Viața Cuviosului Părintelui nostru
Alipie Stîlpnicul
(26 noiembrie)
Alipie, sluga lui Hristos, își avea patria în cetatea Adrianopole,
ce este în părțile Paflagoniei. Domnul l-a ales chiar din pîntecele maicii
sale, fiindcă maică-sa cînd era îngreuiată cu dînsul și aproape de naștere,
a văzut într-o noapte o vedenie ca aceasta. I se părea că ține în mîinile
sale un miel foarte frumos care avea în coarnele sale două făclii aprinse
și ardea luminat. Iar cînd avea să se nască pruncul, o mare lumină dumnezeiască
a umplut casa. Acesta era semnul luminării faptelor lui celor bune, căci avea
să fie lumina lumii.
După naștere, adormind maică-sa, iarăși a văzut o vedenie
în acest chip: I se părea că vede tot poporul acelei cetăți adunîndu-se în
casa ei și cu psalmi și cu cîntări a înconjurat pe pruncul care se născuse.
Aceste vedenii le avea maica sa puse în inima sa și zicea: "Ce are să fie
copilul acesta?"
Nu după multă vreme murind bărbatul ei, petrecea în văduvie,
în post și rugăciuni, nevrînd să se mai mărite după al doilea bărbat. Ci viețuia
lui Hristos în curăție, dîndu-se pe sine și pe fiul său în a Lui purtare de
grijă, căci El este părinte al orfanilor și al văduvelor. Deci, înțărcînd
pe copil, l-a adus în biserică și l-a dat pe el Sfîntului Teodor, episcopul
acelei cetăți, care, cunoscînd cu duhul darul lui Dumnezeu ce era în copil,
l-a iubit pe el foarte mult și l-a învățat dumnezeiasca Scriptură.
Venind în vîrstă și sporind cu înțelepciunea mai mult decît
alții, s-a făcut iubit lui Dumnezeu și oamenilor, pentru obiceiul său cel
bun și pentru faptele lui cele bune și mari. Căci Alipie era plin de frica
lui Dumnezeu, de smerenie și de blîndețe. În vîrsta tinerețelor sale arăta
înțelepciunea căruntețelor și avea viața neprihănită. Drept aceea a fost pus
econom al bisericii, apoi hirotonit diacon și slujea lui Dumnezeu cu credință
și evlavie.
După cîtăva vreme i-a venit dorință ca să viețuiască deosebit
în singurătate, ca fiind în liniște, mai cu osîrdie să slujească lui Dumnezeu
și să se îndulcească de neîncetate gîndiri către El. Deci, a descoperit această
dorință a inimii sale fericitei sale maici, care, asemănîndu-se proorociței
Ana, nu se depărta de la biserică slujind ziua și noaptea cu post și cu rugăciune.
Apoi și-a împărțit toată averea la săraci și s-a făcut mireasa lui Hristos,
fiind diaconiță.
Acestei plăcute de Dumnezeu i-a spus gîndul său Sfîntul Alipie,
zicînd: "Voiesc să mă duc în părțile Răsăritului, căci aud că mulți sfinți
viețuiesc acolo prin pustie, în liniște. Deci, mă voi sălășlui împreună cu
dînșii și, uitîndu-mă la viața lor cea plăcută, voi urma cu ajutorul lui Dumnezeu
faptelor lor celor bune. Iar tu maica mea, roagă-te pentru mine ca să-mi îndrepteze
Domnul calea după voia Sa cea sfîntă și ca să-I fie plăcută Lui viața mea".
Iar ea, nesupărîndu-se de despărțirea fiului, și-a ridicat
mîinile în sus și s-a rugat lui Dumnezeu cu sîrguință pentru dînsul. După
aceea, binecuvîntîndu-l, l-a slobozit cu pace și a ieșit fericitul din cetatea
Adrianopoli, neștiind nimeni, fără numai maica sa. Și alerga ca și cerbul
spre izvoarele apelor, avîndu-și inima aprinsă cu dorință dumnezeiască. Apoi
înștiințîndu-se episcopul de plecarea lui, s-a supărat foarte și toți clericii
și mirenii se mîhniseră că s-au lipsit de un conviețuitor bun ca acela, care
cu chipul faptelor bune și cu viața se asemăna îngerilor. Căci împodobea Biserica
lui Dumnezeu și mult folos aducea credincioșilor, deșteptîndu-i pe ei către
nevoință.
