Sfîntul Mucenic Petru, Arhiepiscopul
Alexandriei
(24 noiembrie)
Cel dintre sfinți, părintele nostru Petru, arhiepiscopul
Alexandriei, din copilăria sa a fost crescut de Fericitul Toma, arhiepiscop
al aceleeași cetăți. Și după dînsul a fost ridicat la scaunul arhiepiscopal,
în vremurile acelea cînd erau prigoniri cumplite și cu anevoie de răbdat,
de la păgînii împărați Dioclețian și Maximilian, cînd mucenicilor lui Hristos
le erau strîmte temnițele și legăturile, iar sîngele lor uda cetățile, ulițele
și cîmpurile.
În niște vremuri ca acelea, pline de groază, de nevoi grele
și de supărare, ocîrmuia acest Sfînt Petru Biserica lui Dumnezeu, întru mare
răbdare și întru nespuse osteneli. Iar cu învățătura și cu chipul bărbăției
sale, cel nebiruit în credință, a întărit pe mulți din cei ce erau slabi cu
sufletul și fricoși, i-a scăpat de cădere și mulțime mare a adus către cununa
mucenicească. În cele din urmă a fost izgonit și el pentru Hristos. Și, umblînd
prin Tir, prin Fenicia și prin Palestina, își întărea oile cuvîntătoare prin
scrisori și le împuternicea cu darul Sfîntului Duh.
Temîndu-se ca nu cumva, înfricoșîndu-se cineva de chinuri,
să se lepede de Hristos, ziua și noaptea își ridica mîinile sale cu rugăciuni
către Dumnezeu, pentru dînșii. Apoi, întorcîndu-se iarăși în Alexandria, slujea
celor ce erau închiși prin temnițe pentru sfînta credință, al căror număr
era de șase sute șaizeci. Dintre aceștia era o mulțime de preoți și de clerici,
care au fost omorîți toți cu diferite chinuri; de a căror pătimire - în care
au răbdat pînă la sfîrșit -, Sfîntul Petru se bucura cu duhul.
Păscînd el bine turma lui Hristos, s-a ivit în Alexandria
un lup răpitor îmbrăcat în piele de oaie, Arie ereticul, care a început a
semăna neghinele blestematei lui învățături, prin mijlocul grîului, hulind
dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos și vătămînd cu acea hulă Biserica
lui Dumnezeu. Iar păstorul cel bun, adeseori astupa gura acelui lup viclean,
disputînd cu dînsul, certîndu-l și înfricoșîndu-l, ca să nu strice mărturisirea
cea bună a Sfintei Treimi, care s-a dat Bisericii lui Hristos, fără prihană.
Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, sluga și înșelătorul, și din răutatea
lui cea potrivnică lui Dumnezeu, n-a vrut să se plece la dreptate. Atunci
Sfîntul Petru a blestemat pe acel hulitor și, despărțindu-l de Biserică, l-a
scos ca pe un netrebnic.
Fiind izgonit acel lup din turma lui Hristos, se ascundea
ca întunericul înaintea luminii. Pentru că, precum zice Scriptura, cel ce
face rele urăște lumina și nu vine către ea, ca să nu se vădească lucrurile
lui că sînt rele, și nu mai îndrăznea acel fărădelege a se apropia de un asemenea
păstor, pe care, cu nici un fel de vicleșug sau cu cuvinte cu meșteșug împletite,
n-a putut să-l înșele. Iar Sfînta Biserică creștea și se înmulțea în Alexandria,
deși erau cumplite acele vremuri, căci nu mai putea tirania aceea a împiedica
și a opri calea cea către Hristos, a oamenilor ce doreau mîntuirea, care-și
puneau în primejdie nu numai avuția, ci și viața, alergînd la învățătura Sfîntului
Petru și la Sfîntul Botez, lepădîndu-se de slujba idolească.
