Cuviosul Părintele nostru Grigorie
Sinaitul
(27 noiembrie)
A dori frumoase cuvîntări și a învrednici de laude pe bărbații
cei buni, a împleti pentru dînșii cununi și scopurile lor a le lăuda, a le
mări și, pe cît ne este puterea, a le povesti, este lucru folositor și pricinuitor
de bucurie. Cum cele lumești și vremelnice, ce sînt ca un fum, cum laudele
le vedem risipindu-se ca și para focului, după ce materia se arde, așa sînt
și laudele și cinstirile pentru unii ca aceștia, care prea degrabă se duc
împreună cu cei ce uneltesc cele deșarte, iar pomenirea lor, după cuvintele
Scripturii, piere cu sunet.
Dar viața celor ce au petrecut după Dumnezeu și care întru
faptă bună au strălucit, știm că mare folos le pricinuiește, nu numai celor
ce aud laudele celor ce plac lui Dumnezeu și spre urmarea iubitorilor de fapte
bune, ci și acelora ce voiesc a-i lăuda, care plăți și daruri au de la sfinți
și îndestulate răsplătiri. Și nu numai noi, ci și Dumnezeu, împăcîndu-se cu
unele ca acestea, dăruiește înțelepciune celor ce aduc laudă în acest fel.
Căci lauda către sfinți, s-a obișnuit a trece și a se sui către Însuși Dumnezeu,
căci pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, zice El, îl voi slăvi cu cuviință.
Pentru că Stăpînul tuturor și Domnul poruncește, zicînd apostolilor:
Cel ce vă primește pe voi, pe Mine mă primește și cel ce Mă primește pe
Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Pentru că frumoasele cuvîntări
și laudele pentru sfinți nu-s din cele de jos, care nu au nimic statornic
sau temeinic. Cînd cineva voiește a ridica o casă scumpă și mare, dacă întîi
nu sapă și adîncește șanțurile în pămînt, ca să pună temelia pe piatră, în
deșert se ostenește, căci casa cade pe cel ce o zidește astfel.
Așa să înțelegeți și despre laudele care se fac pentru lucrurile
cele de jos, după obiceiul înțelepților celor din afară. Iar pomenirile cele
adevărate ale sfinților și punerea cu adevărat a temeliilor faptelor bune,
au ca început piatra cea nesfărîmată din capul unghiului, care este Hristos.
Că, de acolo cu adevărat cel ce se laudă acum de noi, adică dumnezeiescul
Grigorie, s-a făcut pricină strălucită a cuvîntului acestuia de acum, și începătura
și temelia a luat-o de la Domnul, după cum și cuvîntul va arăta.
Deci eu, ucenic al acestuia făcîndu-mă și puțină vreme împreună
cu el petrecînd și cu dragoste ca un rob al acestuia întru toate făcîndu-mă,
voiesc acum - către folosul celor ce vor citi -, să istorisesc cîte am văzut
cu ochii din isprăvile cele mari ale acestuia și cîte am putut culege de la
ucenicii cei sîrguincioși și cu bunătăți, care drept au urmat acestuia. Dar
de vreme ce și lui Dumnezeu îi este iubit lucrul cel după putere, lăudat se
va părea și dascălului, care ca nimeni altul a cinstit dreptatea după putere.
Deci se cuvine a începe cuvîntul, bizuindu-mă pe ajutorul
cel trimis de sus prin sfintele și dumnezeieștile rugăciuni ale de-a pururea
pomenitului. Pentru că voi istorisi după putere către cei ce trăiesc după
Dumnezeu și fapta bună o îmbrățișează și sînt lucrători ai adevărului, rîvnitori
cu de-amănuntul ai faptelor lui. Însă cuvîntul meu pornindu-se către povestire,
nu prea multă zăbavă va avea pentru a spune patria lui.
Că deși avea ca patrie satul care se numește Cacolon, care
este în Asia, aproape de Clazomeni, și avea părinți și frați, cu cinste și
cu bogății împodobiți; dar ca pe cele ce sînt ale împrejurării și grijii celei
pămîntești și care întru nimic nu ajuta scopului aceluia, el, care avea ca
patrie pe cea din cer și locuința cea binecuvîntată și nepieritoare - judec
că se cade a le părăsi pe cele de jos, zicînd: "Pe acelea încep să le povestesc
și mai cu seamă viața cea după Evanghelie a lui Grigorie, petrecerea și viețuirea
cea bună, cea nematerialnică, sudorile și luptele cele după Dumnezeu. Că nu
altceva - dacă se cuvine a spune adevărul -, a răsuflat acela, decît viață
de Dumnezeu iubitoare și mîntuitoare. Și fac începutul de unde s-a pus și
temelia cu potrivită alcătuire". Deci se cuvine a lua aminte la cele ce acum
se vor spune.
Cînd marele împărat Andronic Paleologul îndrepta sceptrul
împărăției, s-a întîmplat prin judecăți dumnezeiești, pentru mulțimea păcatelor,
a se ridica asupra lor neamul agarenilor (turcilor) celor fără de Dumnezeu,
care cuprinzînd Asia și pornind prigoană cu oastea barbară, pe toate împrejurimile
de acolo, vai! le-a prădat, robind mai pe toți creștinii și rău chinuindu-i.
Deci au fost luați în sulițe de barbara năvălire și robiți,
atît dumnezeiescul Grigorie, cît și părinții și frații lui, fiind duși departe,
în preajma Laodiceei. Acolo, cu bunăvoirea lui Dumnezeu - Cel ce toate le
face și le schimbă spre mai bine -, barbarii slăbindu-i puțin, a intrat în
biserica laodicenilor, unde se săvîrșea obișnuita cîntare de psalmi și mărire
către Dumnezeu, de vreme ce i-a văzut pe dreptcredincioșii creștini, care
se aflau acolo cîntînd cu bună întocmire și iscusință cîntările cele dulci,
minunîndu-se de cîntare. Aceștia, nimic cruțînd dintru ale lor, nici avuție,
nici cuvinte, cu osîrdie i-au izbăvit pe aceștia din robie, Dumnezeu răsplătindu-le
cu chipul acesta pentru fapta lor cea bună, după vrednicie.
Apoi, dumnezeiescul Grigorie s-a dus în Cipru, unde, petrecînd
puțină vreme și tuturor celor de acolo arătîndu-se bun, prin așezarea cea
aleasă și potrivită în cele bune ale firii lui și prin cuviința chipului feții,
dovedind strălucirea și așezarea cea dinlăuntru a dumnezeiescului și pregătitului
său suflet, prin covîrșirea evlaviei cu cinstea și sfiala, și minunînd pe
toți, care socoteau că dumnezeiasca iconomie a rînduit venirea acestui bărbat
la cei de acolo.
Precum Leon Ciprianul, venind în cetatea lui Constantin pentru
dorul învățăturii gramaticii, al înțelepciunii logice și al științei, care
era bărbat cu evlavie și îmbrățișînd singurătatea în feciorie, fiind cu obiceiul
foarte iubitor de adevăr și împodobindu-se cu cuvinte de învățătură, prealuminat,
cu adevărat ne-a pus înainte povestirea aceasta.
Așadar, acest cuvios și cinstit bărbat făcîndu-și petrecerea
în ostrovul acesta, Dumnezeu privea de sus cele pentru dînsul și mai înainte
cunoscînd dorul și dragostea cea mare a faptei bune, pe care o hrănea în inima
sa, i-a arătat un bărbat monah care alesese viața cea liniștită și pustnicească.
Deci bucuros a mers la dînsul și s-a îmbrăcat cu hainele
călugărești. După ce a petrecut cu acela puțină vreme și după ce a vorbit
cu dînsul multe vorbe monahicești, ca un alt Moise văzător de Dumnezeu, s-a
dus și acesta la muntele Sinai. Acolo și-a tuns perii capului și împreună
cu tunderea părului a tăiat voia mișcărilor trupești și a început lupta dumnezeiască
bărbătește și către dînsa s-a făcut sprinten.
Peste puțină vreme i-a uimit pe toți cu viața cea nematerialnică
și netrupească, cu postirea și cu privegherea, cu starea de toată noaptea,
cu necontenită cîntare în toată vremea a psalmilor, cu rugăciunea și cu cererea
către Dumnezeu, sîrguindu-se în trup materialnic să fie nematerialnic. Căci
aproape îl socoteau ca un fără de trup toți cei de acolo; iar ascultarea,
care este rădăcină și maică a faptelor bune, și smerenia cea de minuni făcătoare,
atît de mult le-a deprins încît noi nu puteam cu înlesnire a le înfățișa în
scris cu de-amănuntul, ca să nu le pară celor mai trîndavi că sînt nevrednice
de credință.
Însă nu voi suferi nicidecum să trec sub tăcere cuvîntul
adevărului și de aceea m-am înștiințat de la sfîntul părinte Gherasim, care
pe urma aceluia a urmat și a fost ca o pecete a faptelor bune. Povestindu-mi,
adeverea și zicea acest fericit bărbat ca acela împlinind slujba pe care o
lua de la proiestosul cu nepregetare și cu toată sîrguința, ca și cum Dumnezeu
de sus privind la cele despre dînsul, s-a obișnuit ca niciodată să nu lase
rînduiala fraților.
Însă, sosind seara și făcînd proiestosului metania obișnuită
și luînd binecuvîntarea, intra în chilia sa, încuind ușile și ridica mîinile
către Dumnezeu. Iar înainte de acestea ridica mintea și cu totul înălțîndu-se
din cele de aici și de Dumnezeu apropiindu-se cu toată sîrguința sufletului,
își începea canonul și pravila sa, înălțînd lui Dumnezeu cîntări și psalmi.
Toată noaptea întru dragostea inimii se ruga și își pleca genunchii pînă ce
desăvîrșit citea psalmii lui David și se îndulcea de veselia care se pricinuiește
sufletului.
Apoi cînd se bătea toaca, după obicei, el se afla cel dintîi
stînd la ușile bisericii și cugeta totdeauna ca nu mai înainte să iasă din
biserică pînă cînd nu se vor săvîrși laudele către Dumnezeu cele de dimineață.
Intrînd cel dintîi în biserică, ieșea ultimul. Iar hrana lui era puțină pîine
și puțină apă; așa numai cît să fie viu, vrînd astfel prin multa slăbire să
dezlege legătura amestecăturii încă mai înainte de sfîrșit.
Slujba bucătăriei i-a fost încredințată trei ani, în care
a arătat multă vrednicie cu smerenia cea covîrșitoare. Căci nu a gîndit niciodată
că slujește oamenilor, ci cetei îngerești, iar locul slujbei îl socotea cu
adevărat scaun și jertfelnic al lui Dumnezeu. Apoi ca și cum ar plăti cuvenita
cinste marelui văzător de Dumnezeu, Moise, cu care întru vedere, nu întru
ghicituri a grăit Dumnezeu, el nici de cinstitul și sfîntul vîrf al muntelui
Sinai nu se lipsea, și alerga întotdeauna ca adevărata închinăciune să și-o
dea acolo, unde minunile cele mari s-au săvîrșit. Și avea acel cuvios bărbat
mîinile îndemînatice, întru a scrie bine.
Încă și la citire lua aminte și ziua și noaptea ca o albină
iubitoare de lucru, alegînd florile dumnezeieștii Scripturi cu iubire de osteneală,
ale celei vechi și ale celei noi și cugeta la ele, covîrșind pe toți cei de
acolo cu multă învățătură, și nu știu dacă un altul a învățat-o pe de rost,
ca dînsul.
Acestea aflîndu-le vicleanul, nu-i era cu putință să se liniștească.
Ci, precum de la începutul neamului omenesc, vrăjmașul a dat patima zavistiei
monahilor, ca un semănător de neghine, și nu mică tulburare și zarvă a semănat
între dînșii. Simțind pizma lor, ucenicul cel bun și pașnic a ieșit în taină
din mînăstire și a luat cu sine pe cinstitul Gherasim, care venise din ostrovul
Evripului și care, după neam, era rudenie cu Fațo Riga.
Acela toate părăsindu-le și socotind, după marele apostol,
bogăția și strălucirea slavei ca pe niște gunoaie, tinzînd spre strălucirea
și slava ce are să se descopere drepților, ridicînd crucea pe umăr, a venit
și el în muntele Sinai, unde, cunoscînd pe dumnezeiescul Grigorie și minunîndu-se
de covîrșirea faptelor lui bune, i se făcu și el unul din ucenici. Cu voia
și cu ajutorul lui Dumnezeu s-a suit la mare măsură a faptelor bune și a vedeniei,
încît și altora s-a făcut pildă și închipuire de toate bunătățile.