Deci îndată a trimis episcopul pretutindeni să caute pe fericitul
Alipie, și după multe zile aflîndu-l în Evhaita, în ziua praznicului Sfîntului
Mucenic Teodor, abia l-a putut întoarce iarăși în patria sa, pe de o parte
cu rugăminte, iar pe de alta cu îngrozire, Dumnezeu mai înainte văzînd cele
bune, ca să nu se lipsească țara Paflagoniei de un luminător ca acela, prin
care mulți se povățuiau să se întoarcă de la întunericul păcatelor, la lumina
vieții celei cu plăcere de Dumnezeu.
Întorcîndu-se fericitul întru ale sale, se mîhnea foarte
tare căci i s-a împiedicat nevoința și i s-a tăiat dorința lui. Ci Dumnezeul
a toată mîngîierea, l-a mîngîiat prin oarecare arătare dumnezeiască. Căci
a văzut fericitul în vedenie un bărbat prea minunat, iar mai bine zis, pe
îngerul lui Dumnezeu, zicînd către dînsul: "Nu te supăra, Alipie, pentru că
te-ai întors din calea cea dorită de tine; să știi bine că acolo este loc
sfînt, unde, iubind omul pe Dumnezeu își alege a viețui cu bună credință și
cu plăcere de Dumnezeu".
Cu acest fel de vedenie mîngîindu-se Alipie, a încetat de
a se mai mîhni și petrecea după aceea în viața călugărească, nevoindu-se cu
dinadinsul și slujind lui Dumnezeu. Dar avea dorință neschimbată de a viețui
deosebit la un loc. Drept aceea, de multe ori ieșind din chilia sa, înconjura
munții cei dimprejur, cîmpiile și pădurile, căutînd un loc ca acela în care
i-ar fi cu înlesnire a petrece în gîndire la Dumnezeu.
Deci, mergînd într-un munte ce era de cetate la partea de
miazăzi și, văzînd acolo un loc înalt și frumos, liber de toată tulburarea,
i-a plăcut și, aducînd unelte de săpat, a făcut o fîntînă pentru apă și nu
atît cu sapa pe cît cu buzele rugîndu-se cu dinadinsul către Dumnezeu, a scos
apă din pămînt sus în munte.
Apoi, mergînd la episcop, l-a rugat să-i dea voie să viețuiască
acolo și să zidească o biserică. Iar episcopul, deși nu l-a oprit de la dorirea
lui, însă trimițînd pe ascuns, a astupat izvorul cu pietre mari și l-a umplut
cu pămînt, căci nu voia să locuiască fericitul în acel munte, pentru că muntele
era înalt și cu greu de suit celor ce voiau să vină la dînsul și foarte departe
de cetate; ci voia să viețuiască mai aproape, la un loc mai lesnicios. Iar
fericitul Alipie, văzînd izvorul astupat, a lăsat muntele acela și, umblînd
împrejurul cetății, își căuta alt loc.
Era înaintea cetății aceleia o pustie în care se aflau de
demult o mulțime de morminte elinești în care viețuiau și duhuri necurate.
Pentru aceasta era tuturor înfricoșat locul acela și nimeni nu putea să treacă
pe acolo pentru îngrozirile cele drăcești. Iar fericitul Alipie, văzînd că
toți oamenii fug de pustia aceea, s-a sălășluit acolo într-un mormînt elinesc
și era deasupra un stîlp de piatră, iar deasupra un idol.
Sfărîmînd cuviosul idolul ca pe un vas de lut, a pus în locul
lui cinstita Cruce și așa, netemîndu-se de înfricoșările și năpădirile diavolilor,
a început a viețui aolo, izgonind cu arma Crucii și cu săgețile rugăciunilor
sale, cetele diavolești. Apoi dormind, a văzut în vedenie doi bărbați cinstiți,
cu veșminte preoțești îmbrăcați, care au zis către dînsul: "Pînă cînd ne-ai
lăsat să te așteptăm pe tine aici, o, omule al lui Dumnezeu? Apoi de ești
tu Alipie cel mai înainte rînduit de Dumnezeu ca să sfințești locul acesta
și să înmulțești peste dînsul binecuvîntarea Lui, fără de zăbavă fă ceea ce
se cade ție a face".
