împărații
Romei, cei de demult, avînd femeie cu numele Matilda care, de asemenea, era
de neam împărătesc, fiind rudenia lui August și a lui Tiberiu, cezarii Romei,
pe care însuși cezarul a dat-o lui Faust de soție. Și erau amîndoi necredincioși,
îndeletnicindu-se cu închinarea idolilor. Aceștia au născut mai întîi doi
fii gemeni și au numit pe unul Faust iar pe celălalt Faustinian. După aceea
au născut și pe al treilea fiu și i-au pus numele Clement.
Faust, avea un frate cu obiceiul rău și fără de rușine, care,
văzînd pe femeia fratelui său că era foarte frumoasă, s-a rănit cu frumusețea
ei și voia să o amăgească spre desfrînare. Dar ea, fiind plină de înțelepciune,
nu voia să-și necinstească casa sa cea de bun neam, și-l îndepărta în tot
chipul de la sine pe acel desfrînat. Și nevrînd a-l vădi pe el, nu spunea
la nimeni despre aceasta, nici chiar bărbatului său, temîndu-se ca să nu iasă
pentru dînșii veste rea în popor, și să-și facă de rîs casa.
Matilda, văzînd însă că nu poate în alt fel să scape de dînsul,
de nu se va depărta de ochii și vecinătatea lui, s-a gîndit la un lucru ca
acesta, și a zis odată către bărbatul ei: "Un vis minunat am avut în această
noapte domnul meu. Am văzut un bărbat cinstit și bătrîn ca unul dintre zei,
zicînd către mine: Tu și cei doi fii gemeni ai tăi de nu veți ieși din Roma
vreo zece ani, cu moarte neașteptată și pierzătoare veți muri împreună cu
dînșii".
Acestea auzind Faust, bărbatul ei, s-a înspăimîntat și mult
gîndindu-se la aceasta, a socotit să o trimită pe ea din Roma, undeva, împreună
cu cei doi copii, vreo zece ani, căci zicea întru sine: "Mai bine este să
trăiască iubita mea soție împreună cu fiii mei, chiar și în altă țară străină,
decît să moară aici de moarte grabnică și neașteptată".
Deci, pregătind o corabie cu toate cele de trebuință, a trimis-o
pe ea în țara elinească, în cetatea Atena, împreună cu cei doi fii gemeni,
Faust și Faustinian, cu robi și cu roabe și cu multă avere; și i-a poruncit
ca, după ce va ajunge la Atena, să dea pe amîndoi copiii la învățătura înțelepciunii
elinești. Așa s-au despărțit unul de altul, cu nespusă jale și cu multe lacrimi.
Matilda împreună cu cei doi copii, intrînd în corabie, au pornit pe mare;
iar Faust împreună cu fiul său cel mai tînăr, Clement, au rămas în Roma.
Mergînd Matilda cîteva zile pe mare, s-a ridicat o furtună
cu valuri mari, iar corabia fiind dusă de vînt și de valuri într-o țară neștiută,
s-a sfărîmat acolo la miezul nopții, și s-au înecat cu toții. Iar Matilda,
purtată de valuri, a fost aruncată pe o piatră într-un ostrov, în dreptul
cetății ce se numea Antandros, care era în părțile Asiei, și se tînguia nemîngîiată
pentru fiii ei înecați, și de supărarea aceasta mare voia să se arunce și
dînsa în mare. Dar văzînd-o goală, plîngînd foarte și suspinînd cumplit, oamenilor
de pe acolo li s-a făcut milă de dînsa și ducînd-o în cetatea lor, au îmbrăcat-o.
Și venind la dînsa niște femei iubitoare de străini, o mîngîiau și își spuneau
fiecare întîmplările cele rele, făcîndu-i oarecum mîngîiere în mîhnirea ei.
Iar una dintr-însele i-a povestit, zicînd: "Bărbatul meu
era corăbier foarte tînăr și s-a înecat în mare, iar eu am rămas văduvă tînără,
și mulți voiau să mă ia în a doua căsătorie. Dar eu iubind pe bărbatul meu
și după moartea lui, am vrut a petrece întru văduvie. Deci, de voiești să
petreci împreună cu mine în casa mea, vom lucra amîndouă cu mîinile noastre
și ne vom hrăni. Matilda s-a învoit cu sfatul femeii și, petrecînd în casa
ei, se ostenea lucrînd cu mîinile și cu aceasta cîștigîndu-și hrana sa.
Deci a petrecut astfel douăzeci și patru de ani. Iar fiii
ei, Faust și Faustinian, de asemenea după ce s-a sfărîmat corabia, din purtarea
de grijă a lui Dumnezeu, s-au aflat vii; căci văzîndu-i niște tîlhari de mare,
ce se întîmplaseră atunci pe acolo, i-au luat pe dînșii în vasele lor, și
ducîndu-i în Cezareia lui Stratonic, i-au vîndut unei femei cu numele Iusta,
care i-a crescut pe dînșii ca pe fiii ei și i-a dat la învățătura cărții.