De aici mergînd la Ierusalim spre a se închina Mormîntului
celui de viață primitor și toate sfintele locuri înconjurîndu-le și închinîndu-se
lor, îndată a plecat către ostrovul Critului, la un loc oarecare ce se numește
"bune limanuri", unde a zăbovit puțină vreme pentru învăluirea mării și pentru
întreitele valuri. Cuviosului însă nu-i era șederea acolo în zadar, ci ca
un cerb prea însetat în vreme de vară, nu înceta de a alerga din toate puterile
către izvoarele ce dau apa cea rece și bună de băut, iar fiind lipsit de tovarășul
lui, nicidecum nu suferea a se liniști. În acest chip cuviosul și dumnezeiescul
bărbat iscodea locurile de acolo și multă sîrguință punea ca să afle vreun
loc spre locuință, care i-ar ajuta spre liniștirea cea iubită lui.
Dorind ca să fie izbăvit de tulburare cu totul și mult căutînd
și iscodind, a aflat o peșteră după dorința lui și acolo și-a făcut locuința.
Dar bunul lucrător și cu adevărat omul lui Dumnezeu, care cu totul viețuia
după nădejdea ce va să fie, după ostenelile cele mai dinainte adăuga mereu
alte osteneli. Hrana lui era o dată pe zi o bucată de pîine mică și puțină
apă, numai cît să trăiască, după cum mai sus am zis; și nimic mai mult nu
avea. Apoi ar fi voit a muri de sete, după hotărîrea și așezămîntul nedezlegat
pe care și l-a pus.
Deci puteai vedea întru el minune și sîrguință întocmai cu
îngerii și suire către Dumnezeu. Avea fața galbenă prin osteneala înfrînării,
mădularele uscate și obosite prin ostenelile cele lungi și de tăria cea firească
slăbănogite, încît se afla cu totul neputincios spre umblare sau spre altă
lucrare. Pe lîngă cele zise, de-a pururea fericitul avea în cugetare și căutarea
unui povățuitor, socotind că încă nu a învățat cu dinadinsul a unelti lucrarea,
adică liniștea și fapta bună cea lucrătoare.
Astfel aflîndu-se el, a căutat Dumnezeu de sus la gîndurile
lui și din dumnezeiasca vedere a vestit lui Arsenie, care strălucea în toate
felurile de fapte bune, cu fapta și cu privirea împodobit. Arsenie care mai
mult decît alții îmbrățișase liniștea, cu adevărat și de dumnezeiesc Duh fiind
pornit, degrabă a mers la chilia cuviosului și bătînd cu mîna în ușă, cu dragoste
a fost primit de dînsul. Duhovnicește vorbind unul cu altul și înălțînd lui
Dumnezeu rugăciunea, au șezut împreună.
Apoi, văzătorul acela, bărbatul cel întru bătrînețe cărunt
și cinstit, ca dintr-o dumnezeiască și sfîntă carte a început a face vorbire
pentru păzirea minții, pentru trezia cea adevărată și pentru rugăciunea cea
curată; apoi cum prin lucrarea poruncilor mintea se curățește și cum omul
care așa se îngrijește și cugetă cu iubire la Dumnezeu se face chip de lumină.
După ce i-a zis și încă multe altele despre cei ce au luat
asupra lor viața cea după Dumnezeu, și despre calea care duce către această
viață, încetînd de a grăi a tăcut puțin. Apoi întorcîndu-și cuvîntul către
dînsul îl întrebă: "Dar tu, o! fiule, cu ce te îndeletnicești?" Atunci acesta
începînd i-a povestit toate despre dînsul adică despre fuga lui din lume,
iubirea de pustie, ostenelile și trudele pe care le-a ales pentru Hristos,
pe toate celelalte defăimîndu-le.
Apoi răspunzînd dumnezeiescul organ al Duhului, care știe
bine calea ce duce către înălțimea faptei bune și, puțin zîmbind, a zis către
dînsul: "Dar toate acestea o, fiule! pe care tu mi le-ai povestit, se numesc
lucrare a purtătorilor de Dumnezeu părinți și dascăli ai noștri". Acestea
după ce le-a auzit fericitul, care cu adevărat era lăcaș al Sfîntului Duh,
a căzut îndată la picioarele părintelui, rugîndu-se fierbinte și punînd înainte
însuși numele lui Dumnezeu, să învețe de la dînsul ce este rugăciunea, liniștea
și păzirea minții.
Dumnezeiescul părinte Arsenie, omul lui Dumnezeu, ca un zălog
primind rugăciunea aceasta, îndată toate i-a spus lui și l-a învățat nelăsînd
nimic dintru acelea cu care era îmbogățit din dar. Și nu numai atît i-a spus,
ci și cîte se obișnuiește a se întîmpla celor ce voiesc împlinirea faptelor
bune, adică pricinile ce vin asupra lor de la zavistnicii draci și de la oamenii
cei cu obiceiuri rele și pizmuitori, pe care, ca pe niște unelte, vicleanul
îi mînuiește. Acestea toate i le-a povestit cu de-amănuntul și nimic nu a
lăsat. Iar el, cum a auzit acestea de la dumnezeiescul bărbat, îndată sculîndu-se
și intrînd într-o corabie s-a dus la muntele Atonului.
Acolo, toate mînăstirile de le-a cercetat și pe toți cîți
i-a aflat șezînd în liniște; și nu numai pe aceia, ci și pe cei de departe,
care petrec în liniște, mai ales în locuri neumblate, căci așa a socotit,
că pe nimeni nu se cade a lăsa necercetat și fără duhovniceasca închinăciune.
Și povestea acel dumnezeiesc și de-a pururea pomenit bărbat că a văzut oameni
mulți foarte împodobiți cu bătrînețile, cu priceperea și cu toată cuvioșia,
care lucrau cu toată sîrguința fapta bună, iar cînd erau întrebați pentru
liniște și pentru păzirea minții ziceau că nici nu se cunoaște de către dînșii
aceasta.
Deci acestea avîndu-le în cuget, a mers la schitul ce se
numește Magula, care este în fața cinstitei Mînăstiri Filoteiu, unde a întîlnit
trei monahi ale căror nume erau: Isaia, Cornelie și Macarie, pe care cu adevărat
i-a cunoscut că au puțină îndeletnicire în fapta cea bună. Deci acolo, ostenindu-se
mult împreună cu ucenicii săi, a ridicat chilii spre sălășluire, iar el mai
departe și-a zidit sihăstrie ca să vorbească singur cu Dumnezeu, precum zice
dumnezeiescul David: Suișuri întru inima sa a pus către Dumnezeu, Care
a zidit deosebi inimile noastre, ca prin fapta bună să milostivească pe Dumnezeu.
După aceea și-a adus aminte de cinstitul și sfîntul bărbat
ce locuia în ostrovul Critului, despre liniște și despre rugăciune, cît și
despre trezirea minții. Deci aceste cuvinte de Dumnezeu iubitoare cu sîrguință
punîndu-le în minte, puteai zice că s-a pironit pe crucea lui Hristos. Iar
cuvintele: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine
păcătosul", le zicea în durerea sufletului și întru zdrobirea inimii, cu suspinuri
dintru adînc, cu duh de umilință, udînd fața pămîntului cu lacrimile fierbinți
pe care le vărsa din ochii săi.
După aceasta Domnul nu i-a trecut cu vederea rugăciunea lui;
căci după cuvintele celui mare între prooroci și împărați, David Inima
înfrîntă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi, degrabă dreapta rugăciune
i-a auzit, căci iarăși zice David: Strigat-au drepții și Domnul i-a auzit.
Apoi, apropiindu-se cu sufletul și cu inima prin lucrarea
Preasfîntului și de viață Făcătorului Duh și schimbîndu-se cu bună și străină
schimbare, casa aceea în care locuia Cuviosul Grigorie i se părea că este
plină de lumină, cu strălucirea darului umplîndu-se de bucurie negrăită și
de veselie. Atunci, vărsînd izvoare de lacrimi iarăși, cu darul dumnezeieștii
iubiri pătrunzîndu-se, zicea acestea: "Însuflețitu-ne-ai pe noi și mirosul
hainelor tale iese ca dintr-un pahar de aromate al făcătorilor de minuni".
Deci, ca un afară de trup și afară de lume făcîndu-se, s-a
umplut de dumnezeiasca dorire. Și de aceea nu i-a lipsit acea lumină strălucind
dreptului, după sfințitul cuvînt care zice: "Lumina drepților este totdeauna".
Pentru că de-a pururea pomenitul bărbat, fiind întrebat de mine și de ucenicii
cei împreună cu mine, a zis, ca unul ce nemăsurat iubea și cinstea adevărul:
"Cel ce face suire întru Duhul către Dumnezeu, ca într-o oglindă vede toată
zidirea cu chip de lumină, ori înăuntru în trup, ori în afară", după cum zice
marele Apostol Pavel.
Astfel, cînd îl vedeam ieșind din a sa chilie, era cu fața
veselă ca și cum zîmbea, și mă privea cu blîndețe. Căci știți cu adevărat,
voi frații cei duhovnicești, cum el hrănea cu multă părintească dragoste și
pe cei dintîi fii duhovnicești și pe cei mai de pe urmă, ca pe niște fii preaiubiți.
Asemenea și pe mine, ca pe cel ce eram cel mai de pe urmă, de-a pururea pomenitul
cu adevărat mă încălzea cu preacurata iubire.
Cînd vorbeam cu dînsul ca și cu un părinte iubitor de fii,
cînd ieșea din chilie îmi răspundea cu fața aducătoare de bucurie. Că sufletul
care s-a lipit de Dumnezeu și cu darul Lui s-a luminat, și mai presus decît
toată făptura s-a înălțat și mai presus de cele văzute viețuiește și s-a legat
cu totul de dorirea către El, nicidecum nu poate a se ascunde, după cum și
Domnul a poruncit, zicînd: Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti
la arătare. Și iarăși: Așa să strălucească lumina voastră înaintea
oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune să slăvească pe Tătăl vostru
Cel din ceruri. Căci încălzește inima, luminează mintea și fața o înveselește,
după cum zice înțeleptul: Inima înveselindu-se, înflorește fața.
Iar eu îl întrebam: "O, dumnezeiescule părinte, învață-mă,
dascăle, ce este oare sufletul și cum se vede el de sfinți?" Iar el, cu liniște
și cu blîndețe, după obicei rînduind cuvîntul, astfel a răspuns către mine:
"Fiul meu prea iubit, duhul ce este mai înalt decît tine nu-l căuta și cele
mai adînci decît tine nu le cerceta! Căci acum ești prunc și nu poți primi
hrana cea vîrtoasă; apoi nici nu este folositoare hrana cea desăvîrșită celor
cruzi și care mai au trebuință de lapte".
Eu însă, aruncîndu-mă lîngă frumoasele sale picioare și cu
tărie apucîndu-mă de ele și aducîndu-i rugăciune mai fierbinte pentru aceasta,
el a zis: "Dacă cineva nu va vedea învierea sufletului său, nu va putea să
se învețe cu dinadinsul ce este sufletul cel gînditor". Dar eu, stînd cu îndrăzneală
la picioarele lui și mai cu evlavie întrebîndu-l, după obicei, i-am zis: "Arată-mi,
o, părinte, de ai ajuns la măsura suirii acesteia, adică dacă ai învățat ce
este sufletul cel gînditor!"
Iar el cu multă și mare smerenie mi-a răspuns astfel: "Pentru
dragostea Domnului, învață-mă și pe mine acestea, căci nu puțin folos poate
să pricinuiască sufletului meu". Apoi dumnezeiescul și întru tot cinstitul
părinte Grigorie, după ce a lăudat sîrguința mea, astfel de învățătură a făcut
către mine:
"Sufletul punîndu-și toată sîrguința, puțină vreme, și nevoindu-se
cu fapta bună cea lucrătoare, cu socoteală și cu deslușire, pe toate patimile
le supune și le face roabe. Și în acest chip, precum umbrele urmează trupurilor,
așa și faptele bune cu adevărat urmează acestuia, mergînd după dînsul. Și
nu numai atît, dar ca și într-o suire a unei scări duhovnicești și la cele
mai presus de fire, îl povățuiesc și-l învață pe suflet. Iar cînd mintea,
cu darul lui Hristos, se va sui la cele mai presus de fire, atunci luminîndu-se
cu strălucirea cea duhovnicească, se întinde și se lărgește luminat întru
vedere. Și, făcîndu-se mai înaltă decît sine, după măsura darului de la Dumnezeu,
mai luminat și mai curat vede firile făpturilor celor ce sînt, după cum au
asemănarea și rînduiala".
