Pătimirea Sfinților Mucenici Carp,
Papil, Agatodor și Agatonica, sora lui Papil
(13 octombrie)
Este de mare folos a pomeni pe cei care au pătimit pentru
Hristos, căci însăși aducerea aminte a chinurilor lor poate deștepta gîndul
nostru spre dumnezeiasca dragoste și să-i dea aripi pentru săvîrșirea faptelor
bune, ca și noi să suferim măcar cu mintea acele pătimiri pe care ei le-au
avut cu trupul pentru răsplătirile ce vor să fie. Dintre cei care aici și-au
săvîrșit muceniceștile nevoințe sînt Carp și Papil, stîlpii cei mari și temeliile
Bisericii, care s-au născut în patria cea slăvită, în cetatea Pergamului,
din părinți drept credincioși și prin viața lor îmbunătățită au fericit pe
cei ce i-au născut; pentru că ramura cea sfîntă crește din rădăcină sfîntă,
iar pomul cel bun face poame bune și rîul cel curat pe izvor îl preamărește.
Căci amîndoi, și Carp și Papil, numai cu cele de nevoie își îndestulau trupul,
lepădînd toate cele ce erau de prisos în multe feluri și chiar cu cele de
nevoie atît de puțin se îndestulau, încît numai cu trupul se deosebeau de
îngeri și prin înfrînarea cea mare abia se vedeau a avea trup. Printr-o viață
ca aceasta, suindu-se la culmea faptelor bune, s-au făcut vrednici să li se
încredințeze cîrmuirea Bisericii. Carp, fiind ales episcop, propovăduia tainele
dreptei credințe celor ce erau în Tiatira. Iar Papil, cinstindu-se cu treapta
diaconiei de către Carp și cu chemarea sa asemănîndu-se întru ostenelile cele
deopotrivă, își arăta sîrguința.
Vestea despre dînșii s-a dus în toate țările cele ce erau
acolo împrejur, precum este obiceiul, căci nu se poate ascunde fapta bună,
ci întotdeauna vine întru arătare. Pentru aceasta mulțime de oameni alergau
la dînșii și ascultau învățăturile lor cu osîrdie și se apropiau de dreapta
credință. Însă nu se putea nicidecum să se odihnească diavolul care ura binele
cel dintru început și, văzîndu-le faptele acestea, nu s-a odihnit ci, cînd
și-a aflat slujitori aleși ai răutății sale, i-a sfătuit să-i clevetească
pe sfinți la păgînul împărat Deciu, precum că nu se închină idolilor lor,
ci îi blesteamă și urmează credința creștinească. Iar Deciu, auzind acestea,
s-a mîniat foarte tare și a trimis în Asia pe Valerie, unul din sfetnicii
săi, care era iubitor de idoli și om cumplit de rău, căruia împăratul îi arăta
toate tainele sale; și, spunîndu-i ce aflase în legătură cu sfinții, i-a dat
stăpînire peste dînșii. Iar Valerie, luînd această poruncă, a plecat de grabă
și, sosind la locul unde erau sfinții, a poruncit ca aceștia să aducă jertfă
deșerților lui idoli. Porunca lui a străbătut îndată pînă la marginile țării
Tiatiriei.
Valerie poruncea ca toți cei ce erau în acea țară să vină
fără întîrziere în acel loc unde trebuia să se facă jertfa și închinăciunea
la zei. Așa diavolul, nu numai el singur bolea de îndrăcirea de idoli, ci
și pe alții voia să-i vatăme cu aceeași boală. Și, adunîndu-se toți la locul
de jertfă, nu aflară pe cei doi minunați mucenici, Carp și Papil, căci ei
în alt loc aduceau jertfa cea curată adevăratului Dumnezeu, adică rugăciunea.
Pe aceștia, neaflîndu-i Valerie în mijlocul adunării, a poruncit să-i caute
și, aflîndu-i, au fost aduși de față înaintea lui și cu mîndrie i-a întrebat:
"Pentru ce nu v-ați aflat aici ca să jertfiți zeilor împreună cu poporul?"