Învățînd ei toată înțelepciunea cea elinească, au auzit mărturisirea Evangheliei
lui Hristos și primind Sfîntul Botez, urmau Sfîntului Apostol Petru.
Iar Faust, tatăl lor, viețuind în Roma cu Clement, nu știa
nimic de nevoia ce se întîmplase femeii sale și copiilor lui. Și trecînd un
an, a trimis niște slugi ale sale la Atena, ca să vadă cum petrece femeia
sa și copiii săi, trimițîndu-le și multe din cele de trebuință. Iar ei mergînd,
nu s-au mai întors. În al treilea an s-a îngrijorat, pentru că nu avea nici
o veste de la soția sa și de la copii, și a trimis la Atena alte slugi cu
cele de trebuință. Iar ei, mergînd acolo și neaflînd pe nici unul dintre dînșii,
s-au întors în al patrulea an și au spus că nu au aflat nicidecum pe stăpîna
lor în Atena, nici n-a auzit cineva de dînșii acolo, și nici de urma lor nu
s-a aflat.
Auzind acestea, Faust, a căzut în mare întristare, tînguindu-se
cu amar. Și, înconjurînd toate porturile Romei, întreba pe corăbieri dacă
n-au văzut sau să fi auzit cineva de soția sa și de copiii săi. Sau dacă n-a
aflat cineva măcar trupul femeii sale cu cei doi copii ai săi, la marginea
mării. Dar nimic n-a putut afla de la cineva. Deci, pregătind o corabie și
luînd cîteva slugi și avere, a pornit el însuși în căutarea soției și a iubiților
săi fii. Iar pe Clement, fiul său cel mai tînăr, l-a lăsat cu celelalte slugi
credincioase ca să învețe carte. Și a umblat mult prin toată lumea, pe mare
și pe uscat, căutînd mulți ani pe soția și pe copiii săi, dar nu i-a găsit.
Deznădăjduindu-se de dînșii foarte, îi era mare jale de aceasta.
Apoi, din pricina acestei supărări, nu a mai vrut să se întoarcă acasă, părîndu-i-se
lucru cu nedreptate a se îndulci singur de bunătățile acestei lumi, fără iubita
sa soție, de care avea mare dragoste pentru marea și plina ei înțelegere și
înțelepciune.
Deci, lepădîndu-se de toată cinstea și slava lumească, umbla
prin țări străine ca un sărac și nu spunea nimănui cine este. Iar copilul
Clement, venind în vîrsta desăvîrșită și învățînd bine învățătura filosofiei
și, văzîndu-se lipsit de tatăl său și de maica sa, era totdeauna mîhnit. Căci
acum erau douăzeci și patru de ani de cînd se dusese maica sa, iar de cînd
plecase tatăl său de acasă erau douăzeci, și, deznădăjduindu-se de viața lor,
plîngea pentru dînșii ca pentru cei morți. Încă își aducea aminte și de sfîrșitul
său, că o să moară și nu știe unde se va afla după moarte, socotind dacă mai
este oare altă viață, după această puțină vreme, sau nu.
Aceasta gîndind, totdeauna îi erau ochii plini de lacrimi,
și nu voia să se mîngîie cu nici un fel de veselie lumească, ci totdeauna
se arăta tulburat și cu fața posomorîtă, suspinînd greu. Apoi, auzind de venirea
lui Hristos în lume, căuta să știe despre aceasta mai cu adevărat.
După aceea i s-a întîmplat a vorbi cu un om cu bună credință,
care a zis către dînsul că Fiul lui Dumnezeu a venit în Iudeea și a propovăduit
tuturor viața veșnică, de vor viețui după voia Părintelui ceresc, ce L-a trimis
pe El. Și tuturor celor ce-L vor asculta, le-a făgăduit să le dea bunătățile
cele negrăite în veacul ce va să fie; iar cei ce se leapădă de Dînsul și nu
primesc învățătura Lui vor fi munciți în veci în focul gheenei.
Auzind Clement acestea, s-a aprins cu rîvnă nespusă ca să
știe mai cu adeverire despre Hristos și despre învățăturile lui. De aceea
s-a gîndit să meargă în Iudeea unde se răspîndise buna vestire a lui Hristos.
Deci, lăsînd casa sa cu mulțimile de averi, a plecat cu vreo cîteva slugi
credincioase și, luînd aur din destul, a intrat într-o corabie și a pornit
în părțile Iudeii. Dar făcîndu-se furtună pe mare, a fost dus în Alexandria,
și aflînd acolo pe Sfîntul Varnava, a ascultat cu plăcere învățătura lui despre
Hristos. Apoi a plutit în Cezareea lui Stratonic, unde a aflat pe Apostolul
Petru și, fiind botezat de dînsul, îi urma lui împreună cu ceilalți ucenici,
între care erau și cei doi frați ai lui gemeni, Faust și Faustinian. Însă
nu-i cunoștea pe dînșii că-i sînt frați, nici ei nu-l puteau cunoaște pe dînsul,
de vreme ce foarte de mici se despărțiseră unii de alții și nu mai țineau
minte fețele unul altuia.
