Pătimirea Sfîntului Mucenic Areta
și a celor împreună cu dînsul
(24 octombrie)
Cînd în pămîntul grecesc domnea Iustin, iar în Etiopia domnea
Elezvoi, împărații cei dreptcredincioși și buni, în acea vreme în Arabia,
care demult se numea Sava, iar acum se numește pămîntul omeriților, s-a ridicat
un împărat fărădelege, anume Dunaan, evreu necredincios, hulitor al numelui
lui Iisus Hristos și mare vrăjmaș al credincioșilor, care avea pe toți sfetnicii,
slujitorii și ostașii săi, ori evrei, ori păgîni, care se închinau soarelui,
lunii și idolilor. Aceasta se sîrguia să izgo-nească pe toți creștinii din
împărăția lui și să piardă din pămîntul omeriților pomenirea preamarelui nume
al lui Iisus Hristos. El prigonea mult Biserica lui Dumnezeu, chinuind și
ucigînd pe credincioșii care nu se supuneau poruncii lui și nu voiau să țină
legea lui.
Auzind despre aceasta Elezvoi, împăratul Etiopiei, precum
că Dunaan a poruncit în țara sa prigoană asupra creștinilor, s-a mîniat foarte
tare și, adunîndu-și ostașii, a pornit asupra acestuia cu război. După multe
lupte, l-a biruit și, făcîndu-l tributar, s-a întors în pămîntul său. Iar
Dunaan, după puțină vreme, iarăși s-a sculat asupra lui Elezvoi, nesocotind
așezămîntul ce se făcuse și, adunîndu-și toată puterea sa, a pierdut pe toți
ostașii lui Elezvoi, care erau lăsați ca să păzească cetățile și mai mult
s-a înarmat asupra creștinilor. A poruncit pretutindeni ca creștinii ori să
primească credința evreiască, ori să fie uciși fără milă.
În împărăția lui nu era nimeni care să îndrăznească a mărturisi
pe Hristos, decît numai într-o cetate care se numea Negran, numai acolo se
slăvea numele lui Iisus Hristos. Acea cetate mare și cu mult popor era sub
stăpînirea lui Dunaan. Acolo a strălucit sfînta credință din vremea cînd Constantie,
fiul marelui Constantin, trimitea solii săi la locuitorii din Sava, care acum
se numesc, după cum s-a zis mai sus, omeriți, trăgîndu-și seminția lor din
Hettura, femeia lui Avraam. Ajungînd acolo bărbații cei de Dumnezeu înțelepțiți
și îmbunătățiți, trimiși de la împăratul Constantie, care au împăcat pe împăratul
acelei țări cu daruri, acei soli au învățat pe oameni credința în Iisus Hristos
și au zidit biserici. De atunci înflorea dreapta credință în Negran și sporea
învățătura creștinească, se îmulțeau cetele monahicești, se zideau mănăstiri
și întru toate rînduielile se păzea curăția. În sfîrșit, sporeau credincioșii
întru multe bunătăți. Apoi aceia nu lăsau pe nici unii de altă credință să
locuiască între dînșii, nici elini, nici evrei, afară numai de ei singuri
care se aflau acolo ca fiii unei maici, ai soborniceștii și apostoleștii biserici,
viețuind cu dreaptă credință și cu cinste.
Zavistuind diavolul dreapta credință a numiților locuitori,
a înarmat asupra lor pe Dunaan evreul, care, auzind că creștinii din cetatea
Negran nu se supun poruncii lui și nu voiesc să țină cu dînsul, a pornit asupra
lor cu toată puterea sa, plănuind două lucruri: să-i piardă pe creștinii din
stăpînirea sa și să mîhnească prin pierderea creștinilor pe Elezvoi, împăratul
Etiopiei. Drept aceea, ajungînd la cetate, a înconjurat-o cu mulțime de ostași
și a săpat cetatea împrejur, crezînd că o va cuceri degrabă și pe cei ce viețuiau
într-însa să-i ucidă fără cruțare. El zicea către cetățeni: "De voiți să cîștigați
de la mine milă și să rămîneți vii, aruncați jos semnele cele blestemate -
așa numea ticălosul sfintele cruci - pe care le-ați înălțat pe vîrfurile bisericilor
celor înalte și vă lepădați de Cel răstignit pe lemn".
Purtătorii de arme împărătești umblau împrejurului cetății,
strigînd: "Supuneți-vă împăratului, ca să rămîneți vii și să luați daruri
de la dînsul, iar dacă nu vreți, de foc și de sabie veți pieri". Însuși Dunaan,
deschizîndu-și gura, clevetea pe Hristos și pe creștini cu limbă hulitoare
de Dumnezeu, zicînd: "Cîți necurați creștini am pierdut, cîți preoți și monahi
am ucis cu sabia, cîți am ars cu foc și pe nici unul n-a izbăvit Hristos din
mîinile mele, pentru că nici Hristos n-a putut să Se izbăvească din mîinile
celor ce L-au răstignit și acum am venit la voi, ca, ori să vă lepădați de
Hristos, sau desăvîrșit să vă pierd". Iar cetățenii îi răspundeau: "Îndrăznești
mult, o, împărate, cu limba ta, asupra Atotputernicului Dumnezeu. Te asemene
cu Rampsak, voievodul lui Senaherim, care a grăit cu mîndrie către Iezechiel:
"Să nu te înalțe pe tine Domnul Dumnezeul tău spre Care nădăjduiești". Dar
n-a fost fără pedeapsă acea hulă, că într-un ceas cîte mii de ostași a pierdut,
bine știi. Deci, ferește-te să nu se întîmple tot așa și ție, care hulești
pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Atotputernic și înfricoșat,
Acela care ia sufletele boierilor și pe tine poate să te sfărîme și să-ți
prefacă în țărînă mîndria ta cea multă și de Dumnezeu hulitoare. Te lauzi
ca, ori să ne întorci pe noi de la Hristos, ori să ne pierzi cu totul. Cu
adevărat, mai degrabă vei putea să ne pierzi, decît să ne întorci de la Hristos,
Mîntuitorul nostru, pentru Care noi toți sîntem gata să murim".
Împăratul, nesuferind să audă asemenea cuvinte, cu mai mare
furie s-a mîniat și a năvălit cu toate puterile asupra cetății. Socotea că
de nu va lua cetatea cu război, apoi are s-o chinuiască cu foame, ținînd-o
înconjurată multă vreme. Apoi, aflînd împrejurul cetății foarte mulți creștini
prin sate și prin pustii și, prinzîndu-i, i-a pierdut în multe feluri, iar
pe alții i-a dus în robie, silindu-i ca să ia cetatea. Însă creștinii, apărîndu-se
cu tărie dinlăuntru, îi biruiau pe păgîni.
Silindu-se împăratul cu puterile sale, în tot chipul, n-a
reușit să ia cetatea, nici să-i omoare cu foametea, căci ei aveau hrană îndestulată
pentru mulți ani. Nelegiuitul, nădăjduindu-se în așteptarea sa, s-a gîndit
să-i înșele pe creștini cu un meșteșug subțire și a trimis pe cineva în cetate,
zicînd cetățenilor cu jurămînt: "Nu voi face strîmbătate vouă, nici vă voi
întoarce pe voi de la credința voastră, dar cer de la voi numai obișnuita
danie cu care îi sînteți datori împăratului vostru. De aceea, să-mi deschideți
cetatea ca să intru s-o văd și apoi să iau dania obișnuită de la voi. Mă jur
pe Dumnezeu și pe Lege că nu vă voi face vouă nici un rău cît de mic, ci vă
voi lăsa în pace ca să viețuiți în credința voastră". Iar cetățenii i-au răspuns:
"Noi, creștinii, am învățat din Sfintele Scripturi ca să ne supunem împăratului
și să ne plecăm stăpînitorilor, deci de vei face așa precum ne făgăduiești
nouă cu jurămînt, că nu ne vei face nedreptate, nici nu ne vei întoarce de
la Domnul nostru Iisus Hristos, îți vom deschide cetatea și vei intra ca un
împărat și îți vei lua de la noi obișnuita dajdie, iar de ne vei face vreun
rău, Dumnezeu, Cel ce aude jurămintele tale, să-ți răsplătească ție degrabă.
