Pătimirea Sfinților Mucenici Evlampie
și Evlampia
(10 octombrie)
În vremea împărăției lui Maximilian, fiind mare prigoană
asupra creștinilor, mulți dintre credincioși, lăsîndu-și casele, de frica
prigonitorilor se ascundeau prin munți, prin peșteri și prin pustietăți. În
acea vreme, un tînăr de neam nobil, care își avea moșia în ținutul Nicomidiei,
anume Evlampie, creștin cu credința și cu faptele, ascunzîndu-se împreună
cu alți creștini, a fost trimis de aceștia în cetate ca să cumpere pîine și
în ascuns să le-o aducă în pustie. Ajungînd el în Nicomidia, a văzut deasupra
porților cetății o poruncă împărătească scrisă pe hîrtie privitoare la uciderea
creștinilor. Evlampie a citit-o și a rîs de o așa nebunie a necuratului împărat,
care s-a înarmat nu spre vrăjmași, ci spre cei nevinovați, încît singur aduce
la pustiire împărăția sa, ucigînd mulțime de popor creștinesc. Și îndată închinătorii
la idoli l-au prins pe fericitul Evlampie, l-au legat și apoi l-au dus la
nedreapta judecată. Iar judecătorul cel fără de lege, văzîndu-l pe Evlampie
tînăr și frumos la față, mai întîi l-a amăgit cu cuvinte viclene ca să se
închine idolilor, zicîndu-i: "Însăși fața ta te arată că nu faci parte dintre
oamenii cei proști, ci că ești de neam nobil și cinstit. Deci să nu dorești,
frumosule tînăr, ca în deșert să pierzi un chip așa de frumos ca acesta și
să aduci întru necinste neamul tău cel bun, ci îngrijește-te ca mai bine să-ți
înmulțești slava și cinstea ta și a întregului tău neam, pentru că de vei
asculta porunca împărătească și de te vei închina împreună cu noi zeilor,
apoi vei fi cinstit și slăvit de noi toți, iar de la împărat vei primi daruri
și la o înaltă dregătorie te va ridica și vei petrece în fericire zilele tale.
Ascultă-mă, dar, pe mine, care te sfătuiesc de bine și în același gînd să
fii cu noi. Iată, deschise îți sînt capiștile, înainte îți stau mulțime de
zei, altarele sînt pline de jertfe și toți se veselesc de zei, închinîndu-se
lor. Deci, intră și tu și te închină zeilor, ca și tu să afli multe bunătăți
și pe noi să ne umpli de veselie, iar pe zei îi vei avea întotdeauna milostivi".
Sfîntul Evlampie, umplîndu-se de Duh Sfînt, a răspuns vicleanului
judecător, zicînd: "Inima ta este plină de înșelăciune și pe buzele tale sînt
cuvinte viclene; deșarte și mincinoase sînt toate făgăduințele tale. Nu mă
vei amăgi pe mine, înșelătorule, și cu acestea nu mă vei întoarce de la Hristosul
meu. O! de ai voi tu să asculți cuvintele mele cele nemincinoase și sfatul
meu cel neviclean și de ai cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat pe care eu îl
cinstesc și mă închin Lui, eu ți-aș fi făgăduit de la Dînsul, nu cinste și
mărire nevrednică, vremelnică și deșartă, ci vrednică și adevărată, precum
și daruri și bogății pe care nici tu, nici împăratul tău, nici toată lumea
nu le are acum. Dar de vreme ce ești surd ca o aspidă și nu asculți pe acela
care îți grăiește cuvinte folositoare, de aceea vei moșteni partea zeilor
tăi în gheena focului, iar pentru aducerea necuratelor jertfe tu însuți vei
fi jertfă viermilor celor neadormiți. Iar eu jertfesc jertfă de laudă, nu
diavolilor, ci Dumnezeului meu și voi da Celui Prea Înalt rugăciunile mele".
Judecătorul, auzind acestea, a început a-l îngrozi cu chinurile.
Însă fără teamă el se arăta gata la toate muncile pentru Iisus Hristos, Domnul
său. Atunci judecătorul a poruncit ca să fie dezbrăcat, întins la pămînt și
bătut cu vine. Și fiind bătut sfîntul fără cruțare, a răbdat multă vreme cu
bărbăție și deși avea mare durere din cauza loviturilor ce i se dădeau, arăta
ca și cum n-ar fi simțit nici o durere, cu așa de mare bărbăție suporta chinurile.