Mergînd Petru în Siria, a trimis înaintea sa pe Faust și
pe Faustinian, iar pe Clement l-a oprit lîngă sine și, intrînd într-o corabie,
a plutit pe mare și înnoptînd apostolul îl întreba pe Clement despre neamul
lui. Iar el i-a spus lui toate cu de-amănuntul, de ce neam bun este și cum
a plecat maica sa din Roma împreună cu doi copii, în urma unei vedenii pe
care a avut-o în vis, și cum, după patru ani, a plecat și tatăl său spre căutarea
ei și nu s-a mai întors. Iar acum sînt douăzeci de ani de cînd nu aude de
dînșii nimic și i se pare că părinții și frații lui sînt morți. Iar Petru
s-a uimit auzind povestirea lui. Și în acea vreme, din purtarea de grijă a
lui Dumnezeu, a stat corabia în insula aceea în care era Matilda, maica lui
Clement.
Deci au ieșit oarecare din corabie și au mers în cetate să
cumpere cele de trebuință și a ieșit și Sfîntul Petru; iar Clement a rămas
în corabie. Mergînd Petru către cetate, a văzut pe bătrîna Matilda, șezînd
lîngă poarta cetății cerînd milostenie, căci acum nu mai putea să se hrănească
din osteneala ei, că-i slăbiseră mîinile. De aceea cerea milostenie și cu
aceasta se hrănea pe sine și pe cealaltă bătrînă, care o primise pe ea în
casa sa, și care de asemeni slăbise și zăcea acasă bolnavă.
Văzînd Sfîntul Apostol pe Matilda, a cunoscut-o cu duhul
că este străină și a întrebat-o despre patria sa. Iar ea, oftînd greu, a lăcrimat
și a zis: "O, amar mie străina, că nu este altă femeie în lumea aceasta mai
nevoiașă și mai ticăloasă decît mine". Iar Sfîntul Petru, văzînd-o pe ea lăcrimînd
și zicînd acestea, a început a o întreba mai cu dinadinsul, cine este și de
unde este. Și a cunoscut-o pe dînsa și a mîngîiat-o cu cuvintele, zicînd:
"Eu știu pe fiul tău cel mai tînăr, Clement, și se află acum chiar în părțile
acestea". Iar ea auzind despre fiul său, s-a făcut ca o moartă de spaimă și
de bucurie. Iar Petru luînd-o de mînă a ridicat-o de la pămînt și i-a spus
să meargă după el la corabie, zicîndu-i: "Nu te tulbura, bătrîno, că îndată
vei ști cu adevărat despre fiul tău".
Mergînd către corabie, le-a ieșit Clement întru întîmpinare,
care, văzînd pe femeie urmînd lui Petru, se mira. Iar ea, uitîndu-se asupra
lui Clement, a început a-l cunoaște pe el după asemănarea feței cu tatăl său
și a întrebat pe Petru: "Oare nu este acesta Clement, fiul meu?" Iar Petru
a zis: "Acesta este". Iar Matilda a căzut pe grumazii lui Clement, plîngînd.
Clement, neștiind cine este acea femeie și pentru ce plînge, o depărta pe
ea de la sine. Iar Petru a zis către dînsul: "Nu depărta, fiule, pe aceea
ce te-a născut pe tine". Iar Clement, auzind aceasta, a lăcrimat și a căzut
la picioarele ei, sărutîndu-le și plîngînd. Deci, li s-a făcut lor mare bucurie
pentru aflarea și cunoștința lor. Și s-a rugat Sfîntul Petru pentru dînsa
către Domnul și i-a tămăduit mîinile, iar ea a rugat pe Sfîntul Apostol pentru
tămăduirea bătrînei sale. Sfîntul Petru, mergînd în casa ei, a ridicat-o din
patul durerii, apoi i-a dat Clement o mie de drahme, pentru hrana maicii sale.
După aceea, luînd pe maica sa împreună cu bătrîna cea vindecată,
le-au dus în corabie și au pornit pe apă. Atunci Matilda l-a întrebat fiul
despre bărbatul ei Faust, și auzind că a plecat spre căutarea ei și de douăzeci
de ani nu se aude nimic de dînsul, se tînguia cu amar ca după un mort, căci
nu mai nădăjduia a fi el între cei vii. Apoi, ajungînd în Antandros, au lăsat
corabia și au început a călători pe uscat împreună cu Matilda și cu bătrîna
ei.