Iar noi nu ne vom îndepărta de la Hristos, Mîntuitorul nostru, chiar de ne-am
lipsi, nu numai de averi, ci și de viață". Împăratul iarăși s-a jurat că nu
le va face nici o supărare. Ei, crezînd pe vulpea aceea, i-au deschis cetatea
și s-au închinat păgînului cu daruri.
Împăratul, intrînd cu toată puterea sa în cetate, ca lupul
în turmă, îmbrăcat în piele de oaie, a înconjurat zidurile și porțile cetății
și pe ostașii săi i-a pus de pază. Apoi, văzînd podoaba cetății, mulțimea
poporului și pe creștinii cei cinstiți, i-a lăudat, căci încă își tăinuia
planul cel viclean pînă la o vreme. Odihnindu-se puțin în cetate, a ieșit
iar la trupele sale și, vrînd să înceapă acea fără de Dumnezeu prigoană pe
care o gîndise, a poruncit să vină la dînsul toți bărbații cei cinstiți și
căpeteniile cetății. Deci, au venit la dînsul, după poruncă, toți cei ce erau
în cetate, cinstiții bătrîni, căpeteniile și cei slăviți și bogați. Între
dînșii era și fericitul Areta, care era mai mare cu bătrînețile și cu priceperea,
cu dregătoria și cu cinstea, avînd nouăzeci și cinci de ani și care era boier
și voievod, căruia toată rînduiala cetății îi era încredințată. Cu al lui
înțelept sfat și cu cîrmuirea sa cea pricepută, cetățenii s-au împotrivit
vrăjmașilor, cu vitejie multă, vreme îndelungată.
Mergînd cetățenii cu Areta la nelegiuitul împărat, i-au adus
lui cuvenita închinăciune și i-au mulțumit că a făcut cu dînșii precum s-a
jurat și n-a adus nici o primejdie asupra lor. Aceasta zicea Areta, neștiind
vicleșugul împăratului. Acesta însă, nemaiputînd mult să-și ascundă otrava
vicleniei sale dinăuntru, a dat-o pe față, adică a săvîrșit răutatea pe care
o tăinuia. Jurămîntul pe care l-a dat cetățenilor îl socotea ca pe o jucărie
copilărească și a poruncit ca, legîndu-i pe toți împreună cu Sfîntul Areta,
să fie păziți pe de străji, apoi a trimis la casele lor ca să le fie jefuite
averile. Apoi a întrebat unde este Pavel, episcopul lor, și, aflînd că au
trecut doi ani de cînd a murit, a poruncit ca să-l dezgroape. Scoțîndu-i trupul,
l-a ars cu foc și cenușa a aruncat-o în văzduh. Apoi, aprinzînd un foc foarte
mare, a adunat mulțimea preoților și a clericilor, a monahilor și a fecioarelor
celor afierosite lui Dumnezeu și i-a aruncat în foc, fiind în număr de patru
sute douăzeci și șapte de ființe. Astfel i-a ars pe ei, zicînd: "Aceștia sînt
pricina pierderii acelora pe care i-au sfătuit să cinstească pe Cel răstignit
ca pe un Dumnezeu". După aceea a poruncit propovăduitorilor lor ca, umblînd
prin cetate, să spună la toți să se lepede de Hristos și să vină la legea
evreiască, precum era împăratul.
Chemînd înaintea sa pe căpeteniile acelea, adică pe creștinii
pe care îi ținea în legături, a început a grăi către dînșii, dar mai ales
către Areta: "Ce nebuni sînteți voi, pentru credința voastră în Cel răstignit
și credeți în El ca într-un Dumnezeu! Oare doară poate să fie bătut Dumnezeu,
neavînd trup? Sau poate să moară cel fără de moarte? Oare nu sînt și între
voi din cei ce urmează lui Nestorie, care cinstesc pe Hristos, nu ca pe un
Dumnezeu, ci ca pe un prooroc? Eu nu vă silesc ca să vă închinați soarelui
și lunii sau altei făpturi oarecare, nici nu vă silesc să jerfiți zeilor păgîni,
ci însuși lui Dumnezeu și Făcătorului a toată făptura". La aceste cuvinte
Sfîntul Areta, împreună cu însoțitorii săi, a răspuns: "Noi știm că dumnezeirea
nimic nu putea suferi, ci numai omenirea cea luată din Preacurata Fecioară,
precum mărturisesc proorocii, despre care știi și tu. Omenirea a răbdat numai
pentru noi, iar dumnezeirea a arătat-o Hristos Domnul prin minunile Sale cele
negrăite. Ce trebuință avem noi de multă vorbă? Noi îl mărturisim pe El că
este Fiul lui Dumnezeu și grăim în numele întregului popor al cetății, că
nu există chin pe care n-am fi gata să-l suportăm pentru Iisus Hristos, Dumnezeul
nostru. Iar despre credința lui Nestorie, cel blestemat de Sfinții Părinți,
adunați la al treilea sinod din Efes, ce avem noi? Căci noi nu despărțim în
Hristos două persoane, ci credem că omenirea Lui este unită cu dumnezeirea
într-o singură persoană. Iar pe tine, care grăiești cuvinte hulitoare asupra
Domnului nostru, pentru o hulă ca aceasta și pentru călcarea jurămîntului
tău, te va ajunge degrabă dumnezeiasca pedeapsă". Împăratul, suferind acele
cuvinte cu răbdare, pentru că se rușina de înțelepciunea lui Areta, și de
cinstea celorlalți creștini, a început cu cuvintele blînde a le îmbuna inimile,
prin făgăduința darurilor și a cinstei, vrînd să schimbe credința lor și rîvna
cea pentru Hristos, în fărădelege. Dar ei, ridicîndu-și ochii ca dintr-o inimă
și parcă ar fi fost o singură gură, au strigat, zicînd: "Nu ne lepădăm de
Tine, unule Cuvinte al lui Dumnezeu, Iisuse Hristoase, Care Te-ai născut din
Preasfînta Fecioară, nici batjocorim cinstita Crucea Ta".
Împăratul, văzînd pe sfinți neclintiți în credință, a amînat
chinuirea lor pentru altă vreme și a poruncit să fie ținuți în legături, iar
el s-a pornit spre popor, ucigînd pe mulți fără cruțare. Și a poruncit ca
să fie aduși femeile și copiii sfinților mucenici și împreună cu cinstitele
femei au venit mulțime mare de alte femei văduve, fecioare și monahi. Pe acestea
a căutat mai întîi să le înșele cu momeli, apoi le-a îngrozit cu chinuri,
ca să se lepede de Hristos. Iar ele nu numai că nu voiau, dar și defăimau
cu ocări pe împărat și mai ales fecioarele monahii strigau, ocărîndu-l pe
el, pentru necredință. Iar el, nesuferind acele ocări, a poruncit ostașilor
să le taie pe toate. Iar ele alergau la moarte cu veselie. A fost între dînsele
o minunată întrecere, căci monahiile fecioare mergînd înainte sub sabie, grăiau
către femei: "Știți că noi în biserica lui Hristos avem cinstea de a fi înainte;
aduceți-vă aminte că noi, pretutindeni, avem locul cel de frunte, intrăm mai
întîi în Biserica Domnului, ne apropiem mai înainte la Preacinstitele Taine
și ședem la cel dintîi loc. Deci, se cade ca și aici să primim mai întîi cinstea
mucenicească, mai întîi să murim și să mergem mai înainte de voi și mai înainte
de bărbații voștri, la Mirele nostru, Iisus Hristos". Apoi și femeile apucau
una decît alta mai înainte, plecîndu-și sub sabie grumazul. La fel și copiii
cei mici se înghesuiau între mame, grăbindu-se la moarte și fiecare striga:
"Tăiați-mă pe mine, tăiați-mă pe mine". O astfel de osîrdie aveau ca să moară
pentru Hristos, încît necuratul evreu Dunaan și toți boierii lui se mirau
foarte tare. Iar nelegiuitul zicea: "O, cum a putut înșela pe oameni Galileanul,
încît socotesc moartea întru nimic și pentru El își pierd sufletele și trupurile?".