Deșteptîndu-se cuviosul din somn, se mira de cuvintele bărbaților
care se arătaseră și nu pricepea cine sînt bărbații aceia și ce are de făcut
în locul acela, ca să poată înmulți peste dînsul binecuvîntarea lui Dumnezeu.
După aceasta Teodor, episcopul lui, avea trebuință să meargă la împărat și
era de nevoie ca Sfîntul Alipie, ca un cleric bisericesc ce era, să călătorească
împreună cu episcopul său. Deci, a pornit cu dînsul, făcînd voia arhiereului
său și l-a petrecut pînă la Calcedon.
Iar cînd era să intre episcopul în corabie, ca să meargă
pe apă către Constantinopol, Alipie a intrat într-o biserică ce era acolo
aproape de mare și, rugîndu-se într-însa, a șezut jos și a adormit puțin.
Și iată că i s-a arătat în vedenie o fecioară preafrumoasă, strălucind ca
soarele și zicîndu-i: "Scoală degrabă Alipie!". Iar el, mirîndu-se de frumusețea
ei, a întrebat-o: "Cine ești tu, doamna mea? Și pentru ce-mi poruncești a
mă scula degrabă?" Dar ea a zis către dînsul: "Eu sînt mucenița Eufimia, roaba
lui Hristos. Deci, scoală-te și dacă voiești să mergi în patria ta, voi merge
și eu împreună cu tine și, vrînd Dumnezeu, voi fi ție împreună călătoare și
ajutătoare".
Acestea zicînd sfînta, Alipie s-a deșteptat și n-a văzut
pe nimeni înaintea sa, decît numai a aflat inima sa plină de bucurie duhovnicească
și a cunoscut că voiește Dumnezeu să se întoarcă la liniște. Deci, lăsînd
pe episcop, s-a întors în patria sa, avînd împreună călători cu dînsul în
chip nevăzut, ajutorul și rugăciunile Sfintei Marei Mucenițe Eufimia, a cărei
minunată vedere și vorba cea dulce avîndu-le în mintea sa, se veselea cu duhul.
Venind către Adrianopol, la locul său de liniște, s-a gîndit
să zidească o biserică în numele Sfintei Eufimia. Dar, neavînd avere pentru
acest lucru - căci n-a cîștigat nici aur, nici argint, nici aramă, ci era
sărac cu trupul și cu duhul, urmînd Domnului Celui ce a sărăcit pentru noi
-, a rugat pe niște cetățeni cunoscuți ai săi și vecini ca să-l ajute. Iar
aceia, înțelegînd dorința lui, i-au dat cu bunăvoință toate cele de trebuință.
Și degrab, sfințind locul în mijlocul mormintelor elinești, a săpat temelie,
ca să zidească biserica Sfintei Mucenițe Eufimia.
Fiind săpată temelia, i s-au arătat iarăși acei doi bărbați,
mai sus pomeniți, în veșminte preoțești, dintre care unul ținea în mînă o
cădelniță și cădea temelia, însemnînd în ce chip va fi biserica; iar celălalt
cînta "Osana" împrejurul locului aceluia. Dar cine erau bărbații aceia, nicidecum
nu se știe, ci după cîtăva vreme s-au aflat acolo niște moaște nestricate
și cu bună mireazmă, ale unor bărbați care erau în chipul cum i-a văzut în
două rînduri Cuviosul Alipie în vedenie. Și au fost puse acele sfinte moaște
în aceeași biserică, după porunca sfîntului.
Mai înainte de sfințirea bisericii, văzînd cetele cele diavolești
că prin sîrguința Sfîntului Alipie, în locul unde era locașul lor se va face
sălășluire a sfinților, și unde erau nălucirile și înfricoșările lor, acolo
va începe să fie darul lui Dumnezeu, s-au pornit asupra chiliei sfîntului
și asupra bisericii celei din nou zidită, cu mare strigare și zgomot, vrînd
ca să răstoarne biserica din temelie și pe sfîntul bărbat înfricoșîndu-l să-l
izgonească de acolo.