Iar nu precum bîrfesc cei ce se îndeletnicesc întru deșarta
înșelăciune cea din afară, din pîntece grăind și mincinoase explicări făcînd,
ca pe cei simpli să-i amăgească. Aceia bîrfesc și amăgesc, alergînd după umbră
și nu după lucrarea cea firească. Că s-a făcut deșartă inima lor, după cum
zice Scriptura, și zicînd că sînt înțelepți, au înnebunit. Dar fiindcă
puțin cîte puțin, sufletul care a primit arvuna duhului, pentru mulțimea vedeniilor
ce suie către cele mai de sus și mai dumnezeiești, lăsînd în urmă pe cele
dinainte - după cum trîmbița cea mare a Bisericii, dumnezeiescul Apostol Pavel
învață, zicînd: Pe cele dinapoi uitîndu-le și spre cele dinainte alergînd
-, atunci sufletul care așa întru adevăr s-a curățit, toată frica o leapădă
și toată temerea de la sine o scutură.
Și cu dragostea Mirelui unindu-se și de El lipindu-se, vede
deodată gîndurile sale cele firești încetînd și înapoia lui căzînd, după așezămîntul
Sfinților Părinți, și la frumusețea cea fără de chip și negrăită ajungînd,
singur cu Dumnezeu vorbește, făcîndu-se luminat și strălucit Sfîntului Duh.
Deci după ce s-a luminat astfel cu lumina cea nemărginită
își are mișcarea către Dumnezeu, și din clipa aceasta vine și noua schimbare,
pe care nu o simte trupul acesta smerit, pămîntesc și materialnic. Că sufletul,
fiind fără de materialnică împătimire, se arată fire cu adevărat gînditoare,
precum adevărat mai înainte de călcarea poruncii era Adam strămoșul nostru,
acoperit cu lucrarea și cu darul nemărginitei lumini. Iar mai pe urmă, pentru
amara călcare de poruncă, vai mie!, lipsindu-se de slava cea cu chip de lumină
și strălucire, s-a văzut om gol.
Încă a mai adăugat pururea pomenitul Grigorie, zicînd către
mine: "Că cel ce ajunge la această înălțime prin statornica și sîrguincioasa
cugetare a rugăciunii, o, fiule! a văzut și a cunoscut în ce stare a venit
darul lui Hristos. Acela a văzut învierea sufletului său, mai înainte de învierea
cea de obște, în care nădăjduiește, încît sufletul care așa s-a curățit, poate
să zică cu dumnezeiescul Apostol Pavel: De sînt în trup sau afară de trup,
nu știu! Și nu numai aceasta, ci chiar sufletul, nedumerindu-se și cu
totul înspăimîntîndu-se, strigă: O, adînc de bogăție, de înțelepciune și de
cunoștință a lui Dumnezeu, cît de necercetate sînt judecățile Lui și cît de
neurmate sînt căile Lui!"
Acestea sînt cuvintele întrebării mele către dumnezeiescul
părinte Grigorie și acestea a zis el către mine. Iar cei ce s-au făcut ucenicii
lui prin povățuirea lui, s-au suit la înălțimea faptei bune; și nu știu cum
aș alcătui mai bine laudele lor, sau cum aș povesti după vrednicie nevoințele
și isprăvile acestora. Căci fiind cel dintîi dintre ucenicii Sfîntului Gherasim,
după ce venise de la Evrip - cel care a fost ucenic preaiscusit și preavrednic
de laudă al prea sfințitului patriarh Isidor, bine povățuit fiind dintru început
în fapta bună și petrecerea ce se potrivește monahilor, de către dumnezeiescul
Grigorie, pe care cuvîntul nostru mai sus l-a făcut cunoscut. Acest minunat
bărbat a urmat lui Gherasim, care între sfinți a strălucit și întocmai ca
dînsul pe drumul cel apostolesc a alergat.
Dar nu voi pregeta și aceasta să o zic, că rîvnitor al aceluia
s-a făcut, care și Palestina ce era mai înainte pustie a domesticit-o și cinstite
mînăstiri a ridicat. Așa și noul Gherasim din Evrip, umplîndu-se de dumnezeiescul
dar, s-a trimis de Dumnezeu la Elada și înconjurînd apostolește pe toți cei
de acolo, care flămînzeau și însetau după cuvîntul lui Dumnezeu, i-a săturat
de preadulcea învățătură a faptei bune și i-a îmbogățit pe cît i-a fost cu
putință cu marea avuție a sfințeniei și a evlaviei; căci de acolo venise,
după cum s-a arătat, și apoi învățase limba acelora desăvîrșit.
Dar și el făcînd sfințită adunare de ucenici, care prin osîrdie
din viața cea de-aici se mutaseră, prin sîrguința și îngrijirea lui a alcătuit
cu ajutorul lui Dumnezeu cetate cerească și strălucitoare de monahi și i-a
împărtășit pe dînșii de petrecerea adevărată și îngerească ce se cuvine sihaștrilor,
învățîndu-i și îndemnîndu-i la înălțimea faptei bune ca și cel de demult,
pe preastrălucitul de la Iordan, vrednicul de pomenire întru cele dumnezeiești,
Cuviosul Gherasim, căruia bine i-a rîvnit. Și prea de multe vedenii și acest
Gherasim din Evrip s-a învrednicit acolo în pustie și a viețuit petrecere
vrednică de minune, ca și marele Sava, după cît îi era cu putință, sîrguindu-se
și nevoindu-se întru Duhul, din viața de aici s-a mutat către Domnul.
Al doilea ucenic al cuviosului era Iosif care avea ca patrie
același ostrov, Cipru, și care cu adevărat întru nevoințele cele pentru dreapta
credință era întocmai cu Gherasim. Celelalte isprăvi ale lui Iosif le tăcem,
pentru ca să nu întindem cuvîntul. Însă și el atîtea nevoințe pentru buna
credință a suferit vitejește stînd împotriva latinilor și cu darul lui Hristos
pe mulți, nu numai bărbați ci și femei, i-a adus la buna credință. Nimeni
din cei ce au cîștigat mare laudă pentru înțelepciunea elinească și au deprins
învățătura ei desăvîrșită, n-a putut să ajute dreptei credințe.
Iar el deși era simplu după învățătura filosofiei celei din
afară, dar avea înțelepciunea cea adevărată, care întotdeauna aceeași este
și rămîne, adică darul Sfîntului Duh, prin care și pescarii apostoli, proslăvindu-se
și învățîndu-se, au rușinat pe înțelepții lumii. Așa și minunatul Iosif s-a
preamărit de Dumnezeu și a rușinat pe latini, iar celelalte fapte bune și
viața lui cinstită și preamărită, nefiind harnici a le povesti precum se cuvine,
le cinstim cu tăcerea.
Iar tu, ascultătorule, vezi te rog și pe altul din ucenicii
sfîntului, pe minunatul ava Nicolae, care era din Atena. Dar, ajungînd aici
cuvîntul nostru, nu fără de lacrimi îmi vine să pomenesc de bărbatul acesta,
căci mintea mea slăbește obosindu-se de mîhnire, iar mîna amorțește pentru
a scrie mărirea cea neajunsă a laudelor lui. El era bărbatul împovărat de
bătrînețe cinstită și obosit, avînd ca la optzeci de ani, neslăbit, suferind
nevoințele în pustietate, în căruntețe și în pricepere. Și era cinstit în
obicei, încît nu știu de s-ar mai fi aflat altul așa de cinstit, care pentru
dreapta credință și pentru dogmele drepte a răbdat bărbătește de la împăratul
Mihail Paleologul, cugetătorul de cele latinești, tot felul de jefuiri și
izgoniri și chiar închisori multe și întunecate.
Pentru că Nicolae, venind în patria sa și vestind poporului
cuvîntul învățăturii, cu curele tari și cu frînghii strîngîndu-i-se mîinile
și cu lanțuri grumajii, mult a pătimit. Apoi spre batjocură cinstitele bătrîneți
i le-a ras; dar nu s-a oprit aici socoteala cea nebunească și fără de omenie,
ci săvîrșea și altele, care fără de plîns nu este cu putință a le povesti;
căci cu multă îndîrjire și cu voia răucredinciosului ce stăpînea atunci, bărbații
cărora li se poruncise a-l chinui și care erau vestiți pentru cruzime, l-au
culcat pe drumul cel de obște și cu picioarele sărind peste dînsul, l-au legat
înaintea poporului; apoi tîrîndu-l și împrejur ducîndu-l, ca și cum s-ar mîndri
cu neomenia, nu știau, lipsiții de minte, că pe ei se vădeau mai vîrtos pentru
răutate, iar lui prea mare slavă îi pricinuiau.
Dar după aceasta Dumnezeu, privind de sus cu milă, lucrurile
Bisericii s-au întors în adîncă pace și alinare, iar preasfințitul patriarh
Iosif, luînd în mîini orînduirea Bisericii și stăpînirea, multă silință și
sîrguință punea ca să hirotonească pe Nicolae arhiereu. Dar el nu a voit nicidecum,
cinstind smerita cugetare și smerenia, pe care desăvîrșit le-a deprins, și
n-a primit deloc hirotonia; ci poftind viața cea iubitoare de liniște și fără
de gîlceavă, s-a dus la Muntele Athos.
Însă, cel ce era atunci egumen al Muntelui Athos, văzîndu-l
pe acesta plin de toate virtuțile și împodobit cu fapta bună, l-a iubit pe
el foarte, ca unul ce era și el lucrător al faptei bune. L-a pus eclesiarh,
chiar fără voia lui, în cinstita mînăstire a Careilor; dar puțină vreme trecînd
s-a întîlnit, după iconomia lui Dumnezeu, cu minunatul Grigorie dascălul.
Deci, prinzîndu-se de preadulcile cuvinte ale aceluia, cu
tot cugetul și cu toată plecarea sufletului s-a făcut ucenic al acestuia.
Căci, precum se poate vedea, roiul albinelor zburînd din stupii lor, și oriunde
ar avea trebuință zburînd peste flori, dacă văd undeva miere, de mirosul acela
atrăgător, albinele cu toată pornirea aleargă la aceea și nu vor a se duce
de acolo, pînă nu vor suge și pînă nu se vor sătura pînă la sațiu de miere.
După aceasta iar se sîrguiesc la alergare, pentru ca să umple ale lor case
din acea miere. Tot așa a urmat și s-a împlinit preabine cu de-a pururea pomenitul
acela, Nicolae, care, cu adevărat s-a făcut lăcaș al fericitei odihne preaînalte.
Căci, umplîndu-se de înțelepciunea cea curată și de cunoștința cea adevărată
întru Duhul, pe toți cu mireasma faptei bune îi atrăgea.
Precum magnetul, prin sila cea negrăită a firii atrage la
sine fierul cel preatare, așa și Cuviosul Grigorie, nu numai pe cei ce l-au
văzut și care cu dînsul au vorbit, ci și pe cei ce erau departe, și prin graiurile
sale cele dulci și de suflet folositoare îi atrăgea; graiurile pe care fiecare
om înțelept le-ar fi numit graiuri ale vieții veșnice și cuvinte dumnezeiești.
Precum cu Hristos Dumnezeul nostru s-a întîmplat, căci pe El văzîndu-L Andrei,
îndată, lăsînd pe Ioan, a alergat la Iisus, apoi nedespărțit I-a urmat, tot
așa și cu dînsul, de multe ori s-a întîmplat, ca și cum pe acela îl vedeau,
care îi întrecea pe monahii și dascălii cei îmbunătățiți.
Căci la atîta evlavie și statornicie duhovnicească a ajuns
Cuviosul Grigorie, încît prin fața cea veselă și blîndă închipuia și arăta
strălucirea sufletului. Iar ucenicii îndată pe dascălii lor îi lăsau, alergînd
la învățătura și însoțirea lui, supunîndu-i-se și dorind să dobîndească de
la dînsul învățătura.
Și precum cu adevărat sfințitul întru toate și cinstitul
ava Nicolae, nu numai de lume s-a lepădat, ci și slavele și cinstirile omenești,
ca pe niște sarcini deșarte și de prisos, le-a scuturat de la sine; așa și
bătrînețile și anii cei mulți ai vieții sale le-a defăimat, și s-a aruncat
la picioarele Cuviosului Grigorie, care îi vestea pacea și cele bune, primind
osteneala supunerii ca pe un cîștig și o mare dobîndă.
