Viața Sfîntului Andrei cel nebun pentru
Hristos
(2 octombrie)
În vremea împăratului grec Leon cel Înțelept, fiul împăratului
Vasile Macedon, era un bărbat în Constantinopol pe care îl chema Teognost.
Acesta a cumpărat mulți robi, împreună cu care l-a cumpărat și pe acest Andrei.
Andrei era de neam slovean, fiind foarte tînăr și era frumos la chip și cu
obiceiuri bune. Stăpînul său l-a pus să slujească înaintea lui și pe el îl
iubea mai mult decît pe toți. Stăpînul l-a dat pe Andrei la învățătura cărților
sfinte, iar acesta degrabă a învățat Sfînta Scriptură și umblînd adeseori
la biserici, citea cărțile sfinte și se ruga lui Dumnezeu. Într-o noapte stătea
la rugăciune și văzînd aceasta vrăjmașul diavol a zavistuit începăturii lui
celei bune și, venind, a început a bate tare în ușa casei în care ședea Andrei.
Andrei s-a înspăimîntat de frică și, lăsînd rugăciunea s-a culcat degrabă
pe pat și s-a acoperit cu o piele de capră.
Văzînd aceasta satana s-a bucurat și a zis către un altul:
"Vezi oare pe acesta, că pînă acum fapte urîte a lucrat, iar acum el se înarmează
asupra noastră". Și zicînd acestea au pierit. De frica aceea adormind, fericitul
a văzut în vis că era undeva la o priveliște și de o parte stăteau mulțime
de arapi, iar de cealaltă parte mulțime de alți sfinți bărbați îmbrăcați în
haine albe. Și era între amîndouă părțile ca o alergare de cai și luptă; pentru
că arapii aveau între ei pe un negru foarte mare, care zicea cu mîndrie către
cei în haine albe ca să dea de la dînșii un luptător, care ar putea să lupte
cu arapul cel negru.
Arapul acela era dregător al nesățiosului legheon; și cînd
cei cu chip negru se lăudau cu puterea lor, cei cu haine albe nu le răspundeau
nimic. Iar fericitul Andrei stătea și privea, vrînd să vadă cine se va lupta
cu acel înfricoșat potrivnic; și iată a văzut pe un tînăr foarte frumos pogorîndu-se
de sus și ținînd în mîini trei cununi: una era împodobită cu aur curat și
pietre scumpe, a doua cu mărgăritar mare și scump, strălucind, iar a treia
era mai mare decît amîndouă, din toate florile roșii și albe și din ramurile
dumnezeiescului rai împletită și nevestejită niciodată. Astfel de frumusețe
aveau cununile acelea, încît mintea omenească nici nu putea a le ajunge și
limba a le spune.
Văzînd aceasta, Andrei, gîndea în ce chip ar putea să-și
ia măcar una din cununile acelea și, apropiindu-se de tînărul ce se arătase,
i-a zis: "Te jur cu Hristos, să-mi spui, vinzi oare cununile acestea? Că deși
nu pot să le cumpăr, însă să mă aștepți puțin, căci eu, mergînd, voi spune
stăpînului meu și-ți va da aur pentru cununile acestea cît vei voi tu". Iar
tînărul, cu fața veselă, i-a zis: "Să mă crezi, iubitule, că de mi-ai aduce
tot aurul din toată lumea nu-ți voi da nici o floare din acestea, nici altuia,
nici celui ce ți se pare ție stăpîn, pentru că acestea nu sînt din lumea aceasta
deșartă, ci din vistieriile cele cerești, cununi de la Hristos, cu care se
încununează cei ce biruiesc pe acei negri arapi. Iar de voiești să iei nu
una, ci chiar pe toate aceste trei, mergi și luptă-te cu arapul cel negru
și dacă îl vei birui pe el, apoi toate cununile ce le vezi le vei lua de la
mine". Acestea auzindu-le Andrei din cuvîntul acestuia, a luat îndrăzneală
și a zis către dînsul: "Să mă crezi, că toate cîte ai zis le voi face, numai
să mă înveți meșteșugul lui". A zis către dînsul tînărul: "Dar tu oare nu
știi meșteșugul lui? Arapii nu sînt înfricoșători și groaznici, ci neputincioși.
Deci, nu te teme de înfricoșata lui mărime și de chip, căci ca o iarbă uscată,
așa este și acela, putred și neputincios".
Acel frumos tînăr, întărindu-l pe Andrei, îl învăța pe el
cum să se lupte cu arapul, și-i spuse: "Cînd te va apuca și va începe să se
întoarcă cu tine, să nu te înspăimînți, ci să-i împiedici piciorul și vei
vedea ajutorul lui Dumnezeu". Îndată fericitul a ieșit la luptă, zicînd cu
mare glas către arap: "Vino aici, negrule, ca să ne luptăm". Și a venit arapul,
înfricoșînd și îngrozind, și apucîndu-l pe Andrei, a început a-l întoarce
pe el încoace și încolo multă vreme, încît începuseră arapii a plesni din
palme, iar cei cu hainele albe îngălbeniseră, căci se temeau ca să nu-l trîntească
pe el arapul la pămînt. Apoi, deși fiind ostenit Andrei de arapul acela, totuși
s-a întremat și a împiedicat piciorul arapului, încît acesta, plecîndu-se
întocmai ca un copac, a căzut și a nimerit cu fruntea de o piatră și striga
de acolo: "Vai și amar!" Iar cei cu haine albe s-au bucurat foarte mult și
apucară pe Andrei în sus cu mîinile lor și au început a-l săruta pe el, veselindu-se
pentru biruința lui Andrei asupra arapului. Atunci negrii cei potrivnici s-au
răspîndit toți cu mare rușine, iar tînărul cel frumos i-a dat lui cununile
acelea și sărutîndu-l pe el, i-a zis: "Mergi cu pace și de acum înainte să
fii prietenul și fratele nostru. Deci, aleargă spre nevoința cea bună, gol
să fii și nebun pentru Mine și la multe bunătăți vei fi părtaș în ziua Împărăției
Mele". Auzind acestea fericitul de la frumosul tînăr, s-a deșteptat din somn
și se mira de acea mare vedenie; și din acel ceas s-a făcut nebun pentru Hristos.
În cealaltă noapte, sculîndu-se, s-a rugat și, luîndu-și
cuțitul, a mers la puț și dezbrăcîndu-și haina de pe el a făcut-o pe ea bucăți,
ca un nebun. Iar a doua zi dimineață a mers bucătarul să scoată apă și, văzîndu-l
pe Andrei nebun, s-a dus și i-a spus stăpînului său. S-a mîhnit stăpînul pentru
Andrei și mergînd la dînsul l-a văzut pe el ca un nepriceput, nemaiputînd
să grăiască bine. Socotind că are pe diavol în el, l-a legat cu lanțuri de
fier și a poruncit ca să fie dus la biserica Sfintei Anastasia. Iar el toată
ziua ca un nebun se făcea, iar noaptea neîncetat se ruga lui Dumnezeu și Sfintei
Anastasia. Însă gîndea în inima sa: oare primit este de Dumnezeu lucrul pe
care l-a început, sau nu? Și voia să se încredințeze de aceasta.
