Sfantul Sfintit Atanasie, Patriarhul Constantinopolului
(28 octombrie)
Acest
luminător preaînţelept al lumii şi adevărat rob al Mântuitorului
Hristos era de loc din Adrianopol. Tatăl lui se numea Grigorie, iar
maica lui, Eufrosina, şi amândoi erau dreptcre-dincioşi, de neam bun şi
îmbunătăţiţi cu fapte. Ei i-au dat pruncului lor numele de Alexie.
Chiar din copilărie se arăta în ce fel va fi când va ajunge vârstnic,
că niciodată nu s-a dedat la jucării, după obiceiul copiilor, nici nu
şi-a dorit lucruri trecătoare şi deşarte, ci toată sârguinţa lui era
îndreptată spre slujba bisericii şi spre învăţătura de carte. Nu se
aduna niciodată cu tinerii cei fără de rânduială, ca nu cumva vorbele
cele rele să-i strice obiceiurile cele bune pe care le avea fericitul,
ci se aduna cu oamenii cucernici şi îmbunătăţiţi şi împreună cu aceştia
vorbea, ca să aibă folos sufletesc. Iar după ce tatăl său a răposat,
copilul, rămânând sărman, şi mai mult sporea în fapte bune.
Apoi,
după puţină vreme, din multă şi neîntreruptă citire a dumnezeieştilor
Scripturi, a dobândit multă înţelepciune şi pricepere; şi era atât de
iscusit când vorbea cu alţii, încât toţi se minunau de el, cum un tânăr
ca acesta a covârşit atât de mult pe cei bătrâni în înţelepciune. Apoi
cu cât înainta în vârstă, cu atât sporea şi cu îmbunătăţirea sufletului
său. După aceea, punându-şi în minte să se lepede desăvârşit de
deşertăciunea lumii celei amăgitoare, mincinoase şi trecătoare, a dorit
înţelepciunea cea de sus, ca să se învrednicească de fericirea cerească.
Către
această viaţă s-a îndemnat mai întâi din cuvântul Sfintei Evanghelii,
în care zice Domnul: Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai
mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine, adică nu este vrednic să
fie ucenicul Meu. Iar al doilea, s-a mai folosit şi de viaţa şi
petrecerea minunatului Alipie Stâlpnicul. Citind-o cu evlavie şi cu
umilinţă, a văzut că şi acesta a lăsat toate cele trecătoare ale lumii
şi a părăsit pe maica sa, care era văduvă şi avea de la dânsul mare
mângâiere, rănindu-i inima sa de mamă. Atunci a lăsat şi el patria,
rudeniile, prietenii şi pe preaiubita lui maica necăjită şi fără de
bărbat şi s-a dus la Tesalonic, în ale cărui hotare se afla unchiul
său, Sfântul Acachie, care era monah într-o mănăstire bogată. Apoi,
văzând că fraţii de acolo nu aveau sârguinţă cuviincioasă către
păzirea cea cu dinadinsul a vieţii monahale, ci mai mult pentru grija
şi împătimirea către lucrurile materiale, luându-şi iertăciune, a
plecat de acolo şi, după ce i-a crescut barbă, s-a dus în Sfântul Munte
Athos.
Acolo,
închinându-se la toate mănăstirile şi la celelalte schituri şi
sihăstrii, a avut mare folos, pentru că, la fel ca o albină iubitoare
de osteneală, care înconjoară livezile şi îşi adună mierea cea dulce
din multe feluri de flori, la fel făcea şi sfântul, luând de la cei
îmbunătăţiţi pilde de folos sufletesc şi punându-le în vistieria inimii
cu mare sârguinţă. Apoi, atât de mult a iubit osteneala şi pătimirea
trupului, încât niciodată nu purta încălţăminte, ci umbla desculţ, nu
avea nici măcar două rase, ci cu o singura haină se îmbrăca în toate
zilele şi nopţile. Iar pe dedesubt, pe piele, purta o haină aspră de
păr, pentru mai multă suferinţă.
Toată
vremea o petrecea în posturi, încât hrana lui era formată numai din
pâine şi apă şi din acestea gusta cu mare înfrânare, încât niciodată nu
se sătura. Şi astfel şi-a petrecut toată viaţa ca un înger. Nu a
încălecat niciodată pe cal, nici nu şi-a spălat capul şi picioarele
vreodată, nici chiar în vremea în care era arhiereu. Chiar şi atunci
dormea pe pământul gol, pentru mai multă pătimire. După ce s-a închinat
la toate mănăstirile, s-a dus şi la Mănăstirea Esfigmenu şi s-a dat de
obşte, unde atâtea osteneli şi nevoinţe a săvârşit, încât este cu
neputinţă a le nota pe toate cu de-a-mănuntul. Numai din multele lui
nevoinţe să scriem câteva.