Deci Nicolae, ca Samuel, afierosindu-se lui Dumnezeu, dîndu-și
ocîrmuirile gîndurilor și ale voilor sale după fluierul cuvintelor lui Grigorie,
apoi făcîndu-se întru toată fapta bună și în smerenie iscusit, pe toți cei
de acolo i-a întrecut.
Dar și de acest lucru al fericitului și prea dumnezeiescului
părinte Grigorie, pe care, cu cuvioasă iconomie, îl făcea la cei supuși, ar
putea a se minuna cineva foarte cu cuviință. Căci, cînd voia să mustre pe
vreunul din frați spre folosul aceluia, dorindu-i îndreptare, îndată îl ocăra,
numindu-l netrebnic bătrîn, adică îmbătrînit în răutăți, care nici un lucru
bun n-a lucrat și, de trîndăvie fiind plin, se lenevește de a sa mîntuire.
De multe ori părintele poruncea și unora din monahi cu asprime
și de la masă îi izgonea spre folosul lor, în tot chipul iconomisindu-i, după
cum am zis. Acestea auzindu-le Nicolae, care după Dumnezeu se nevoia cu tot
chipul smeritei cugetări, căzînd la picioarele dascălului său, plîngea.
Iar eu, făcînd povestirea aceasta, mă sfiesc cu sufletul
și cu totul mă ud de lacrimi și de mirare mă umplu, ca și cum pe acesta l-aș
vedea întins la picioarele dascălului, după cum am arătat. Deci caută și tu
o, ascultătorule, și minunează-te de economia pe care o făcea acest părinte
dumnezeiesc. Căci în acest chip pe cel ce greșea, mustrîndu-l pentru folosul
lui, după ce îl dojenea, îl ierta, iar mai pe urmă îl elibera. Dar aceasta
mi-a venit mie să le povestesc din multele fapte ale acelui bărbat. Căci multă
este revărsarea isprăvilor aceluia și nu va putea cineva a înota în noianul
acesta, dacă se va ispiti cu de-amănuntul să pomenească bunătățile lui.
Însă tu, iubitule cititor, mai vezi și pe alt ucenic al dumnezeiescului
Grigorie, pe Marcu, vrednicul de minune, lucrător al faptei bune prea desăvîrșit
care era din latura Cladomenitidii. Acesta, mergînd la Tesalonic, s-a tuns
monah în cinstita mînăstire ce se numea "a lui Chir Isaac", în hotarele prea
vestitei cetăți a Tesalonicului.
Mai pe urmă, mergînd la Sfîntul Munte, s-a făcut și el unul
din ceata ucenicilor lui. Și ca să spun mai pe scurt, atîta priveghere și
sîrguință la rugăciune a cîștigat și, după sfințitele cuvinte, atît de mult
a iubit a fi lepădat în casa Domnului și a se face lăcaș tuturor faptelor
bune, și atît de mult a îmbrățișat cu tot sufletul și cu toată inima fapta
bună a smereniei și a ascultării spre a împlini toate faptele bune, încît
nu numai întîistătătorul, ci și întregii obști cea întru Hristos slujea la
toată trebuința cu sîrguință.
Iar dacă nu ar fi găzduit pe toți monahii, ce veneau și năzuiau
acolo și dacă nu i-ar fi odihnit, arătîndu-li-se lor în chip de rob, cu totul
nesuferit ar fi socotit lucrul acesta. Că într-adevăr, fără fățărnicie, porunca
lui Hristos o arăta, cel ce voiește să fie cel dintîi, să fie cel mai de
pe urmă decît toți și al tuturor slujitor. Căci nu era nimeni din cei
ce veneau acolo să nu se minuneze și să nu laude pe dumnezeiescul Marcu. Și
după ce i-ar fi văzut odată fața lui, care avea bună mireasmă duhovnicească,
nu se putea să nu ia dintr-însa sfințenie în sufletul său și să nu fi luat
pildă să se facă și el smerit cugetător ca și dumnezeiescul Marcu.
Acesta, pînă cînd a ajuns întru adînci bătrînețe aceleași
lucruri bune cu multă bucurie dorea a le face, încît, nici bătrînețele, nici
slăbiciunea, nici vreo altă pricină nu putea să-l oprească de la aceasta.
Încă și slujba bucătăriei cu sîrguință îndeplinind-o, niciodată nu s-a arătat
lenevos. Pentru aceasta, văzînd Cel ce fericește pe cei smeriți cu inima atîta
smerită cugetare și ascultare din partea lui, pînă în atîta slavă l-a ridicat
pe dînsul, încît, strălucindu-se de darul Sfîntului Duh s-a făcut organ preavestit,
răsunînd întru blîndețe.
Căci, ajungînd la limanul cel neînvăluit și liniștit și unindu-se
cu Dumnezeu, numai cu El vorbea și de negrăită strălucire se veselea, încît
pe mulți în viața aceasta i-a împărtășit de folos sufletesc prin învățătura
și sfințenia care erau întru dînsul. Că pe acest om cu chip dumnezeiesc și
asemenea îngerilor multă vreme petrecută cu dînsul, ni l-a făcut cunoscut
mai ales nouă, celor de sub ascultarea lui. Căci eu cu dînsul sub un acoperămînt
am petrecut și la o masă am stat, cugetînd ca și dînsul, preaiubit fiindu-mi
cu duhul întru toate. Căci ce lucru nu ne era nouă de obște?
Eram uniți într-un gînd și aveam prietenie din tot sufletul,
cinstind cucernicia și cinstea cea cuviincioasă. Deși îmi poruncea să nu spun
faptele cele bune ale lui și sporirile pe care i le dăruise Dumnezeu, dar
de vreme ce laudele și isprăvile sfinților povestindu-le, ascultarea lor îndeamnă
pe ascultători și să le urmeze. De aceea am judecat că este bine a nu le da
cu totul tăcerii.
Acel dumnezeiesc părinte, minunea cea mare și vestea de obște
cea de pretutindeni a lumii, Grigorie, vrînd să se ducă în cinstita lavră,
în acest chip ne-a unit pe noi unul cu altul și împreună ne-a legat cu învățăturile
și sfaturile sale, încît ni se părea că avem un suflet în două trupuri și
pînă la sfîrșit nedespărțiți ne-a poruncit să petrecem. Și ne-a zis mai pe
urmă mișcat de duhul care locuia întru dînsul, că dacă așa ne vom afla uniți,
nu ne vom lipsi de împărăția și slava lui Hristos.
Iar noi, după obicei, făcînd îndatorita metanie la picioarele
lui și împreună cu rugăciunile învrednicindu-ne de binecuvîntare, ne-am unit
unul cu altul nedespărțiți una și aceeași cugetînd și lucrînd în toți cei
douăzeci și opt de ani petrecuți împreună. Și dacă chema cineva pe Calist
îndată avea și pe Marcu. Și dacă iarăși pomenea cineva de Marcu venea și Calist,
arătîndu-se în aceeași dată. Încît toți părinții care locuiau acolo în schit,
căutau la noi pentru buna unire la un gînd și pacea pe care o aveam, cu darul
lui Hristos ca o pildă lăudată. Și dacă vreodată prin pizma vrăjmașului și
vicleanului se întîmpla între unii vreo neînțelegere de multe ori aduceau
întru pomenire pilda noastră plăcută lui Dumnezeu.
Dar mai pe urmă, nu știu cum s-a întîmplat că Marcu a căzut
într-o boală trupească; pentru aceasta ne-am dus la sfînta Lavră pentru tămăduirea
bolii. Deci în acest chip urmînd lucrul sfinții bărbați cei ce se nevoiau
acolo, văzînd comoara faptei bune și a cucerniciei lui nu i-au dat voie în
nici un chip să se ducă de acolo, socotind ca o pagubă nesuferită lipsa lui.
Iar eu, Dumnezeu mișcîndu-mă, m-am întors în cinstita mînăstire a Ivirilor.
Deci le-a părut poate unora că ne-am despărțit unul de altul
cu trupurile și cu locul, dar cu sufletul eram împreună prin darul lui Dumnezeu,
care împreună leagă și împreună ține cele bune. Pentru aceea, orișiunde am
fi petrecut, totdeauna uniți am rămas unul cu altul. Și fiecare din noi păzea
pomenirea celuilalt curată, cu multă dorire duhovnicească purtînd-o în minte
totdeauna. Și precum cele ce cu o firească milostivire sînt legate unele cu
altele și despărțire nu primesc, așa și noi eram uniți unul cu altul.
Dar fericitul Marcu atîta s-a slăvit de la Dumnezeu prin
strălucirile și darurile pe care le lua de la El, totdeauna sporind și punînd
suișuri în inimă și din slavă în slavă trecînd, încît nu era cu putință a
povesti după vrednicie sau a scrie noi cei ce voim a face pomenire despre
dînsul, ca să nu părem celor neînvățați că povestim lucru nevrednic de credință.
Căci unii cu adevărat orbindu-se la minte și de urîta boală
a dogmelor străine și neadevărate ale lui Achindin bolind, nu voiau să primească
darurile și arătarea lui Dumnezeu ce se fac prin suflet în sfinții cei curați
cu inima. Căci asupra Darului dumnezeiesc nebunește hulind și îndrăznind a-l
numi zidire, iar dumnezeieștile Scripturi răsturnîndu-le, vor ca taina economiei
s-o răstoarne; dar fie ca inimile lor să le atingă dreapta Celui Preaînalt,
ca să cunoască pe Cel bun și ca nu pînă în sfîrșit bucurie să se facă ei vicleanului.
Iar cuvîntul nostru, către cele dinainte să călătorească.
Mai pe urmă, Iacob și Aaron s-au făcut ucenici marelui bărbat.
Iacob a ajuns episcop al sîrbilor, iar Aaron, venind după aceea la Sfîntul
Munte, a fost primit de Cuviosul Grigorie, căruia i s-a făcut milă de dînsul,
căci era orb, precum Iisus S-a milostivit de orbul cel din naștere și l-a
miluit. El a învățat de la dascălul său cel duhovnicesc, cum Dumnezeu, pentru
bunătatea cea desăvîrșită și pentru purtarea de grijă către neamul nostru,
S-a făcut om, ca să cheme pe strămoșul nostru Adam, care pentru călcarea poruncii
vai! a căzut, izbăvindu-l și slobozindu-l de tirania începătorului răutății
și înviindu-l din stricăciunea morții.
Căci orbirea ochilor trupești care se întîmplă din orice
fel de pricină, nu numai că nu slăbește ochii sufletului, ci și lumina veșnică
dăruiește celor ce vitejește suferă și nădăjduiesc curat către Dumnezeu. Așa
și el, întru luminarea inimii, a primit sfătuire și i s-au deschis ochii sufletului.
Și dacă nu ar înțelege cineva fără de îndoială aceasta, în deșert zice că
este întemeiată nădejdea venirii lui Hristos cea mîntuitoare și adevărată,
pentru care și răni, legături, lepădarea mădularelor, închisori și în cele
din urmă moarte suferind și răbdînd bărbătește, căutînd către veșnicile răsplătiri
ce vor să fi; necăjindu-ne, rău pătimind după cum zice marele apostol și această
lumină vremelnică ce mîngîie puțin simțirea cu totul lepădînd-o, să aflăm
lumina cea dintru început, semănată în sufletele noastre, pe care, pentru
călcarea de poruncă, a întunecat-o Adam.
Dar cînd cu ajutorul și cu darul lui Hristos, prin rugăciune
fierbinte și prin cerere necontenită vom curăți inimile noastre, atunci ni
se luminează mintea și cugetul, partea cea stăpînitoare și domnitoare a sufletului,
care ca un ochi sînt sufletului, după învățătura părinților. Atunci, după
proorocul împărat, putem și noi cu îndrăzneală să zicem către Dumnezeu: Dimineața
vei auzi glasul meu, dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea, și lumină
este drepților totdeauna.
Astfel, deschizîndu-se ochii sufletești, făcîndu-se strălucită
frumusețea sufletului, omul care întru duhul s-a făcut după Dumnezeu, vede
după fire, precum vedea Adam înainte de călcarea poruncii.
Aceste sfaturi, după cum s-a arătat, auzindu-le fratele acela,
înțelegîndu-le și pe toate în minte purtîndu-le, ruga pe Dumnezeu întru zdrobirea
inimii, zicînd astfel: "Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pe femeia cea gîrbovită
ai îndreptat-o, care cu cuvîntul ai întărit pe slăbănog și ochii orbului i-ai
deschis, privește spre mine cu negrăită și neasemănată milostivirea Ta și
pe ticălosul meu suflet cel gîrbovit în tina păcatului, care zace jos, să
nu-l treci cu vederea în groapa deznădejdii. Ci ca un îndurat, deschide-mi
ochii inimii, ca să se înrădăcineze frica Ta întru dînsa, să priceapă poruncile
Tale și să facă voia Ta".