Deci strigau cu felurite glasuri și se iuțeau ca niște războinici
mînioși sau ca niște fiare întărîtate. Dar ostașul lui Hristos îndată a stat
la rugăciune și cu aceea într-armîndu-se, ca și cu o armă nebiruită, a biruit
puterea cea diavolească și a fugit cu rușine și ca niște praf spulberat de
vînt.
Fiind sfințită biserica, au început a veni oameni din cetate,
spre lauda lui Dumnezeu, ca să audă învățăturile sfîntului cele folositoare.
După aceasta, într-armîndu-se cuviosul mai tare asupra vrăjmașilor celor nevăzuți,
s-a suit pe un stîlp, asemănîndu-se Sfîntului Simeon stîlpnicul cel dintîi.
Și a stat pe dînsul ca de strajă, luînd seama de departe la cetele diavolești,
care năvăleau asupră-i, luptîndu-se cu dînsele cu bărbăție ziua și noaptea.
Iar aceia, deși erau biruiți de dînsul totdeauna, însă iarăși se ispiteau
fără de rușine a năvăli asupra lui.
Într-o noapte au început duhurile cele înrăutățite a năvăli
cu pietre asupra sfîntului și a-l răni tare. Iar sfîntul, răbdînd loviturile
pietrelor, zicea către diavoli: "Ce aveți cu mine, o, pierzătorilor și urîtorilor
de oameni diavoli? Pentru ce vă tulburați în deșert și cu toată răutatea vă
sculați asupra robului lui Dumnezeu? Vedeți pietrele pe care le aruncați asupra
mea, acestea vor mărturisi răutatea și îndrăzneala voastră cea fără de rușine
înaintea Hristosului meu, în ziua venirii Lui celei de a doua. Și să știți
că eu nu iau în seamă aruncarea voastră cu pietre asupra mea, ci o socotesc
ca o jucărie copilărească. Iată, am să arunc jos aceste scînduri mici, care
sînt acoperămînt deasupra capului meu, ca mai cu înlesnire să primesc de la
voi lovirile cu pietre și să rabd pentru Domnul meu acestea, cum a răbdat
și Sfîntul Ștefan, întîiul mucenic, pe care l-ați ucis voi prin mîinile iudeilor;
căci împreună cu acei jidovi veți moșteni focul gheenei".
Iar ei, auzind cuvintele acestea și cunoscînd că este gata
pătimitorul cel nebiruit, ca toate să le rabde pentru Dumnezeu, au fugit cu
totul din locul acela.
Auzind acestea unii dintre oamenii care treceau pe acolo
în noaptea aceea și care au întîmpinat pe diavoli fugind din locul acela suspinînd
și strigînd cu tînguire: "Alipie ne-a izgonit din locașul nostru! Deci, unde
ne vom duce, neavînd loc nicăieri?" Iar Cuviosul Alipie, aruncînd acel acoperămînt
de pe stîlp, ce era deasupra capului său, stătea acolo avînd acoperămînt cerul
și răbdînd cu vitejie toate schimbările vremii și ale văzduhului: iarna, zăduful,
ploile, grindina, zăpada, gerul și gheața.
Astfel s-a făcut singur de voia sa mucenic, nu numai un an,
ci cincizeci și trei de ani a pătimit pe acel stîlp, stînd ca și cum ar fi
fost pironit pe Cruce. Și se aduna la dînsul mulțime de popor, bărbați și
femei, bătrîni și tineri, ca să asculte de la dînsul cuvinte folositoare și
să se tămăduiască de neputințele cele sufletești și trupești; iar alții voiau
să viețuiască lîngă dînsul. Pentru aceea a poruncit sfîntul să zidească două
mînăstiri lîngă stîlpul lui, una pentru bărbați și alta pentru femei, de o
parte și de cealaltă a stîlpului. Iar el, în mijloc pe stîlp, stînd ca o făclie
în sfeșnic, lumina amîndouă mînăstirile cu învățătura sa și cu chipul vieții
sale îngerești.