Era în cetatea Negran o văduvă, pe nume Singlitichia, de
neam bun și cinstit, frumoasă la față, dar la suflet și mai frumoasă, bogată
cu averea, dar mai bogată cu faptele bune și care a rămas văduvă încă de tînără.
Aceasta avea două fiice. Văduva, șezînd în casa sa în post și în rugăciuni,
nevrînd să se însoțească cu alt bărbat și făcîndu-se mireasa lui Hristos,
Îl slujea ziua și noaptea, cu toate că era tînără de ani, însă cu înțelepciunea
era bătrînă și mai mult decît cei bătrîni a priceput poruncile Domnului. Despre
aceasta auzind necuratul evreu Dunaan, a poruncit să o aducă cu cinste le
el, împreună cu amîndouă fiicele. După ce au adus-o, a căutat spre dînsa cu
fața veselă și i-a zis cu glas blînd: "Am auzit de tine, cinstită femeie,
că ești de neam bun, înțeleaptă și pricepută, pentru care lucru mărturisește
fața și privirea ta, precum că adevărate sînt cele spuse despre tine, deci
că nu dorești a urma femeilor celor nebune, pe care eu le-am pierdut pentru
nebunia lor și să nu mai socotești ca Dumnezeu, pe Cel ce S-a răstignit pe
cruce, pentru că a fost mîncător și băutor de vin, prietenul vameșilor, petrecător
și potrivnic Legii strămoșești. Deci, să faci cele cuvenite bunului tău neam
leapădă-te de Nazarineanul și să crezi ca noi, ca să fi cu împărăteasa în
palatele ei, cinstită de toți. Astfel vei petrece mai bine, scăpînd de greutățile
ce se întîmplă în văduvie. Pentru că a ajuns pînă la noi vestea despre tine
și chiar se vede că tu ai mari bogății, multe slugi și slujnice și ești cinstită
de toți, fiind tînără și frumoasă. Cu toate aceste fericiri nu ai voit să
te măriți cu alt bărbat și se mai spune despre tine că ești îmbunătățită și
cu multă pricepere. Deci și acum să cugeți bine și să fii desăvîrșită în pricepere.
Ascultă-mi sfatul cel sănătos și nu da în mîinile chinuitorilor frumusețea
și tinerețea ta, precum și fecioria fiicelor tale, căci vei suferi mai multă
rușine și necinste decît chinuri, ci, încetînd a slăvi pe Cel răstignit și
supunîndu-te legilor noastre, să gîndești cele ce sînt folositoare ție și
fiicelor tale".
Iar fericita și cinstita femeie cu multă înțelepciune a răspuns
împărătului, zicînd: "Se cade ție, împărate, să cinstești pe Acela ce ți-a
dat stăpînirea și acea porfiră și diademă; și mai ales ți-a dat viața ca un
Fiu al lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat, dar tu te-ai arătat nemulțumitor
pentru o astfel de binefacere și cu limbă îndrăzneață grăiești de rău pe Făcătorul
tău de bine. Oare nu te temi că un trăznet de sus are să te lovească? Tu voiești
a mă slăvi cu mare cinste, eu însă cinstea voastră ca o necinste o socotesc
și nu voiesc să mă laude lumea aceea care hulește pe Dumnezeul meu, nici nu
voi fi nebună să locuiesc cu vrăjmașii lui Dumnezeu în lăcașurile păcătoșilor".
Acestea auzindu-le împăratul, s-a umplut de mînie și, căutînd la boierii săi,
a zis: "Vedeți cum fără de rușine ne vorbește această necurată femeie?" Apoi
a poruncit să ia acoperămîntul de pe capul ei și de pe capetele fiicelor ei
și așa, cu capul descoperit și cu părul despletit, să fie purtate prin cetate,
cu batjocură și cu necinste. Astfel fiind purtată cu necinste pe ulițele cetății,
a văzut cum mulțimea femeilor plîngea pentru dînsa, de o necinste și rușine
ca aceea. Iar ea a zis către dînsele: "Știu, prietenelor, că vă este jale
pentru mine, văzîndu-mă cu fiicele mele în această stare, dar să nu vă întristați,
cînd eu mă bucur, nici să plîngeți cînd eu mă veselesc, căci ziua aceasta
îmi este mie mai de bucurie decît ziua nunții, căci pentru Mirele meu rabd
acestea, Căruia fără de prihană I-am păzit văduvia mea și Lui I-am logodit
pe iubitele mele fiice. Acum mă bucur că Domnul meu privește la defăimarea
mea, unde este mărturisirea mea și știe osîrdia mea pentru El, pentru că n-am
voit nici cinstea, nici bogățiile, nici chiar viața cea vremelnică, ci numai
una este dorința mea: ca să aflu pe Hristos și să merg la El în ceata sfintelor
mucenițe, ducîndu-I cu mine rodul pîntecelui meu, adică pe fiicele mele. Deci
rogu-mă vouă, surorile mele, nu plîngeți, ci mai ales vă bucurați cu mine,
că merg să mă fac părtașă cerescului Mire Iisus Hristos".
Apoi iarăși a fost adusă înaintea împăratului, care i-a zis:
"Leapădă-te de Hristos ca să fii vie". A răspuns sfînta: "De mă voi lepăda
de Hristos pentru viața cea vremelnică, apoi cine mă va izbăvi de veșnica
moarte, care este în focul cel nestins". Și căutînd spre cer a zis: "Să nu-mi
fie mie, o, împărate fără de moarte, să mă lepăd de Tine, Unule născut, Fiul
lui Dumnezeu, și să mă supun hulitorului și călcătorului de jurămînt, care
cu înșelăciune a luat cetatea noastră și acum prigonește biserica Ta cea sfîntă".
Iar împăratul, aprinzîndu-se de cumplită mînie, a răcnit: "O, necurată femeie,
îndată voi zdrobi capul tău și-ți voi sfîșia carnea și te voi arunca spre
mîncarea cîinilor. Atunci voi vedea de te va izbăvi din mîinile mele Nazarineanul,
spre Care tu nădăjduiești". Niște cuvinte ca acestea ale împăratului nesuferindu-le
fiica ei cea mai mare, care avea doisprezece ani, a scuipat în fața împăratului
și îndată slujitorii cei ce stăteau de față au tăiat-o și împreună cu dînsa
și pe sora ei cea mai mică au ucis-o cu sabia. Și au căzut amîndouă fiicele
moarte, înaintea ochilor mamei lor cea vrednică de laudă. Apoi împăratul a
poruncit ca să ia sîngele lor și să-l ducă la gura maicii lor ca să-l bea.
Iar ea gustînd, a zis: "Te slăvesc pe Tine Doamne, Dumnezeul meu, că m-ai
învrednicit a gusta jertfele cele curate ale sărmanelor mele fiice. Ție, Hristoase
Dumnezeule, Îți aduc această jertfă a mea, înaintea Ta pun aceste mucenițe
fecioare care au ieșit din pîntecele meu, cu care, numărîndu-mă și pe mine,
du-mă în cămara Ta și, precum zice David, "arată pe maică veselindu-se de
feciori". După aceea împăratul a poruncit să-i taie capul. Astfel s-a dus
maica cu fiicele sale la veselia cea veșnică. Apoi împăratul zicea cu jurămînt:
"N-am văzut în viața mea așa frumoasă femeie și așa frumoase fecioare ca acestea,
care nici frumusețile, nici viața lor nu și-au cruțat-o".