Astfel, adeseori din adîncul inimii, strigînd către Dumnezeu,
precum Moisi văzătorul de Dumnezeu tăcînd, înălța glasuri rugătoare către
Dumnezeu, în adîncul cugetului pomenindu-le, după cum zice: Pentru ce strigi
către mine? Moisi, tăcînd, îl aude pe Dumnezeu. Așa și acela a fost auzit
de Dumnezeu și s-a învrednicit de darul ochilor sufletești cu adevărat, încît
nu numai că nu mai avea trebuință de ducători de mînă și de povățuitori, ci
în chilie șezînd, ca și cînd vedea mai înainte, zicea: "Ieșiți spre întîmpinarea
monahilor care vin către noi".
Și pe cei care veneau îi chema pe nume. Astfel se întîmpla
cu preaslăvire și precum zicea, așa urma și lucrul. Iar cînd se apropia vreo
pomenire a vreunuia din sfinții cei mari, sau a vreunuia din dumnezeieștile
și stăpîneștile praznice, cu multe zile mai înainte, fără de învățătură, însemna
numele sfîntului care se prăznuia întru pomenire sau a stăpînescului praznic
ce era să fie.
Fiind întrebat cum el, care era neînvățat, vedea mai înainte
acestea, răspundea zicînd că o mare strălucire și slavă se face mai înainte
de la Dumnezeu în sufletul lui și de aici învăța acestea și mai înainte spunea
numele praznicului. Odată, împreună cu Iacob, cel mai înainte zis, care era
ucenic împreună cu Aaron, voiau să meargă la un monah și cînd amîndoi sosiră
aproape de locașul aceluia, nemaifiind decît una sau două stadii depărtare,
prin dumnezeiască insuflare, Aaron a zis lui Iacob:
"Voiesc ca tu să știi că fratele la care mergem acum, ținînd
în mîini sfințita carte a celor patru Evanghelii, după obicei acest capitol
al Evangheliei îl citește"; și i-a adăugat numele. Mergînd amîndoi pe din
dos la chilia monahului, cercetînd au aflat că adevărat a fost ce mai înainte
a spus Aaron prin cuvinte. Acestea, din povestirile cele multe despre acela,
sînt puține și mici pe care le-am amintit.
Însă cuvîntul are acum să adauge, după datorie, și despre
sfințita povestire a altor ucenici ai cuviosului, adică a lui Moisi, a lui
Loghin, a lui Cornelie, a lui Isaia și a lui Clement. Aceștia întru început,
cu prea multe sudori și cu osteneală, au alcătuit viața cea după Dumnezeu
și prin cugetare și prin sîrguința celor mai bune și mai înalte au cîștigat-o,
și pînă la sfîrșit lucrarea cea gînditoare și mîntuitoare au cugetat-o și
întru dînsa s-au îndeletnicit. Și pe mulți ucenici au cîștigat la aceasta
și cu pace viața și-au săvîrșit, sufletele lor dîndu-le lui Dumnezeu, în locul
slavei și în cortul cel minunat s-au sălășluit.
Dar cum ar fi fost cu dreptate, făcînd noi pomenire de minunatul
Clement, să nu povestim și puține din cele dăruite lui de Dumnezeu? Acesta
a odrăslit și a crescut, bine trăgîndu-și neamul dintre oameni cinstiți. Era
păstor de oi, ca unul ce trăia în sărăcie. Odată, la miezul nopții, priveghind
la păzirea turmei sale, a văzut o revărsare de lumină peste turmă, care a
strălucit luminos.
Umplîndu-se de bucurie, căuta întru sine și, nedumerindu-se,
zicea: "Nu cumva eu pe ciomagul acesta ciobănesc dormitînd, fără de veste,
lumina zilei și a soarelui a strălucit?" Și pe cînd gîndea acestea, a văzut
lumina aceea încet și cîte puțin ducîndu-se la cer și s-a făcut iarăși noapte.
Atunci de bucurie umplîndu-se și turma lăsînd-o, îndată s-a dus la Sfîntul
Munte.
Mergînd în schitul ce se numește al lui Morfono și întîlnindu-se
cu un monah simplu dar cucernic și plin de fapte bune, s-a îmbrăcat în haine
monahicești, nimic altceva învățînd de la monahul acela, fără numai "Doamne
miluiește". Dar, trecînd puțină vreme, iarăși a început cîte puțin a se arăta
lumina aceea care a strălucit peste staulul oilor și a umplut de dar sufletul
lui, căci era bărbat simplu și neiscoditor cu totul. Deci monahul, nefiind
puternic a judeca cele văzute, luîndu-l pe acela cu sine au venit la Sfîntul
Grigorie și pe toate le-a descoperit Clement și la picioarele aceluia căzînd,
s-a rugat fierbinte ca și el să fie primit la Sfîntul Grigorie, ca, cu adunarea
lui cea bună, să se rînduiască și împreună să se numere.
Bucuros primindu-l dreptul, cu dragoste s-a plecat spre rugăciunea
lui. Fiindcă acela era cu adevărat următor lui Hristos, pe toate cu față veselă
primindu-le și de mîntuirea celor ce aleargă la dînsul însetînd. Astfel, luîndu-l
și sfătuindu-l, îl învăța despre cele ce pricinuiesc mîntuirea sufletului,
despre răbdarea celor ce vin asupra-i ori în ce chip, despre răbdare și smerenie
și pentru a-și pune nădejdea de-a pururea către Dumnezeu, de la care este
tot lucrul bun ce se isprăvește de oameni. Apoi îl învăța a nu se lenevi de
pravila și canonul său și totdeauna să aibă cugetare neîntreruptă la moarte.
Primind Clement cu smerită cugetare și cu dulceață folositoarele
și părinteștile învățături, a făgăduit că fără de pregetare pe toate le va
face. Și precum cremenea, lovindu-se de amnar, îndată își scoate focul ce-l
are înăuntru ascuns și poate a se aprinde cînd se atinge de materia potrivită;
sau precum scînteia, în puține paie căzînd, văpaie se înalță, în același chip
Clement întru toate era ca un jar de foc sau ca un foc în spini, după cum
zice Scriptura, inima lui făcîndu-se încăpere a învățăturii.
Mai ales era îndemînatic spre străjuirea și păzirea inimii.
De aceea, în scurtă vreme pe toți i-a uimit prin întinderea lucrării și sîrguinței
după Dumnezeu. Nu numai întru vederea celor ce sînt a venit și s-a suit și
la minte s-a luminat cu strălucirea darului, ci și suișuri, după David, a
pus în inima sa și strălucit a primit-o prin lucrarea Domnului. Că sufletul
cel nevinovat, apropiindu-se de Dumnezeu și Tatăl și cu totul întru Dînsul
întinzîndu-se, se face cu chip dumnezeiesc. Și pentru aceasta petrece întru
cele mai presus de fire. Că Dumnezeu, fiind privitor asupra inimilor, pe inima
cea zdrobită și smerită nu o urgisește, după dumnezeiescul David.
A adăugat încă și aceasta Clement, zicînd că, de cîte ori
era trimis de dumnezeiescul și de-a pururea pomenitul părinte Grigorie pentru
vreo slujbă, să meargă în cinstita și sfințita Lavră la monahii ce pustnicesc
acolo, și îi auzea pe dînșii cu evlavie și cu multă cinste și frică lăudînd
și cîntînd: "Ceea ce ești mai cinstită decît heruvimii...", atunci vedea ca
un nor luminos din cer zburînd deasupra Lavrei. Și aceasta minunat o urmărea,
pînă se sfîrșea cîntarea "Cuvine-se cu adevărat". Apoi iarăși cîte puțin vedea
acest nor cu chip de lumină suindu-se la cer.
Încă și Iacob cel fără de vicleșug, întrebat fiind de un
scolastic dacă darul Duhului, care de sus se pogoară către noi, se dă în chip
firesc sau nu, el a răspuns așa: "Niciodată să nu înțelegi așa, iubite, cum
că este cu putință ca firea omului să primească în chip firesc darul Duhului.
Ci numai cu întemeiere înțelege și crede arătat, privind adevărul, că numai
Preacurata și Preasfînta Fecioară și de Dumnezeu Născătoarea, precum bine
a voit Unul din Preasfînta Treime, a luat firea frămîntăturii noastre, pentru
mîntuirea cea de obște a neamului omenesc ca pentru a doua oară să aducă zidirea
la frumusețea cea dintîi".
Ca pe un dumnezeiesc glas, toți auzind învățătura dumnezeiescului
Grigorie, toată mulțimea și toată adunarea din sfințitul locaș al Sfîntului
Munte, alerga către el, nicidecum suferind să se lipsească de a nu se împărtăși
cu toată inima și cu tot sufletul a se îndulci de această învățătură, plăcută
lui Dumnezeu și de folos obștei. Căci de atîta duhovnicească înțelepciune
și dar s-a învrednicit de la Dumnezeu întru toate cinstitul acela, încît pe
toți cei ce veneau la dînsul îi împărtășea de mult folos sufletesc.
Cînd ne vorbea despre curățenia sufletului și în ce chip
omul se îmbracă cu darul dumnezeiesc care covîrșește hotarul cel omenesc,
se așeza acest dar în sufletul nostru ca și în Cornelie, cînd marele Petru
îl învăța și Duhul cel Sfînt a căzut peste dînsul. Așa s-a făcut cu adevărat
și la aceia pe care îi învăța dumnezeiescul Grigorie, după cum mai pe urmă
ne-au povestit cei ce au primit acest lucru cu plăcere și cu multă dragoste
duhovnicească, încît se par nevrednice de crezut celor ce nu știu isprăvile
cele multe întru fapta bună ale aceluia, care erau mai presus de număr cu
înălțimea dragostei și a unirii celei cu Dumnezeu.
Însă să cadă pizma, să se izgonească zavistia. Căci cel ce
a zis: Cine crede în Mine rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui
- adică cuvinte ale vieții veșnice -, și muntelui îi va zice: Mută-te de
aici acolo, și se va muta. Aceia vor face mai mari decît ceea ce fac eu.
Însuși Stăpînul tuturor și Domnul, Care luminează pe tot omul ce vine pe lume,
a luminat și pe Cuviosul Grigorie, și prin doisprezece ucenici pe care îi
avea, nu numai pînă la șaptezeci au sporit, ci mai pe toată mulțimea monahilor
atoniți în fiecare zi îi învăța, luminîndu-i; și prin curata liniște și rugăciune
pe toți care veneau la dînsul cu sîrguință, îi împrietenea cu Dumnezeu.
Căci pe cît îi era cu putință voia și dorea, cu iubire de
Dumnezeu, să-i aducă pe toți înăuntrul razei și a strălucirii Bunului și Preasfîntului
Duh. Nici un loc din cele de aici n-a lăsat, cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se
și împuternicindu-se, nu numai poporul grecesc și bulgăresc, ci și la sîrbi
se sîrguia să semene sămînța cea bună a liniștei cu lumină.
Acestea cu plăcere de Dumnezeu făcîndu-se, n-a fost cu putință
a se odihni vicleanul, ci din zavistie și din răutatea prin care el a căzut,
a îndemnat și a ridicat asupra cuviosului pe cei mai iscusiți în deșarta înțelepciune
cea din afară, zicînd despre Grigorie: "Iată a venit învățător nou". Zavistia
fiind nașterea vicleanului duh, mamă a clevetirii pentru isprăvi străine,
după înțeleptul ce zice: Nicidecum nu știe să citească lucrul cel de folos.
Deci de ce să zăbovim aici mai mult? Căci văzătorul acesta
de Dumnezeu și de-a pururea pomenitul Grigorie, avînd duhul drept și fiind
preacurat cu inima, și într-adevăr fericit, după cum zice: Fericiți cei
curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu, după ce a luat asupra-și
crucea lui Hristos, și omul cel dinăuntru, adică în inimă, îl avea pe El viețuind,
trăia mai presus de toate acestea, după cele zise: Dacă Dumnezeu este cu
noi - sau mai bine să zic întru noi -, cine va fi împotriva noastră?
Multă zăbavă ar fi fost în vremea de acum, a număra toate
faptele lui bune; căci cine va putea să numere sau să socotească nisipul mării
sau picăturile ploii, sau lungimea adîncului? După ce a mers la Muntele Atonului,
a cercetat pe toți părinții de acolo și i-a ispitit și a aflat la dînșii multe
fapte bune; iar liniștea sau paza minții nicidecum, după cum mai sus am arătat.