Apoi a adăugat: "Deci, înaintea ochilor mei să vă îndreptați bine greșala
voastră, ca zavistia celor ce v-au vorbit pe voi să se întoarcă asupra capului
lor, iar vouă să vi se înmulțească cinstea mai mult ca înainte". Dar sfinții,
ca cei ce nu aveau teamă și frică, nici nu căutau cinste omenească, au răspuns
cu îndrăzneală: "Nu se cade nouă, judecătorule, să mîniem pe Dumnezeul nostru
și să ne arătăm nemulțumitori pentru facerile Lui de bine; căci chiar și dobitoacele
ne-ar mustra de nemulțumirea noastră, pentru că și ele îl cunosc pe Cel ce
le-a hrănit, iar noi am fi nerecunoscători față de Ziditorul nostru dacă i-am
cinsti pe zeii cei mincinoși, lăsînd pe adevăratul nostru Dumnezeu".
Acestea grăindu-le ei, Dumnezeu a întărit cuvintele lor,
cu niște semne ca acestea: s-a cutremurat pămîntul de năprasnă și s-au sfărîmat
toți idolii care erau cinstiți de acei păgîni și s-au risipit ca praful. Însă
răutatea lui Valerie era mare și a rămas neschimbată, căci atunci cînd trebuia
să se minuneze de puterea cea negrăită a lui Dumnezeu și să rîdă de neputința
deșerților zei, atunci el s-a arătat mai înverșunat și mai necunoscător; dar
s-a înfrînat să pornească asupra lor chinurile cele grele, rușinîndu-se de
bunul neam și de blîndețea acestor bărbați și a poruncit să fie puse lanțuri
de fier pe grumazul lor și să-i poarte goi prin mijlocul cetății.
Astfel nevoitorii cei cinstiți erau purtați pe ulițe. Ei,
care erau foarte cinstiți, au fost făcuți de rîs și de batjocură. Ei, care
erau vrednici de nenumărate laude, au fost duși cu ocară și cu necinste pentru
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Judecătorului i s-a părut că pedepsindu-i
cu asemenea necinste își vor schimba hotărîrea lor cea tare. Apoi s-a gîndit
să le vorbească cu cuvinte dulci, zicîndu-le: "De nu v-aș fi văzut pe voi
că sînteți cu bună pricepere, nu v-aș fi dat sfatul cel bun, ci cu chinuri,
chiar nevrînd voi, v-aș fi înduplecat la credința noastră. Dar de vreme ce
chipul vostru cel frumos și bunul vostru obicei este semnul vitejiei voastre,
am socotit să vă fiu vouă sfetnic bun, căci mi se pare că nici nu știți voi
cum că din vremuri foarte vechi a început a se da nemuritorilor zei slavă
și cinste; și aceasta se petrece pînă în ziua de acum, nu numai la noi, cei
ce știm limba grecească și romană, ci și la barbari. Că prin acea osîrdie
către zei cetățile se ocîrmuiesc cu legi bune și se cîștigă războaiele contra
vrăjmașului, iar pacea se întărește. Și de unde împărații și nobilii romani
cei de mai înainte și de acum au ajuns întru atîta slavă, încît au răsturnat
popoare și cetăți și au supus sub stăpînirea lor pe toți potrivnicii? Oare
nu de aici, că au cinstit pe zei și li s-au închinat lor? Deci, și voi să-i
cinstiți pe aceștia. Și de sînteți amăgiți cu cuvintele unor neînvățați spre
nepriceputa și de curînd arătata credință creștinească, acum deveniți înțelepți
și vă întoarceți la această credință care este mai bună, ca și zeii să vă
miluiască pe voi și să vă îndestulați de bunătățile cele mari care sînt la
noi; și apoi să vă cîștigați vouă mari daruri de la împărat. Iar de veți petrece
în cea dintîi nesupunere, veți pierde atîtea bunătăți și pe noi ne veți sili
să fim mai aspri cu voi".
