Pătimirea Sfinților Mucenici Nazarie,
Ghervasie, Protasie și Chelsie
(14 octombrie)
Sfîntul Nazarie s-a născut la Roma din tată evreu și din
mamă creștină, al cărei nume era Perpetua, și care a primit Sfîntul Botez
de la Sfîntul Apostol Petru. Ajungînd copilul în vîrstă, a cugetat mult de
care credință să țină: de a tatălui, ori de a maicii sale? Și s-a hotărît
să fie următor credinței sfintei sale maici, a cărei rugăciune mult i-a ajutat
lui spre luminare. Copilul a fost botezat de episcopul locului, iar cînd a
ajuns la vîrsta cea desăvîrșită, s-a făcut vrednic de bunătăți desăvîrșite,
slujind Domnului cu tot dinadinsul nu numai pentru a sa mîntuire, ci și pentru
a altora, îngrijindu-se a aduce pe cei necredincioși la Hristos. Luînd de
la părinții săi partea de avere ce i se cuvenea, cu care îi era cu putință
a face bine celor săraci, a plecat din Roma și a mers în Mediolan și acolo
toată averea a întrebuințat-o bine, făcînd milostenii la săraci și ajutînd
pe cei care pătimeau pentru Hristos. Pentru că atunci, fiind împărat Nero,
era mare prigoană împotriva creștinilor și mulți, mărturisind pe Hristos,
erau ținuți în lanțuri și chinuiți, iar Sfîntul Nazarie, slujindu-le, îi întărea
în credință și îi îmbărbăta spre nevoință.
În aceea vreme sfinții mucenici Ghervasie și Protasie au
fost prinși de Anulin ighemonul și au fost aruncați în temniță. Sfîntul Nazarie
mergea adeseori la dînșii mîngîindu-i cu vorba sa cea bună, și i-a iubit pe
ei foarte mult, pentru că i-a văzut plini de dragostea cea dumnezeiască și
gata oricînd cu osîrdie să-și dea sufletele pentru Domnul, Cel ce S-a răstignit
pentru noi pe cruce. Cu atîta dragoste s-a legat Nazarie de dînșii, încît
nu voia să se despartă de ei, ci împreună cu ei voia să pătimească și să moară.
Și i s-a adus veste stăpînitorului despre Nazarie că îi cercetează pe cei
legați și ținuți prin temnițe și le aduce cele de trebuință și întru creștinească
credință îi întărește pe ei. Pentru aceasta stăpînitorul a poruncit ca să-l
prindă și, aducîndu-l la el pe Nazarie l-a întrebat: "Cine și de unde ești?"
Aflînd că este roman de neam și creștin cu credința, l-a sfătuit să nu se
lepede de zeii strămoșești pe care romanii îi cinstesc dintru începuturi cu
jertfe și cu închinăciuni.
Sfîntul nu numai că n-a voit să asculte sfatul lui, ci a
grăit împotrivă ocărînd pe mincinoșii săi zei și mărturisind că unul este
adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Atunci stăpînitorul a poruncit să fie
bătut peste gură, dar el nu înceta a grăi cu îndrăzneală și a mustra păgînătatea
lui. Pentru aceasta stăpînitorul cu și mai multă mînie s-a pornit împotriva
lui și a poruncit ca toți să-l bată pe sfînt, apoi cu necinste l-au izgonit
din cetate. Fiind izgonit, fericitul Nazarie se bucura că s-a învrednicit
a lua bătăi pentru Hristos și că este izgonit pentru dreptate, căci își aducea
aminte de cuvintele lui Hristos: "Fericiți veți fi cînd vă vor ocărî pe voi
și vă vor prigoni și vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, mințind
pentru Mine". Îi mai era lui necaz că se despărțise de iubiții săi prieteni,
Ghervasie și Protasie, cu care împreună dorea să moară. Această dorință a
lui a împlinit-o Domnul mai pe urmă, dar pînă atunci i se cădea lui ca în
altă țară să slujească mîntuirii omenești și să-i întoarcă pe mulți de la
rătăcire.