A doua zi împăratul a stat la un loc mai înalt și a chemat
la dînsul pe Areta cu toți tovarășii lui, care erau în număr de trei sute
patruzeci. Stînd de față împăratul, a căutat pe Areta, ca spre cel mai bătrîn,
și a zis: "Tu, nesocotitule, te-ai sculat asupra stăpînirii noastre și toată
cetatea ai ridicat-o asupra noastră, învățînd pe oameni a se împotrivi nouă.
Tu ai înșelat pe oameni, ca să asculte cuvintele tale ca pe niște legi, iar
de legile și poruncile noastre să se lepede. Tu ai învățat poporul să cinstească
pe Cel răstignit ca pe un Dumnezeu și pe Cel ce nu și-a ajutat Sieși cînd
era răstignit, pe Acela toți să-L aibă ajutor. Pentru ce nu ai urmat tatălui
tău care, stăpînind în Negran, se supunea împăraților care au fost mai înainte
decît noi? Deci, să fii chinuit, tu și toți cei care te ascultă pe tine, precum
au fost bărbații și femeile care mai înainte s-au dat morții și au fost uciși
de noi, și cărora Fiul Mariei și al teslarului cu nimic nu a putut să-i ajute".
Iar bătrînul îl asculta, suflînd cu greu, cuvintele mîndre ale împăratului
urît de Dumnezeu. Apoi, suspinînd din adîncul inimii, a zis: "Nu ești tu,
împărate, pricina tuturor lucrurilor ce se fac, ci cetățenii noștri sînt vinovați,
că nu au ascultat sfatul meu. Pentru că eu le-am dat sfatul să nu deschidă
cetatea ție, omului celui viclean și înșelător, ci să se lupte cu tine vitejește.
Iar ei nu au luat aminte la cuvintele mele. Eu voiam să ies cu puținii mei
tovarăși înaintea ta, precum a făcut-o odată Ghedeon contra madianiților.
Pentru că nădăjduiam spre Hristosul meu, Cel hulit de tine acum, Care m-ar
fi ajutat să te întrec, să te biruiesc și să te calc pe tine, nelegiuitule
călcător de jurămînt, cel ce nu-ți mai aduci aminte de așezămintele cele hotărîte,
prin care cu jurămînt te-ai făgăduit să păzești cetatea și pe cetățeni".
Unul dintre cei care ședeau cu împăratul, a zis către sfînt:
"Oare așa vă învață pe voi legea lui Moise, ca să necinstiți pe unsul Domnului?
Pentru că zice: "Pe stăpînitorul poporului tău să nu-l grăiești de rău". Dar
și scriptura voastră învață a-l cinsti pe împărat, nu numai pe cel bun și
blînd, ci și pe cel îndărătnic". Iar sfîntul a răspuns: "Oare nu ai auzit
ceea ce s-a zis lui Ahav, prin Ilie proorocul, cînd Ahav a zis către Ilie:
Tu ești cel ce răzvrătești pe Iarael? Iar Ilie a răspuns: "Nu răzvrătesc eu
pe Israel ci numai tu și casa tătîne-tău". Vezi că nu numai pe Ahav singur,
ci și toată casa lui a mustrat-o și a defăimat-o și cu aceasta n-a stricat
legea. De aceea, tot cel ce cu dreaptă credință cinstește pe Dumnezeu, nu
strică legea cînd mustră pe împăratul cel necurat pentru a lui păgînătate
și care nu se teme a huli cu gura sa asupra cerului și asupra Ziditorului.
Văd că voi nu vă îngrijiți de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, iar pe noi
vă sîrguiți să ne aduceți să facem cele ce faceți voi. Iar tu, împărate nedrept,
nelegiuit și fără de omenie, oare ai făcut cu noi așa precum ai făgăduit?
Oare astfel de dreptate se face din partea împăratului? Oare așa au fost împărații
mai înainte de tine? Cu adevărat n-au fost așa, ci buni, blînzi, drepți și
milostivi, păzindu-și hotărît cuvîntul lor și arătînd poporului bunăvoință.
Iar tu, călcătorule de jurămînt, nu te poți sătura de sîngele creștinilor.
Deci să știi că Dumnezeu Atoateștiutorul degrabă îți va lua scaunul împărătesc
și-l va da unui om credincios și bun, care va întări și va înălța neamul creștinesc
și va zidi Biserica, pe care tu cu foc ai ars-o și ai surpat-o la pămînt.
Eu sînt fericit că la adînci bătrîneți, avînd nouăzeci și cinci de ani, văzînd
pe fiii fiilor mei și pe fiicele fiicelor mele, primesc cununa mucenicească
și aduc jertfă lui Dumnezeu o cetate cu atît de mult popor".
Apoi, întorcîndu-se spre popor și spre ai săi împreună pătimitori,
a început a grăi așa: "Bărbați creștini, prieteni și cunoscuți, ne-am amăgit
crezînd jurămîntul și înșelătoarele cuvinte ale acestui împărat fără de Dumnezeu.
Iată, acum vedem nedreptatea lui și auzim cuvintele lui cele hulitoare de
Dumnezeu. Mai bine am fi făcut dacă ne-am fi împotrivit lui cu război și am
fi stat tari pînă la sfîrșit, că ne-ar fi ajutat nouă Dumnezeu să-l biruim.
Dar de vreme ce s-a făcut așa și ni se spune acum de față, ca ori să ne supunem
vrăjmașului și să petrecem în rușine viața vremelnică sau, nesupunîndu-ne
lui, să cîștigăm sfîrșit fericit; de aceea să ne sîrguim să moștenim slava
cea fără de moarte, prin pătimire, pentru că ce este mai slăvit decît mucenicia?
Și ce este mai cinstit decît a pătimi pentru Hristos? De mult am avut gînd
și dorire să rabd munci pentru Hristos și acum, cîștigîndu-mi dorința și aflînd
ceea ce am căutat, mă bucur și, iată, sînt gata să mor îndată. Voi, o, fraților
să nu fiți fricoși și mici la suflet și să iubiți viața vremelnică, ca pentru
viața cea vremelnică să vă lipsiți de viața cea veșnică și să poată judecătorul
a se lăuda, dacă pe vreunul din noi, înfricoșîndu-l prin îngrozirea sa, l-ar
depărta de sfînta credință. Atunci el s-ar înălța prin mîndria sa și astfel,
biruind pe toți, mai mari hule va aduce asupra Fiului lui Dumnezeu. Dar de
se va afla cineva dintre noi care să se teamă de moarte și să gîndească a
se lepăda de Hristos și de viața cea veșnică, acela îndată să iasă din mijlocul
nostru și să se despartă de noi, care sîntem un suflet și un gînd, și să nu
mai poarte în zadar numele de creștin. Cel ce se va lepăda de Tine, Hristoase,
Cuvinte al lui Dumnezeu, pentru vremelnica viață, să nu aibă parte de ea.
Dacă cineva din neamul meu și dintre vecinii mei, cuprinzîndu-se de pofta
vremelnicilor bunătăți, Te-ar lăsa pe Tine, Ziditorule, și ar merge în urma
împăratului celui necurat, aceluia să nu-i faci parte, o, Hristoase Împărate,
să se mîngîie de acelea ce se par a fi bune și mîngîietoare, ci să-i faci
parte de toate cele potrivnice și rele".
Cînd grăia aceasta sfîntul, toată mulțimea creștinească vărsa
lacrimi fierbinți și zicea: "Îndrăznește, povățuitorule și învățătorule al
nostru, că nimeni nu te va lăsa pe tine! Nimeni din soborul nostru nu se va
despărți de tine! Iată, noi toți sîntem gata să murim înaintea ta pentru Hristos
și să cîștigăm acel fericit sfîrșit". Iar sfîntul le-a răspuns: "Eu voi merge
înaintea voastră să mor și, în felul acesta, vă voi fi vouă povățuitor, că
precum în cetate întîiul loc mi l-ați încredințat, așa și aici, să mă lăsați
să stau eu mai întîi înaintea lui Hristos". Apoi sfîntul a continuat: "Dacă
vreunul din fiii mei va rămîne viu în credința cea sfîntă, acela să fie moștenitorul
averilor mele, din care trei sate le dau sfintei biserici, care degrabă se
va ridica, pentru că acest nelegiuit împărat va pieri în curînd, iar Biserica
lui Hristos în această cetate se va ridica și va înflori ca o foarte frumoasă
floare, stropită cu sîngele robilor Lui, care sînt atît de mulți". Acestea
zicîndu-le, sfîntul a binecuvîntat poporul și, înălțîndu-și mîinile și privind
cu ochii spre cer, a zis: "Slavă Ție, Doamne, de toate acestea!". Și, întorcîndu-se
către împărat, i-a zis: "Te laud pe tine, împărate, că mi-ai îngăduit și nu
mi-ai întrerupt cuvintele mele și mi-ai dat vreme să vorbesc cu prietenii
mei. Iar acum să nu zăbovești mai mult, ci să faci ceea ce voiești, căci te-ai
încredințat că nu ne lepădăm de Hristos și nu urmăm nelegiuirile tale".