Sfinții, după ce au auzit acestea, și-au ridicat ochii spre
cer, și-au făcut semnul crucii și au răspuns lui Valerie: "Nădăjduiești tu
oare să ne întorci pe noi ca pe niște proști la păgînătatea ta? Să știi că
ai aflat viteji din cei cu multă pricepere. Nu socotim noi credința voastră
a fi vrednică de cinste pentru vechimea vremii. Pentru că nu tot ce este vechi
este și cinstit, că și răutatea, deși este veche, nu este vrednică să fie
cinstită pentru vechimea ei. Deci, nu aceasta se cuvine a socoti, că este
veche credința voastră, ci aceasta ne întrebăm: se cade oare a primi această
credință rea, de la care noi ne-am sfătuit să ne abatem și din mijlocul nostru
să o lepădăm după putere, ca pe una care pregătește înfricoșatul foc al gheenei
celor ce o iubesc? Oare voiești să cunoști adevărul? Socotește și îl vei afla,
că zeii voștri nu sînt nimic altceva decît numai lucru de mîini omenești,
muți și surzi, care nu numai altora, ci nici lor nu pot să-și aducă vreun
folos.
Dumnezeul cel adevărat din fire este necuprins și mintea
noastră nu poate să-L ajungă, nici nu se numără vremea Lui, căci nu are început
și nici sfîrșit ființa Sa; și pe toate cele văzute și pe cele ce sînt cuprinse
în mintea noastră, El le-a adus din neființă, El l-a zidit pe om și l-a pus
în Rai și i-a dat poruncă să se deprindă a fi ascultător Ziditorului, iar
prin zavistia diavolului a căzut în neascultare și s-a făcut vinovat de moarte.
Apoi diavolul, neîndestulîndu-se cu căderea omenească, s-a sîrguit ca seminția
lui să o ducă întru uitarea de Dumnezeu, ca oamenii nu numai cu trupul ci
și cu sufletul să moară. Deci, părăsind popoarele pe Dumnezeu și depărtîndu-și
ochii de la lumina dreptății, au căzut în întunericul slujit de idoli. Pentru
aceasta, Ziditorul fiind îndurat și milostiv, n-a suferit să-l vadă pe om
chinuit de diavol, ci a venit pe pămînt și, luînd chip omenesc, întru toate
s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat; S-a răstignit pe cruce și a murit
vrînd să ne izbăvească din robia diavolului și de căderea în păcat. Și biruind
cu moarte Sa pe vrăjmașul nostru diavol, S-a urcat la ceruri și pe noi ne
cheamă acolo, făcîndu-ne lesnicioasă suirea la El. Drept aceea, tu, o! judecătorule,
oare poți să ne spui un astfel de lucru despre idolii tăi? Sau nu-ți este
chiar rușine a-i numi pe ei dumnezei? Iar bogățiile voastre și cinstea împăratului,
pe care voi le numiți bunătățile voastre, noi nu le băgăm în seamă, pentru
că ne-am pus nădejdea noastră în Dumnezeu, pentru Care am hotărît cu gînd
neclintit ca să pătimim și să murim".
Valerie, auzind aceste cuvinte, s-a mîniat și, aprinzîndu-se
cu focul mîniei, și-a lăsat blîndețea cea dinafară și și-a arătat sălbăticia
cea din lăuntru: mai întîi a dat averea sfinților spre jefuire celor care
i-au clevetit, apoi, legîndu-i pe ei de niște cai, a poruncit ca să-i alunge
în Sardia; și caii alergau foarte tare cu sfinții care erau legați de dînșii,
neodihnindu-se deloc, încît într-o zi au ajuns din Tiatira în Sardia. Aspră
era calea aceea a bunilor pătimitori, căci neputînd să alerge așa de repede
caii, erau tîrîți cu de-a sila și multe dureri au îndurat.