Gîndind el așa, iată că cinci femei veniră acolo și împreună
cu ele era și un bătrîn luminat și umblau cercetînd pe cei neputincioși și
au mers și la Andrei, iar bătrînul acela a zis către femeia cea mai în vîrstă:
"Stăpînă Anastasio, dar nu tămăduiești aici nimic?" Și aceasta i-a răspuns
lui: "Doamne, învățătorule, Acela l-a tămăduit pe el, care i-a zis lui: "să
fii nebun pentru Mine și de multe bunătăți vei fi părtaș în ziua Împărăției
Mele"; și nu-i este cu putință lui de tămăduire". Grăind acestea au mers în
biserică, de unde nu i-a mai văzut ieșind pînă la toaca de utrenie. Cunoscînd
fericitul Andrei că este primit lui Dumnezeu lucrul lui, se bucura cu duhul
și mai mult se nevoia noaptea la rugăciune, iar ziua se făcea nebun.
Trecînd ziua și iarăși noaptea sosind, fericitul, după obicei,
aducea rugăciuni și cereri în biserica cea ascunsă a inimii sale, lui Dumnezeu
și Sfintei Mucenițe Anastasia. Și a venit la dînsul, în vederea ochilor, arapul
cu mai mulți diavoli, ținînd o secure, alții avînd cuțite, alții lemne, pari
și sulițe, ca să-l ucidă pe fericit. Acel arap a început a răcni de departe
- căci în același chip i s-a arătat ca și atunci cînd s-a luptat cu dînsul;
și s-au repezit asupra sfîntului, vrînd să-l taie cu securea pe care o aveau
în mîini și toți demonii care erau împreună cu arapul au sărit la dînsul.
Iar el cu lacrimi a strigat către Domnul, ridicîndu-și mîinile și zicînd:
"Să nu dai fiarelor sufletul meu, care se mărturisește Ție". Si a mai zis:
"Sfinte Apostole Ioan, Cuvîntătorule de Dumnezeu, ajută-mă pe mine!". Îndată
s-a auzit un tunet și un sobor mare de oameni s-a arătat și, iată, un bătrîn
frumos la chip a venit, avînd fața mai luminoasă decît soarele și avea mare
mulțime de slujitori împreună cu dînsul și a zis cu mînie către cei ce erau
cu ei: "Încuiați ușile ca să nu scape nici unul dintre aceștia". Și degrabă
au încuiat ușile și i-au prins pe toți arapii. Iar Andrei a auzit pe un diavol
zicînd în taină către tovarășul său: "Vai de ceasul acesta în care noi ne-am
înșelat; căci Sfîntul Apostol Ioan este cumplit și rău ne va chinui pe noi".
Și a poruncit Apostolul Ioan celor cu haine albe ce veniseră cu dînsul să
scoată lanțul cel de fier de pe grumazul lui Andrei și a stat în afara ușii
și a zis: "Aduceți-mi cîte unul". Și l-au adus pe cel dintîi diavol și l-au
întins la pămînt și luînd Sfîntul Apostol lanțul, l-a făcut în trei, și i-a
dat diavolului o sută de lovituri, încît acesta a început a striga la fel
ca omul: "Miluiește-mă".
După aceasta au adus pe alt demon și l-au bătut și pe acesta
la fel. Apoi l-au adus și pe al treilea și acela iarăși tot atîtea răni a
suferit, pentru că Dumnezeu îi bătea pe dînșii cu adevărate bătăi, de care
diavolescul neam se istovește. Bătîndu-i la rînd pe toți, le-a zis lor: "Mergeți
și arătați-vă tatălui vostru, satana, oare îi va plăcea lui aceasta?" Iar
după ce au plecat cei cu haine albe, diavolii s-au stins, iar cinstitul bătrîn
a venit la robul lui Dumnezeu, Andrei, și punîndu-i lanțul pe grumazul lui,
a zis către dînsul: "Vezi că am grăbit spre ajutorul tău, căci foarte mă îngrijesc
de tine, că mi-a poruncit Dumnezeu ca să port grijă de tine; deci rabdă, și
degrabă vei fi slobod și vei începe a umbla în voia ta, unde va fi plăcut
ochilor tăi". Și Andrei a zis: "Domnul meu, tu cine ești?" Și a răspuns bătrînul:
"Eu sînt Ioan, cel ce m-am rezemat pe pieptul Domnului". Și zicînd acestea
s-a făcut ca un fulger și a dispărut din ochii lui Andrei. Iar fericitul Andrei
îl slăvea pe Dumnezeu că i-a trimis lui ajutor pe iubitul Său ucenic.
După arătarea Sfîntului Apostol Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu,
după ce a grăit cu dînsul și după chinuirea acelor diavoli, fericitul Andrei,
fiind legat, s-a culcat, vrînd să se odihnească. Și i s-a făcut lui vedenie:
i se părea a fi niște palate împărătești și împăratul ședea pe scaun în slavă
mare și l-a chemat la dînsul și l-a întrebat: "Oare voiești să-mi slujești
Mie cu tot sufletul?" Iar Andrei a răspuns: "Vreau, Doamne". Iar împăratul
i-a dat lui să mănînce puțin și ceea ce a mîncat era mai amar ca pelinul,
și i-a zis lui: "Întru acest chip este calea cea cu necazuri, pentru cei ce-mi
slujesc Mie în lumea aceasta". Și după aceea i-a dat lui Andrei ceva care
era mai alb decît zăpada și mai dulce decît mana, iar el a mîncat și s-a veselit
și a uitat amărăciunea cea dintîi. Și i-a zis lui împăratul: "Astfel este
hrana Mea pentru cei ce-mi slujesc Mie în lumea aceasta și bărbătește rabdă
pînă la sfîrșit. Deci, săvîrșește și tu bărbătește precum ai început, pentru
că puțin vei pătimi și în veci întru viața cea nesfîrșită vei petrece".