Un
ieromonah cucernic s-a dus din mănăstirea studiţilor la Sfântul Munte
Athos pentru închinare şi, ajungând la Mănăstirea Esfigmenu, i-au
povestit monahii faptele cele bune ale cuviosului, care a fost acolo
timp de doi ani trapezar, slujind fraţilor cu multă sârguinţă. El nu
avea chilie, nici pat şi nici măcar o rogojină, nici vara şi nici chiar
iarna, când în locurile acelea cade multă zăpadă şi este foarte frig.
Dormea pe pământ puţină vreme, apoi se scula şî tămâia, rugându-se şi
priveghind toată noaptea, citind Psaltirea şi zicând: �Privegheat-au
ochii mei până dimineaţa, ca să cuget la cuvintele Tale". Nimeni nu 1-a
văzut pe el stând jos să mănânce, ci stătea numai în picioare şi mânca
numai făramiturile care rămâneau de la masa celorlalţi, zicând: Că şi
câinii se hrănesc cu făramiturile care rămân de la masa stăpânilor.
Trei ani cât a stat în mănăstire n-a gustat nici untdelemn, nici vin,
nici vreo altă îndestulare trupească n-a avut, deşi gătea pentru fraţi
multe bucate bune; căci avea mare bucurie ca să-i mulţumească pe toţi
fraţii, iar el să se înfrâneze, ca^să ia bogată răsplătire întru
împărăţia cea pururea nepieritoare. întotdeauna avea ochii plini de
lacrimi, căci, văzând focul acela vremelnic cu care fierbea bucatele,
îşi aducea aminte de focul cel nestins al gheenei şi plângea. Pentru
faptele lui cele bune toţi se îndreptau spre el cu multă evlavie şi îl
cinsteau precum i se cădea. Pentru aceasta, temându-se ca să nu se
lipsească de slava cea cerească pentru slava vremelnică, a plecat din
mănăstire şi s-a dus la Ierusalim.
Inchinându-se
la Sfintele Locuri şi la cele de prin pustia Iordanului, s-a dus la
Muntele Latrului, unde locuiau părinţii cei cuvioşi. Acolo a petrecut
multă vreme într-o chilie pustnicească. După ce s-a folosit mult de la
acei părinţi sfinţi, a plecat în muntele lui Avxentie, unde se aflau în
acea vreme monahi îmbunătăţiţi, între care vestitul Ilie, Nil Italianul
şi Atanasie Leprindineanul. După ce a vorbit cu ei, învăţându-se unii
pe alţii, a plecat de acolo în muntele lui Ghelasie, unde se afla
mănăstirea fericitului Lazăr, şi acolo a petrecut opt ani, slujind
fraţilor la toate trebuinţele cu mare osârdie. Apoi s-a făcut schimnic
şi şi-a luat numele de Atanasie în loc de Acachie.
După
aceasta, deşi nu voia, l-au hirotonit diacon şi preot, apoi l-au făcut
tipicar şi eclesiarh, slujind cu multă sârguinţă în această slujbă, ca
nimeni altul. Apoi, citind toate cărţile de câte trei ori sau de câte
patru ori şi primind mult folos din ele, a adunat întru sine multă
bogăţie de înţelepciune şi de cunoştinţe, punând totdeauna suişuri în
inima lui. Pentru care, învrednicindu-se dumnezeieştii vederi, Stăpânul
Iisus Hristos 1-a chemat să pască oile cele cuvântătoare. Deci,
ascultaţi o înfricoşată şi minunată povestire.
Sfântul
avea obiceiul de a merge la biserică mai înainte de Utrenie ca să se
roage în pridvor. într-o noapte, când se ruga cu lacrimi înaintea
icoanei cu răstignirea lui Hristos, din icoană a ieşit un glas
preadulce, zicându-i: �De vreme ce mă iubeşti, Atanasie, vei paşte
poporul Meu cel ales". Acestea auzindu-le el, a căzut jos de frică,
apoi, cu bucurie negrăită preamărea cu lacrimi pe Domnul. Şi făcând
zece ani în slujba de eclesiarh, îşi aducea aminte de dulceaţa liniştii
sale şi se mâhnea că nu putea şi acum să se nevoiască.
Deci
plecând de acolo, s-a întors iarăşi la Sfântul Munte Athos şi, aflând
un loc pustiu şi depărtat, a petrecut acolo fără nici un fel de
mângâiere trupească, adică hrană sau îmbrăcăminte. Cu toate acestea,
împărtăşindu-se de mierea liniştii celei dorite, se bucura cu sufletul,
vorbind singur cu Dumnezeu şi rugându-se. Dar pentru că şi acolo în
munte s-au întâmplat sminteli venite din partea diavolului, urătorul
binelui, a plecat şi s-a dus iarăşi în muntele Ganului, unde, aflând
loc liniştit, după dorinţa sa, s-a sălăşluit acolo şi, în puţină vreme,
s-au adunat şi alţii după dânsul. Căci pe mulţi îi atrăgea fapta bună a
cuviosului, pe care el îi primea cu multă dragoste şi îi deprindea
întru rânduiala petrecerii monahale. Şi i-a făcut pe dânşii vase alese
ale darurilor dumnezeiescului Duh. Printre ucenicii sfântului erau şi
minunatul Teofan şi lăudatul Teodorit şi mulţi alţii vestiţi în fapte
bune.