Apoi împăratul, văzîndu-i neschimbați, i-a osîndit pe toți
la moarte. Au dus pe sfinți la un pîrîu care se numea Odias, ca acolo să le
fie tăiate capetele. Sosind la locul hotărît, sfinții au făcut rugăciune,
zicînd: "Doamne, Doamne, puterea mîntuirii noastre, umbrit-ai peste capul
nostru în ziua de război, iar acum scoate-ne pe noi în viața cea veșnică,
că n-am iubit nimic mai mult decît pe Tine, nici patria, nici neamul, nici
bogățiile, ci pe toate le-am părăsit pentru Tine. Încă și viața noastră am
defăimat-o și ne-am socotit ca niște oi duse la înjunghiere. Deci, cu smerenie
ne rugăm Ție, izbăvește sîngele robilor Tăi, înalță mîna asupra mîndriei împăratului
cel necurat, primește întru apărarea Ta pe fiii celor ce mor pentru Tine,
întărește cetatea care se laudă cu cinstitul său sînge, cu crucea și cu pătimirea.
Vezi ce au făcut vrășmașii Tăi: au stricat buna ei podoabă, au ocărît sfințenia
Ta, au ars cu foc Sfîntul Tău locaș, pe care Te rugăm să-l ridici la loc,
dînd sceptrul împăraților credincioși". Astfel rugîndu-se sfinții, ostașii
au început a-i tăia. Mai întîi l-au tăiat pe Sfîntul Areta, ca pe un povățuitor
creștinesc ce se afla, apoi pe toți ceilalți trei sute patruzeci de sfinți
mucenici. Astfel și-au găsit ei fericitul sfîrșit.
O femeie credincioasă din aceeași cetate avea cu dînsa un
copil mic, care nu avea mai mult de cinci ani. Văzînd uciderea cu sabia a
sfinților mucenici, a alergat la dînșii și, luînd puțin sînge de la ei, s-a
uns pe ea și pe fiul ei. Umplîndu-se de rîvnă, îl blestema pe împărat și cu
mare glas zicea: "Să i se întîmple acestui evreu precum i s-a întîmplat lui
Faraon". Iar ostașii, prinzînd-o, au dus-o la împărat și i-au spus lui toate
cele grăite de dînsa. Împăratul nu a lăsat-o pe ea să grăiască mai mult, nici
n-a întrebat-o nimic, ci a poruncit ca îndată să fie arsă în foc. Și a fost
aprins un foc mare și chinuitorii au legat-o pe acea cinstită femeie ca s-o
arunce în foc. Atunci micuțul ei copil a început a plînge și a alergat la
împărat și cu ochii plini de lacrimi a căzut la picioarele lui, rugîndu-l
s-o dezlege pe maica lui. Iar împăratul, luîndu-l în brațele sale, pentru
că pruncul era frumos și vorbea bine, i-a zis: "Pe cine oare iubești mai mult,
pe noi sau pe maica ta?" Iar pruncul i-a răspuns: "Pe maica mea o iubesc și
am venit să mă rog ție ca să fie dezlegată și ea mă va lua cu dînsa la chinuri,
despre care adeseori îmi spunea". Și l-a mai întrebat împăratul: "Ce sînt
chinurile de care grăiești tu?". Iar pruncul, umplîndu-se de darul lui Dumnezeu
care lucra într-însul, a răspuns împăratului: "Chinurile sînt a muri pentru
Hristos și iarăși a învia". L-a întrebat împăratul: "Cine este Hristos?" Iar
pruncul a răspuns: "Să vii cu mine la biserică și eu ți-L voi arăta pe Iisus
Hristos". Și iarăși, privind spre maica sa, plîngea, zicînd către împărat:
"Lasă-mă să mă duc la maica mea". Iar împăratul i-a zis: "Pentru ce-ai venit
la mine și ai lăsat pe maica ta? Deci, să nu mergi la dînsa, ci să fii cu
noi și îți voi da ție mere și nuci și din toate roadele cele bune".
Acestea împăratul le spunea ca un copil naiv, crezînd că
el nu are pricepere. Dar pruncul, covîrșind anii cu înțelepciunea, răspundea
cu pricepere, zicînd: "Nu voi fi cu voi, ci voi fi cu maica mea, pentru că
eu socoteam că tu ești creștin și de aceea am venit la tine să te rog pentru
maica mea, dar tu ești evreu și pentru aceea nu voi fi cu tine, nici nu voi
lua ceva din mîinile tale, ci voiesc numai să mă lași să mă duc la maica mea".
Atunci împăratul s-a mirat de înțelepciunea celui mic copil care, atunci cînd
a văzut că maica sa este aruncată în foc, l-a mușcat tare pe împărat și, durîndu-l
tare, acesta l-a aruncat din brațe, poruncind unui boier care stătea în fața
sa să ia copilul și să-l educe în legea evreiască și în lepădarea de Hristos.
Boierul, mirîndu-se de priceperea pruncului, l-a luat și l-a dus în casa sa.
Întîlnindu-se cu un prieten a stat și i-a spus cele ce s-au întîmplat cu acel
prunc. Stînd ei în apropiere de focul în care a fost aruncată sfînta lui maică,
pe cînd vorbeau între ei, pruncul s-a smuls din mîinile celui care-l ținea
și, alergînd degrabă, s-a aruncat în foc, cuprinzînd-o pe maica sa care ardea
și a ars și el împreună cu ea. Astfel maica și fiul au fost jertfă și ardere
de tot, cu bună mireasmă lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu, Celui ce a înțelepțit
așa pe pruncul acela, încît s-au împlinit întru dînsul cuvintele proorocești:
"Din gura pruncilor și a sugătorilor ai săvîrșit laudă pentru vrăjmașii Tăi,
ca să sfărîmi pe vrăjmașul și pe izbăvitorul".
Pe cînd se petreceau acestea toți boierii și voievozii împăratului
celui fărădelege aveau jale de atît de multă vărsare de sînge creștinesc și,
apropiindu-se de împărat, l-au rugat să înceteze cu aceasta și să nu piardă
cetatea din care luau multă dijmă în toți anii. Nelegiuitul împărat a făcut
după cererea lor, a încetat de a vărsa sîngele cel nevinovat, însă a luat
multe mii de copii și de fecioare din cetatea aceea și din toate hotarele
Negranului: pe unii i-a luat în robie pentru el, iar pe alții i-a dat boierilor
și ostașilor care i-au vrut. Apoi toată cetatea, care mai înainte slujea Sfintei
Treimi în liniște, a împovărat-o cu grea împilare și așa s-a întors la scaunul
său.