Sosind în Laodiceea, i-au întîmpinat pe ei Faust și cu Faustinian,
care merseseră acolo mai înainte de dînșii. Aceia au întrebat pe Clement:
"Cine este femeia străină și cu cealaltă bătrînă, care vin împreună cu voi?"
Iar Clement a răspuns: "Este maica mea pe care am aflat-o în această țară
străină". Deci, a început a le spune lor toate pe rînd, de cîtă vreme nu s-a
văzut cu maica sa și cum a plecat din casă împreună cu doi feciori gemeni.
Iar ei, auzind acestea, au cunoscut că Clement este fratele lor, și că aceea
este maica lor, și începînd a plînge de mare bucurie, au strigat: "Cu adevărat
aceasta este maica noastră Matilda, și acesta este fratele nostru Clement,
că noi sîntem frații cei gemeni, Faust și Faustinian, care am plecat din Roma
împreună cu maica noastră". Și căzînd unul pe grumazul celuilalt au plîns
mult, sărutîndu-se cu dragoste.
Atunci puteai vedea veselindu-se maica și fiii săi, pentru
că i-a văzut pe dînșii sănătoși și povesteau unul altuia, că, cu judecățile
lui Dumnezeu, s-au izbăvit de înec. Apoi preamăreau pe Dumnezeu, bucurîndu-se,
și numai de aceasta le era lor supărare, că nu știau nimic despre tatăl lor.
După aceea au rugat pe Apostolul Petru să boteze pe maica lor. Deci a ieșit
a doua zi la mare, foarte de dimineață, și a botezat la un loc ascuns și pe
Matilda și pe cealaltă bătrînă, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului
Duh și a trimis-o înaintea sa, ca să meargă cu fiii săi la gazdă.
Sfîntul Petru a mers apoi pe altă cale și iată că era în
cale un bătrîn cinstit, cărunt la barbă, dar cu haine proaste îmbrăcat, care
aștepta pe Petru, căruia, făcîndu-i urare de dragoste, a zis: "Te văd pe tine
om străin și nu prost, chiar fața ta te arată a fi un om cu bună pricepere,
deci voiesc a vorbi puțin cu tine". Iar Petru a zis: "Grăiește, domnule, ce
voiești". Și a început a grăi omul acela astfel: "Te-am văzut acum făcînd
rugăciune la un loc ascuns lîngă țărm, și luînd seamă în taină, m-am dus și
te-am așteptat puțin aici, vrînd ca să-ți spun că în deșert vă osteniți, rugîndu-vă
lui Dumnezeu; pentru că El nu este nici în cer nici în pămînt și nu are nici
un fel de purtare de grijă pentru noi, ci toate se fac după întîmplare. Deci,
nu vă înșelați făcînd rugăciuni lui Dumnezeu, Care nu există".
Sfîntul Petru, auzind aceste cuvinte ale lui, a zis: "Prin
ce cunoști acestea, că toate se fac nu după rînduiala lui Dumnezeu și nici
după purtarea de grijă a Lui, ci după întîmplare? Și cu ce fel de dovadă adeverești
că nu există Dumnezeu? Și dacă nu există Dumnezeu, apoi cine a făcut cerul
și l-a împodobit cu stele? Cine a întemeiat pămîntul și l-a înfrumusețat cu
flori?"
Iar omul acela, oftînd din adîncul inimii a zis: "Eu, stăpîne,
știu citirea stelelor și am slujit zeilor cu atîta osîrdie ca nimeni altul
și am cunoscut că toate sînt înșelăciune, pentru că nu este nici un fel de
Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost Dumnezeu în cer, ar fi auzit suspinul celor
ce plîng și ar fi luat aminte spre rugăciunea celor ce se roagă și ar fi căutat
spre amărăciunea inimii celor ce slăbesc de supărare. Ci de vreme ce nu este
Cel ce ascultă, nici Cel ce mîngîie în supărări, de aici dar mă încredințez
că nu există Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost, m-ar fi auzit și pe mine
care m-am tînguit întru amărăciunea inimii.
Căci iată, precum mă vezi, stăpîne, de douăzeci de ani și
mai bine mă aflu în mare supărare, și o, vai mie, cît de multe rugăciuni am
făcut către toți zeii! O, cît de multe lacrimi am vărsat și nici un zeu nu
m-a auzit și a fost deșartă toată osteneala mea". Iar Sfîntul Petru a zis:
"Pentru aceasta n-ai fost auzit de atîta vreme, pentru că te-ai rugat la mulți
zei deșerți și mincinoși; iar nu către Unul adevăratul Dumnezeu, în Care credem
noi și ne rugăm Lui".