În noaptea următoare i s-a arătat lui în vedenie fericita
lui maică, poruncindu-i să meargă în Galia și acolo să se ostenească întru
bunăvestirea lui Hristos. Sculîndu-se, el a mers în țara aceea după porunca
maicii sale și, propovăduind pe Hristos, lumina cu lumina credinței popoarele
acelea care erau în întuneric și în umbra morții.
Aflîndu-se într-o cetate ce se numea Melia, a luat un copil
de trei ani, pe nume Chelsie, copilul unei femei credinciose și de neam bun,
apoi l-a botezat și l-a crescut în dreapta credință. Și pruncul creștea cu
anii și cu înțelegerea, umplîndu-se de dumnezeieștile daruri. Crescînd în
vîrstă urma învățătorului său, Sfîntul Nazarie, învățînd de la dînsul înțelepciunea
cea de sus, și punea în inima sa cuvintele cele de Dumnezeu însuflate și părinteasca
Lui învățătură. Copilul era atît de înțelept întru Hristos, încît se asemăna
învățătorului său, pentru că asemenea cu dînsul slujea mîntuirii omenești,
propovăduind pe Hristos și răbdînd prigoniri și chinuri. Pentru aceasta, mai
pe urmă, s-a învrednicit și de cununa cea mucenicească.
Fiind înștiințat Dionisie, stăpînitorul acelei țări, cum
că Nazarie a întors multe cetăți la Hristos, a trimis îndată și l-au prins
pe el și pe copilul Chelsie și bătîndu-i pe amîndoi i-a aruncat în temniță,
vrînd ca a doua zi să-i supună la diferite chinuri. Iar a doua zi, femeia
stăpînitorului, văzînd pe Chelsie copil mic și frumos că era dus la chinuri,
i-a fost milă de el și, ducîndu-se la bărbatul ei, l-a rugat ca să miluiască
pe copil și să-l elibereze împreună cu învățătorul său Nazarie. Prin rugămintea
sa fierbinte l-a îmbunat pe stăpînitor și l-a înduplecat să-i lase pe amîndoi
liberi.
Eliberîndu-i pe ei, stăpînitorul le-a zis: "Mijlocirea femeii
mele vă eliberează de toate chinurile". Iar sfinții mucenici s-au mîhnit că
nu au dobîndit cununa muceniciei dorită de ei și nu și-au putut sfîrși chinurile,
ca să se fi putut dezlega de trup și să viețuiască împreună cu Hristos.
Au plecat de acolo și au mers în cetatea Timir și acolo,
îndeletnicindu-se cu propovăduirea Sfintei Evanghelii, o mulțime de suflete
au cîștigat pentru Hristos. Diavolul, nesuferind să vadă acest lucru, i-a
întărîtat spre mînie pe închinătorii de idoli, care s-au răzvrătit asupra
Sfinților Nazarie și Chelsie, pe care i-au prins și i-au trimis la necuratul
împărat Nero. Sfinții, stînd înaintea împăratului, au mărturisit cu curaj
pe Hristos Dumnezeu. Pentru acest lucru Nazarie a fost aruncat la pămînt și
călcat cu picioarele, iar pe Chelsie l-au bătut cu vergi și l-au silit să
aducă idolilor jertfe, dar el cu cuvîntul i-a răsturnat pe idolii lor la pămînt.
Apoi au fost dați fiarelor spre mîncare, dar fiarele nu i-au vătămat. Apoi
au fost aruncați în mare, iar ei au mers pe deasupra apelor precum pe pămînt.
Văzînd acestea, slugile împărătești au crezut în Hristos și, primind Sfîntul
Botez de la Nazarie, au lăsat curtea împărătească și, desprinzîndu-se din
tulburarea lumească, slujeau lui Hristos în liniște.