Întorcîndu-se la treburile sale nelegiuitul și lepădatul
de Dumnezeu evreu, s-a arătat foc din ceruri care toată noaptea a luminat
văzduhul. Pentru acest lucru Dunaan și ostașii lui s-au înspăimîntat. Apoi
focul a căzut pe pămînt ca o ploaie și pe mulți i-a vătămat. Acesta era semnul
lui Dumnezeu și început pentru izbîndirea vărsării sîngelui. Însă împăratul
nelegiuit, ca alt Faraon, n-a vrut să se îndepărteze și nu s-a smerit sub
mîna cea tare a lui Dumnezeu, ci cu atîta mînie se îndrăcise asupra creștinilor,
încît nu numai în pămîntul său, dar și în alte țări și împărății se silea
să-i dezrădăcineze pe creștini. A trimis pe solii săi la împăratul Persiei,
rugîndu-l pe el să facă asemenea ca dînsul și să-i ucidă pe toți creștinii
care sînt în stăpînirea sa, dacă voiește ca milostiv să-i fie soarele și tatăl
Soarelui, Dumnezeul evreiesc, pentru că perșii cinstesc Soarele ca pe un Dumnezeu
și, vrînd ca să-l înarmeze împotriva creștinilor pe împăratul perșilor, numea
pe Dumnezeul evreilor tată al Soarelui. A mai scris și la stăpînitorul sarazinilor,
Alamundar, făgăduindu-i mult aur, ca să-i ucidă pe creștinii care erau sub
stăpînirea lui.
Toate aceste auzindu-le dreptcredinciosul Iustin, împăratul
grecesc, s-a mîniat foarte tare și inima i s-a întristat de o așa prigoană
împotriva creștinilor. A trimis scrisori la Arsenie, arhiepiscopul Alexandriei,
ca să-l îndemne pe Elezvoi, împăratul Etiopiei, să pornească război împotriva
necuratului împărat evreu, răzbunînd sîngele creștinesc. Apoi a trimis scrisoare
și la împăratul Elezvoi, înștiințîndu-l despre toate cele ce au suferit creștinii
omorîți de Dunaan și mai ales creștinii din cetatea Negran, și l-a mai înștiințat
și despre solii trimiși la împăratul perșilor și la stăpînitorul sarazinilor,
prin rugăminte și prin aur înarmîndu-l pe el să se ridice împotriva vărsării
sîngelui creștinesc. Apoi Iustin ruga în scrisoare pe Elezvoi, ca pe cel care
își avea hotarele aproape de Dunaan, să se ridice asupra acelui hulitor de
Dumnezeu și nesățios de sînge creștinesc. La fel și pe Asterie, arhiepiscopul,
îl deștepta și îl îndemna la război și cu tot dinadinsul se ruga lui Dumnezeu
să ajute creștinilor să-l gonească pe vrăjmașul lor. A mai trimis scrisoare
și către toți monahii care era în Nitria, în schiturile de acolo, poruncindu-le
să se roage pentru aceasta.
Elezvoi, împăratul Etiopiei, a fost înștiințat nu numai de
către împăratul Iustin, dar și de către Asterie, arhiepiscopul, despre toate
cele ce se întîmplau la omeriți. Dar și mai înainte de a afla de la el a știut,
pentru că ostașii lui, care rămăseseră acolo ca să străjuiască cetățile, se
uciseseră. Și ardea cu rîvnă pentru Dumnezeu, suferea cu inima pentru creștini
și voia să se ridice îndată, dar nu putea pentru că era iarnă și aștepta vara,
pregătind înainte toate cele pentru război. După ce a trecut iarna, a adunat
ostașii și dintre oamenii săi și din alții care veniseră la dînsul spre ajutor
și s-a făcut o oaste pînă la douăzeci de mii de ostași. Apoi peste iarnă a
construit corăbii în India, în număr de șaptezeci, și a mai adunat șaizeci
de corăbii de la negustorii din Persia și din Etiopia care veniseră acolo
pentru negustorii. Apoi a reparat multe din corăbiile lui cele vechi.
În vremea primăverii s-a pornit la război cu toată puterea
sa și a trimis din părțile de jos ale Etiopiei o parte din oaste pe uscat
în țara omiriților, iar el, împreună cu ceilalți ostași, s-au dus cu corăbiile
pe mare. Și astfel, unii pe uscat și alții pe mare, s-au năvălit asupra pămîntului
omiriților de pretutindeni ca să-l cuprindă pe Dunaan. Dar Dumnezeu, Care
pe toate le rînduiește cu înțelepciunea Sa și nu după voia omenească, ci după
judecățile Sale le lucrează, știind ce vor să fie de folos, a împiedicat planul
fericitului împărat Elezvoi; căci ostașii cei trimiși pe uscat asupra omiriților
s-au rătăcit în pustietăți și în munți, în locuri neumblate și fără de apă
și nu au putut să ajungă la omiriți, nici să se întoarcă înapoi.
Rătăcind multe zile, au slăbit de sete și au căzut morți;
puțini dintre ei au rămas vii și abia au putut să ajungă în patria lor, aducînd
această veste tristă. La fel și împăratul, fiind pe mare cu corăbiile, calea
nu i-a fost cu spor, căci a intrat la o cetate care se numea Dachei și, ieșind
din corabie, a mers la o biserică ce era aproape de mare. Lăsîndu-și lîngă
ușă, afară, coroana, porfira și toate semnele și podoabele împărătești, a
intrat cu haine ponosite înăuntru și s-a rugat mult înaintea altarului, cu
mare umilință. Apoi pomenea în rugăciuni minunile pe care Dumnezeu le-a făcut
în Egipt și în pustie pentru evreii cei nemulțumitori și zicea: "Nemulțumitori
s-au arătat iudeii Ție, binefăcătorul lor și nu numai aceia pe care i-ai scos
din Egipt, ci și fiii lor și toată seminția lor de pînă acum. Pentru că Tu
știi, Doamne, cîtă răutate au făcut cetății Tale Negran, că luînd cu vicleșug
poporul tău, au făcut fărădelege asupra sfinților Tăi, și pe creștinii cei
ce au rămas îi căutau pînă la sfîrșit ca să-i piardă de pe pămînt. Dacă se
face aceasta pentru păcatele noastre, să ne rugăm bunătății Tale să nu ne
dai pe noi în mîinile lor, ci singur să ne pedepsești, precum Îți este Ție
cu plăcere. Pe cît este slava Ta, pe atît este și mila Ta. Iar vrăjmașilor
noștri să nu ne dai pe noi, ca să nu zică: "Unde este Hristos al lor spre
Care nădăjduiesc și unde este crucea lor, în care se laudă".
Astfel, împăratul rugîndu-se, cu lacrimi a ieșit din biserică
și din cetate. Auzind acolo de un monah sfînt pe nume Zinon, care trăia retras
nu departe de cetate, în vîrstă de patruzeci și cinci de ani și care pentru
viața lui cea îmbunătățită luase de la Dumnezeu darul proorociei și prevedea
cele ce aveau să fie, a mers la acel monah în chip de ostaș, aducîndu-i tămîie
într-un vas, iar sub tămîie a ascuns aur, ca să ia cuviosul împreună cu tămîia
și aurul. Mergînd la monah, i s-a închinat lui și dîndu-i darul cel adus,
i-a zis să se roage pentru dînsul. Apoi l-a întrebat dacă le va ajuta Dumnezeu
în lupta împotriva lui Dunaan evreul, asupra căruia merg cu război ca să răzbune
sîngele creștinesc. Iar cuviosul, fiind înaintevăzător, l-a cunoscut pe el
că este împărat, știind și de aurul cel ascuns sub tămîie pe care nu l-a primit
și i-a zis lui: "Oare nu ai auzit pe Domnul care zicea: a Mea este izbînda,
Eu voi răsplăti. Iar tu rău te-ai pornit cu război, pentru că se va lua de
la tine împărăția și mulți împreună cu tine se vor lipsi de viață". Împăratul,
auzind acestea, s-a speriat foarte tare și, plîngînd, s-a dus de acolo. Fiind
în foarte mare întristare și mîhnire, toată noaptea s-a gîndit și nu pricepea
ce va face. Apoi a vrut să fugă de acolo. Făcîndu-se ziuă, s-a dus din nou
la acel monah, care i-a zis: "Nu este cetate pe pămînt unde poți scăpa de
moarte. Dacă voiești să fii viu și să-l biruiești pe împăratul cel necurat,
făgăduiește că ai să mergi la viața monahicească". Iar el cu jurămînt s-a
făgăduit, zicînd: "De-mi va da mie Dumnezeu biruință asupra lui Dunaan, îndată
voi lăsa împărăția și mă voi face monah". Cuviosul, auzind acestea de la împărat
și văzînd lacrimile lui, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dînsul și l-a binecuvîntat
pe el, precum odată Samuil pe împăratul David, cînd acesta mergea asupra lui
Goliat și i-a zis: "Dumnezeu să fie cu tine, înarmat cu muceniceasca jertfă,
cu rugăciunile arhiepiscopului Alexandriei și cu ale sfinților părinți pustnici,
care se roagă pentru tine. Cu lacrimile fericitului împărat Iustin vei birui
pe Dunaan și vei slobozi sîngele cel nevinovat". Împăratul, mîngîindu-se cu
aceasta, a luat binecuvîntarea și a mers la ostași, bucurîndu-se și slăvind
pe Dumnezeu.