În urma lor, fericitul Agatodor, care era slujitorul sfinților
mucenici, împreună pătimind, a suferit împreună cu stăpînii săi. Ajungînd
în Sardia nu s-au odihnit de loc, ci au petrecut cea mai mare parte a nopții
în rugăciuni și în cîntări dumnezeiești. Iar după ce au adormit puțin, îngerii
lui Dumnezeu în vedenie îi mîngîiau pe ei și îi întăreau ca să poată răbda
chinurile. Apoi, deșteptîndu-se din somn, au povestit unul altuia cele văzute
în somn și s-au veselit foarte mult, mulțumind lui Dumnezeu pentru că-i mîngîia
pe ei în necaz, făgăduind să le ajute în chinuri; iar ei se aprindeau cu dorința
pătimirii pentru Hristos.
A venit și Valerie în Sardia, nădăjduind că pătimitorii,
după chinurile pe care le suferiseră pe cale, fiind alergați și tîrîți, se
vor îndupleca să se închine zeilor. Dar nelegiuitul nu știa că sfinții mai
mult s-au călit spre nevoință cu dumnezeiescul Dar cel arătat lor în vedenie.
Și cînd i-a văzut pe ei mai luminoși la față de cum erau, cu duhul mai tari
și cu inima mai curajoși, s-a deznădăjduit că-i va birui cu muncile și s-a
întors spre vicleșug, vrînd să amăgească și să vîneze nerăutatea sfinților
cea întemeiată pe Hristos, cu cuvinte blînde și cu tot felul de momeli. Și
puteai să vezi pe vulpe luptîndu-se cu leii, căci nimic nu sporea înșelăciunea
lui și nu putea să-i biruiască pe sfinți, pe care îi întărea ajutorul Celui
Prea Înalt.
Văzînd că nici cu momeli nu rezolvă nimic, s-a gîndit să
procedeze altfel cu dînșii: i-a dat pe Carp și pe Papil în paza unor bărbați
tari și aleși, iar pe minunatul Agatodor, care slujea mucenicilor și s-a făcut
și el mucenic desăvîrșit, cu dragostea sa fiind legat de dînșii ca un prieten
și părtaș la aceleași chinuri, întinzîndu-l, a poruncit ca să fie bătut cu
vîne de bou, fără milă. Se contraziceau amîndoi, și judecătorul, și mucenicul;
că judecătorul voia să-l biruiască pe mucenic cu mulțimea bătăilor, iar mucenicul
cu atîta bunăvoință primea bătăile, încît se vedea că nu voia să-i obosească
pe cei care îl băteau, ca doar astfel să prelungească mai mult bătaia. Și
fiind bătut mult, curgeau din el pîraie de sînge ca dintr-un izvor și cădea
carnea de pe trupul lui, încît i se vedeau măruntaiele din lăuntru și mădularele
se rupeau din încheieturile lor, pricinuind cu adevărat mari dureri acelui
sfînt bărbat. Iar el din acele chinuri se arăta așa de viteaz, ca și cum numic
nu ar fi pătimit, căci tăcea și răbda bătăile cele grele și pătimirea pentru
Hristos o avea ca pe o îndestulată răcorire a durerilor sale celor mari. După
ce a ostenit Valerie și cei ce îl băteau, lui Agatodor chinurile îi înmulțeau
bucuria, căci Domnul Iisus Hristos, privind din cer nevoința și răbdarea cea
bună a robului Său, i-a pregătit răsplată și l-a chemat și pe el la Sine,
să se odihnească după atît de multe osteneli. Iar el îndată și-a dat duhul
în mîinile Domnului, lăsînd judecătorilor trupul lui mort, pe care, după porunca
lui Valerie, l-au lăsat neîngropat, ca să-l mănînce fiarele și păsările cerului.
Dar sosind noaptea, unii dintre credincioși l-au luat și l-au îngropat.
După aceasta, Valerie a chemat la dînsul pe sfinții mucenici
Carp și Papil și le-a zis lor: "Nebunul de Agatodor, slujitorul vostru, și-a
luat vrednica moarte după faptele sale, căci n-a vrut să jertfească zeilor
celor nemuritori; dar voi, fiind înțelepți, de ce nu vă alegeți ceea ce vă
este de folos? Să nu voiți a fi asemenea cu omul cel cu adevărat nenorocit,
care în loc de viață și de bucurie și-a ales cu nebunie moartea cea cumplită".