Înștiințîndu-se despre aceasta păgînul împărat Maximin, care
stăpînea atunci părțile de răsărit și petrecea în Nicomidia, că mulți prin
învățătura Sfîntului Petru se întorc de la idoli la Hristos, a trimis patru
tribuni ai săi, cu ostași, ca să-l prindă pe Sfîntul și să-l aducă legat la
dînsul. Ajungînd trimișii în cetatea Alexandriei au aflat pe Sfîntul Petru
în biserică, cu mulțime de popor credincios, săvîrșind pomenirea tuturor sfinților.
Și luîndu-l pe el, au pus asupra lui legături grele și s-a făcut în popor
mare tulburare și gîlceavă, căci unii se tînguiau pentru dînsul, iar alții
strigau, zicînd: "Pentru ce ne răpiți pe păstorul nostru?" Și s-a adunat toată
Alexandria, vrînd să-și pună sufletul pentru păstorul lor și striga poporul
asupra împăratului și asupra trimișilor lui.
Văzînd tribunii tulburarea și gîlceava cea mare a poporului,
au poruncit să-l păzească pe sfînt în temnița ce era aproape de biserică și
au scris împăratului, vestindu-i toate cele ce se făcuseră. Iar împăratul,
citind scrisoarea, s-a mîniat foarte și a scris înapoi către dînșii, poruncindu-le
ca îndată să taie capul lui Petru, învățătorul creștinesc și pe toți cei ce
se împotriveau să-i piardă cu moarte. Luînd tribunii scrisoarea împăratului,
se sîrguiau a împlini porunca lui, adică să-l scoată pe Sfîntul Petru ca să-l
taie. Dar poporul, care ședea la ușa temniței ziua și noaptea, nu-i lăsa să-l
scoată la moarte pe părintele său, căci era mulțime fără număr adunată, bărbați
și femei, bătrîni și tineri, călugări și călugărițe, care nu se depărtau de
temniță, fiind legați cu dragoste de arhiereul lui Dumnezeu.
Cînd au văzut ostași înarmați venind către temniță ca să-l
scoată pe Sfîntul Petru și să-l taie, au strigat toți cu un glas, zicînd:
"Mai întîi ucideți-ne pe noi toți, dacă aveți poruncă de la împăratul vostru,
și după aceea veți lua pe părintele nostru. Nu ne vom depărta nicidecum de
păstorul nostru, nici nu vom lăsa să pătimească ceva rău învățătorul și doctorul
sufletelor noastre".
Acestea auzind tribunii și văzînd mulțime de popor, nu voiau
să facă multă și mare vărsare de sînge, ci se sîrguiau, ca în taină, să taie
capul Sfîntului și să împlinească voia împăratului.
Acestea astfel făcîndu-se, s-a înștiințat Arie că arhiepiscopul
care îl despărțise pe el de Biserica apostolică, șade în legături și în temniță
și are să fie omorît pentru Hristos; a venit cu vicleșug și cu pocăință fățarnică,
pentru că nădăjduia ca după dînsul să se suie el pe scaun și să fie arhiepiscop
al Alexandriei. Deci a venit ca și cum și-ar cere iertare, căindu-se de eresul
său cel hulitor. Apoi a rugat pe niște preoți, mai cu seamă pe Ahila și pe
Alexandru, să roage pe Sfîntul Petru pentru dînsul, ca să-i ierte greșeala
și să-l primească în sînul Bisericii.
Dar Dumnezeu, Care ia aminte spre toate sfaturile inimii
și de departe citește gîndurile omenești, văzînd inima cea vicleană a lui
Arie, i s-a arătat noaptea Fericitului Petru și i-a descoperit tot vicleșugul
acelui blestemat eretic, și a poruncit ca să nu-l primească în Sfînta Biserică.
A doua zi, mulți din cetățenii cei binecredincioși și cinstiți, împreună cu
preoții Ahila și Alexandru, intrînd în temniță, l-au rugat pe sfîntul arhiepiscop,
căzînd la picioarele lui, ca să-l ierte și să-l dezlege de afurisenie pe Arie.