Auzind Dunaan, împăratul omiriților, că Elezvoi, împăratul
Etiopiei, vine asupra lui pe mare și pe uscat, a adunat mulțime de ostași
și a stat înarmat la hotarele pămîntului său, așteptînd venirea lui Elezvoi.
Apoi, auzind că ostașii lui Elezvoi au pierit prin pustietăți, s-a bucurat
și nu se păzea dinspre partea uscatului, ci numai dinspre mare. Între Etiopia
și omiriți era un loc unde marea era prundoasă, îngustă și strîmtă, încît
abia erau două stadii, avînd în multe locuri mulțime de pietre mari și ascuțite,
acoperite cu puțină apă și, de aceea, acest loc era foarte anevoios pentru
plutirea corăbiilor. Pe lîngă aceasta, făcuse evreul mai anevoioasă trecerea,
pentru că a făcut un lanț de fier gros și lung și a împiedicat pe acolo marea
cea prundoasă, ca nu numai pietrele cele dese, ci și lanțul cel de fier să
oprească calea lui Elezvoi, și să nu lase corăbiile lui să treacă în partea
aceea. Dar Dumnezeu, Care dă biruință asupra vrăjmașului, a pierdut înțelepciunea
acelui evreu viclean, și cu puterea Lui cea minunată a făcut calea lesnicioasă
creștinilor.
Plutind Elezvoi de la cetatea Dachei și avînd bună nădejde,
a suflat un vînt ajutător și a ridicat pînzele. Deci a plecat în mare grabă,
și în puține zile a ajuns la hotarele țării omiriților. Ajungînd la acea strîmtoare
a mării și neștiind nimic de lanț, împăratul a poruncit ca să treacă mai întîi
zece corăbii, apoi după dînsele a rînduit douăzeci de corăbii, iar el fiind
sus privea la acea trecere; apoi cealaltă mulțime de corăbii, stînd înapoi,
așteptînd pînă ce vor trece cele dinainte. Deci, slobozindu-se cele zece corăbii,
Domnul Dumnezeu, Care îndreaptă căile și cărările oamenilor și în ape multe,
a venit în ajutorul credincioșilor Săi și unde era să fie pierderea corăbiilor,
acolo, mai presus de nădejde, le-a venit mîntuirea, pentru că deodată s-a
ridicat în mare o furtună grozavă, încît valurile se înălțau în sus ca munții
și, luînd corăbiile, le treceau peste acel loc, încît numai o corabie s-a
împiedicat în lanțul de fier și aceea se vedea stînd ca pe piatră. Dar, cu
puterea lui Dumnezeu, ridicînd-o apa în sus, a trecut și acea corabie.
Astfel s-au împlinit acolo cele zise de David: "Cei ce se
pogoară la mare în corăbii, aceia au văzut lucrurile Domnului și minunile
Lui întru adînc". Pentru că o minune ca aceea a făcut-o mîna tare a lui Dumnezeu,
căci nu numai corăbiile cele dinainte au trecut prin acel loc primejdios,
pietros și împiedicat de lanțul cel de fier, dar și lanțul de fier s-a rupt
din cauza furtunii și a valurilor și a făcut și celorlalte corăbii trecerea
lesnicioasă. Pe cele dintîi zece corăbii, trecîndu-le valurile, le-au dus
la malul care era la două sute de stadii de locul unde stătea împăratul Dunaan
cu toți ostașii din Omirit, iar celelalte douăzeci de corăbii în care era
și împăratul Elezvoi, deși trecuseră acea strîmtoare a mării, oprindu-se de
vînt, nu au reușit să le ajungă primele, ci erau purtate pe mare de valuri.
Dunaan, aflînd de corăbiile care au ajuns la mal, îndată
a trimis treizeci de mii de ostași călări înarmați, ca să nu-i lase pe creștini
să iasă din corăbii pe uscat. Apoi, liniștindu-se furtuna, corăbiile cele
purtate de valuri pe mare nu s-au îndreptat spre cele zece corăbii dinainte
din care ostașii nu puteau să iasă pe uscat, pentru că erau împiedicați de
ostașii lui Dunaan. Iar cealaltă mulțime de corăbii, trecînd a treia zi de
la acea strîmtoare, stăteau nu departe de mal și nu s-au întîlnit cu cele
dinainte, ci erau foarte departe de dînsele, încît nu puteau afla unii de
alții. Iar Dunaan, socotind că acolo este împăratul Etiopiei, a mers unde
era mulțimea corăbiilor cu toată puterea sa și a tăbărît pe mal, nelăsînd
ostașii să iasă din corăbii pe uscat. A stat acolo multă vreme, încît amîndouă
părțile erau în încurcătură în felul următor: etiopienilor care erau în corăbii,
au început să le lipsească pîinea și apa, iar omeriților care erau pe mal,
le făcea rău arșița soarelui. Apoi Dunaan a trimis un voievod din rudele sale
cu douăzeci de mii de călăreți în ajutorul celor treizeci de mii de ostași
care străjuiau cele zece corăbii, tăindu-le creștinilor calea spre uscat.
Cu acel voievod a mers un famen împărătesc, purtînd cinci sulițe de aur și
făcea război în toate zilele cu creștinii, căci o parte dintr-înșii ieșiseră
pe uscat și își găsiseră loc pe mal. Voievodul cel trimis de Dunaan, avîndu-l
cu sine pe famenul care purta sulițele de aur și cîțva slujitori, a ieșit
din tabăra sa la vînat.
În aceeași noapte, unii dintre ostașii lui Elezvoi, care
erau pe mal, constrînși de foame, s-au sfătuit să fugă. Furînd caii, au încălecat
pe dînșii și au fugit. Dar din întîmplare sau, mai bine zis, după rînduiala
lui Dumnezeu, au năvălit asupra voievodului omiriților și asupra famenului
împărătesc, care erau la vînat și s-au bătut între ei. Biruindu-i, au prins
pe voievod, ruda împăratului și pe famenul cel cu sulițele de aur, iar pe
ceilalți ostași i-au tăiat cu săbiile. Apoi iarăși s-au întors la corăbiile
lor, ducînd la împăratul lor pe cei făcuți prizonieri și sulițele lor de aur.
Împăratul s-a bucurat foarte mult și a lăudat pe Dumnezeu, Care a început
a da în mîinile lui pe vrăjmașii Sfintei Cruci, iar sulițele de aur a făgăduit
să le dăruiască Bisericii lui Dumnezeu, spre frumoasa podoabă a Altarului.
Foarte de dimineață, rînduind și ostașii la luptă, s-a coborît în caiace și,
ieșind pe uscat, a chemat pe Bunul Dumnezeu în ajutor. Și a făcut război mare
cu omiriții care, nefiind conduși de voievodul lor, au început a se tulbura
și, întorcînd spatele, au luat-o la fugă. Creștinii, gonindu-i îi tăiau ca
pe iarbă. Și atît de mult le-a ajutat Dumnezeu, încît nici unul dintre dușmani
n-a scăpat, toți căzînd sub sabia creștinească. Si nu era nimeni care să-l
anunțe pe împăratul Dunaan despre pierderea ostașilor săi.