Sfinții, auzind acestea, l-au ocărît și l-au numit nebun, iar moartea sfîntului
Agatodor fericind-o, au zis că aceeași moarte pentru Hristos o doresc și dînșii
cu osîrdie. Atunci judecătorul, mîniindu-se, a poruncit să-i lege iarăși de
cai și să-i gonească înaintea sa la Pergam. Sfinții, fiind goniți pe cale
și tîrîți, răbdau mare osteneală și durere și fiecare din ei grăia ca David:
Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Iar noaptea, spre a mări
durerea lor, li se puneau pe răni legături strînse și erau păziți cu strășnicie
de străji. Dar ei, după osteneala drumului, încă se mai osteneau cu privegherea,
aducînd toată noaptea lui Dumnezeu rugăciuni. Și iarăși Domnul a binevoit
a-i cerceta, căci li s-a arătat lor îngerul Domnului, le-a tămăduit rănile
și a umplut inimile lor de dumnezeiască bucurie, întărindu-i spre nevoința
cea mare.
A doua zi, judecătorul, socotind că sfinții după chinurile
și osteneala de ieri nu vor mai putea să pășească deloc, a poruncit să-i scoată
înaintea sa ca să le vadă rănile.
Văzîndu-i pe ei sănătoși și tari, nedurîndu-i picioarele
și mergînd repede, cu fețele nu posomorîte, ci luminoase și vesele, socotea
că aceasta este o vrăjitorie de-a lor și pentru aceasta la mai mari chinuri
i-a supus, căci legînd trupurile lor cu grele lanțuri, i-a gonit pe o cale
mai lungă.
Sosind la un loc oarecare, după ce a adus jertfă zeilor,
s-a așezat la judecată și, chemînd pe Carp, a început a grăi prietenește cu
dînsul, ca și cum împreună ar fi suferit: "Iată, zeii, miluindu-ți bătrînețea,
te-au făcut să alergi atîta cale fără osteneală; deci, de ce te arăți nemulțumitor
făcătorilor tăi de bine, călcînd cinstea lor? Ascultă-mă pe mine, cel ce te
sfătuiesc pe tine cele folositoare, și închină-te zeilor împreună cu mine,
căci eu îți cinstesc bătrînețele și sufăr împreună cu tine și plîng de primejdia
ta, nu ca de una străină, ci ca de a mea cu adevărat. Dar ce să fac? Știu
că sînt foarte urît de tine, acum nu pot ca să-ți mai rabd mult, însă nu pentru
necinstea mea, ci pentru cinstea zeilor nu te voi mai răbda dacă nici acum
nu îmi vei asculta sfatul cel bun".
La aceste cuvinte Sfîntul Carp a răspuns: "Sfatul tău care
duce de la lumină la întuneric și de la viață la moarte, nimeni nu poate să-l
numească bun, ci vădită înșelăciune și vînătoare vicleană. Iar dacă cinstești
bătrînețele mele pentru ce nu crezi mie, cel ce părintește te sfătuiesc pe
tine, căci mie mai mult îmi este jale de pierzarea ta decît ție de pătimirile
mele și mă mîhnesc foarte mult de primejdia ta, căci ți-ai pus nădejdea întru
deșertăciune și cinstești niște idoli care nu te vor izbăvi din muncile veșnice,
pentru că acești idoli sînt neînsuflețiți și făcuți de mînă omenească și după
dreptate nu pot fi numiți Dumnezei, fiind idoli deșerți și netrebnici".
Valerie, nerăbdînd să mai audă necinstirea zeilor săi, a
poruncit călăilor să-l ia pe Sfîntul Carp, să-l dezbrace, să-l spînzure și
să-l bată cumplit cu vergi de spini. Bătîndu-l în felul acesta, au rănit tot
trupul sfîntului, rupîndu-i carnea de pe el, care zbura prin văzduh. Socotind
că aceasta nu este de ajuns, Valerie a poruncit ca să mai vină și alți schingiuitori.