După aceasta, Sfîntul Nazarie împreună cu ucenicul său Chelsie
au mers iarăși în Mediolan și i-au aflat în temniță încă vii pe Sfinții Mucenici
Ghervasie și Protasie. Au început iarăși să propovăduiască în Mediolan și
iarăși au fost prinși de Anulin stăpînitorul care i-a întrebat unde au fost
pînă la acea vreme. Și aflînd că au fost în mîinile lui Nero s-a mirat cum
de au scăpat vii și sănătoși, pentru că știa că Nero, împăratul, era foarte
cumplit și fără de omenie, încît ucidea fără milă nu numai pe cei vinovați,
ci și pe cei nevinovați.
Stăpînitorul îl silea pe Nazarie ca să se apropie și să se
închine idolilor lor, iar el nu numai că n-a voit, dar l-a și ocărît pe stăpînitor.
Atunci stăpînitorul a poruncit ca să fie bătuți peste gură și, luînd multe
palme, Nazarie și Chelsie au fost aruncați apoi în temniță alături de Sfinții
Ghervasie și Protasie. Nazarie se mîngîia mult că s-a învrednicit a mai vedea
pe iubiții săi prieteni, a vorbi cu ei și a răbda împreună cu ei în temniță
pentru Hristos. Iar Anulin l-a înștiințat printr-o scrisoare pe Nero, împăratul,
despre Nazarie. Și auzind împăratul că Nazarie este viu, s-a mîniat foarte
asupra slugilor cărora le poruncise ca să-i înece pe sfinți în adîncul mării
și Nero a început să-i caute pe slujitorii care i-au slobozit pe Nazarie și
Chelsie, ca să-i piardă, dar nu i-a mai aflat, pentru că aceștia au fugit
în lume și se dăduseră de bunăvoie în Hristos spre slujba cea prea frumoasă.
Împăratul a scris lui Anulin, stăpînitorul, ca îndată să
fie omorît Nazarie. Iar Anulin, citind scrisoarea împăratului, a scos din
temniță pe Sfîntul Nazarie și pe Sfîntul Chelsie, ucenicul lui, și a tăiat
cu sabia cinstitele lor capete. Iar unul dintre credincioșii care locuiau
în apropierea cetății a luat în taină sfintele lor moaște și le-a dus în casa
sa. Acest om avea o fiică slăbănoagă care zăcea la pat și atunci cînd moaștele
sfinților mucenici au fost aduse în casă, ea îndată s-a sculat din pat sănătoasă,
ca și cum niciodată nu ar fi fost bolnavă și nu ar fi zăcut niciodată. Pentru
aceasta, stăpînul casei, împreună cu toți ai lui s-au bucurat și au îngropat
în grădină trupurile mucenicilor.
După omorîrea Sfinților Mucenici Nazarie și Chelsie, în cetate
a sosit Astazie, comitul, care pornise cu război împotriva moravilor. Pe acesta
l-au îndemnat preoții care se închinau la idoli ca să-i ucidă pe Sfinții Ghervasie
și Protasie, care rămăseseră în temniță. Ghervasie a fost scos din temniță
și, fiind bătut cu vergi de plumb, s-a sfîrșit, iar lui Protasie i-a fost
tăiat capul de sabie și și-a sfîrșit și el nevoința muceniciei. Trupurile
lor au fost răpite de Filip și de fiul său și au fost îngropate în casa lor.
Moaștele mucenicilor Nazarie, Chelsie, Ghervasie și Protasie, ascunse sub
țărîna pămîntului și de nimeni știute, au stat acolo pînă la venirea Sfîntului
Ambrozie, episcopul Mediolanului. Acesta, prin dumnezeiască descoperire, a
aflat pe Ghervasie și pe Protasie în vremea împărăției lui Teodosie cel Mare,
iar Nazarie și Chelsie au fost aflați în vremea împărăției lui Arcadie și
a lui Onorie. Despre aflarea moaștelor lui Nazarie și Chelsie pomenește Paulin
Presbiterul în cartea sa despre viața Sfîntului Ambrozie astfel: "În acea
vreme moaștele Sfîntului Mucenic Nazarie se aflau în cetate, în grădină.