Deșteptîndu-se din somn, Andrei se gîndea că cea dintîi gustare
amară închipuiește răbdarea din lumea aceasta, iar gustarea cea dulce de pe
urmă închipuiește viața cea veșnică. Iar după aceea l-a mai ținut stăpînul
său patru luni și l-a lăsat liber și a început el a alerga pe ulițe, făcîndu-se
nebun. Și umbla prin cetate lipsit, necăjit și chinuit, încît nu-i era de
folos toată lumea. Unii îl batjocoreau pe el ca pe un nebun, alții îl goneau,
scîrbindu-se de el ca de un cîine mort, alții socoteau că este îndrăcit, copiii
și cei tineri glumind, îl băteau pe fericitul, iar el toate le răbda și se
ruga pentru cei ce îl supărau. Iar dacă cineva din cei milostivi și iubitori
de săraci îi dădeau lui milostenie, la alți săraci o dădea, însă nu o dădea
ca să fie cunoscut că dă milostenie, ci ca un nebun, certîndu-se cu dînșii;
ca și cum vrînd a-i bate pe ei, le arunca în față banii pe care îi avea în
mînă și îi făcea să-i adune de pe jos. Pîine uneori nu gusta cîte trei zile,
iar alteori toată săptămîna petrecea flămînd și de nu era cineva ca să-i dea
lui o bucată de pîine, apoi cealaltă săptămînă fără hrană o petrecea. Iar
haina lui era o treanță netrebnică, care abia putea să-i acopere goliciunea
trupului. Drept aceea, ziua alerga pe ulițe ca un nebun, asemănîndu-se întru
toate Sfîntului Simeon cel nebun pentru Hristos, iar noaptea în rugăciuni
petrecea. Într-o cetate atît de mare viețuind, în mijlocul mulțimii poporului,
nu avea unde să-și plece capul, pentru că săracii îl goneau din colibele lor,
iar bogații nu-l lăsau în curțile lor. Cînd avea nevoie să doarmă și să-și
odihnească puțin trupul cel mult ostenit, căuta culcușurile cîinilor și între
dînșii se culca, dar nici aceștia nu-l primeau între dînșii pe robul lui Dumnezeu,
pentru că unii mușcîndu-l, îl goneau de la dînșii, iar alții, lăsîndu-l singur,
fugeau de dînsul. Niciodată nu s-a odihnit sub un acoperămînt, ci întotdeauna
stătea în frig și în zăduf și în gunoi, întocmai ca Lazăr și în noroi se tăvălea,
fugind de oameni și de dobitoace.
Așa pătimea cel de bunăvoie mucenic și așa, nebunul, de toată
lumea își bătea joc; căci cei nebuni ai lui Dumnezeu sînt mai înțelepți decît
oamenii. Și s-a sălășluit în el darul Sfîntului Duh și avea darul vederii
mai înainte pentru că știa gîndurile omenești.
Odinioară în Constantinopol a murit fiica unui boier, care
și-a petrecut viața în feciorie curată, iar cînd era pe moarte l-a rugat pe
tatăi ei ca să o îngroape înaintea cetății, în casa de săraci ce se afla în
via lor. Si cînd a murit, au luat-o și au dus-o în acel loc și au îngropat-o
după obiceiul creștinesc. În acea vreme trăia un oarecare jefuitor de morminte,
care îi dezgropa pe morți și scotea hainele de pe ei. Acela, stînd în drum,
pîndea să vadă unde va fi îngropată acea fecioară și, văzînd unde era mormîntul
ei, s-a gîndit ca, ducîndu-se noaptea, s-o dezgroape și să ia de pe dînsa
îmbrăcămintea. Și s-a întîmplat să meargă acolo și Sfîntul Andrei, făcînd
el pentru Hristos obișnuita sa nebunie, și cum l-a văzut pe acel jefuitor
de morminte, îndată a cunoscut cu duhul gîndul lui cel rău și vrînd să-l abată
pe el de la acel lucru (căci știa ce fel de nevoie avea să-i fie lui), căutînd
spre dînsul cu chip sălbatic și mîniindu-se, i-a zis: "Așa grăiește duhul
judecății, acelora ce fură hainele celor ce zac în morminte: de acum tu nu
vei mai vedea soarele, de acum tu nu vei mai vedea ziua, nici fața omenească,
pentru că se vor închide ușile casei tale și mai mult nu se vor deschide și
ți se va întuneca ție ziua și nu se va mai lumina în veci". Iar el, auzind
acestea, nu a înțeles ce grăiește sfîntul și, nebăgînd de seamă aceea, s-a
dus. Apoi sfîntul, văzîndu-l, iarăși a zis către el: "Oare tot mergi? Nu fura,
că mă jur pe Iisus, că de vei face aceasta nu vei mai vedea soarele". Iar
el, înțelegînd ce i-a zis sfîntul, a început a se mira cum de îi știe sfîntul
gîndurile și întorcîndu-se spre dînsul a început a-i zice: "Cu adevărat bolești
tu, îndrăcitule, de grăiești cele neștiute și ascunse, din tulburarea demonului?
Dar eu tot mă voi duce acolo, ca să văd cît de adevărate sînt cuvintele tale".
Iar sfîntul a plecat.
Făcîndu-se seară, a avut vreme lesnicioasă ticălosul acela
și, ducîndu-se, a prăvălit piatra de pe mormînt și a intrat înăuntru; și mai
întîi a luat haina cea de deasupra și toate podoabele, pentru că erau de mare
preț și după ce le-a luat pe toate, cînd voia să se ducă, i-a zis lui gîndul:
"Foarte bună este și cămașa, să o iau și pe ea". Luînd cămașa de pe fecioară,
i-a lăsat trupul gol și voia să iasă, dar moarta, prin porunca lui Dumnezeu,
și-a ridicat mîna cea dreaptă și l-a lovit pe el peste obraz și îndată au
orbit ochii lui. Înspăimîntîndu-se, ticălosul a început a se înfiora, încît
de frica aceea au început a-i tremura fălcile, dinții, genunchii și toate
oasele. Deschizîndu-și gura fecioara cea moartă, așa a grăit către dînsul:
"Ticălosule, nu te-ai temut de Dumnezeu, nici nu te-ai gîndit că ești și tu
om? Se cădea ție să te rușinezi de goliciunea feciorească. Destul îți erau
ție cele pe care mai întîi le-ai luat, iar cămașa să o fi lăsat sărmanului
meu trup. Ci, nu m-ai miluit și te-ai arătat om cumplit și ai gîndit să mă
faci de rîs întru a doua venire a Domnului, tuturor sfintelor fecioare. Și
acum te voi face să nu mai furi niciodată. Să știi că viu este Dumnezeul Iisus
Hristos și după moarte este judecată, răsplătire și pedeapsă".
Zicînd acestea, fecioara s-a sculat și, luîndu-și cămașa
s-a îmbrăcat și toate podoabele și hainele și le-a pus pe ea și s-a culcat
și a zis: "Tu, Doamne, pe mine una, spre nădejde m-ai sălășluit". Și așa,
cu pace a adormit. Iar ticălosul acela abia a putut ieși din mormînt și a
aflat gardul viei și dibuind cu mîinile gardul a ieșit în calea care era aproape
și s-a dus la poarta cetății. Iar celor care îl întrebau de pricina orbirii
lui, el altceva le spunea, nu așa cum se întîmplase, dar mai pe urmă le-a
spus tot adevărul. De atunci a început a cere milostenie și în felul acesta
se hrănea. Odată, stînd singur, își zicea: "Blestemat să fii, gîtule, căci
pentru tine am luat orbirea aceasta". Și își aducea aminte de Sfîntul Andrei
și se mira că înainte a văzut și i-a proorocit toate cele ce aveau să se întîmple
și cum s-a împlinit proorocia lui.