Iar schingiuitorul, văzînd răbdarea lui, s-a pornit cu și mai crudă mînie
împotriva lui și a poruncit să fie spînzurat pe un lemn și să-i strujească
trupul cu unelte de fier. Și era atît de rănit mucenicul, încît se vedeau
și oasele prin rănile lui cele adînci. Iar după acele chinuri mucenicul zăcea
pe pămînt, rănit și însîngerat tot, încît tot trupul lui era o rană; și nici
nu s-au sfîrșit durerile, căci alt chin a scornit judecătorul asupra lui:
a poruncit ca să-i lege și să-i strîngă tare degetele de la mîini și de la
picioare cu niște curele subțiri, chinuri pe care mucenicul le răbda cu multă
durere încît încheieturile degetelor se desfăceau din alcătuirile lor.
Nici cu aceasta nu s-a potolit mînia schingiuitorului, ci
a mai adăugat încă și alte chinuri, pentru că a poruncit să fie înroșit în
foc un pat de fier și pe acel pat să fie întins sfîntul, ca astfel, rămășița
trupului său să se topească ca ceara în văpaia focului. Și fiind înroșit în
foc acel pat, Sfîntul Evlampie și-a făcut semnul crucii și s-a culcat pe acel
pat ca pe un așternut moale și trupul lui se frigea și se topea ca niște carne
de mîncare și era gata să moară într-un chin ca acela - pentru că nu mai era
cu putință ca trupul să rămînă viu în acel foc - însă Atotputernicul Dumnezeu
îl ținea viu pe robul Său și stătea sufletul în el mai presus de fire, ca
astfel puterea lui Dumnezeu să strălucească desăvîrșit și răbdarea mucenicului
să fie văzută de toți.
Cînd așteptau toți ca Evlampie să adoarmă cu somnul morții
pe acel pat înroșit, îndată sfîntul a simțit în el o putere și, sculîndu-
se de pe pat, umbla sănătos ca și cum n-ar fi fost chinuit. Și crezînd din
tot sufletul în Domnul Dumnezeul său, s-a prefăcut ca și cum s-ar învoi cu
necredința păgînilor. Pentru aceea îl duseră cu cinste în capiștea idolească
și toți se bucurau împreună cu judecătorul, părîndu-le că Evlampie s-a depărtat
de Hristos și vrea să se închine la idolii lor. Mulțime de popor, urmîndu-l,
mergeau la capiște, iar sfîntul se ruga în sine cu tot dinadinsul lui Dumnezeu
și către Iisus Hristos să arate puterea Sa, să lumineze pe poporul cel orbit
și să se preamărească numele Său cel Sfînt. Și cînd a intrat în capiște l-a
văzut pe idolul Marte, cel mai mare și mai frumos dintre idoli și apropiindu-se
de acela a zis: "Cu numele Domnului meu Iisus Hristos îți poruncesc, idole
mut și neînsuflețit, să cazi la pămînt și să te faci praf". Și acestea zicîndu-le
sfîntul, îndată idolul a căzut cu zgomot mare și s-a sfărîmat în bucăți. Acest
lucru văzîndu-l oamenii, au strigat: "Dumnezeul creștinilor este mare și puternic".
Apoi, mulți oameni din acel popor au crezut în Hristos, iar judecătorul s-a
pornit cu și mai mare mînie împotriva lui Evlampie și, luîndu-l, l-a supus
iarăși la chinuri.
Auzind acestea sora lui, care se numea Evlampia, cum că fratele
ei Evlampie pătimește chinuri pentru Hristos, a alergat degrabă acolo și stînd
în mijloc, cu mare glas a zis către fratele ei: "Oare nu o maică ne-a născut
pe noi? Oare nu același piept ne-a hrănit pe noi? Și nu sîntem amîndoi învățați
a crede în Unul Dumnezeu? Deci, pentru ce tu, pătimind pentru Hristos, mă
lipsești pe mine de aceeași cinste? Pentru ce nu mi-ai spus și mie, ca de
la început să sufăr împreună cu tine toate chinurile? Pentru că și eu vreau
să mor pentru Domnul meu ca și tine, ca să știe toți schingiuitorii că sînt
creștină și sînt gata să mor pentru Hristos". Iar către judecător a zis: "Ascultă-mă,
judecătorule, ca să știi cine sînt: sînt roaba lui Hristos. El este viața
mea și bucuria sufletului meu. Pe El îl iubesc și Lui voiesc să-i fiu jertfită;
deci pregătește foc, adu fiare, pune roatele cele de chinuri, ascute săbiile
și scornește orice chinuri voiești și chinuiește-mă pe mine pentru Hristosul
meu, căci sînt gata să le rabd pe toate, la fel cum a răbdat și iubitul meu
frate, Evlampie".