Apoi creștinii, împreună cu împăratul lor, au făcut rugăciuni
de mulțumire către Dumnezeu pentru biruința ce le-a dat-o lor. Dar încă nu
era desăvîrșită bucuria creștinilor, căci cea mai mare parte a ostașilor lui
Elezvoi, care era în corăbiile din urmă, a fost cuprinsă de o mare mîhnire
din cauza a două pricini: că a lipsit ostașilor hrana și apa și că nu știau
unde se află împăratul lor cu celelalte corăbii. Elezvoi, avînd ostatec pe
ruda împăratului Dunaan și pe famen, a mers la cetatea scaunului țării omiriților,
care se numea Fare, în care era casa împăratului lor și, aflînd cetatea fără
strajă, au cucerit-o fără osteneală. Intrînd în palatele împărătești, au stat
pe scaunul lui Dunaan, și toate bogățiile lui le-a cuprins, apoi au luat-o
și pe împărăteasă cu toată curtea ei. Iar unul dintre cei scăpați din cetate
a alergat la împăratul Dunaan, care făcea război cu corăbiile lui Elezvoi,
și i-a spus toate cele întîmplate: că Elezvoi a biruit pe ostași, că a luat
cetatea scaunului și pe împărăteasă.
Auzind acestea Dunaan, s-a înspăimîntat și a rămas fără curaj,
încît nu mai știa ce va face, pentru că i-a luat Dumnezeu mințile și s-a apropiat
izbîndirea sîngelui creștinesc nevinovat. Deci, a început să se teamă nelegiuitul
nu numai de Elezvoi, ci chiar și de boieri și de rudeniile sale. Nemaiavînd
credință în el și temîndu-se să nu fie părăsit și toți să se dea de partea
lui Elezvoi, i-a ferecat pe toți în legături de aur, apoi și el, ferecîndu-se,
ședea cu dînșii în tabăra sa, așteptînd cea de pe urmă pedeapsă. Astfel a
înnebunit ticălosul, căci a căzut asupra lui frica, precum altădată asupra
stăpînitorilor Edomului, moabitenilor și canaanenilor, despre care grăiește
Scriptura: "Voievozii Edomului s-au tulburat și pe boierii moabitenilor i-a
cuprins cutremur, topitu-s-au toți cei ce locuiau în Canaan, căzut-a peste
dînșii frică și cutremur". Iar creștinii care erau în cele douăzeci de corăbii
nu știau nimic și, fiind în mare tulburare și mîhnire, neavînd pe împăratul
lor, au început rugăciuni fierbinți și, săvîrșind dumnezeiasca Liturghie în
corăbii, s-au împărtășit cu toții cu dumnezeieștile Taine, apoi au strigat
într-un glas către Dumnezeu, cerînd ajutor. Și îndată s-a auzit glas din ceruri,
zicînd: "Gavriil! Gavriil! Gavriil!"
Acest glas auzindu-l credincioșii, s-au întărit cu inimile
și, înarmîndu-se pentru război, s-au dus toți la mal cu caiacele cele mici.
După aceea s-a arătat între dînșii un ostaș care avea în mîini un toiag de
fier, în al cărui vîrf era crucea, iar celălalt capăt era ascuțit ca o suliță
și cu acea armă a alergat mai înainte de toți la mal. Apoi, îndată s-a luptat
cu un ostaș călare și l-a înjunghiat și pe el și pe cal. Văzînd calul și călărețul
căzut, ceilalți s-au înfricoșat și au început a fugi de la mal, iar creștinii,
ocupînd malul mării, au pornit cu război împotriva păgînilor, dîndu-se o mare
bătălie. Iar Domnul a tulburat pe iudei și pe păgîni, care n-au mai putut
să se împotrivească creștinilor și, curînd, a căzut toată puterea hulitorului
de Dumnezeu, împăratul Dunaan, ca iarba tăiată de coasă. Alergînd creștinii
la cortul împăratului, l-au găsit pe acesta cu voievozii și cu rudeniile lui
ferecat în legături de aur, șezînd ca un nebun. Și toți s-au mirat de acel
lucru straniu. Creștinii, nefăcîndu-le nici un rău, i-au străjuit pînă ce
au aflat despre împăratul lor, fericitul Elezvoi, că a luat scaunul împărătesc
și au trimis la dînsul înștiințare despre biruința cea dată de Dumnezeu asupra
nelegiuitului evreu. Elezvoi, lăsînd cetatea cu o parte din oaste ca s-o străjuiască,
a alergat în grabă la creștinii săi. Aflînd pe Dunaan cu suita lui ținută
în legături de aur, l-a tăiat cu mîna sa pe el și pe toți cei împreună cu
dînsul. Atunci a fost mare și nespusă bucurie printre creștini, precum zice
Scriptura: "Se va veseli dreptul, cînd va vedea izbînda".
Întorcîndu-se Elezvoi în cetate, a tăiat pe toți necredincioșii
care erau în palatele împărătești împreună cu împărăteasa și a pierdut pe
toți vrăjmașii lui Hristos. Apoi a trimis știre la împăratul Iustin și la
episcopul Alexandriei, spunîndu-le că a mărit Domnul mila Sa cu dînșii, i-au
pus sub picioarele lor pe vrăjmași și a răzbunat sîngele creștinesc. Apoi
cu toții au mulțumit lui Dumnezeu. Arhiepiscopul îndată a trimis episcopi
și preoți la omiriți ca să-i învețe credința și să-i boteze pe oamenii rămași
nebotezați. Apoi, Elezvoi îndată a început a zidi biserici și a mări slava
numelui lui Iisus Hristos. Și mergînd în cetatea cea mucenicească, Negran,
a zidit din nou biserica pe care necuratul Dunaan a ars-o și a împodobit mormintele
sfinților mucenici, apoi pe toți creștinii i-a veselit, făcîndu-i liberi.
Iar pe fiul Sfîntului Areta l-a pus voievod în cetate și în scurtă vreme a
curățit tot pămîntul omiriților de păgînătatea cea fără de Dumnezeu și l-a
luminat cu sfîntă credință. Apoi, punînd împăratul pe un om dreptcredincios
și foarte bun, anume pe Avramie, așezînd bine toate legile creștinești, lumești
și duhovnicești, s-a întors cu ostașii în țara sa, slăvind pe Dumnezeu, căci
s-au îmbogățit toți ostașii lui.
Ajungînd la locul său, a dat lui Dumnezeu mulțumită pentru
toate și a trimis coroana sa împărătească la Ierusalim. Iar el, după puține
zile, încredințînd lui Dumnezeu împărăția Etiopiei și pe sine dîndu-se Lui
cu totul, a lăsat cele lumești. Ieșind noaptea din palatele împărătești și
din cetate, nefiind cunoscut de nimeni pentru că nu era îmbrăcat în haină
împărătească, ci ca unul din săraci, s-a închis într-o chilie a mănăstirii
din apropiere, din care n-a ieșit pînă la sfîrșitul vieții, și acolo a slujit
lui Dumnezeu și ziua, și noaptea. Iar hrana lui era un posmag la trei zile
și uneori mînca numai smochine și finice. În chilie nu avea altceva nimic,
afară numai de o pîslă, un vas de lemn pentru apă și o coșniță. Iar vin și
untdelemn niciodată n-a gustat. Și în acest chip s-a lepădat de toată lumea
și de toată slava ei. Apoi și-a întors toată mintea lui spre Dumnezeu și,
în numele Lui viețuind, a ajuns la fericitul sfîrșit, petrecînd timp de cincisprezece
ani în rînduiala monahală și cu pace s-a mutat la Domnul. Iar pentru toate
acestea se cuvine slavă Dumnezeului nostru, totdeauna, acum și pururea și
în vecii vecilor. Amin.
Pentru împăratul Elezvoi să se vadă o minune de mirare în
viața Sfîntului Grigorie, episcopul omiriților, în ziua a nouăsprezecea a
lunii decembrie.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna octombrie
|