Cuviosul Acachie Ascultătorul
(29 noiembrie)
Acest cuvios Acachie, a cărui viață o mărturisește Sfîntul
Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare - în cuvîntul al patrulea cel pentru
ascultare -, din tînără vîrstă lepădîndu-se de lume, a alergat la o mînăstire,
din Asia. Îmbrăcîndu-se în chipul monahicesc, petrecea viața pustnicească,
simplu fiind, dar înțelept. Și era în acea mînăstire un bătrîn trîndav și
foarte mînios.
Acesta, nu se știe cum - zice Sfîntul Ioan Scărarul - a luat
de ucenic pe pururea pomenitul și de un nume cu nerăutatea, adică Acachie,
pilda ascultătorilor și împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele
pătimiri de la acest bătrîn, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări și
cu necinstiri îl asuprea pe dînsul, ci și cu bătăi și cu răni îl chinuia.
Iar răbdarea lui era fără de margini.
Deci văzîndu-l pe dînsul un stareț, potrivit povestirii Sfîntului
Ioan Scărarul, l-a adus pildă și dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvîntul
său. Văzîndu-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind,
de multe ori zicea către dînsul: "Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi?
Cîștigat-ai vreo cunună?" Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învinețit,
iar alteori grumazul sau capul rănit.
Deci, cunoscînd starețul că răbdarea lui nu este dobitocească
și fără de socoteală, zicea către dînsul: "Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie
și te vei folosi".
Deci petrecea sub învățătura bătrînului aceluia nemilostiv,
răbdînd unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani - fiindcă
el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărîte de Cel ce știe inimile
și rărunchii tuturor -, s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării
și a muceniciei, și ca un mucenic să se odihnească.
Îngropat fiind în cimitirul părinților, bătrînul Sfîntului
Acachie, după cinci zile s-a dus la stareț și a zis către el: "Părinte, fratele
Acachie a murit". Iar starețul, auzind, a zis către dînsul: "Crede-mă, bătrînule,
eu nu cred că a murit fratele Acachie". Iar el a zis a doua oară: "Dacă nu
mă crezi, vino și vezi".
Deci s-a sculat starețul degrabă și au venit la cimitir amîndoi,
împreună cu bătrînul fericitului nevoitor. Apoi, ajungînd la mormînt, a strigat
cinstitul stareț, ca și către un viu, către cel ce cu adevărat și după adormire
era viu, și a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultătorul cel bine cunoscător,
și după moarte arătînd ascultare, a răspuns către marele stareț, zicînd: "N-am
murit, părinte! Cum este cu putință să moară omul care este săvîrșitor al
ascultării?"
Atunci bătrînul, cel ce fusese mai înainte stareț al Sfîntului
Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce și după moarte era ascultător,
înfricoșîndu-se, a căzut pe fața sa cu lacrimi și, cerînd de la egumenul lavrei
o chilie aproape de mormîntul sfîntului său ucenic, cu întreagă înțelepciune
a petrecut cealaltă parte din viață, zicînd către părinți "ucidere am făcut!"
Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoințe ca acestea petrecîndu-și
viața, s-a mutat cu fericire din viața cea vremelnică, a luptelor și a nevoințelor,
la cea veșnică, în care sînt învistierite bunătățile. Iar cinstitul lui trup,
păzindu-se mai presus de fireasca descompunere și putrezire, cu dumnezeiască
putere a rămas întreg.
Odată, sosind vremea secerișului, monahii care locuiau în
acea mînăstire, avînd obicei să iasă la seceriș ca să-și cîștige pîinea cea
de peste an, au lăsat doi din frați în mînăstire, unul bolnav, iar altul spre
păzirea mînăstirii.
S-a întîmplat însă ca, puțin după plecarea lor, să moară
cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur și nefiind harnic spre îngroparea fratelui,
văzînd mormîntul minunatului Acachie bun de a îngropa și trupul fratelui celui
ce murise, și socotind că Sfîntul Acachie, cum a fost ascultător în viață,
așa va fi și după moarte, a deschis mormîntul lui și a pus peste trupul sfîntului
trupul fratelui celui mort.
Mergînd a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe
care îl pusese împreună cu sfîntul, lepădat afară. Deci el, luîndu-l, l-a
pus iarăși în mormîntul sfîntului. Iar după ce iarăși l-a pus, în același
chip l-a aflat afară.
A doua zi, se judeca cu sfîntul și zicea către dînsul: "Eu
am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea,
răni și bătăi de tot felul răbdînd pentru dînsa. Dar acum văd că te-ai făcut
neascultător, mîndru și neiubitor de frați. Căci mă vezi că sînt slab, neputincios
și singur, și nu pot să sap altă groapă și tu nu voiești atîta lucru să mă
ajuți, ca să primești pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dînsul
să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăși vei face aceasta și nu vei primi,
atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormînt și te voi
lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău".
Deci, punîndu-l pe el iarăși în mormîntul sfîntului, s-a
dus. Venind a doua zi la mormînt, a aflat pe fratele cel pus de dînsul zăcînd
în mormîntul sfîntului, iar pe sfînt nu l-a aflat. Și de atunci pînă acum
se vede mormîntul deșert, avînd numirea: mormîntul Sfîntului Acachie.
Așa preamărește Dumnezeu în cer și pe pămînt pe cei ce-L
preamăresc pe El aici pe pămînt!
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna noiembrie
|