În altă vreme umblînd Sfîntul Andrei prin cetate a văzut
de departe un mort care era dus la groapă și omul acela era foarte bogat și
mulțime de popor mergea după dînsul, cu multe lumînări și cu tămîie, iar clericii
cîntau pe lîngă el obișnuitele cîntări ale îngropării și plîngere multă de
la ai săi se auzea. Iar sfîntul vedea, ca înainte văzătorii, ce se petrecea
la mortul acela și a stat privind și, deodată, a început a nu se mai simți
pe sine mult timp. Și iată, a văzut o mulțime de arapi mergînd înaintea lumînărilor
și strigau: "Amar lui, amar lui". Și țineau niște saci în mîini și turnau
cenușă pe oamenii care mergeau împrejurul mortului. Iar alții de bucurie și
de veselie jucau și rîdeau fără de rușine, ca niște nerușinate desfrînate,
alții urlau ca și cîinii, iar alții guițau ca porcii, căci al lor era mortul
acela. Alții mergeau în jurul lui și îl stropeau pe mort cu apă rău mirositoare,
iar alții prin văzduh zburau împrejurul mortului și miros urît ieșea din trupul
acelui păcătos. Iar alții din urmă mergeau plesnind cu mîinile și cu picioarele
și zgomot mare făceau, batjocorind pe cei ce cîntau și așa grăiau între dînșii:
"Să nu vă dea vouă Dumnezeu, nici unuia, ca să vedeți lumina, ticăloșilor
creștini, căci cîntați unui cîine: "Cu sfinții odihnește sufletul lui" și
încă robul lui Dumnezeu îl numiți pe acesta, care este vinovat de toată răutatea".
Privind sfîntul, iarăși, a văzut pe unul din mai marii diavolilor,
avînd ochii învăpăiați, care ținea în mîinile sale pucioasă și smoală și mergea
la mormîntul nenorocitului aceluia ca să-i ardă trupul. Săvîrșindu-se îngropăciunea,
a văzut Sfîntul Andrei că mergea îngerul în chipul unui tînăr frumos cuprins
de mîhnire și plîngînd cu mare jale. Și era aproape de Sfîntul Andrei și,
socotind Andrei că acesta era un tînăr din cei de aproape ai omului mort și
pentru aceasta plînge, s-a apropiat de acel tînăr care plîngea și i-a zis
lui: "Juru-te pe tine pe Dumnezeul cerului și al pămîntului că îmi spui și
mie care este pricina plîngerii tale, căci nu am văzut niciodată pe nimeni
plîngînd așa după un mort cum plîngi tu". Și i-a răspuns îngerul: "Pricina
plîngerii mele este aceasta: eu am fost păzitorul mortului pe care l-ai văzut
ducîndu-l la mormînt și pe el l-a luat diavolul la sine și aceasta este pricina
plîngerii și mîhnirii mele". Și Sfîntul Andrei a zis către dînsul: "Acum am
înțeles cine ești tu; rogu-mă dar ție, sfinte îngere, spune-mi care au fost
păcatele lui pentru care l-au luat diavolii din mîinile tale?" A răspuns îngerul:
"De vreme ce vrei să știi aceasta, Andrei, alesule al lui Dumnezeu, nu voi
tăcea, ci îți voi spune ție, pentru că văd frumusețea sufletului tău cel sfînt
strălucind ca aurul cel curat și văzîndu-te pe tine m-am mîngîiat pentru necazul
meu.
Acest om era un bărbat cinstit de împărat, însă era foarte
păcătos și foarte cumplit în viața sa și după toate mai era și desfrînat,
înșelător, nemilostiv, iubitor de argint, mincinos, urîtor de oameni, pe care
îi vorbea de rău și le lua camătă și călcător de jurămînt. Pe săracile slugile
sale le chinuia cu foame și cu bătaie și îi lăsa fără îmbrăcăminte și fără
încălțăminte în zilele friguroase de iarnă și pe mulți a ucis și i-a îngropat
sub pardoseala grajdului de cai. Și astfel era pornit spre necurată aprindere
și îl ura pe Dumnezeu, încît a atras în cursă cam la trei sute de suflete
în acele urîte și groaznice păcate de desfrînare. Și a venit asupra lui secerișul
și l-a aflat pe dînsul moartea nepocăit și, negrăite păcate avînd, îi luară
diavolii sufletul, iar necuratul lui trup însuți ai văzut cu ce fel de batjocură
era petrecut de duhurile necuraților. Pentru aceasta, o, sfinte suflete, eu
mă întristez și de durere mare mă cuprind plîngînd, că cel păzit de mine este
acum de rîsul demonilor".
Acestea grăindu-le îngerul lui Dumnezeu, a zis sfîntul către
dînsul: "Rogu-mă ție, prietene, să încetezi de a mai plînge, de vreme ce el
a lucrat cele necurate și la sfîrșit fără de pocăință a venit. Deci, să se
sature de lucrurile sale. Iar tu, cel în chipul văpăii, plin de mari bunătăți,
slujitor al Domnului Savaot Atotțiitorul, vei fi întru bunătățile Dumnezeului
tău, de acum pînă în veci". Cu aceste vorbe s-a dus îngerul de la Sfîntul
Andrei, făcîndu-se nevăzut. Iar cei ce mergeau pe ulița pe care Sfîntul Andrei
vorbea cu îngerul, văzîndu-l pe el stînd și vorbind singur, iar pe înger nevăzîndu-l,
nefiind vrednici de aceasta, ziceau între ei: "Îl vedeți pe nebunul acesta,
cum aiurează și cum vorbește în vînt, nepriceputul?!", și îl împungeau pe
el și îl goneau, zicîndu-i: "Ce-ți este ție, nebunule, nevrednic fiind a vorbi
cu oamenii, oare grăiești cu vîntul?" Iar sfîntul tăcînd și mergînd la un
loc ascuns, își aducea aminte de nenorocitul acela, pe care l-a văzut ducîndu-l
la mormînt și plîngea cu amar pierzarea lui.