Dar omul acesta al lui Dumnezeu, pe toți cu sfaturi și cu învățături bune
către sîrguința cea preaiubitoare de Dumnezeu i-a ridicat și i-a deșteptat.
Căci nu numai pe cei ce ședeau în singurătate, adică pe sihaștri, ci și pe
cei cu viață de obște îi îndemna să ia aminte și să se îngrijească pentru
trezvie și pentru liniște, după dumnezeiasca învățătură a aceluia.
Semănătorul de neghine, diavolul, meșteșugind împotrivă și
în toate chipurile uneltind asupra faptei bune, nici aici nu a suferit, ci
cu măiestrie a făcut să pătimească precum nu se cădea, în răutatea celor mai
isteți în taină vîrîndu-se, a uneltit ca, Cuviosul Grigorie să cadă în veninul
zavistiei. Pentru aceasta și ceilalți de o socoteală cu dînsul, adică asemenea
cu semănătorul neghinelor făcîndu-se, de multe ori au vrut să-l izgonească
pe dînsul din Muntele Atonului cu prigonirea și cu mîndria. Deci cu pizmă
ziceau către dînsul: "Nu ne vei învăța pe noi calea pe care nicidecum nu o
știm".
În acest chip zavistia aprinzîndu-se, iar răutatea prea mult
sporind, Cuviosul Grigorie, simțind și de-a pururea judecînd cuvintele acestea,
socotind să dea loc răutății, a luat pe unul din ucenicii săi, pe un oarecare
Isaia, care era din același schit și care cel dintîi a zidit acolo chilie.
Și fericitul acesta multe și cumplite nevoi a pătimit, nevoindu-se
pentru buna credință, prigonit fiind de împăratul Mihail Paleologul cel de
un cuget cu latinii, care ocîrmuia atunci împărăția grecilor, pentru schimbarea
și strămutarea, vai mie, a dogmei celei drepte și pentru tulburarea și furtuna
ce s-a întîmplat Bisericii lui Dumnezeu. Pentru că nu voia să se împărtășească
cu Ioan vechiul patriarh de atunci, acel suflet care de rîvna lui Dumnezeu
se rodea și se topea. O! dragoste dumnezeiască care atîta pornea pentru cei
ce foarte rîvneau pentru Dînsul, și totdeauna zicea ca Ilie: Dorind, am
rîvnit după Domnul Dumnezeu.
Deci de se cuvine mai adevărat a zice prin neobosita învățătură
cea întru Hristos și care întocmai ca și cu aripi degrabă, pretutindeni se
trimite, pe toți cu Biserica lui Dumnezeu cea ortodoxă i-a unit. Pe acest
Isaia avîndu-l cu sine, care i se făcuse ucenic, s-a dus și a intrat în Protaton.
Dar egumenul Protatului care era atunci văzîndu-i, cu dragoste
și cu bucurie i-a primit și a început cu iubire și pe ocolite a atinge pe
dumnezeiescul Grigorie că nu făcea învățătură pentru trezire și pentru rugăciune,
ca și cum ar fi putut către acela a se apropia și împotriva adevărului a veni,
care era purtător de Duh și pe cele adevărate luminat le vestea spre folosul
cel de obște. Ci acesta era acoperămînt sau o perdea, precum ni se părea,
a iubirii de sine, căci afară de voia și socoteala acestuia învăța cuviosul.
Deci egumenul Protatului cu de-amănuntul aflînd fapta cea
bună, cea covîrșitoare a bărbatului aceluia și înălțimea învățăturii lui celei
dumnezeiești, pe toate lăsîndu-le, îndată spre învățare venind, mare dobîndă
socotea a odihni pe cuviosul. Și nu poate cuvîntul cu lesnire a povesti cum
cu tot felul de îngrijiri și sîrguințe i-a ospătat și i-a primit. Că zicea:
"Adevărul îmbrățișîndu-l astăzi cu Petru și cu Pavel, marii apostoli, vorbește".
Deci, adevărul prealuminat strălucind de atunci, aveau ca dascăl de obște
pe dumnezeiescul Grigorie, cu veselie duhovnicească toți sihaștrii și viețuitorii.
Dar din pricina mulțimii celor ce veneau la dînsul atunci
pentru folos, nu avea înlesnire să se liniștească. De aceea de multe ori se
muta, iubind liniștea; uneori lîngă cinstita mînăstire, a Sfîntului Simon,
care se zice Simon Petru, pentru că era aspră și rîpoasă și cu anevoie de
umblat calea ce ducea acolo; iar alte ori la locul care se numește al lui
Hrenteli sau însuși pîrîul acela prea adînc, care se numește al lui Țegreia.
Cu toate acestea, și în aceste locuri pustii în care se muta, zidea chilii
pentru cei ce veneau la dînsul, pentru că mult socotind depărtarea și foarte
mult dorind liniște nu voia a se depărta de vedere și privire nici un ceas.
Dar ce s-a întîmplat după aceasta? Fără de veste neamul cel
fără de Dumnezeu și barbar al agarenilor (turcilor), ridicîndu-se au năvălit
și au prădat părțile dimprejurul muntelui, ca un lanț, cu negrăite judecăți;
și pe monahii ce se nevoiau acolo i-au cuprins și i-au legat și i-au robit.
Deci acestea auzindu-le omul lui Dumnezeu și știind că prea multe a pătimit
de la acești barbari și că neîndeletnicirea și grija risipesc mintea și îi
tulbură liniștea; și din lucrarea și deprinderea cea după fire o scoate -
își pune în gînd a se duce pe cinstitul vîrf al muntelui Sinai.
Deci s-a dus la Tesalonic, avînd cu sine ucenicii pomeniți
înainte, încă și pe mine cu dînsul. Și trecînd două luni, fiindcă nu avea
sălășluire cuviincioasă liniștii, de toți tăinuindu-se m-a luat pe mine împreună
cu un alt monah și, intrînd într-o corabie și vînt bun suflînd, am ajuns la
ostrovul Hiului.
Acolo, după ce am întîmpinat pe un monah care se întorcea
de la Ierusalim, acesta nu știu cum ne-a împiedicat pe noi din calea care
ne ducea la Ierusalim. Deci de la Hiu ridicîndu-ne, ne-am pogorît în Mitilin,
și în muntele Livanului petrecînd puțină vreme și nici acolo neputînd afla
sălășluire liniștită, am venit în fericita cetate a Constantinopolului, neputînd
de aici a ne ridica din pricina iuțimii iernii ce venise asupră-ne, fiindcă
și curgerile rîurilor veneau cu gheață. Atunci, nevoia silindu-ne, am îngăduit
șase luni, aflîndu-ne într-un colț al cetății care se numește Letos.
Eram ascunși ca niște străini, rău pătimind. Dar marele
purtător de grijă și economul vieții tuturor ne hrănea pe noi cu preaslăvire,
precum și pe Ilie, cu pîine prin corbi și ca pe Daniil proorocul, care ședea
în groapa leilor și dinții acestora ce scrîșneau îi încuia îngerul și astfel
din îndepărtată călătorie venea la dînsul cu hrană. Și pe alții alteori i-a
hrănit, după neurmata voire cea mare a lui Dumnezeu. Iar hrana ni se dădea
prin rugăciunea marelui și minunatului bărbat, în numele acestuia. Dar nici
el, nici altcineva din noii ucenici nu se îngrijeau, nici cunoșteau cumva
aceasta.
Însă s-a vestit despre noi împăratului Andronic Paleologul,
marele și de-a pururea pomenitul rîvnitor și apărătorul dreptei credințe,
prin nepotul său, preacinstitul între monahi chir Atanasie Paleologul. Iar
împăratul de multe ori îl chema pe marele Grigorie cu multă milostivire și
toate chipurile uneltindu-le dorea prea mult să-l vadă, cuprins fiind de strălucita
veste despre dînsul. Căci se obișnuiește aceasta pentru fapta bună, a se unelti
preagrabnic aripă, și a străbate pînă la marginea pămîntului. Și nu numai
aceasta ci mai mari daruri făgăduia împăratul să-i dea lui.
Dar el și pe acestea, deși atît de mari erau, întru nimic
socotindu-le, nicidecum nu a voit să se plece, fugind de slava oamenilor și
dorind a plăcea lui Dumnezeu, după făgăduință. Iar de la Constantinopol ieșind
pe mare, am ajuns la Sozopoli și acolo puțin liniștindu-ne de cumplitul vifor
al mării ce venise asupră-ne, ne-am izbăvit de tulburare, și puțin am îngăduit.
Apoi s-a vestit despre noi printr-un monah cu numele Amiralis
care cu adevărat își avea locuința în adînca pustie a Paroriilor din care
pricină se numea Mesomilion, unde văzînd dumnezeiescul Grigorie locul liniștit
și alinat, și cunoscîndu-l că ajută la scopul lui cel după Dumnezeu - pentru
că vedea că era neumblată pustia aceea -, acolo a socotit că este bine a-și
face locuință. Pentru aceasta, cu sîrguință ostenindu-se și el și ucenicii
lui, au zidit acolo niște chilii mici spre locuirea lui deosebit și a ucenicilor
lui.
Amiralis ședea ca de o stadie departe de a lui chilie, adică
de Mesomilion, avînd între ucenicii lui pe un monah cu numele Luca, care a
fost ucenicul dumnezeiescului Grigorie dintru început, încă pe cînd era în
Sfîntul Munte; și care de cumplita patimă a zavistiei stăpînindu-se și de
dracul gonindu-se, n-a putut nici într-un chip să se stăpînească fiindcă avea
ascunsă răutatea. De aceea, fără de rușine și cu obrăznicie pornindu-se asupra
dascălului său, cu sabie năpădind asupră-i cu îndrăcire, ridicîndu-se tîlhărește
cu ocări și cu defăimări - O! legi și judecăți ale lui Dumnezeu! -, pe acela
preafericitul și înainte stătătorul lui Dumnezeu îl iertă.
Și de nu ar fi alergat îndată ucenicii lui Amiralis ca să-l
oprească de la fapta cea dobitocească, ocărîtorul și pierzătorul acela care
se pornise asupra dascălului său ar fi căzut ticălosul și întru căderea uciderii.
Sau, de se cuvine mai adevărat să zic: "Prea mare pagubă ar fi adus la multă
lume, vrînd a ucide pe luminătorul și pe propovăduitorul cel cu preadulce
grai și dascălul care ca dintr-un loc înalt propovăduia dreptul cuvînt".
Iar neasemănatul acesta în fapta bună și cu adevărat ucenicul
lui Hristos celui blînd și pașnic chip și pildă făcîndu-se tuturor celor ce
îmbrățișează firea binelui cu covîrșire era iubit și cu evlavie primit - nu
numai că nu avea nici o urîciune asupra celui ce s-a sculat asupra lui, dar
nici nu s-a tulburat la început și nici nu s-a gîndit să răsplătească rău
pentru rău. Ci pînă în atît a avut dragoste către dînsul, încît și har i-a
mărturisit după cum dumnezeiescul și sfințitul cuvînt poruncește. Dovadă acestui
lucru luminat este că și pentru folosul aceluia a scris cu iubire de osteneli
cele 150 de capitole trezvitoare pline de rîvnă duhovnicească.
Văzînd Luca atîta nepomenire de rău a sfîntului stareț, iarăși
s-a întors, din toată inima și pocăindu-se și căzînd la picioarele dumnezeiescului
Grigorie, i-a cerut iertare pentru greșeala pe care o făcuse. Apoi iarăși
s-a făcut ucenic al lui de-a pururea și cu darul lui Hristos s-a făcut monah
iscusit.
După acestea, trecînd puțină vreme de la zidirea chiliilor
și după aceea puțină liniștire, Amiralis, fiind îndemnat de vrăjmașul, începătorul
răutății, avînd tulburată mintea și fiind ușor la minte, și-a ieșit din minți
de pizmă. Și ca o mulțime de fum ce se pornește s-a aprins cumplit asupra
acestui dumnezeiesc bărbat lipsitul acela de minte. Fără de rînduială strigînd,
a făcut atîta gîlceavă, încît dacă nu ieșea degrabă cuviosul de acolo împreună
cu noi toți, ne-ar fi pierdut. Niște răsplătiri ca acestea cel ce se părea
că era monah a răsplătit marelui părinte. Dar s-a văzut că în zadar s-a ostenit
cel fără de minte, după paremia ce zice: Lup ce cască în deșert; fiindcă
Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Grigorie, și pe dînsul și pe noi toți
ne-a păzit și ne-a ferit nevătămați.