Aceste moaște au fost aduse de Ambrozie și depuse în biserica
Sfinților Apostoli.
Eu, fiind de față, am văzut sînge în mormîntul în care zăceau
muceniceștile moaște, ca și cum acest sînge ar fi curs de curînd; capul cu
părul și cu barba erau așa de neatinse, ca și cum atunci ar fi fost puse în
groapă, iar fața lui era atît de luminoasă de parcă ar fi fost spălată de
curînd. Adevărată minune, precum Domnul a făgăduit în Evanghelie că "nici
un fir de păr din capul vostru nu va pieri". Iar sfintele lor moaște au umplut
acel loc de mireasmă bună, încît covîrșeau toate aromele. Apoi, ridicînd moaștele
mucenicești și punîndu-le în caretă, ne-am întors îndată cu Sfîntul Ambrozie
și la Sfîntul Mucenic Chelsie, cel ce era pus în același loc. Și am aflat
de la cel care stăpînea grădina aceea cum că de la părinți moștenise el locul
acela, loc pe care părinții lui îl moșteniseră din neam în neam, căci într-însul
sînt așezate mari visterii, pe care nici molima, nici rugina nu le strică,
nici hoții nu le sapă și nu le pot fura".
Pînă aici povestește Paulin prezbiterul despre moaștele lui
Nazarie și Chelsie. Iar despre moaștele lui Ghervasie și Protasie a scris
Sfîntul Ambrozie următoarele: "Ambrozie, sluga lui Hristos, fraților celor
ce sînt în toată Italia, mîntuire întru Domnul Cel veșnic! Scripturile cele
dumnezeiești dovedesc că cei ce au primit ceva în dar de la Domnul sînt datori
să arate și la alții aceasta. Căci cel ce tăinuiește ceea ce poate să folosească
și la alții, e ca și cum ar fi furat ceva din biserică. Pentru aceasta a zis
David: Dreptatea Ta nu am ascuns în inima mea, adevărul Tău și mîntuirea Ta
am spus; nu am ascuns mila Ta și adevărul Tău de către adunare multă. Și pentru
acest lucru, ca și cum dorea răsplătire, a adăugat: Iar Tu, Doamne, să nu
îndepărtezi îndurările Tale de la mine. Ca și cum ar fi zis: Precum eu altora
am făcut ca să afle milă, așa și Tu să nu lași să fie depărtată mila Ta de
la mine. Și facem această înainte-cuvîntare spre a vă spune vouă, celor ce
cu dreaptă credință socotiți și credeți întru Domnul, ca să vă veseliți pentru
aflarea sfintelor moaște și să-l chemați pe El în ajutor.
În sfintele patruzeci de zile trecute, cînd Domnul m-a făcut
părtaș celor ce posteau și se rugau, fiind eu la rugăciune într-o noapte,
am căzut într-un fel de somn încît mă aflam nici dormind, nici simțind și
am văzut doi tineri în haine albe ridicîndu-și mîinile în sus și rugîndu-se,
cu care nu puteam grăi, fiind cuprins de somnolență. Iar după ce m-am deșteptat,
ei s-au făcut nevăzuți. Și m-am rugat bunătății lui Dumnezeu că dacă aceasta
este înșelăciune diavolească să o alunge de la mine, iar dacă este lucru adevărat,
apoi mai luminat să mi-l arate.