Sfîntul Petru, vorbind multă vreme cu omul acela și întrebînd
despre Dumnezeu, l-a cunoscut din povestirea lui, că el este Faust, tatăl
lui Clement și al fraților lui, și bărbatul Matildei. Apoi a zis către dînsul
că, de va crede întru Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pămîntul,
apoi îndată va vedea pe femeia și pe fiii săi, întregi și sănătoși. Iar el
a zis: "Au doar vor învia din morți femeia mea și copiii mei? Căci eu singur
am cunoscut din citirea stelelor și de la prea înțeleptul Anuvion, cititorul
de stele, m-am încredințat că femeia mea și cei doi copii s-au înecat în mare".
Sfîntul Petru l-a luat în gazdă la sine și cînd a intrat
Faust și a văzut pe Matilda, s-a înspăimîntat; și uitîndu-se la dînsa cu dinadinsul
și cu mirare, tăcea. Apoi a zis: "Ce minune este aceasta? Pe cine văd eu acum?
Și apropiindu-se mai mult, a strigat: "Cu adevărat aceasta este iubita mea
soție!" Și îndată de bucurie amîndoi au plîns, încît nu puteau nici a grăi
unul către celălalt, căci a cunoscut și Matilda pe bărbatul său. Și abia venindu-și
în fire, Matilda a putut zice: "O, preaiubitul meu Faust, dar cum te-ai aflat
viu pînă acum? Pentru că eu am auzit că ești mort".
Atunci s-a făcut tuturor negrăită bucurie, căci s-au recunoscut
soții, asemenea și fiii cu părinții lor și, îmbrățișîndu-se plîngeau și se
bucurau, mulțumind lui Dumnezeu. Toți cei care se întîmplaseră acolo, văzînd
acestea, au plîns și au mulțumit lui Dumnezeu. Atunci Faust, rugînd pe Apostolul,
cerea Botezul, căci credea fără îndoială întru Unul adevăratul Dumnezeu. Și,
fiind botezat, înălța lui Dumnezeu rugăciuni de mulțumire, cu lacrimi. Apoi
s-au dus de acolo toți în Antiohia.
Acolo, învățînd credința lui Hristos, s-a înștiințat ighemonul
Antiohiei despre Faust, că este de neam împărătesc, și despre femeia și fiii
lui, cum și de întîmplarea lor. Și îndată a trimis vestitori la Roma și a
spus cezarului toate cele despre dînșii. Iar cezarul a scris înapoi ighemonului
ca degrabă, cu mare cinste să-i aducă la Roma. Făcîndu-se aceasta, cezarul
s-a bucurat de întoarcerea lor și, auzind toate cele ce li s-au întîmplat,
a plîns mult.
Apoi au făcut ospăț mare în acea zi și i-a cinstit foarte,
iar a doua zi le-a dat bogăție multă, robi și roabe, și i-au adus în slavă
mare și au fost cinstiți de toți.
De atunci viețuiau în foarte bună credință, dînd milostenie
multă la săraci, și au petrecut în acea bună stare vreme îndelungată și în
bătrîneți bune. Apoi împărțind toate, celor ce le trebuia ajutor, s-au dus
către Domnul. Iar fiii lor au rămas îndeletnicindu-se în apostoleștile învățături,
căci acum venise și Sfîntul Petru în Roma. Iar mai vîrtos fericitul Clement
era ucenic nedespărțit al Sfîntului Petru și părtaș al tuturor căilor, ostenelilor
și răbdărilor lui pentru Hristos și propovăduitor al bunei Lui vestiri. Apoi
l-a așezat Sfîntul Petru ca episcop al Romei, mai înainte de răstignirea sa
de către Nero.
După aceea, Sfîntul Petru sfîrșindu-se, după episcopul Lin
și după episcopul Clit a urmat Clement, care îndrepta bine corabia lui Hristos
prin mijlocul viforului și al învăluirii, fiind tulburată pe acea vreme de
chinuitori. Deci, Clement păștea turma lui Hristos cu multă osteneală și răbdare,
fiind înconjurat pretutindeni de cumpliți chinuitori, ca de niște lei ce răcnesc
și ca de niște lupi ce răpesc, care căutau să înghită și să piardă credința
creștinească. Și, fiind în atîtea nevoi și prigoniri, nu înceta a se îngriji
cu multă sîrguință de mîntuirea sufletelor omenești.
Astfel, a întors la Hristos mulțime de popor necredincios,
nu numai din poporul cel de jos, ci și din palatele împărătești, pe mulți
din cei de neam mare și slăviți, între care era și un oarecare Sisinie și
mulți din rudeniile împăratului Nerva. Deci, atît se ostenea întru bunăvestirea
lui Hristos, încît odată, în ziua Paștilor, a botezat în mărturisirea Treimii
patru sute douăzeci și patru de oameni, care erau toți de neam mare. Pe Domnila,
nepoata sa, care era logodnica lui Avrilian, fiul antipatului celui dintîi
al Romei, a sfințit-o spre păzirea fecioriei sale și a împărțit Roma la șapte
grabnici scriitori, ca să scrie faptele sfinților mucenici, care erau omorîți
atunci pentru Hristos.