De aceea acest dumnezeiesc bărbat, înțelegînd vrăjmășia cea
atît de mare și vicleșugul cel aprins, adunînd pe toți monahii care printr-însul
se strînseseră, deodată a ieșit împreună cu dînșii și au mers la muntele care
se numește de localnici Catachecrioment. Însă puține zile trecînd, cu adevărat
ușorul la minte și pizmuitorul bătrîn gîndind noaptea, precum se pare, fără
de lege în așternutul său, cum bine l-a mustrat pe dînsul dumnezeiescul David,
mai înainte de noi, niște tîlhari au fost trimiși fără de veste de dînsul.
Ca niște lei alergînd asupră-ne, pe toți ne-au prins, cum
și pe marele Grigorie, prinzîndu-l cu o basma, vai! cu ocară și cu obrăznicie
l-au legat ca pe unul din făcătorii de rele, netemîndu-se de fulgerele și
trăsnetele cele de sus. Încă și aur și argint cu cruzime și fără de omenie
cereau de la acela, care din copilărie s-a lepădat de averea unora ca aceștia
și totdeauna a adunat bogăție nejefuită și neprădată.
Dar de vreme ce zavistia a stăpînit în acest chip sufletul
lui Amiralis, și pînă în sfîrșit l-a aprins, căci patima aceasta cu greu și
cu anevoie se șterge, și pizmărețul drac către nebunia aceasta mai vîrtos
îl împingea. Pentru aceasta, ieșind din acea pustie la Sozopoli, iarăși ducîndu-ne
și la Constantinopol întorcîndu-ne, aproape de îngrădirea bisericii celei
mari, numită a Înțelepciunii lui Dumnezeu Cuvîntul, ne-am făcut sălășluirea
în dumnezeiasca biserică a celor trei mari luminători și ierarhi, unită cu
această cinstită mînăstire a Preacuratei Fecioare.
Deci, Cuviosul Grigorie, pe mine și pe bunul Marcu chemîndu-ne,
după ce ne-a vorbit mult despre cele duhovnicești și după ce ne-a sfătuit
din dumnezeiasca sa comoară, pentru unirea la un gînd și pentru lăudata dragoste
- fiindcă Dumnezeu dragoste se numește -, ne-a trimis la Sfîntul Munte mai
înainte, fiindcă peste puțină vreme avea să vie și el acolo. Apoi în corabie
suindu-ne cu bucurie am ajuns în Sfîntul Munte. Iar eu, puțin îngăduind, și
lipsa dascălului neputînd a o suferi - că toate se păreau nimic pe lîngă aceasta
-, eu cu sîrguință iarăși am mers la Constantinopol.
Iarna fiind atunci prea tare și geroasă, căci sosise decembrie,
și fiindcă nu era cu putință să ieșim din cetate, am petrecut răbdînd de nevoie,
pînă ce vremea primăverii ne zîmbi. Însă eu, deși cu primejdii, cu toate acestea
am putut a mă duce iarăși la Sfîntul Munte, fiindcă întru prea mare și cumplit
vifor m-am dus cu întreitele valuri ale mării și cu prea grea furtună m-am
luptat; încît toți cei care pluteam, văzînd mai întîi împrejurul corabiei
vîntul, și viforul ridicîndu-se m-am deznădăjduit de mîntuirea noastră.
Mai pe urmă a venit și dumnezeiescul părinte cu noi, pe care
cu brațele deschise și cu dragoste l-au primit monahii, socotind cu adevărat
praznic de sărbătoare părintească venirea lui. Apoi aproape de cinstita și
sfințita biserică a ridicat niște chilii în diferite locuri, precum a judecat
și a primit. Și nu numai aceasta, ci și din alte zidiri care erau lîngă dînsa,
din cele de aproape și din cele de departe, le-a ținut pentru sine cîte erau
potrivite pentru liniște. Apoi liniștindu-se acolo, vorbea cu Dumnezeu.
Dar de vreme ce, prin voia lui Dumnezeu, neamul cel barbar,
numit mai sus, a năpădit asupra Sfîntului Munte și neputînd dumnezeiescul
părinte să se liniștească afară, a intrat înăuntru în sfînta Lavră. Dar fiindcă
vorbirea monahilor îi curma liniștea, pentru aceasta se supăra foarte - ca
o privighetoare, care de vînător se prinde și în cușcă se închide, orice spre
hrană i se pune ei înainte, întru nimic pe toate acelea le socotește, ci iubita
ședere cea din munți și din copacii cei bine înfrunziți o dorește, și petrecerea
și viețuirea cea obișnuită ei pe lîngă izvoarele cu apă dulce și limpede o
caută. Apoi, zburînd împrejur, își caută lui soție asemenea ca viersuirea
aceea cu glăsuire lesne întoarsă și întocmită împreună cu dînsa, cu rînduială
să o cînte și să o ciripească cu obișnuita veselie.
Așa și Cuviosul Grigorie, care cu îngerii deopotrivă se întrecea,
poftind alinarea cea din liniște și singurătatea și suirea cea preadorită
și preastrălucită, nu putea nicidecum să se liniștească. Deci, cu dinadinsul
căutînd împrejur și luînd aminte, și de toți ceilalți ucenici tăinuindu-se,
afară numai de unul, pe care a judecat să-l ia cu sine, intrînd într-o corabie
s-au dus cu sîrguință iarăși la Paroria.
Acolo, după ce au mers, adunînd nu puțini monahi, în muntele
ce se numește Catachecriomeni, cu sîrguință s-au sălășluit. Însă, precum este
cu putință a vedea oarecare mălură, sau omizi sau lăcuste, sau viermi cînd
ar cădea în grîu, ori în ramuri de pomi și în scurt pe orice copac și de tot
le mănîncă, așa și acolo spre vătămare și pagubă petreceau niște hoți și tîlhari,
înnebuniți de beția tîlhăriei și a furtișagului, care, din obiceiul lor cel
îndelungat, au venit întru fireasca deprindere.
Acest lucru poate să-l judece fiecare din cei înțelepți că
era lucrul vicleanului și a celui întîi aflător al răutății, care zavistuia
împreună și se temea ca nu cumva pustia aceea nelocuită, cuviosul să o facă
locuită prin sîrguințele și îngrijirile sale, ca un sat domesticit, oraș sfințit
și locuință de monahi spre dreapta credință și necontenita laudă a lui Dumnezeu,
după cum cu darul lui Hristos vedem și în ziua de astăzi că s-a făcut.
Că nu numai el a alcătuit lavra cea mare de acolo, ci și
pe mulți monahi, care iubeau liniștea, i-a făcut să locuiască în pustia aceea,
după obiceiul și predania părinților, ca marele Moisi și ca Ilie Tesviteanul.
Și nu numai aceasta, ci și alte trei lavre a zidit cu bunăvoirea lui Dumnezeu,
care preamăreau pe dumnezeiescul bărbat, la peștera ce se numea Mosomilion
și la locul ce se chema Pazuva pentru mulțumirea monahilor ce se adunau acolo.
Însă, omul lui Dumnezeu prin dumnezeiasca lumină umplîndu-se de dragoste și
de nădejdea cea către El, nu s-a sfiit, nici s-a temut, nici s-a biruit de
atîta supărare și năpădire a tîlharilor. Ci, cu darul Duhului Sfînt care locuia
întru dînsul, a priceput pizma și înșelăciunea vicleanului.
Dar învățînd de la Dumnezeu cele ce aveau să fie, că printr-însul
pustia aceea se va face cetate preastrălucită de monahi, nu s-a împuținat
cu sufletul, nici nu a fugit de acolo. Și ce a socotit dumnezeiescul și cu
totul cinstitul Grigorie? Sfat bun și priceput a făcut pentru acesta.
Deci, auzind de minunatul și preaslăvitul nume și întru toată
bărbăția și ostășia, cu mare minte și bunătate, a preaînaltului și minunatului
împărat Alexandru, cum că este milostiv și temător de Dumnezeu; că prin facerea
de bine, dă ajutor celor ce au trebuință și că acelea care le împărtășește
cu îndestulare, însuși lui Dumnezeu le dă, cu adevărat veșnica Împărăție și
de-a pururea viitoare fericire a sufletului său logodindu-și, și cum că el
singur prin înțelepciunea și vitejia cea dăruită lui de la Dumnezeu, poate
opri degrabă și liniști pornirea tîlharilor, a vestit acestea preaînaltului
și minunatului împărat, prin monahii care erau ucenicii lui.
Încă i-a mai vestit că au venit de la Sfîntul Munte pentru
năvălirea cea grea a neamului barbar al agarenilor și că răbdau bîntuirea
tîlharilor care îi silesc și îi jefuiesc. De aceea cere ca, cu mînă și putere
împărătească, să oprească socoteala cea fără de omenie a acelora și năvălirea
lor. Iar minunatul și preaînaltul împărat al româno-bulgarilor, cinstind cu
covîrșire fapta bună și pe sfinții bărbați ce o uneltesc, a primit cu dragoste
iubitoare de Dumnezeu cuvintele lui.
Și a trimis bani destui cu milostivire și tot felul de bucate
spre hrana monahilor de acolo, pentru răsplătirile cele mari de la Dumnezeu
și pentru rugăciunile ce se trimit de la aceștia totdeauna către Dumnezeu
pentru sufletul lui. Pentru aceasta a zidit un turn din temelie tare și puternic
la înălțime ridicat. Asemenea și jertfelnice a înfipt, a ridicat după cuviință
chilii și toate cele de trebuință împărătește și cu îndestulare a economisit.
Apoi sălășluire și odihnă a făcut unora ca acestora, precum se vede pînă acum
de toți, pentru folosul sufletesc și pentru închinarea celor ce merg acolo.
Dar cum am putea trece cu vederea cealaltă mărime a sufletului,
sîrguința și dărnicia cea cu milostivire a preaînaltului împărat și să nu
povestim în ce chip a dăruit sate și tîrguri, moșii și încă un iezer mare,
care avea măiestrie spre vînarea a tot felul de pește, oi, boi fără număr
și bivoli mulți spre slujirea monahilor. Încît foarte potrivită și după cuviință
este asemănarea preaînaltului împărat cu istețimea cea mare, fapta bună și
osîrdia pomenitului și sfîntului împărat Ioan Vataze, cel care a ridicat cinstita
mînăstire a Sosandrelor din temelie pentru multa și înfocata dragoste a lui
către Dumnezeu, și pentru cucernicia și cinstirea către monahi.
De unde mi se pare mie și cu adevărat este că, pentru îndrăzneala
către Dumnezeu a sfîntului părinte și împrietenire cu preaînaltul împărat,
după cuviință pe acela odihnindu-l și cinstindu-l pentru dînsul, a aflat pe
Dumnezeu blînd și milostiv spre a sa întărire.
Acestea sînt facerile de bine către Cuviosul Grigorie ale
preaînaltului împărat al româno-bulgarilor, cele preamari și împărătești,
care și puterea cuvîntului o covîrșesc, și arată luminat judecata și voia
cea bună și iubitoare de Dumnezeu, cum și nădejdea cea întemeiată pe care
o avea către Dumnezeu și prin care s-a arătat mai înalt decît vrăjmașii.
Acel dumnezeiesc părinte avea de-a pururea lucru preaiubit
ca apostolește să alerge prin toată lumea, dorind să-i atragă pe toți către
dumnezeiasca suire cu învățătura sa, încît prin fapta bună cea lucrătoare
asemenea ca pe sine să-i înalțe prin necurmata rugăciune, după cum cu adevărat
s-a împlinit prin darul lui Dumnezeu. De aceea foarte se potrivește să zic
și despre dînsul cuvîntul psalmistului: În tot pămîntul a ieșit vestirea
lor și la marginile lumii puterea graiurilor lor.
Însă cuvîntul nostru vine să-l alăture pe dumnezeiescul Grigorie
cu însuși marele Antonie, povățuitorul și legiuitorul a toată petrecerea monahicească,
ca cel ce a urmat toată fapta cea bună, ca nici unul din cei ce au strălucit
întru faptele bune ale monahilor și părinte duhovnicesc s-a trimis și dascăl
prealuminat s-a arătat tuturor celor ce întru liniște nădăjduiesc spre Dumnezeu.
Căci precum marele Antonie, așa și acesta a locuit în pustie și din tot sufletul
său viața cea pustnicească a îmbrățișat-o, evanghelia a primit-o, dumnezeiasca
lege preabine pînă la sfîrșit a păzit-o, propovăduitor și dascăl făcîndu-se,
ucenici fără de număr a adus lui Dumnezeu.