Pentru cîștigarea acestei cereri de la Domnul, am postit
mult și în a doua noapte, la cîntatul cocoșilor, la fel ca și întîia dată,
am văzut pe acei tineri rugîndu-se cu mine. Iar a treia noapte, cînd trupul
meu slăbise de post și nu puteam adormi, iarăși mi s-au arătat aceiași tineri;
și m-am mirat cînd am văzut cu ei și pe un al treilea tînăr care semăna cu
Sfîntul Apostol Pavel, pe care îl cunoșteam din icoană și numai cu mine grăia,
iar ceilalți tăceau. El îmi zicea așa: "Aceștia sînt cei care, ascultînd cuvintele
mele, au lăsat lumea și bogăția și au urmat Domnului nostru Iisus Hristos,
nedorind nimic pămîntesc sau trupesc. Și au petrecut aici în Mediolan zece
ani, slujind lui Dumnezeu și s-au învrednicit a fi mucenici ai lui Hristos,
ale căror trupuri le vei afla zăcînd în pămînt în acest loc unde tu stai și
te rogi. Deci, trebuie să le scoți deasupra și în acest loc să zidești o biserică
în numele lor". Apoi eu l-am întrebat care este numele lor, iar el mi-a răspuns:
"Vei afla o cărticică la capetele lor în care este scrisă nașterea, pătimirea
și sfîrșitul lor". Eu, chemînd pe frați și pe episcopul locului și spunîndu-le
cele văzute, am început a săpa în acel loc, iar episcopii îmi ajutau. Și am
aflat o raclă, precum mi-a spus Sfîntul Pavel, în care am văzut trupurile
sfinților mirosind frumos, ca și cum atunci ar fi fost îngropate. Iar la capul
lor se afla o cărticică în care era scrisă toată viața lor în următorul chip:
"Eu, robul lui Hristos, Filip, am luat trupurile acestor sfinți în casa mea
și le-am îngropat. Maica lor, Valeria, și tatăl lor, Vitalie, au avut pe acești
doi fii născuți gemeni și au numit pe unul Protasie și pe altul Ghervasie.
Vitalie era ostaș în Mediolan, trăind cu soția sa și slujind în taină lui
Dumnezeu. Mergînd odată cu judecătorul Paulin în cetatea Ravenei, s-a aflat
acolo că el este creștin și, fiind chinuit, nu s-a lepădat de Hristos, cu
toate că a fost aruncat într-o groapă adîncă și bătut cu pietre. În acest
fel și-a aflat sfîrșitul, fiind îngropat de viu. Iar soția, aflînd de moartea
bărbatului ei, a mers după trupul lui vrînd să-l îngroape în casa sa, spre
mîngîierea sărăciei sale. Dar cetățenii Ravenei, care erau creștini, nu au
lăsat-o să ia trupul bărbatului ei, bucurîndu-se ei singuri de o așa vistierie
ca aceea și păstrînd-o spre apărarea lor. Iar Valeria, neîndeplinindu-și dorința,
întorcîndu-se în Mediolan, a nimerit pe cale într-un sat oarecare, la un praznic
urît de Dumnezeu, unde oameni necurați aduceau jertfe spurcatului lor zeu
Silvan. Acei oameni, după obiceiul lor, ospătau pe cei străini cu cărnuri
din cele jertfite idolilor și au chemat-o și pe Valeria, care trecea atunci
pe acolo, la acel ospăț. Iar ea s-a scîrbit de acea necurățenie și nu a vrut
să guste din jertfele idolești, mărturisind că este creștină. Iar păgînii,
mîniindu-se, au bătut-o cu bețe, fără milă, încît abia a putut să ajungă vie
la ai săi, în Mediolan.