Fericitul Petru, plîngînd și suspinînd, a răspuns lor: "Nu
știți, iubiților, pentru cine mă rugați pe mine! Mă rugați pentru acela care
voiește să dărîme Biserica lui Hristos! Știți că eu iubesc toate oile mele,
și n-aș fi vrut să piară vreuna dintr-însele. Ci pentru toți rog bunătatea
lui Dumnezeu, ca tuturor să le dea iertare de păcate și mîntuire. Însă pe
Arie îl lepăd, de vreme ce este lepădat de Însuși Dumnezeu și de Sfînta Biserică.
Nu atîta după judecata mea, ci după a lui Dumnezeu, pentru
că nu omului a greșit, ci lui Dumnezeu, hulind taina Sfintei Treimi, spre
care nu îndrăznesc a căuta Heruvimii și Serafimii, care cu neîncetate glasuri
strigă: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot; iar puterile cerești zic:
Plin este cerul și pămîntul de slava Ta! Dar ereticul cel fără de rușine,
cu hula sa, îndrăznește a face despărțire între Tatăl și între Fiul și între
Duhul Sfînt. Deci, cum îl voi ierta pe acela asupra căruia se mînie toată
făptura pentru Făcătorul său? Anatema va fi Arie și în veacul acesta și în
cel ce va să fie, de nu se va pocăi!"
Zicînd acestea Fericitul Petru, au căzut la picioarele lui
toți cei ce îl rugau pentru Arie și nu au îndrăznit mai mult a-l supăra. Iar
el, luînd la o parte pe preoți, pe Ahila și pe Alexandru, a zis către dînșii:
"Eu sînt om păcătos, însă știu că Domnul Dumnezeu meu m-a chemat să primesc
cununa mucenicească mai înainte de a mă săvîrși. Vă spun vouă, care sînteți
stîlpii Bisericii, taina lui Dumnezeu, pe care mi-a descoperit-o Domnul meu
în această noapte.
Deci, tu, cinstite Ahila, te vei sui după mine pe scaunul
arhiepiscopiei, iar după tine acest preot vrednic Alexandru. Iar cît pentru
Arie, să nu mă socotiți a fi nemilostiv și aspru asupra celor ce greșesc,
pentru că păcatul făcut din neputință omenească, de ar fi fost atît de mare,
este însă mai mic față de răutatea lui Arie. Pe cei ce greșesc din neputință,
mai lesne este a-i ierta; iar pe blestematul acela pentru care mă rugați,
cum îl pot ierta? Căci cele dinlăuntru îi sînt pline de vicleșug și de hulă,
iar din inima lui curge un rîu tulbure de hulă asupra atotputernicului Fiu
al lui Dumnezeu. Pentru că numește zidire pe Acela care este Ziditor al tuturor
celor văzute și nevăzute, pe Care L-au propovăduit proorocii, apostolii și
evangheliștii.
Cum îmi ziceți să mă înduplec la rugăciunile voastre și să
iert pe Arie care nu a vrut să asculte învățătura mea și să-și vie în simțire?
Iar dacă l-am afurisit, aceasta n-am făcut-o singur de la mine, ci prin voia
lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a arătat în această noapte. Căci, rugîndu-mă
după obiceiul meu, fără de veste a strălucit în temniță o lumină mare și am
văzut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tînăr ca de doisprezece ani,
iar fața strălucea mai mult decît soarele, încît nu-mi era cu putință a căuta
spre slava cea negrăită a feței Lui. Și era îmbrăcat cu o cămașă albă de in,
însă ruptă de sus pînă jos, pe care o strîngea la piept cu amîndouă mîinile,
acoperindu-și goliciunea Sa".