Altădată, umblînd Sfîntul Andrei prin mijlocul poporului,
în tîrgul cel aproape de stîlpul pe care a fost pus Sfîntul împărat Constantin,
unei femei pe nume Varvara, luminîndu-se cu Duhul lui Dumnezeu, i s-a făcut
vedenie și a văzut pe fericitul Andrei umblînd prin mijlocul mulțimii ca un
stîlp de văpaie strălucind. Iar unii nepricepuți cu călcîiul îl împingeau
pe el, alții îl băteau, iar mulți, căutînd spre dînsul, ziceau: "Este nebun
omul acesta și-a pierdut mintea; o, să nu fie așa nici vrăjmașilor noștri".
Și iată diavolii, în chip de arapi negri, umblau după dînsul și ziceau: "O!
să nu dea Dumnezeu pe altul ca acesta pe pămînt, că nimeni altul nu a ars
inima noastră ca acesta, care nevrînd să slujească la locul stăpînului său,
s-a făcut nebun pe sine și-l batjocorește toată lumea". Apoi femeia aceea
vedea că diavolii îi însemnau pe cei care îl băteau pe Sfîntul Andrei și ziceau
între ei: "Măcar asta ne este mîngîiere, că cei fără minte îl bat pe acest
sfînt și pentru această pricină osîndiți vor fi în ceasul morții lor, căci
pe plăcutul lui Dumnezeu l-au bătut fără de milă și fără să fi avut vreo vină
și asta nu le este lor spre mîntuire".
Auzind aceasta fericitul, cu duhul lui Dumnezeu ca o văpaie
s-a repezit spre dînșii și le-a risipit semnele lor cu puterea cea înfricoșată
și îi înfrunta pe ei, zicîndu-le: "Nu vi se cade vouă să-i însemnați pe cei
care mă bat pe mine, căci eu mă rog Stăpînului meu ca să nu le fie lor păcat
aceasta, că întru neștiință fac acestea și pentru neștiință vor lua iertare".
Pe cînd le grăia acestea sfîntul, iată că s-a deschis cerul ca o poartă și
au ieșit o mulțime de rîndunele frumoase care se îndreptau spre sfînt și între
dînsele era un porumbel mare, alb ca zăpada și care avea în gură frunze de
aur și de măslin și, vorbind omenește, a zis către dînsul: "Primește frunzele
acestea, pe care Domnul Atotțiitorul ți le-a trimis ție din rai, spre semnul
darului Său, căci ești milostiv și iubitor de oameni, precum singur El este
milostiv și te va binecuvînta și va mări mila Sa asupra ta, căci pe cei ce
te bat îi ierți și îi miluiești și te rogi pentru dînșii, ca să nu aibă pentru
aceasta păcat". Acestea grăindu-le, porumbelul s-a așezat pe capul sfîntului.
Toate acestea văzîndu-le acea dreptcredincioasă femeie, se minuna și, după
vedenie, venindu-și în fire, zicea: "Cîți luminători are Dumnezeu pe pămînt
și nimeni nu-i știe pe ei!" De multe ori voia să spună altora despre cele
ce văzuse, dar dumnezeiasca putere o oprea pe dînsa. Iar după aceea a întîmpinat-o
pe ea undeva Sfîntul Andrei și i-a zis: "Păzește-mi taina, Varvaro, ca nimănui
să nu spui ceea ce ai văzut pînă ce voi trece în locul cortului celui minunat,
pînă la casa lui Dumnezeu". Iar ea a zis către sfînt: "Chiar de aș voi să
spun cuiva, tot nu pot, cinstite luminătorule și sfîntule al lui Dumnezeu,
căci mă oprește puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu".
Altădată, umblînd, Sfîntul Andrei a întîmpinat un boier și
trecînd pe alăturea de el și înțelegîndu-i viața, a scuipat spre dînsul, zicîndu-i:
"Vicleanule desfrînat și batjocoritorule de biserici, care nu te prefaci că
mergi la biserică și zici: "mă duc la utrenie" și tu faci lucrurile cele spurcate
ale satanei?! Nelegiuitule, care în miezul nopții te scoli și mînii pe Dumnezeu!
Iată, acum a sosit vremea să-ți primești pedeapsă după faptele tale. Oare
ți se pare că te vei tăinui de înfricoșatul ochi al lui Dumnezeu, Cel ce pe
toate le știe?" Iar acel boier, auzind acestea și-a mînat calul și s-a dus,
ca să nu se rușineze mai mult. Iar după cîteva zile s-a îmbolnăvit acel boier
de o boală rea și a început cu încetul carnea a se usca pe el, iar cei din
casa lui îl purtau din biserică în biserică și de la doctor la doctor, dar
nimeni nu-l putea vindeca. Iar după puțin timp păcătosul acela s-a dus la
munca veșnică. Într-o noapte a văzut sfîntul aproape de curtea lui pe îngerul
Domnului, venind dinspre apus. Îngerul strălucea ca o văpaie de foc și ținea
un toiag mare de văpaie, iar dacă a mers la acel bolnav, a auzit un glas de
sus, zicînd: "Bate-l pe acel batjocoritor și urît desfrînat și cînd îl bați
să-i zici așa: oare voiești să mai faci păcate și să smintești pe mulți? Sau,
prefăcîndu-te a merge la utrenie, oare vei mai merge la diavoleasca fărădelege?"
Și a început îngerul a-l bate și cele poruncite a-i zice lui; și se auzea
glasul celui ce grăia și bătaia toiagului, iar cel ce bătea era nevăzut. Muncindu-se
așa omul acela, a ieșit duhul din el.
Venind Sfîntul Andrei în tîrg, la o cruce a aflat pe un oarecare
monah a cărui viață o lăudau toți ca fiind îmbunătățită; căci cu adevărat
bine se nevoia, precum se cuvine monahilor, însă era biruit de iubirea de
argint fără de măsură; mulți dintre cetățeni, mărturisindu-și înaintea lui
păcatele, îi dădeau lui mulțime de aur ca să o împartă la săraci pentru mîntuirea
sufletelor lor, iar el, fiind cuprins de nesățioasa patimă a iubirii de argint,
nimănui nu da, ci în punga sa punea totul și, văzînd că argintul se înmulțește,
se bucura. Iar Fericitul Andrei, mergînd pe calea aceea unde ticălosul monah
își avea petrecerea sa, cu ochi proorocești a văzut un șarpe înfricoșat încolăcindu-se
pe grumazul lui. Și mergînd aproape de călugăr privea la șarpele acela. Iar
călugărul, socotind că este unul din săraci și stăruie ca să ia milostenie,
i-a zis: "Dumnezeu să te miluiască frate, că nu am ce să-ți dau".