Iar aceștia, unii îi ardeau coastele sfîntului cu lumînări, iar alții îi presărau
rănile cu sare. Și se uda pămîntul cu sîngele sfîntului, iar venele rupîndu-se
îi provocau mare durere. Dar mucenicul, cu cît i se înmulțeau chinurile, cu
atît mai mult se întărea în răbdare și întru dragoste pentru Dumnezeu și,
fiind spînzurat, a zîmbit în chinuri, drept pentru care Valerie l-a întrebat:
"De ce rîzi, Carpe?" El a răspuns: "Pentru că am văzut darul Hristosului meu
cel pregătit mie; de aceea m-am bucurat". Căci sfîntul a văzut cerurile deschise
și pe Domnul șezînd pe scaun cu heruvimii și serafimii împrejurul Lui. Așa
a mîngîiat Domnul în chinuri pe robul său și darul Domnului i-a potolit toate
durerile, încît sfîntul a uitat rănile sale cele dureroase și chinurile cele
grele și faptul că era spînzurat. Și a fost chinuit pînă ce muncitorii au
obosit. După chinuri, aruncîndu-l în temniță, el mulțumea lui Dumnezeu, Celui
ce l-a învrednicit a pătimi pentru Dînsul.
Apoi, aducîndu-l în față pe Sfîntul Papil, ca și cum l-ar
fi văzut acum pentru întîia oară, judecătorul a început a-l întreba: "De ce
neam ești și din ce patrie și care este meseria ta?" A răspuns sfîntul: "Ai
fi putut de mult să știi toate cele despre mine, că sînt născut din cel mai
bun neam, în cetatea Pergamului, și am meșteșugul doctoricesc, nu aceea ce
se face din ierburile care cresc pe pămînt, ci ceea ce se ia de la Dumnezeu
de sus, doctorie care nu tămăduiește numai trupul, ci și durerile sufletești
le vindecă". Atunci judecătorul a zis: "Doctoria cea iscusită nu poate să
fie fără învățătura celor scrise de Galen și de Hipocrat, cărora meșteșugul
vindecării li s-a dat de la Dumnezeu". Iar Papil a răspuns: "Galen, Hipocrat
și ucenicii lor atunci pot să tămăduiască pe cineva, cînd Hristos al meu binevoiește
din milostivirea cea negrăită să dea cuiva a Sa doctorie, iar de nu voiește
El, apoi piere meșteșugul lor, neavînd nici un folos din învățătura lor întru
iscusința doctoricească. Iar cei pe care tu îi numești dumnezei, cum se vor
îngriji de sănătatea cuiva, cînd nici lor nu pot să-și ajute cu ceva? Dacă
vrei să cunoști adevărul, încearcă un lucru: Iată, cel care șade lîngă tine
este orb de un ochi; deci, să-i dea idolii tăi vederea dacă pot și eu după
aceasta nimic nu voi mai zice". Iar Valerie a zis: "Oare se poate ca să fie
cineva care să-l vindece pe orb?" A răspuns sfîntul: "Nu numai aceasta, ci
și alte boli nevindecate lesne vor fi tămăduite de acela care va chema pe
Hristos, tămăduitorul tuturor bolilor". Iar Valerie a zis: "Deci, să vedem
acum ceea ce spui; fă-l ca înaintea noastră să vadă, dacă poți". A răspuns
Papil: "Nu voiesc eu ca să fac aceasta mai întîi, pentru că mă tem să nu socotești
că această minune a fost făcută de către idolii tăi. Mai întîi doctorii voștri
să cheme pe oricare dintre zeii lor și abia după aceasta eu voi arăta puterea
Dumnezeului meu".
Atunci Valerie a chemat pe slujitorii săi și le-a poruncit
să-i cheme pe zei într-ajutor și să tămăduiască ochiul cel orb al sfetnicului
său. Iar ei au strigat către zeii lor, chemînd fiecare dintr-înșii pe zeul
său, unul pe Apolon, altul pe Asclepios, altul pe Die, iar altul pe Ermis.