Văzînd eu acestea, a căzut asupra mea frică și spaimă și
cu multă temere rugîndu-mă Lui, am zis: "Mîntuitorule, cine Ți-a rupt haina?"
Iar Domnul a răspuns: "Arie cel fără de rușine mi-a rupt-o, căci a despărțit
de Mine pe poporul pe care l-am cîștigat cu sîngele Meu! Păzește-te ca să
nu-l primești în sînul Bisericii, pentru că are viclene și rele gînduri asupra
Mea și asupra poporului Meu. Și iată că vor să te roage pentru el ca să-l
ierți. Dar tu să nu-l asculți și să nu primești în turmă un lup în loc de
oaie. Poruncește lui Ahila și lui Alexandru, care vor fi episcopi după tine,
să nu-l primească".
Deci, iată că v-am spus vouă cele ce mi-a poruncit, iar dacă
nu veți asculta și nu veți face cele poruncite, eu de aceasta voi fi curat".
Zicînd aceasta, și-a plecat genunchii și s-a rugat, și toți
s-au rugat împreună cu dînsul. Săvîrșind rugăciunea, a zis: "Rugați-vă pentru
mine, fraților". Iar cei ce stăteau împrejur, rugîndu-se, au zis: "Amin".
Iar Ahila și Alexandru, sărutînd mîinile lui, plîngeau, căci le spunea că
nu-l vor mai vedea pe el mult. Și acei preoți au spus poporului toate cuvintele
pe care le-a zis Fericitul Petru despre Arie, și ceea ce le-a poruncit lor,
ca să nu-l primească în Sfînta Biserică, fiind lup și vrăjmaș al Fiului lui
Dumnezeu.
După aceasta, Sfîntul Petru, văzînd că poporul creștinesc
fiind aprins cu rîvnă, nu lăsa pe trimisul împărătesc ca să-l scoată din temniță
la moarte, și temîndu-se să nu se ridice război între creștini și ostașii
trimiși de împărat, și să fie el pricina unui război sîngeros dorea a se dezlega
de trup și a merge către Domnul. Deci a voit pe ascuns a se da pe sine chinuitorilor,
ca să păzească poporul fără vătămare și să ajungă mai repede la doritul sfîrșit.
El a trimis o slugă a sa credincioasă, care ședea lîngă dînsul, la unul din
tribuni, pe ascuns de popor, să-i spună astfel: "De voiești să faci ce este
plăcut lui Maximin, vino în noaptea aceasta în taină la temniță și, săpînd
peretele pe unde voi bate eu pe dinăuntru, ia-mă pe mine și săvîrșește porunca
împăratului tău". Și s-a făcut așa.
Căci, sosind noaptea, a venit tribunul cu ostașii și au săpat
în taină temnița pe din dos, cît să încapă un om, pentru că nu era cu putință
să meargă la ușile temniței și să le deschidă, căci mulțimea poporului creștinesc
stătea de strajă. Și era în noaptea aceea vînt și frig și nimeni din credincioși
n-a auzit zgomotul ce se făcea prin săparea peretelui. Iar Sfîntul Petru,
făcîndu-și semnul Crucii, a zis: "Mai bine îmi este mie a muri, decît să piară
poporul". Și a ieșit din temniță prin peretele săpat, neștiind nimeni din
credincioși. Iar tribunul s-a mirat împreună cu ostașii de o voință ca aceea
a sfîntului, de a veni la moarte. Și, luîndu-l, l-au dus la locul acela.
Cînd au ajuns la locul osîndirii, ce se numea Vucolul, în
care și-a săvîrșit mai înainte mucenicia și Marcu evanghelistul, a cerut voie
de la ostași să-l lase să se coboare înăuntrul mormîntului apostolului, să-și
ia iertăciune. Iar ostașii i-au zis: "Du-te, dar să te întorci devreme, mai
înainte de a se face ziuă și a cunoaște creștinii pricina".