Dar cînd cu învățătura sa, cu ostenelile, cu facerea minunilor
și cu felul vieții sale plină de fapte bune, înmulțea Biserica lui Hristos,
atunci a ridicat diavolul vrăjmași, pe Torcutian comitele, care, văzînd mulțimea
cea nenumărată a celor ce crezuseră în Hristos prin învățătura lui Clement,
a învățat pe unii din popor să se scoale cu vrajbă asupra lui Clement și asupra
credincioșilor creștini.
În acea vreme stăpînea în cetatea Romei, Mamertin, eparhul
și s-a făcut tulburare în poporul Romei pentru Clement. Și, mergînd cei ce
ridicară tulburarea la eparh, începînd a cleveti împotriva lui Clement, ziceau:
"Pînă cînd va defăima acesta pe zeii noștri?" Iar alții grăiau împotrivă,
apărînd pe Clement și zicînd: "Dar ce rău a făcut omul acesta? Sau ce bine
n-a făcut? Căci pe fiecare bolnav care-l cerceta l-a făcut sănătos și oricine
are supărări și aleargă la dînsul dobîndește mîngîiere, nefăcînd supărare
nimănui, ci multe faceri de bine a arătat tuturor".
Alții, fiind aprinși cu duhul vrăjmașului, strigau: "Toate
acestea făcîndu-le cu farmece, dezrădăcinează slujbele zeilor noștri. Pe Jupiter
nu-l mărturisește a fi dumnezeu, iar pe Heracle păzitorul nostru îl numește
duh necurat. Despre cinstita Afrodita spune că a fost desfrînată, iar Vesta
cea mare zice că va fi arsă cu foc; asemenea și pe cinstita Atena, pe Artemida,
pe Hermes, pe Cronos și toate numele zeilor noștri și capiștele lor cu ocări
le necinstește. Deci, sau să jertfească zeilor noștri, sau să fie omorît".
Iar Mamertin, eparhul cetății, nerăbdînd gîlceava și tulburarea
poporului, a poruncit să aducă la sine pe Sfîntul Clement și a început a grăi
către dînsul: "Din rădăcină de neam bun ai ieșit, precum mărturisește despre
tine toată mulțimea Romei, dar te-ai înșelat și pentru aceasta nu poate mulțimea
să te rabde și să tacă. Căci nu știe pe care dumnezeu cinstești, nici pe Acela
ce se zice Hristos, Care este potrivnic zeilor noștri. Deci, se cade ție să
lepezi toată înșelăciunea și rătăcirea de bună voie și să te închini zeilor,
cărora, după obicei, ne închinăm toți".
Sfîntul Clement a răspuns: "Rog mintea ta cea bună ca să
iei seamă la răspunsul meu și nu la graiurile rele ale poporului celui nepedepsit
și care gîlcevește asupra mea în deșert. Căci deși vorbesc mulți asupra noastră,
însă nu pot să ia de la noi ceea ce sîntem, fiindcă noi sîntem oameni cu minte
și înțelepți, iar ei sînt fără de pricepere. Ei vorbesc fără de socoteală
asupra lucrului cel bun, și totdeauna tulburările și gîlcevile dintre cei
nepedepsiți, s-au obișnuit a ieși. Drept aceea, poruncește-le mai întîi să
tacă și, făcîndu-se liniște, să grăiască omul cel priceput, cu socoteală,
pentru mîntuirea sa și să caute pe adevăratul Dumnezeu, Căruia are să se închine
cu credință".
Acestea și mai multe grăind sfîntul, n-a aflat eparhul vină
într-însul și a trimis la împăratul Traian, vestindu-l despre Clement, că
s-a sculat poporul asupra lui pentru zei, și nu încetează a striga, însă nu
se află asupra lui nici o mărturisire vrednică de crezut. Iar împăratul Traian
a scris eparhului ca "Clement, ori să jertfească zeilor, sau să fie trimis
la surghiun într-o cetate pustie în hotarele Hersonului".
Un răspuns ca acesta al împăratului văzînd Mamertin, i-a
părut rău de Clement și-l ruga să nu-și aleagă de bună voie acel surghiun,
ci să aducă jertfă zeilor și va fi scăpat de o osîndire ca aceea. Iar sfîntul
îi spunea eparhului că el nu se teme de acea izgonire, ci mai vîrtos se bucură
de dînsa. Și atîta dar a dat Dumnezeu Sfîntului Clement, încît s-a umilit
eparhul de cuvintele lui și a plîns pentru dînsul, spunînd: "Dumnezeul căruia
Îi slujești tu cu toată inima să-ți ajute în această izgonire la care ești
osîndit". Și pregătind o corabie și dîndu-i toate cele de trebuință, l-a trimis.