Și s-a făcut un lucru vrednic de rîs, căci toată ziua s-au rugat către cei
ce nu puteau să le ajute nimic, strigau către cei surzi, aduceau jertfe celor
neînsuflețiți și nu dobîndeau cererea lor și nici n-au putut să lumineze ochiul
trupesc, singuri fiind orbiți cu sufletul. Iar robul lui Hristos, Sfîntul
Papil, a ridicat ochii cei trupești și cei sufletești spre ceruri și a chemat
pe Domnul cel milostiv. Apoi, cu mîna sa s-a atins de ochiul celui orb și
a făcut semnul crucii pe dînsul și îndată omul a văzut bine. Și nu numai cu
ochiul cel trupesc a văzut omul acela, ci și cu ochii cei sufletești s-a luminat,
căci lumina cea dumnezeiască s-a atins de inima lui și, deșteptîndu-se ca
din somn, a cunoscut neputința deșerților zei și a înțeles puterea Domnului
Dumnezeu Iisus Hristos, lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce
vine în lume și a crezut într-Însul. Și nu numai omul acela, ci și altă mulțime
de popor, prin minunea aceea a venit la cunoștința dreptății, căci pe cine
n-a adus întru mirare și încredințare acea preaslăvită minune? Și fiecare,
văzînd și auzind aceasta, zicea: "Cu adevărat, mare este puterea lui Hristos
și Acela este Dumnezeu adevărat".
Dar cu toate că ei preamăreau pe Dumnezeul cel adevărat,
Valerie cel fărădelege n-a voit să-L recunoască și cu mai mare mînie s-a aprins
împotriva Sfîntului Papil și în loc de mulțumire pentru acea facere de bine,
a poruncit ca Sfîntul Papil să fie spînzurat pe un lemn și să fie bătut fără
cruțare.
Fiind bătut acel frumos trup al Sfîntului Papil, el nu pătimea
nici o durere din cauza bătăilor, ci se mîhnea că nu primește chinuri mai
grele. Iar Valerie, văzîndu-și chinurile biruite de vitejia mucenicului, s-a
mîniat și mai tare și a adus asupra sfîntului chinuri peste chinuri. A aprins
foc sub coapsele lui și a poruncit să fie bătut cu pietre, dar nici împotriva
focului nu s-a arătat mucenicul nerăbdător și pietrele cădeau în alt loc,
ca și cum și pietrele cinsteau trupul care pătimea pentru Hristos, căci îi
lovea mai ales pe cei ce le aruncau, nevătămînd de loc pe Sfîntul Papil.
După ce s-a ostenit Valerie și nu știa ce fel de chinuri
să mai poruncească împotriva sfîntului, a mai contenit cu bătaia, socotind
că dacă nu vor fi bătuți o vreme, rănile lor se vor aprinde (infecta) și aceasta
îi va face mai slabi la bătaia care urma să fie după aceea. Dar sfinții, care
îl aveau aproape pe Hristos, doctorul, pentru care de bunăvoie pătimeau chinuri
și dureri, nu numai de dureri, ci și de vînătăi și de răni s-au tămăduit,
încît nici urmă de rană nu se mai vedea pe trupul lor, lucru care a mirat
mult pe nebunul judecător, pentru că, cu cît li se ușurau durerile, cu atît
mai mult inima lui Valerie bolea și ca de foc se învăpăia de mînie.
După puțină vreme a stat Valerie iarăși la judecată, suflînd
cu turbare și căutînd cu ochi mînioși. Iar sfinții mucenici stăteau înaintea
lui, cu privire frumoasă și cu față veselă, de parcă erau chemați la un ospăț.