Mergînd în casa sa, i-a învățat adevărata credință pe fiii
săi Ghervasie și Protasie și după trei zile și-a dat duhul în mîinile lui
Dumnezeu. Iar după ce Ghervasie și Protasie, cei încoronați cu cunună mucenicească,
au rămas orfani de părinții lor, au vîndut casa și au împărțit toată averea
lor la săraci, iar pe robi i-au eliberat. Apoi s-au închis singuri într-o
casă și s-au nevoit acolo zece ani în post, în rugăciuni și în citire. Iar
în anul al unsprezecelea au început a pătimi în temniță pentru Hristos, de
la Anulin ighemonul. Apoi, cînd comitul Astazie mergea din Mediolan la război
împotriva moravilor, l-au întîmpinat în cale jertfitorii idolești, zicîndu-i:
"Dacă vrei să te întorci cu biruință la împăratul tău, atunci silește-i pe
Ghervasie și pe Protasie să jertfească zeilor, pentru că zeii s-au mîniat
că acești doi oameni îi defăimează pe ei, și acum la întrebările noastre zeii
nu vor să ne dea răspuns". Auzind acestea, Astazie i-a scos pe cei doi din
temniță și, punîndu-i înaintea sa, le-a zis: "Vă sfătuiesc să nu-i supărați
pe zei, ci cu dreaptă credință să le aduceți jertfe, ca plină de noroc să
fie calea noastră". Iar Ghervasie a răspuns: "Biruință asupra vrăjmașilor
poți cere numai lui Dumnezeu Atotputernicul, iar nu de la acești idoli care
nu văd, nu aud, nu grăiesc, nici nu au suflare".
Atunci Astazie a poruncit ca Ghervasie să fie bătut cu vergi
de plumb pînă ce va muri. În acea bătaie s-a sfîrșit Sfîntul Ghervasie, al
cărui trup poruncind să-l scoată, i-a zis lui Protasie: "Ticălosule, cruță-ți
viața ta și nu înnebuni ca și fratele tău". Protasie a răspuns: "Nu știu cine
este ticălos, ori eu care nu mă tem de tine, sau tu care te temi de mine?".
Astazie a zis: "Și cum mă tem eu de tine, ticălosule?" A răspuns sfîntul:
"Te temi de mine că nu mă voi supune pentru a aduce jertfă idolilor, căci
dacă nu te-ai teme, nu m-ai sili pe mine să aduc jertfă idolilor. Iar eu nu
mă tem de tine și îngrozirea ta o defăimez, iar pe idolii tăi îi socotesc
niște gunoaie și numai lui Dumnezeu Celui ce împărățește în Ceruri mă închin".
Atunci Astazie a poruncit ca Protasie să fie bătut cu toiege și, fiind bătut
mult, cînd l-au ridicat de la pămînt, i-a zis comitul: "Ticălosule, de ce
ești mîndru și nesupus? Oare vrei să pieri ca și fratele tău?" A răspuns Protasie:
"Nu mă supăr pe tine, Astazie, pentru că văd orbirea ochilor tăi, și necredința
ta nu te lasă să vezi cele ce sînt ale lui Dumnezeu, căci nici Domnul meu
nu i-a ocărît pe cei care L-au răstignit, ci S-a rugat pentru dînșii, zicînd
că nu știu ce fac; așa și tu nu știi ce faci, pentru aceea îmi este milă de
tine. Însă isprăvește mai repede ceea ce ai început, ca să pot vedea împreună
cu iubitul meu frate pe Mîntuitorul meu". Atunci comitele Astazie a poruncit
ca Protasie să fie tăiat cu sabia și aceasta făcîndu-se cu robul lui Hristos,
eu Filip, împreună cu fiul meu am luat noaptea în taină trupurile lor și le-am
adus în casa mea, lucru de care numai Dumnezeu știe, și le-am îngropat în
această raclă de marmură, crezînd că datorită rugăciunilor lor și eu voi afla
milă de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, petrec
și împărățesc în veci".
Aici se termina scrisoarea lui Ambrozie și cărticica lui
Filip. Iar pe cînd se scoteau din pămînt acele sfinte moaște, multe tămăduiri
s-au făcut bolnavilor și diavolii din oameni au fost izgoniți și orbii au
văzut.
Același Sfînt Ambrozie pomenește că în cetatea lui era un
om orb, pe nume Sevir, știut de toți, și acest orb numai cît s-a atins de
marginea veșmintelor care erau pe moaștele sfinte, îndată i s-a limpezit vederea.
Cu rugăciunile sfinților Tăi, Doamne, luminează ochii sufletelor
noastre, ca întru lumina Feței Tale să mergem și întru numele Tău să ne bucurăm
în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna octombrie
|