Apoi cu rugăciunile sale le apăra și le dădea legile și rînduielile
vieții călugărești, ca să se păzească cu dinadinsul de meșteșugirile diavolești.
Dar mai ales femeilor le poruncea să nu fie văzute niciodată de ochi bărbătești.
Și viețuia în mînăstirea de fecioare și maica fericitului Alipie împreună
cu fiica sa Maria, sora lui, și cu altele din femeile cele de bun neam ale
acelei cetăți, între care erau două, Eufimia și Euvula, care, lăsîndu-și averile
lor, copii, rudenii, prieteni și toată lumea aceasta deșartă și plăcerile,
s-au îmbrăcat în chipul îngeresc și chiar îngerilor s-au asemănat cu viața
lor.
Iar maica cuviosului, fiind cu rînduiala diaconiță, deși
viețuia călugărește în mijlocul călugărițelor, însă nu voia să se îmbrace
în chipul lor, zicînd că tot aceeași este a fi diaconiță ori călugăriță. Și
o ruga adeseori cuviosul să se îmbrace în chipul călugăresc, dar ea nu-l asculta
pînă cînd, fiind certată printr-o vedenie, a rugat pe fiul său să o îmbrace
în chipul acela. Căci a văzut odată în vedenie niște palate foarte frumoase
și auzea într-însele un glas preadulce al celor ce cîntau și slăveau pe Dumnezeu.
Apoi, voind să intre și ea acolo, un bărbat cinstit și purtător
de lumină care străjuia intrarea acelor palate, a oprit-o, zicînd: "Nu vei
intra, pentru că aici dănțuiesc roabele Domnului care I-au slujit în chip
călugăresc, iar tu nu ai îmbrăcăminte asemenea lor. Deci nu poți intra aici
și nici să te împărtășești de veselia lor". Aceste cuvinte auzindu-le maica
sfîntului, s-a rușinat foarte și deșteptîndu-se din somn, l-a rugat cu dinadinsul
ca s-o îmbrace în chipul călugăresc.
Fiind îmbrăcată în chipul călugăresc, a început îndoit a
se nevoi, adăugînd osteneli peste osteneli, apoi nevoindu-se mulți ani în
viața călugărească, bine a plăcut lui Dumnezeu și s-a mutat către El. Iar
fiul ei, Cuviosul Părintele nostru Alipie, atît de plăcut s-a făcut lui Dumnezeu,
încît chiar în viața sa era luminat cu lumina cerească. Căci de multe ori
se arăta peste capul lui un stîlp prea luminat ca de foc și tot locul acela
îl lumina. Și aceasta se făcea uneori ziua, iar alteori noaptea, cînd erau
tunete și fulgere. Atunci acea lumină cerească se arăta peste sfîntul, mai
sus de stîlpul acela.
Aceasta mulți s-au învrednicit a o vedea adesea, dintre cei
bine credincioși și care viețuiau cu sfințenie. Iar unii, cărora li se întîmpla
de vedeau de departe acea minune, li se părea că arde stîlpul sfîntului cu
foc nematerialnic; iar cei vrednici priveau luminat la acea lumină de negrăită
slavă cerească. Căci așa preamărea Dumnezeu pe plăcutul Său.
Multe minuni a făcut sfîntul, cu darul lui Hristos. Pe cei
bolnavi a tămăduit, pe diavoli din oameni a izgonit și cele ce erau să fie
a proorocit. Iar mai înainte de sfîrșitul lui, cu paisprezece ani, au fost
lovite cu niște răni cumplite picioarele lui, încît nu era cu putință a sta
pe picioarele sale; ci așa a zăcut pe o parte pînă la moartea sa. Și cînd
voiau ucenicii lui să-l întoarcă vreodată și pe partea cealaltă, el nicidecum
nu-i lăsa, ci răbda ca alt Iov, mulțumind lui Dumnezeu, către Care s-a și
mutat cu bucurie. Iar după mutarea lui, multe tămăduiri dădeau sfintele lui
moaște, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel preamărit, împreună cu
Tatăl și cu Duhul Sfînt în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|