Și lui Ilie Tesviteanul cu dinadinsul l-a rîvnit, căci slujea
Domnului, stînd cu vitejie împotriva celor ce erau împotriva adevărului. De
aceea se potrivește și pentru el să se zică astfel: Rîvna casei Tale m-a
mîncat. Și nu numai aceasta, ci și pe Moisi celui văzător de Dumnezeu,
după cît i-a fost cu putință l-a urmat, căci și acesta, ca și acela, în muntele
Sinaiului a locuit. Și precum acela a părăsit tulburările egiptenești și se
bucura de mîntuirea lui Israel, așa și el a fugit de tulburarea lumească și
nu puțin a scăpat de la păcat și s-a făcut legiuitor al vieții monahicești.
Către marele Antonie mulțime de draci au năvălit meșteșugindu-se
să-i dezlipească mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, dar și acesta se supăra
de cetele drăcești, care se ispiteau în tot chipul să-i tulbure cugetul lui,
pînă cînd, după cuvîntul lui, semn spre bine i-a dat Dumnezeu.
Acela, șezînd în munte, întru vedenii își îndeletnicea mintea
și pe toți cei ce veneau acolo îi povățuia sufletește și îi mîngîia. Și fiecare
primea de la dînsul cu îndestulare și cu puterea Crucii tămăduirea durerilor
și a rănilor sufletești. Dar nici Cuviosul Grigorie nu înceta făcînd același
lucru și pe cît era cu putință îi învăța, povățuindu-i cu știință. Acela a
domesticit pămîntul cel pustiu și nelocuit și l-a făcut cetate de preasfințiți
monahi. Și acesta, cetățean al pustiului s-a făcut, și nu numai pe cei ce
în muntele Atonului pustniceau, prin cuvînt i-a domesticit ci și chivernisirea
gîndurilor atît de strălucită le-a dăruit. Oriunde ar fi fost trebuință, fiind
de față, precum mai înainte am zis, la multe feluri de locuri alergînd a învățat
fapta cea bună.
Apoi a judecat că nu se cade a înceta. Ci după ce a mers
la Paroria cea îndepărtată, după cum s-a zis, adînca și nelocuita pustietate
casă duhovnicească a făcut-o, ca și cum a doua oară i-ar fi născut pe cei
ce veneau la dînsul. Pe cei răi și în chipul fiarelor, care petreceau între
tîlhari și ucigași de oameni, cu singura privire și sfătuirea sa i-a prefăcut
într-o așezare mai blîndă și i-a schimbat în păstori de oi.
Cei mai înainte aspri și care de sînge se bucurau pentru
socoteala lor cea trufașă, pe care tîlharii sufletelor noastre și vrăjmașul
în tot chipul i-a amăgit, aceștia cu totul întru mai buna așezare prefăcîndu-se,
prin istețimea lui cea duhovnicească și prin rugăciuni, au căzut la picioarele
lui și se umileau pe urmele lui, întru fierbinte pocăință. Ce nu ziceau? Ce
nu făceau pentru arătarea, zidirea și mustrarea vieții lor celei de suflet
vătămătoare și pierzătoare din care s-au arătat mai ales îndepărtarea și întoarcerea
cea sufletească a unora ca acestora.
Pentru aceasta, totdeauna veneau la dînsul, cerînd rugăciuni
și binecuvîntare, pe care cu îndestulare le luau; iar cei mai mulți dintre
dînșii, lepădîndu-se de deprinderea cea rea și ucigașă, s-au schimbat cu prefacere
lăudată și minunată. Cei ce mai înainte erau lupi, cu moravurile plecați spre
rău și nedomesticiți, prin învățăturile de-a pururea pomenitului părinte strălucindu-se
și luminîndu-se la minte, au slujit lui Dumnezeu curat și folos sufletesc
au dobîndit; precum și astăzi cu întemeiere se păzește, ajutîndu-le Dumnezeu,
după dumnezeieștile porunci și sfătuiri ale aceluia, care-i învăța cu milostivire
și le arăta cu faptele că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se
întoarcă și să fie viu.
Deci acel fericit bărbat și adevărat iubitor al liniștii
celei desăvîrșite, pentru dorirea de a petrece în pustietăți, socotea ca totdeauna
să vie în mînăstire și cu mulțimea monahilor să se amestece, pentru că îi
era împiedicare pentru iubita lui liniște și pentru suirea către Dumnezeu.
Deci și-a făcut chilie pustnicească îndemînatică spre liniște, nu departe
de cinstita lui mînăstire a Paroriei. Pentru aceea, cînd voia, ieșea din mînăstire
și, acolo ducîndu-se, se liniștea și se unea cu Dumnezeu. Și de vreme ce era
plin de dumnezeiescul dar, s-a învrednicit de darul mai înainte vederii și
și-a cunoscut cinstita moarte cu multe zile mai înainte.
Pentru aceea, în vremea cînd era să treacă dintru acestea
de aici și către Dumnezeu să se ducă, luînd pe unul din ucenicii lui, s-a
dus la sihăstreasca chilie mai înainte zisă. Apoi s-a închis acolo și din
cele de aici ridicîndu-și mintea către cele de sus și înspăimîntat fiind în
tot ceasul, își pomenea ieșirea sufletului, apoi vorbea cu Dumnezeu și întru
învățătura dumnezeieștilor cuvinte se îndeletnicea cu mintea. Iar cîtă vreme
se afla Cuviosul întru acestea și pe acestea bine le învăța, nesuferite se
păreau vrăjmașilor noștri și zavistnicilor draci, care de-a pururea obișnuiesc
a zavistui mîntuirea omului. Și mi se pare că și duhurile cele viclene au
cunoscut sfîrșitul Cuviosului Grigorie și slava lui o zavistuiau. Ce au făcut
ucigașii?
Deodată au înconjurat pe sfîntul mulțime de draci fără de
număr; ca un nor au acoperit locul acela și ca niște fiare sălbatice s-au
sculat asupra lui, scrîșnind cu dinții și cu totul vrînd a-l înghiți, ca astfel
să-i smulgă mintea de la vorbirea cu Dumnezeu. Dar omul lui Dumnezeu, din
darul Duhului care locuia întru dînsul, îndată a priceput pizma viclenilor
draci; căci era foarte iscusit în felurite ispite și nu s-a înfricoșat nici
s-a biruit de atîta luptă și năvălire a lor. Ci mîinile împreună cu mintea
întinzîndu-le la cer, grăia către Dumnezeu: Cîini mulți m-au înconjurat
și adunarea celor vicleni m-au cuprins pe mine, și celelalte.
Dar de vreme ce nu încetau diavolii a-i da război, Cuviosul
a fost întru multă nevoință și luptă. Apoi cu totul s-a dat pe sine la privegherea
de toată noaptea și la rugăciune neîncetată. Nici n-a gustat ceva, nici n-a
dormit cît de puțin mai mult de trei zile și nici nu vorbea cu liniște și
cu blîndețe cu ucenicul său, după cum avea obiceiul.
Ci, dimpotrivă, vorbea cu cuvinte aspre, poruncindu-i să
se trezească către multă nevoință. "Îmbărbătează-te, frate, zicea către dînsul,
și cu tărie ține-te de rugăciune și de pocăință, că mulțime de duhuri viclene
ne-au înconjurat pe noi!" Iar iubitorul de oameni Dumnezeu nu a lăsat pe robul
Său multă vreme a se supăra în nevoință; ci, pe cît mi se pare, a voit ca
să se rușineze cu totul dușmanii draci, iar Cuviosul să se arate biruitor
al acestora.
După ce au trecut acele trei zile, deodată o putere dumnezeiască
l-a umbrit, pe viclenele duhuri le-a făcut nevăzute iar pe Cuviosul l-a umplut
de dumnezeiască mîngîiere. El îndată cunoscînd schimbarea, înălță lui Dumnezeu
aceste cuvinte mulțumitoare: "Dreapta Ta, Doamne, sfărîmînd pe vrăjmașii noștri
cu stăpînirea tăriei Tale, pînă în sfîrșit I-ai pierdut pe dînșii".
Apoi cu liniște l-a chemat pe ucenicul său; iar acela, apropiindu-se,
a văzut, o minune! fața lui era rumenă, veselă și cu totul schimbată. Apoi
cu mare liniște și cu bucurie a căzut și a zis către dînsul: "Vezi, fiule,
că dumnezeiasca putere, pogorîndu-se, a izgonit duhurile cele viclene și pe
noi din ispita lor ne-a izbăvit. Însă eu voiesc să știi tu și aceasta, că
peste puțin am să ies din lume și către Dumnezeu o să mă duc. Că mă cheamă
Hristos la Ierusalimul cel de sus, precum am văzut aceasta dintr-o vedenie
dumnezeiască. O! dumnezeiesc glas plin de toată nădejdea! O! arătare adevărată
și bună vestire, ceea ce înștiințezi pe ucenici despre ceea ce va să fie!
O! vestire încredințată și nădejde adevărată!"
Ucenicul, după ce a auzit acestea, cu totul mîhnindu-se,
a început a plînge pentru sfîrșitul părintelui său. Nu multă vreme, de-a pururea
pomenitul Grigorie, după dumnezeiasca lui grăire mai înainte, din cele de
aici ridicîndu-se, s-a dus către viața cea neîmbătrînitoare.
Acestea sînt cîteva din cele multe isprăvi ale Cuviosului
Grigorie, care a dobîndit îngerească stare și rînduială înaintea lui Dumnezeu
cu adevărat și care nu după vrednicie s-au povestit, fiindcă nu a ajuns cuvîntul.
Aceasta este fericita viață a minunatului și fără prihană sufletului aceluia,
care cu mari nevoințe pentru Dumnezeu și pentru cele dumnezeiești s-a ostenit.
Unele ca acestea sînt nevoințele aceluia și luptele cele
după Dumnezeu. Că nici se poate afla vreo vreme cînd nu avea el lucrul acesta
prea cu dinadinsul, ca să nu deștepte și să nu ridice cu rîvnă pe toți spre
faptele cele bune. Și pe unii cu asprime, iar pe alții, dimpotrivă, cu blîndețe
și cu liniște, după felul fiecăruia, îi povățuia spre împlinirea dragostei
cu lucrarea duhului. Încît nu se poate cu înlesnire a se povesti pentru fiecare,
cum a făcut pe toți a se lega cu legături de dragoste unii cu alții și a avea
o suflare împreună, o unire, un gînd și o singură cugetare spre cele iubite
lui Dumnezeu și mîntuitoare. Aceasta îți este de la noi cuvîntul, o! întru
tot preabunule, întru tot preavrednicule, și mie dumnezeiescule cap.
Pentru că ai alergat ca un apostol, fără osteneală și fără
pregetare pentru turma și oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos, Cel ce cu
sîngele Său pe toți cei vinovați de păcat I-a răscumpărat, pentru milostivirea
și bunătatea Sa cea desăvîrșită; care este lucrarea limbii, pe care doreai
a o auzi de-a pururea, pe care cu covîrșire o iubeai și o lăudai.
Deci, astfel păzind credința, după dumnezeiescul Apostol,
și alergarea desăvîrșind-o, mai luminat te îndulcești de neînserata lumină
a Preasfintei Treimi. Căci în acest chip știe Dumnezeu a preamări pe cei ce
cu multe osteneli și sudori au ales și au voit a-L preamări pe El. Că fapta
cea bună o aveai de pildă și mintea ta cea prealuminată și dumnezeiască, ai
ridicat-o către Hristos, slujindu-l și cinstindu-l. Pentru aceea, ca unul
ce ai cugetat cele cerești, ai zburat sprinten și ușor, și peste noi de acolo
privești cu milostivire. Căci nu ne-ai părăsit, nici după ce viața aceasta
ai lăsat, ci mai ales ne ocrotești și cu purtare de grijă ne acoperi și ne
păzești; căci s-a dat ție acest dar sufletelor celor dumnezeiești.
Deci, fiindcă acum mai mult te-ai apropiat de Dumnezeul minunilor,
roagă-te să ne povățuiască spre ceea ce este plăcut Lui, și părtaș al dumnezeieștii
tale slave să ne faci. Apoi să ne faci să stăm împreună cu tine, deși este
mare cererea noastră pentru Hristos Dumnezeul nostru, Cărui I se cuvine toată
cinstea, slava și închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte
și Preasfîntului, Bunului și de viață făcătorului Său Duh, acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|