Ducîndu-se acolo, îi săruta mormîntul și, ca și cum ar fi
fost viu și l-ar fi auzit, zicea către apostol, cu lacrimi și cu umilință:
"Părinte cinstite, evanghelist al Stăpînului Hristos, mărturisitorule al pătimirilor
Lui, pe tine te-a trimis Hristos întîiul arhiereu și păstor al acestei cetăți
în care ai propovăduit cuvîntul credinței și apostolește ți-ai împlinit slujba
și ai luat cununa mărturisirii, plată pentru ostenelile tale, și în scaunul
tău a urmat Fericitul Anian, apoi Milios, Dimitrie și Dionisie și după dînșii
Maxim, Iraclie și Fericitul Teona, care m-a crescut pe mine. Și atunci mi-a
încredințat și mie Stăpînul Hristos Biserica aceasta și m-a făcut urmaș al
tău, deși am fost nevrednic. Și din ceasul acela însetez să mă fac părtaș
al patimii Lui și să-mi săvîrșesc mucenicește drumul nemerniciei mele. Roagă-te
pentru mine, bunule părinte, să-mi săvîrșesc și eu această nevoință cu cuget
neschimbat și cu inima neîndoită, căci acum mă duc să beau paharul morții
lui Hristos și încredințez acoperămîntului tău această turmă, pe care mai
înainte mi-ai dat-o și mă rog ție să o păzești nevătămată cu rugăciunile tale
către Domnul".
După ce a zis acestea, s-a sculat din mormînt și întinzînd
mîinile către cer a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, unule născut, Fiule al
Părintelui Celui fără de moarte și fără de început, auzi-mă pe mine păcătosul
și netrebnicul robul Tău. Încetează și potolește viforul care tulbură Biserica
Ta, schimbă furtuna aceasta în aer curat și dulce, facă-se sîngele meu pecete
și sfîrșit al prigoanei iubitei Tale turme, căci ești binecuvîntat în veci.
Amin". În același timp se ruga și o fecioară, care era acolo aproape de mormîntul
Sfîntului Apostol Marcu, și, cum și-a sfîrșit rugăciunea de miezul nopții,
a auzit un glas ceresc, zicînd: "Petru, începutul apostolilor și Petru, sfîrșitul
mucenicilor". Care s-a și împlinit atunci, căci după puțină vreme a împărățit
marele Constantin și a încetat prigoana contra Bisericii noastre.
După ce și-a împlinit Sfîntul rugăciunea sa, a sărutat mormîntul
apostolului și cele ale arhiereilor care erau acolo în cimitir și astfel s-a
întors la tribuni cu fața înflorită, veselă și strălucită de o lumină negrăită,
încît se minunau și se înspăimîntau cei ce îl priveau. În același timp veneau
la locul acela două femei, una fecioară și alta bătrînă, aducînd două giulgiuri
și patru piei, pe care văzîndu-le fericitul și cunoscînd că le-a trimis Dumnezeu,
le-a poruncit să întindă pieile pe pămînt și giulgiurile pe deasupra. Atunci
a îngenunchiat deasupra pieilor și se ruga mulțumind Domnului. Și, făcîndu-și
cruce, și-a scos omoforul; apoi dezgolindu-și grumazul, și-a plecat capul
ca să i-l taie.
Dar ostașii, cucernicindu-se de fapta lui cea bună, au rămas
amorțiți și nemișcați și nu avea nici unul curaj a-l omorî, ci porunceau unul
altuia să-și scoată paloșul dar nu puteau. Mai pe urmă fiindcă se făcea ziuă
și se temeau să nu se audă lucrul acesta în cetate și să vină creștinii să-i
împiedice, s-au învoit și a pus fiecare ostaș cîte cinci galbeni de aur pe
pămînt ca să-i ia acela care va îndrăzni să taie capul Sfîntului mucenic.
Unul dintr-înșii, de dragostea aurului îndemnîndu-se, luînd galbenii, l-a
tăiat.