Fericitul Andrei, depărtîndu-se puțin de dînsul, a văzut
o hîrtie în văzduh, deasupra șarpelui, scrisă cu litere negre: "Șarpele iubirii
de argint, rădăcina a toată fărădelegea". Apoi, uitîndu-se înapoi, a văzut
doi tineri certîndu-se între dînșii: unul era negru și avea ochii întunecați,
căci era diavol, iar altul era alb ca o lumină cerească, căci era îngerul
lui Dumnezeu. Și zicea tînărul cel negru: "Al meu este călugărul acesta, că
voia mea face, căci nemilostiv și iubitor de argint este și cu Dumnezeu parte
nu are, ci ca un al doilea slujitor de idoli mie îmi slujește". Iar luminosul
înger zicea: "Ba nu, al meu este de vreme ce postește și se roagă și este
smerit și blînd". Și se certau așa amîndoi și nu era pace între dînșii. Atunci
s-a auzit un glas din cer spre purtătorul de lumină înger, zicînd: "Nu ține
parte cu călugărul acela și lasă-l pe el, căci lui Mamona slujește, iar nu
lui Dumnezeu".
Îndată s-a depărtat îngerul Domnului de la dînsul.
Văzînd aceasta Fericitul Andrei s-a mirat cum potrivnicul
demon a biruit pe îngerul cel luminat. Odată a întîmpinat pe călugărul acela
Sfîntul Andrei în uliță și, luîndu-l de mîna dreaptă, i-a zis: "Robule al
lui Dumnezeu, fără de mînie să mă asculți pe mine, robul tău, și cu mila ta
primește smeritele mele cuvinte, că pentru tine mare necaz mi s-a făcut și
nu pot de acum să rabd mai mult; mai întîi ai fost prieten al lui Dumnezeu,
iar acum te-ai făcut prieten și slugă diavolului. Aripi ai avut ca și serafimii,
deci, pentru ce te-ai dat satanei, ca să le taie pe ele din rădăcină? Chip
ai avut ca de fulger și pentru ce te-ai făcut întunecat la chip? Vai, mie!
de vreme ce ai avut vedere ca cei cu ochi mulți, iar acum te-a orbit pe tine
șarpele! Soare ai fost, acum ai apus în noaptea cea întunecoasă și rea. Pentru
ce, frate, ți-ai pierdut sufletul tău? Pentru ce te-ai însoțit cu diavolul
iubirii de argint? Pentru ce i-ai dat lui odihnă întru tine? Pentru ce ai
argintul? Oare te vei îngropa cu el? Nu știi că după moartea ta va rămîne
altora? Pentru ce ții păcate străine și vrei să te sugrumi cu scumpetea, iar
alții sînt flămînzi și însetați și mor de frig, iar tu, privind la mulțimea
aurului, te veselești? Aceștia sînt pașii pocăinței? Sau altfel este rînduiala
călugărească și defăimarea vieții celei deșarte? Oare așa te-ai lepădat de
lume și de cele ce sînt în lume? Oare așa te-ai răstignit lumii și tuturor
deșertăciunilor? Oare nu ai auzit pe Domnul Care zice: "Să nu agonisești aur,
nici argint, nici aramă, nici două haine?" Pentru ce ai uitat aceste porunci?
Iată, astăzi sau mîine se sfîrșește viața noastră și cele ce le-ai agonisit
ale cui vor fi? Oare nu știi că îngerul Domnului, cel ce te păzește pe tine,
s-a depărtat de la tine plîngînd, iar diavolul stă aproape de tine și șarpele
iubirii de argint s-a încolăcit în jurul grumazului tău și tu nu-l simți pe
el? Adevăr zic ție, că alături de tine trecînd, am auzit pe Domnul Dumnezeu
lepădîndu-se de tine. Deci, mă rog ție, ascultă-mă și-ți împarte averea la
săraci, la văduve și la sărmani și la cei scăpătați și la străinii cei ce
nu au unde să-și plece capetele și sîrguiește-te să fii iarăși prietenul lui
Dumnezeu. Iar de nu mă vei asculta pe mine, apoi rău vei muri. Așa mă jur
pe Iisus Hristos, Împăratul nostru, că îndată vei vedea pe diavol". Și i-a
mai spus lui: "Oare îl vezi pe dînsul?" Și i s-au deschis călugărului ochii
sufletești și l-a văzut pe diavol, ca pe un arap negru, în chip de fiară și
buzat, stînd departe și neîndrăznind a se apropia de dînsul, de teama Sfîntului
Andrei. Iar călugărul a zis sfîntului: "Îl văd pe el, robule al lui Dumnezeu
și spaimă mare m-a cuprins, deci spune-mi cele ce îmi sînt de trebuință spre
mîntuirea sufletului meu". Robul lui Dumnezeu Andrei a zis iarăși către dînsul:
"Să mă crezi pe mine, că de nu mă vei asculta, îl voi trimite pe el la tine
ca să te chinuiască, ca toți să vadă rușinea feței tale, nu numai cetățenii
aceștia, ci toți oamenii din cele patru margini ale lumii. Deci, păzește-te
și cele ce-ți spun ție, fă-le!"
Auzind acestea călugărul, s-a înfiorat și a făgăduit ca să
îndeplinească toate poruncile. Și îndată a văzut Sfîntul Andrei că a venit
de la răsărit un duh puternic, ca o văpaie de fulger și s-a atins de șarpele
acela, zdrobindu-i puterea, iar șarpele s-a prefăcut în corb și s-a dus de
acolo. La fel a pierit și arapul cel negru și iarăși a luat putere îngerul
lui Dumnezeu spre paza acelui călugăr.
Ieșind de la el fericitul, i-a poruncit, zicîndu-i: "Ferește-te,
să nu spui cele făcute de mine la nimeni, iar eu voi începe a te pomeni ziua
și noaptea în rugăciunile mele, ca Domnul Iisus Hristos să-ți îndrepte calea
spre bine". Și, ducîndu-se, călugărul a împărțit tot aurul pe care-l avea
la săraci. Iar el zicea astfel celor ce aduceau aurul ca să-l împartă cu mîinile
sale: "Ce folos îmi este ca să mă îngrijesc de spinii străini?" Viețuind el
așa precum se cade unui călugăr, i s-a arătat robul lui Dumnezeu în vedenie,
cu fața veselă și i-a arătat pe un cîmp un pom luminos care avea floare de
dulci roduri și i-a zis: "Să-i mulțumești lui Dumnezeu că te-a scos pe tine
din gura șarpelui și a făcut sufletul tău ca pe un pom purtător de floare;
deci, sîrguiește-te ca pe acea floare să o faci rod dulce căci, iată, acest
pom frumos pe care îl vezi este închipuirea sufletului tău". Apoi, deșteptîndu-se,
călugărul mai mult s-a întărit la lucrul duhovnicesc și întotdeauna aducea
mulțumită lui Dumnezeu și Sfîntului Andrei, plăcutul Său, prin care s-a povățuit
la calea mîntuirii.