Și nelegiuitul, vrînd cu mînie să-i îngrozească, a auzit din gura lor cea
îndrăzneață niște cuvinte ca acestea: "Pentru ce, o! judecătorule, faci atîta
osteneală ție și slujitorilor tăi, adeseori aducîndu-ne, purtîndu-ne și chinuindu-ne
pe noi și nu pronunți asupra noastră hotărîrea cea mai de pe urmă? Ori nădăjduiești
că ne vei abate pe noi de la Hristos, Dumnezeul nostru și de la adevăr? Mai
bine morți ne vei vedea pe noi, decît să ne supunem poruncii tale celei fără
Dumnezeu". După ce sfinții au grăit aceste cuvinte, îndată slujitorii au așternut
pe pămînt hîrburi și piroane de fier și pe acestea i-au pus goi pe mucenici
cu fața în jos și i-au tîrît, bătîndu-i cumplit. Dar nici în aceste chinuri
n-a lăsat Domnul pe robii Săi, pentru că a sosit cu ajutorul Său, suflînd
în fața lor și scoțîndu-i din acel necaz, căci îndată cioburile și piroanele
cele de fier, fără de veste au pierit, iar sfinții au rămas nevătămați.
După aceasta judecătorul cu și mai mare mînie împotriva lor
s-a pornit și a poruncit ca să le fie tăiate coapsele cu briciul; dar sfinții
le răbdau pe toate cu vitejie, mărind pe Dumnezeu.
Apoi au adunat fiare cumplite și, fiind aduși mucenicii,
au slobozit asupra lor o ursoaică și toți au crezut că ursoaica se va repezi
asupra lor și că îi va rupe îndată și va ucide trupurile lor, dar ursoaica
n-a arătat nimic din năravul ei de fiară, ci, ca și cum ar cinsti sfintele
lor picioare, s-a culcat lîngă ei și le-a cuprins picioarele. Apoi au slobozit
un leu, pe care numaidecît l-au îmblînzit, ca și pe ursoaică, dar și mai mare
putere dumnezeiască s-a arătat prin el, căci, răcnind, a grăit cu glas omenesc,
ocărînd pe chinuitori și sălbăticia lor. Iar ei, astupîndu-și urechile, socoteau
că toate acestea sînt farmece ale sfinților mucenici. Atunci judecătorul a
poruncit ca aceștia să fie aruncați într-o groapă plină cu var nestins. Dar
în zadar se ostenea nebunul, împotrivindu-se lui Dumnezeu, Cel ce păzea pe
robii Săi pretutindeni nevătămați, pentru că după trei zile petrecute în groapa
cu var au ieșit întregi și sănătoși de acolo.
Valerie, cu cît îi vedea mai mult pe sfinți de nebiruit,
cu atît mai mult se mînia împotriva lor și încălțîndu-i cu încălțăminte de
fier, plină de piroane ascuțite, i-a silit să alerge, dar nici așa n-a putut
să-i biruiască pe ostașii lui Hristos, cei de nebiruit. Făcînd foc și înroșind
un cuptor foarte mult, a aruncat în el pe sfinți și împreună cu sfinții a
intrat și Fericita Agatonica, sora Sfîntului Papil, în mijlocul văpăii, vrînd
ca și ea să fie părtașă acelorași nevoințe, dorind să moară pentru Hristos.
Dar cuptorul cel înfocat nu numai că nu i-a ars pe ei, ci s-a răcorit cu puterea
lui Hristos, pentru că pogorîndu-se o ploaie mare, focul s-a stins și cuptorul
s-a răcorit. După ce sfinții au ieșit din cuptor nevătămați, iarăși au fost
duși în temniță unde cîntau lui Dumnezeu ca într-o biserică.
Judecătorul, neștiind ce să mai facă, se rușina, fiind biruit.
Apoi a pronunțat asupra lor hotărîrea cea mai de pe urmă, adică să li se taie
capetele. Sfinții, fiind duși împreună cu Agatonica la locul de ucidere, se
bucurau și, ridicînd ochii și mîinile lor spre cer, făceau rugăciuni nu numai
pentru dînșii, ci și pentru cei ce îi ucideau pe ei. Și așa și-au sfîrșit
nevoința lor, murind cu ucidere de sabie. Iar sfintele lor trupuri, cele fără
de cinste aruncate și nebăgate în seamă, le-au luat credincioșii în taină
și cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia
împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea și închinăciunea în
veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna octombrie
|