Atunci au fugit degrabă toți elinii, iar sfîntul trup al
mucenicului a stat multă vreme acolo, pînă cînd s-a auzit vestea pretutindeni
și s-au înștiințat creștinii care păzeau temnița, și au alergat la locul celor
osîndiți. Văzînd ei sfintele moaște, au făcut mare plîngere ca niște fii pentru
părintele lor cel iubitor de fii, tînguindu-se pentru el.
Apoi s-au adunat nu numai cei din cetate, ci și cei de prin
toate laturile dimprejurul Egiptului și au făcut multă plîngere, tînguindu-se
de pierderea unui părinte ca acela. Toți se adunau cu osîrdie să ia cîte un
petic din hainele lui, pentru evlavie. De aceea au înfășurat mai degrabă sfintele
moaște în pieile acelea și în giulgiurile care au primit sîngele lui și, legîndu-le
strîns, le-au păzit, temîndu-se de pornirea mulțimii ca să nu le răpească
și să le împartă.
După aceasta s-a făcut neînțelegere între dînșii, fiindcă
unii voiau să-l îngroape acolo în cimitirul apostolului, iar alții ziceau
să-l ducă în al lui Teona, care a arhierit înainte de dînsul, căci acolo a
crescut Sfîntul. Cei mai sîrguitori au pregătit o barcă - căci era aproape
de țărmurile Nilului, la locul cel mai sus numit -, și au pus pe Sfîntul într-însa
și l-au dus la locul ce se numea Lefcada, în partea dinspre apus a cetății.
Acolo l-au îngropat cu evlavie, în a douăzeci și patra zi a lunii noiembrie,
în cimitirul pe care însuși Sfîntul l-a zidit. Dar mai înainte de a-l îngropa
l-au dus în mitropolie la sfîntul scaun și, punîndu-i capul pe trup, l-au
așezat în scaunul arhieresc. Văzîndu-l tot poporul, a contenit din plîns și
s-a mîngîiat, căci, fiind viu, niciodată n-a vrut să șadă în scaunul acela,
ci în locul de dedesubtul lui.
Pentru aceasta clericii de atunci, neștiind pricina, se sminteau
și cîrteau. Apoi, întrebîndu-l preoții în taină pe Sfîntul Petru pentru ce
defaimă în acest chip vrednicia cea mare a arhieriei și șade jos cînd este
îmbrăcat cu podoabe arhierești, a răspuns, zicînd:
"Să nu vă siliți a sta în sfîntul scaun, că frică și cutremur
cuprinde sufletul meu cînd mă apropii de scaun, fiindcă văd o putere dumnezeiască
și luminată șezînd într-însul. De aceea de bucurie și de frică mă minunez,
neștiind ce să fac atunci, și pentru aceea șed în locul cel de jos, și atunci
cu frică nemăsurată, ca să nu se smintească poporul și să mă osîndească. Iată
v-am spus pricina și vă rog cînd mă veți mai vedea făcînd așa, să nu vă supărați,
ci mai vîrtos sfătuiți poporul să nu se smintească".
Deci, pentru această pricină au suit sfintele lui moaște
în sfîntul scaun, să se bucure poporul, de vreme ce, ca un smerit cugetător,
n-a șezut într-însul în viața lui.
Făcîndu-se acest lucru, au adus episcopii pe Ahila aproape
de scaun, au pus asupra lui omoforul Sfîntului și l-au hirotonisit pe el patriarh,
după cum a poruncit marele Petru. Iar pe Sfîntul Petru l-au îngropat cu mare
cuviință și cu iubire de cinste, cu giulgiuri și cu miruri de mult preț precum
se cădea, și l-au pus în mormîntul pe care el și l-a zidit, la care s-au făcut
multe semne și minuni și unde pînă astăzi se fac, întru slava lui Hristos,
adevăratul Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slavă, cinste și închinăciune
în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|