Și au mers mulți din cei binecredincioși la surghiun împreună cu Sfîntul Clement,
voind mai bine să rabde izgonire împreună cu păstorul și învățătorul lor,
decît a viețui fără dînsul și fără învățătura lui cea sfîntă.
Ajungînd sfîntul la locul la care era osîndit în surghiun,
a aflat acolo mai mult de două mii de creștini, care erau osîndiți să taie
piatră în munții aceia. Deci și el a fost rînduit împreună cu dînșii la lucrul
acela. Iar creștinii, văzînd pe Sfîntul Clement, toți cu un suflet, cu lacrimi
și cu suspine, apropiindu-se de dînsul, ziceau: "Roagă-te pentru noi, arhiereule,
ca să ne arătăm vrednici făgăduinței lui Hristos". Iar Sfîntul a zis: "Nu
sînt vrednic unui dar ca acesta al Stăpînului meu, ca să mă învrednicească
a fi părtaș cununii voastre". Apoi îi mîngîia și-i întărea cu cuvintele sale
folositoare.
Înștiințîndu-se Sfîntul de la dînșii că au mare lipsă de
apă, pentru că de la șase stadii își aduceau în spate apă, a zis către dînșii:
"Să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să deschidă mărturisitorilor Lui
izvor de apă vie, precum a deschis în pustie lui Israel, fiind însetat, cînd
Moise a lovit piatra și a curs apă, pentru ca, cu darul Lui fiind răcoriți,
să ne bucurăm".
Și au început toți a se ruga. Apoi, săvîrșindu-se rugăciunea,
Sfîntul Clement a văzut un miel stînd pe loc care ridica piciorul drept, ca
și cum ar fi arătat locul. Iar Sfîntul Clement, cunoscînd că este Domnul,
Cel ce se arată, pe Care nimeni nu-L vedea decît numai el, s-a dus la locul
acela și a zis: "În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, săpați
în locul acesta". Și stînd împrejur, au început a săpa cu casmale și n-au
aflat nimic, pentru că n-au nimerit locul acela în care stătuse mielul.
După aceasta Sfîntul Clement a luat o casma mică și a început
a săpa în locul acela în care stătuseră picioarele mielului și îndată a izvorît
apă foarte limpede și dulce și s-a făcut din acel izvor un rîu mare. Atunci
s-au bucurat toți, iar Sfîntul Clement a zis: "Pornirile rîurilor înveselesc
cetatea lui Dumnezeu". Și a ieșit vestea de acea minune prin toată partea
aceea, încît alergau acolo popoarele de prin toate cetățile și satele din
jur, și văzînd rîul care izvora cu minune, mai presus de nădejde prin rugăciunile
sfîntului și auzind învățătura lui, credeau în Hristos și se botezau de către
Sfîntul Clement în acea apă.
Apoi atîta mulțime de popor necredincios alerga la Sfîntul
și se întorcea la credință, încît în toate zilele se botezau cîte cinci sute
și mai mult de suflete. Și atît s-au înmulțit într-un an credincioșii, încît
s-au zidit șaptezeci și cinci de biserici și au sfărîmat toți idolii și toate
capiștele în toată partea aceea, pentru că toată țara aceea a primit sfînta
credință.
Înștiințîndu-se despre aceasta Traian cezarul, că mulțime
de popor fără număr a crezut în Hristos, îndată a trimis în acea parte pe
un ighemon cu numele Afidian, care, venind, a omorît pe mulți creștini, cu
felurite chinuri. Apoi, văzînd că, cu bucurie alergau toți la chinuri pentru
Hristos, n-a vrut mai mult să piardă poporul, numai pe Sfîntul Clement a început
a-l sili să aducă jertfă. Și aflîndu-l pe el neplecat în credință și stînd
tare în Domnul, a poruncit să-l pună într-o luntre și să-l ducă în mijlocul
mării, apoi acolo legîndu-i de gît o ancoră de corabie, să-l arunce în adînc
și să-l înece, pentru ca să nu mai afle creștinii trupul lui.
Aceasta făcîndu-se, stăteau credincioșii pe mal, privind
la înecarea Sfîntului, tînguindu-se pentru dînsul cu mare plîngere. După aceea
doi din ucenicii lui, care erau mai credincioși, anume Cornelie și Fiv, au
zis către toți creștinii: "Să ne rugăm toți cu un suflet, ca să ne arate nouă
Domnul, cinstitul trup al mucenicului". Rugîndu-se poporul, s-a depărtat marea
de trei mile de loc, iar poporul mergînd pe uscat, precum odinioară Israelitenii
prin Marea Roșie, au aflat o casă de marmură în chipul bisericii, făcută de
Dumnezeu.