Atît de bineplăcut și iubit de Dumnezeu s-a arătat acest
Sfînt Andrei, încît, odată s-a răpit pînă la al treilea cer, asemenea cu Sfîntul
Pavel și acolo a auzit cuvinte negrăite și pe cele nevăzute le-a privit, precum
singur le-a mărturisit unui credincios prieten al său, Nichifor, mai înainte
de sfîrșitul său: că într-o iarnă mare cu îngheț și ger cumplit, fiind în
Constantinopol timp de două săptămîni, toate casele erau pline de zăpadă și
vîntul de la miazănoapte sufla și cădeau zidurile cele înalte și copacii de
furtună și de vînt se prăbușeau și toate păsările, neavînd ce să mănînce,
cădeau moarte la pămînt, atunci toți scăpătații și săracii în mare primejdie
se aflau, plîngînd și suspinînd și tremurînd de frig, de lipsuri, de foame
și de ger și mulți dintre dînșii au murit. Atunci și fericitul Andrei, neavînd
nicăieri adăpost, nici îmbrăcăminte, nu puțin a suferit din pricina frigului,
căci atunci cînd se ducea la alți săraci, vrînd să se odihnească și să se
încălzească puțin sub același acoperămînt cu dînșii, ei cu bețele îl goneau
ca pe un cîine, strigînd la dînsul și zicîndu-i: "Du-te, du-te, cîine de aici!"
Și acum neavînd unde să se ascundă de primejdia ce era și deznădăjduindu-se
de viața sa, a zis în sine: "Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeu și de voi
muri în iarna aceasta, pentru dragostea lui Dumnezeu să mor, însă puternic
este Dumnezeu, ca, odată cu iarna aceasta, să-mi dea mie și răbdare". Și intrînd
într-un colț, a găsit un cîine zăcînd și s-a culcat lîngă dînsul, vrînd să
se încălzească de el, iar cîinele văzîndu-l pe el, s-a sculat de acolo și
s-a dus și a zis Andrei în sinea lui: "O!, cît de păcătos ești, ticălosule,
că nu numai oamenii, dar și cîinii se scîrbesc de tine".
Așa zăcînd și tremurînd el de cumplitul ger și vînt și trupul
lui învinețindu-se și tremurînd de frig, socotea că i-a venit cea de pe urmă
suflare și, ridicîndu-și spre Dumnezeu ochii inimii sale, se ruga ca să-i
primescă în pace sufletul său. Apoi, deodată, a simțit în el oarecare căldură
și deschizînd ochii a văzut un tînăr foarte frumos a cărui față strălucea
ca soarele și avea în mînă o stîlpare înflorită cu multe flori cu care căutînd
spre Andrei, i-a zis: "Andrei, unde ești?" Iar Andrei a răspuns: "În întuneric
și în umbra morții sînt acum". Iar acel tînăr, care i se arătase cu stîlparea
aceea înflorită pe care o ținea în mîini, l-a lovit încet peste față pe Andrei,
zicîndu-i: "Primește însuflețirea trupului tău". Și îndată Sfîntul Andrei
a mirosit frumoasa stîlpare de flori, care, intrînd în inima lui, l-a încălzit
și l-a reînviat. După aceasta a auzit un glas, zicînd: "Aduceți-l pe el, ca
să se mîngîie aici o vreme și iarăși se va întoarce la locul lui".
Odată cu cuvîntul acesta i-a venit lui un somn dulce și a
văzut descoperirile cele negrăite ale lui Dumnezeu - pe care în amănunt singur
i le-a spus lui Nichifor, mai sus pomenit, - zicînd așa: "Ce a fost, nu știu,
căci precum cineva toată noaptea doarme bine și dimineața se trezește, așa
și eu în acele două săptămîni am petrecut în acea dulce vedenie, precum dumnezeiasca
voire a poruncit. Și m-am văzut pe mine ca în raiul cel frumos și minunat
și mirîndu-mă cu duhul, gîndeam: Ce este aceasta? Știu că în Constantinopol
este locuința mea, iar cum de mă aflu aici, nu știu. Și nu mai știu dacă eram
în trup, sau în afară de trup. Dumnezeu știe! Căci mă vedeam îmbrăcat în haină
luminoasă, ca și cum era țesută din fulger și aveam pe cap o cunună împletită
din flori mari și eram încins cu brîu împărătesc și mă bucuram foarte tare
de acele frumuseți și mă minunam cu mintea și cu inima de podoaba cea nespusă
a dumnezeiescului rai și umblînd pe acolo, mă bucuram. Și erau acolo livezi
foarte multe cu pomi înalți și cu multe flori mirositoare. Unii din acei pomi
erau înfloriți, alții împodobiți cu frunze de culoarea aurului, iar alții
aveau multe feluri de roade, de nespusă frumusețe și gust, încît nu este cu
putință a se asemăna frumusețea acelor pomi cu nici un pom de pe pămînt, pentru
că acel pom era sădit de mînă dumnezeiască și nu de mînă omenească. În acea
livadă erau păsări fără de număr, unele cu aripi de aur, altele cu aripi albe
ca de zăpadă, iar altele cu pene pestrițe în multe feluri. Toate ședeau pe
ramurile pomilor raiului și cîntau foarte frumos, încît, în glasul cel dulce
al cîntărilor nu îmi mai aduceau aminte de mine și așa se îndulcea inima mea
și socoteam că glasul cîntării lor se aude pînă la înălțimea cerului. Acele
livezi erau foarte frumoase, puse în rînd și, umblînd eu prin mijlocul lor,
în bucuria inimii, am văzut curgînd prin mijloc un rîu mare care adăpa livezile
cele frumoase. În partea cealaltă de rîu erau niște vii, care își întindeau
vițele lor cu frunze de aur, împodobite cu struguri tot în chipul aurului.
Acolo suflau vînturi line și bine mirositoare în cele patru laturi și de a
lor suflare se clătinau livezile care făceau un sunet minunat cu frunzele
lor.
După aceasta, o spaimă a căzut peste mine și mi se părea
că stau deasupra tăriei cerului, iar un tînăr îmbrăcat în porfiră, a cărui
față era ca soarele, umbla înaintea mea, iar eu socoteam că el este acela
care m-a lovit cu stîlparea cea de flori peste față. Umblînd eu după dînsul,
am văzut o cruce mare și frumoasă cu un curcubeu ceresc, iar împrejurul ei
stăteau cîntăreți în chipul focului, ca o văpaie, și într-o cîntare dulce
îl slăveau pe Domnul, Care a fost răstignit pe cruce. Iar tînărul care mergea
înaintea mea, apropiindu-se de cruce, a sărutat-o, apoi mi-a făcut semn ca
și eu s-o sărut. Și am căzut înaintea Sfintei Cruci cu frică și cu bucurie
mare și am sărutat-o cu osîrdie, iar după ce am sărutat-o m-am umplut de o
negrăită dulceață și am simțit un miros mai plăcut decît al raiului. După
ce am sărutat crucea, m-am uitat în jos și am văzut sub mine un adînc mare
și mi se părea că merg prin văzduh și mi-a fost frică, iar atunci am strigat
către cei care mă duceau pe mine, zicînd: "Doamne, îmi este frică să nu cad
în prăpastie". Iar ei, întorcîndu-se către mine, au zis: "Nu te teme, căci
ni se cade să ne suim mai sus". Și mi-au dat mie mîna și mi se părea, cînd
am luat mîna lui, că ne aflăm mai sus de a doua tărie. Acolo am văzut bărbați
minunați, a căror fericire și bucurie este negrăită de limba omenească. După
aceasta am intrat într-o minunată văpaie, care nu ne ardea, ci numai ne lumina.