Atunci călăul judecător auzind acestea, a poruncit ca sfînta
să fie bătută peste obraz. Și au bătut-o așa multă vreme, încît frumusețea
feței sale s-a schimbat și îi curgea sînge din nas și din gură. Iar Sfîntul
Evlampie o întărea pe sora sa cu cuvinte de mîngîiere, zicînd: "Nu te teme,
soro, de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide". Apoi, după porunca
călăului, a fost pregătită o căldare cu apă fiartă, ca să fie aruncați amîndoi,
Evlampie și Evlampia. Și cînd voiau să-i arunce, Evlampie, grăbindu-se, a
intrat singur în căldare, iar Evlampia, ca o copilă tînără, a început a se
cam înfricoșa. Și fratele ei, văzînd-o că se îndoia, o chema la sine, în căldarea
care fierbea, zicîndu-i: "Nu te teme, soro, îndrăznește de intră aici, căci
precum mă vezi pe mine nevătămat și nesimțind nici o durere, așa și tu, numai
de te vei atinge de căldarea aceasta arzătoare și îndată vei simți ajutorul
lui Dumnezeu și vei rămîne nevătămată".
Sfînta, auzind acestea, a intrat degrabă alături de fratele
ei în căldare și îndată s-a stins puterea focului și căldarea s-a răcit, iar
sfinții, rămînînd nevătămați, cîntau și îl slăveau pe Dumnezeu. Poporul, văzînd
și această minune, două sute de bărbați au crezut în Hristos, care, mărturisindu-se
că sînt creștini, au murit uciși cu sabia de mîinile nelegiuiților închinători
de idoli. Iar judecătorul cel fără de lege a poruncit să-i scoată ochii Sfîntului
Evlampie iar Sfînta Evlampia să fie spînzurată de păr și să fie bătută. Si
ea, răbdînd, zicea: "Mulțumesc Ție, Dumnezeule, Ziditorul meu, că m-ai învrednicit
pe mine, roaba Ta, să pătimesc pentru Sfîntul numele Tău". Apoi judecătorul
a poruncit să fie încins foarte tare un cuptor și să fie aruncați sfinții
în acel cuptor. După ce au ars cuptorul, Sfîntul Evlampie, fiind orb, a fost
dus de mînă de către ostași și a fost aruncat acolo. Pe Sfînta Evlampia nu
trebuia s-o ducă cineva și s-o arunce acolo, ci a mers singură cu bucurie
și degrabă a intrat ca într-o cameră în acel cuptor înfierbîntat. Însă nici
acolo sfinții n-au fost vătămați, pentru că focul s-a schimbat în răcoare,
iar ei, umblînd prin mijlocul văpăii, glăsuiau cîntarea celor trei tineri
din Babilon și binecuvîntau pe Dumnezeu.
Judecătorul, neștiind ce să mai facă cu dînșii, a hotărît
să fie tăiați de sabie. Legîndu-le mîinile la spate ostașii i-au dus departe,
iar cînd au ajuns la locul de pedeapsă, Sfîntul Evlampie și-a pus sub sabie
cinstitul său cap și ostașii l-au tăiat, iar Sfînta Evlampia, mai înainte
de a fi ucisă și-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, iar ostașii văzînd-o
moartă nu i-au mai tăiat capul. Și așa Sfîntul Evlampie, împreună cu sora
lui Evlampia, sfîrșidu-și nevoința muceniciei, au mers împreună la purtătorul
de nevoință Hristos, ca să ia de la El cununa despărțirii. Cu ale căror rugăciuni
să ne învrednicească și pe noi împărăției Sale Domnul nostru Iisus Hristos,
Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea și mărirea
în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna octombrie
|