Acolo zăcea trupul Sfîntului și ancora cu care fusese înecat
era aproape de dînsul. Și vrînd credincioșii să ia de acolo cinstitul și sfîntul
trup al mucenicului, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, celor mai sus pomeniți,
să lase să fie acolo trupul Sfîntului; căci în tot anul la pomenirea lui,
tot așa se va depărta marea șapte zile, dînd cale celor ce vor vrea să vină
la închinăciune. Deci s-a făcut acea minune mulți ani de la împărăția lui
Traian, pînă la împărăția lui Nichifor, împăratul grec. Și multe și nespuse
minuni se săvîrșeau prin rugăciunile Sfîntului, pentru că proslăvea Dumnezeu
pe plăcutul Său.
Odinioară, depărtîndu-se marea după obicei la pomenirea Sfîntului,
și venind mulțime de popor la moaștele lui, s-a întîmplat de a rămas acolo
un copil mic, pentru că uitîndu-l părinții lui în biserică au ieșit. Și îndată
a început marea a se întoarce și a acoperi biserica, și se sîrguia fiecare
a ieși mai degrabă ca să nu-i acopere apa. Atunci au ieșit degrabă și părinții
copilului cel rămas în biserică, părîndu-li-se că și copilul lor a ieșit împreună
cu ceilalți din popor. Deci, căutînd într-o parte și în alta, nu l-au văzut
pe el și căutîndu-l prin poporul cel ce ieșise nu l-au aflat. Acum nu era
cu putință a se mai întoarce înapoi, pentru că marea acoperise biserica. Deci,
plîngeau părinții nemîngîiați pentru dînsul și s-au dus la casa lor, tînguindu-se.
Iar în anul următor, iarăși depărtîndu-se marea, au venit
părinții copilului după obicei, la închinarea Sfîntului și, intrînd în biserică,
au aflat pe copil viu și sănătos, șezînd lîngă racla Sfîntului, și luîndu-l
cu nespusă bucurie, îl întrebau cum s-a păzit viu. Iar copilul, arătînd cu
degetul racla Sfîntului mucenic, zicea: "Acesta m-a păzit pe mine viu și m-a
hrănit, și toată înfricoșarea mării a izgonit-o de la mine". Atunci s-a făcut
mare bucurie părinților lui, și la tot poporul, care venise la praznic, de
acea minune mare și preamăreau toți pe Dumnezeu și pe Sfîntul mucenic. Apoi
s-au întors părinții cu bucurie întru ale lor, avînd pe fiul lor viu și sănătos.
În vremea împărăției lui Nichifor, împăratul grec, care a
fost după Irina, maica lui Constantin, sosind pomenirea Sfîntului Clement,
nu s-a îndepărtat marea ca în toți anii cei ce trecuseră, și a fost așa pînă
la cincizeci de ani și mai bine. Iar cînd a fost Fericitul Gheorghe episcop
în Herson, foarte s-a mîhnit el de aceasta, căci nu se îndepărtează marea,
și moaștele unui sfînt ca acela și plăcut al lui Dumnezeu sînt acoperite cu
apă, ca sub un obroc. În zilele lui au venit din Constantinopol în Herson
doi învățători filosofi, Metodie și Constantin, care s-a numit mai pe urmă
Chiril, și mergeau la Cazari, la propovăduire.
Aceștia, întrebînd de moaștele Sfîntului Clement și înștiințîndu-se
că sînt în mare, au îndemnat pe episcopul Gheorghe spre căutarea lor, ca să
se sîrguiască să afle acea comoară duhovnicească. Iar episcopul Gheorghe,
fiind îndemnat la acestea de acei învățători, a mers mai întîi la Constantinopol
ca să vestească despre aceea pe împăratul Mihail al treilea, care era feciorul
lui Teofil, și împărățea cu fericita sa maică Teodora; asemenea și pe preasfințitul
patriarh Ignatie, care păstorea Biserica după Sfîntul Metodie. Iar împăratul
și cu patriarhul au trimis împreună cu dînsul bărbați cinstiți și pe tot clerul
Sfintei Sofii.
Venind ei în Herson, s-a adunat împreună cu Metodie și cu
Constantin tot poporul cel credincios, și au mers la marginea mării cu psalmi
și cu cîntări, vrînd să cîștige comoara cea dorită, dar nu s-a îndepărtat
marea. Și apunînd soarele, au șezut în corabie, iar la miezul nopții a strălucit
o lumină din mare și s-a arătat mai întîi capul, apoi moaștele sfîntului au
ieșit din apă. După aceea luîndu-le arhiereul, le-a dus în corabie și ducîndu-le
în cetate cu cinste, le-a așezat în biserica Sfinților Apostoli. Și, începînd
Sfînta Liturghie, multe minuni s-au făcut. Orbii au văzut, șchiopii și cei
cu tot felul de boli s-au făcut sănătoși, și dracii s-au izgonit din oameni,
prin rugăciunile Sfîntului Clement și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos,
a Cărui slavă este în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|