Și am început să mă înspăimînt, și iarăși, întorcîndu-se cel ce mă ducea mi-a
dat mîna, zicîndu-mi: "Încă mai sus se cade nouă a ne urca". Îndată, cu cuvîntul,
mai sus de al treilea cer ne-am aflat, unde am auzit și am văzut mulțime de
puteri cerești cîntînd și slăvind pe Dumnezeu.
Apoi am mers înaintea unei perdele care strălucea ca fulgerul,
înaintea căreia stăteau niște tineri înalți și înfricoșați, cu chipul ca văpaia
focului, avînd fețele mai strălucitoare decît soarele și arme de foc aveau
în mîinile lor. Și am văzut mulțime nenumărată de oaste cerească, care cu
frică stătea înainte. Și mi-a zis tînărul care mă ducea: "Cînd perdeaua se
va da la o parte, atunci Îl vei vedea pe Stăpînul Hristos și să te închini
Scaunului slavei Lui". Iar eu, auzind acestea, mă bucuram și tremuram, căci
o negrăită bucurie și spaimă m-au cuprins pe mine și priveam, așteptînd pînă
ce se va ridica perdeaua. Și iată că o mînă de văpaie a ridicat perdeaua și
am văzut pe Domnul meu - precum odată proorocul Isaia - șezînd pe un scaun
înalt și strălucitor, iar serafimii stăteau împrejurul Lui. El era îmbrăcat
într-o haină roșie, avînd fața prealuminată și cu ochi buni se uita înspre
mine. Si văzîndu-L, am căzut cu fața în jos înaintea Lui, închinîndu-mă prealuminatului
scaun al slavei Lui. Însă ce fel de bucurie m-a cuprins atunci la vederea
Lui, nu pot grăi; încît și acum, aducîndu-mi aminte de acea vedenie, mă umplu
de negrăită dulceață. Și zăceam înaintea Stăpînului meu cu cutremur, minunîndu-mă
de marea milostivire a Lui, că m-a lăsat pe mine, omul cel păcătos și necurat,
ca să vin înaintea Lui și să-I văd dumnezeiasca podoabă.
Apoi m-am umplut de umilință, socotindu-mi nevrednicia mea
și la mărirea Stăpînului meu gîndind, am zis cuvintele lui Isaia proorocul:
"O! ticălosul de mine, că om fiind și buze necurate avînd, m-am învrednicit
a vedea cu ochii pe Domnul meu". Apoi am auzit pe Milostivul și Făcătorul
meu, zicînd către mine cu dulcea și preacurata Sa gură trei cuvinte dumnezeiești,
care atît mi-au îndulcit inima mea și cu dragostea Lui a aprins-o încît, cu
totul, ca ceara m-am topit de căldura cea duhovnicească și s-a împlinit cuvîntul
proorocului David: "Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topește în mijlocul
pîntecului meu". Apoi au cîntat toate oștile cerești o cîntare prea minunată.
După aceasta, nu știu cum, iarăși m-am aflat umblînd în rai și mă gîndeam
întru mine cum de nu am văzut-o pe Sfînta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu.
Apoi am văzut un bărbat luminos ca un nor, purtînd o cruce și zicîndu-mi:
"Oare pe Împărăteasa cea preastrălucită a puterilor cerești ai vrut a o vedea
aici? Nu este acum aici, căci s-a dus în lumea cea încercată de primejdii,
ca să le ajute oamenilor și să-i mîngîie pe cei nenorociți. Si ți-aș fi arătat
ție sfîntul ei loc, dar nu este acum vreme, că, iată, se cade ție ca să te
întorci de unde ai venit, precum îți poruncește Stăpînul". Acestea zicînd
către mine, mi s-a părut că am adormit și după aceasta, deșteptîndu-mă, m-am
aflat în locul unde eram întîi, în ungherul acela zăcînd și m-am mirat unde
am fost în vedenie și ce m-am învrednicit a vedea. Și inima mea era plină
de o negrăită bucurie și-am mulțumit Stăpînului meu, Care a binevoit a mi
se arăta mie".
Sfîntul Andrei a spus acestea prietenului său Nichifor, mai
înainte de moartea sa și cu jurămînt l-a legat pe el ca să nu spună acestea
nimănui, pînă ce el se va dezlega de legăturile trupești. Iar Nichifor l-a
rugat pe el ca să-i spună măcar un cuvînt din acele trei cuvinte pe care Domnul
le-a grăit către dînsul dar nu a voit să-i spună nicidecum.
Astfel, Sfîntul Andrei, asemenea ca Sfîntul Pavel fiind răpit
la cer, a văzut cele ce ochiul trupesc nu le-a văzut și a auzit cele ce urechea
muritoare nu le-a auzit și s-a îndulcit de podoabele cele cerești ce i s-au
descoperit lui, care la inima omului nu s-au suit. Iar de vreme ce întru descoperirea
cereștilor Taine n-a văzut pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu,
s-a învrednicit pe pămînt a o vedea pe dînsa, în biserica Vlahernei, venind
să ajute oamenilor, pentru care, rugîndu-se Fiului ei și Dumnezeu, în văzduh
era cu proorocii și cu apostolii, cu îngereștile cete și cu cinstitul ei Omofor
acoperea tot poporul. Văzînd-o pe Sfînta Fecioară, fericitul a zis către Epifanie,
ucenicul său: "Oare o vezi pe Împărăteasa și Doamna tuturor?" Iar el a răspuns:
"O văd, sfinte părinte și mă înspăimînt".
Petrecînd viață minunată, Sfîntul Andrei multe minuni a făcut
și multe batjocuri și bătăi a răbdat, precum se scrie în cartea vieții lui,
scrisă de Nichifor. Și a proorocit cele ce vor fi și pe mulți păcătoși i-a
întors la pocăință. Apoi a trecut la veșnicele acoperămînturi, la care mai
înainte a fost răpit, iar acum, întru ele în veci sălășluindu-se, este la
un loc cu îngerii și stă înaintea lui Dumnezeu, unul în trei fețe, Tatăl,
Fiul și Sfîntul Duh, căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna octombrie
|