Dar
nu numai în locurile cele dimprejurul muntelui era vestit Sfântul
Atanasie, ci şi la curţile împărăteşti. Pentru aceasta, necontenit
alerga către dânsul mulţime de popor, ca să audă învăţătura cea cu
miere curgătoare şi să vadă faţa lui cea blândă şi cu chip de înger. Pe
aceştia îi primea cu bucurie şi le hrănea sufletele cu sfaturi
duhovniceşti, cu pilde minunate şi dumnezeieşti povestiri, ca un doctor
iscusit şi preaînţelept. Dar nu numai bărbaţi, ci şi multe femei se
adunau la dânsul, şi pe mulţi i-a înduplecat să se lepede de cele
vremelnice, ca să moştenească pe cele veşnice. S-a făcut şi o mănăstire
de femei acolo în pustie, condusă de Sfântul Atanasie, şi multe dintre
acele femei s-au sfinţit.
Dar
să amintim şi în ce chip a ajuns Sfântul Atanasie patriarh, lucru pe
care Dumnezeu 1-a rânduit ca să aducă pace şi să liniştească Biserica
de tulburarea pe care o adusese mai înainte Patriarhul Ioan Veccos,
care cu dreptate a fost caterisit, ca un lipsit de minte şi urâtor de
Hristos.
Impăratul
Ioan Cantacuzino, care domnea pe atunci, ca un dreptcredincios şi
iubitor de Hristos, a adunat clerici şi arhierei şi i-a întrebat dacă
voiesc să aleagă ca arhiepiscop al cetăţii pe Sfântul Atanasie. Şi toţi
l-au ales şi l-au primit. După aceea a trimis arhierei şi nobili ca
să-1 aducă pe Sfântul Atanasie cu mare cinste, precum i se cuvenea.
Ajungând aceştia la dânsul, i-au dat scrisorile împărăteşti şi l-au
rugat mult ca să primească alegerea, iar el le-a răspuns: �Rogu-vă pe
voi, sfinţiţi arhierei şi prea cinstiţi boieri, să alegeţi pe un altul,
care va fi vrednic, căci eu, fiind obişnuit în pustie, nu pot suferi
tulburarea". Acestea le-a spus cuviosul cu smerenie, însă ei l-au rugat
iarăşi mult timp ca să primească, pentru Domnul. Apoi, când au văzut că
nu voia, i-au vorbit mai cu asprime, zicând: �Dacă nu ne asculţi pe
noi, ca să ajuţi Biserica, acum când are mai mare nevoie şi trebuinţă,
şi să foloseşti multe suflete, vei da seamă în faţa lui Dumnezeu la
ceasul judecăţii".
Atunci
Sfântul, aducându-şi aminte de vedenia cea de demult în muntele lui
Ghelasie şi temându-se ca nu cumva, fugind de vrednicia arhieriei,
pentru smerenia lui, să se osândească de Dumnezeu ca un neascultător, a
făcut pogorământ şi s-a înduplecat să primească o vrednicie înaltă ca
aceasta.
Deci,
mergând la împărat, acesta 1-a primit cu bucurie cu toată suita lui,
apoi fiind hirotonit, a stat în scaun ca un vrednic. Găsind biserica
înţelenită şi mult vătămată de eretici, s-a ostenit cu sârguinţă să o
cureţe şi să dezrădăcineze neghinele. Când învăţa poporul, mustra pe
cei nedrepţi şi răpitori, ca un alt Ioan Gură de Aur, şi nu se ruşina
de stăpânitori şi de bogaţi, nici chiar de împărat, avându-1 în ajutor
pe Dumnezeu. Apoi, pe cei cucernici îi îndrepta cu sfaturi, iar pe cei
neplecaţi şi nesupuşi îi pedepsea cu certuri mai aspre. Astfel se
ostenea sfântul ziua şi noaptea şi se nevoia pentru a păzi nevătămată
turma lui Hristos de lupii cei trupeşti şi sufleteşti. Iar diavolul,
nesuferind să vadă acest lucru bun, a uneltit ca să lipsească turma lui
Hristos de un păstor înţelept ca acesta.
Deci
boierii care erau nedrepţi şi clericii care nu se supuneau, îl urau pe
sfânt şi, nesuferind mustrările lui, i-au spus împăratului că este
foarte aspru şi sălbatic şi nu mai vor să-1 aibă ca păstor, cerând să
fie hirotonit un arhiereu mai îngăduitor şi care să iubească mai mult
pe oameni. Acestea şi multe alte învinuiri aducându-i, totuşi împăratul
nu i-a ascultat pe dânşii, căci cunoştea viaţa îmbunătăţită a sfântului
şi curăţia inimii lui.
Insă
cu cât trecea vremea, cu atât mai mult cei nedrepţi şi asupritori se
sălbăticeau şi îl urau pe sfânt. Ba, încă şi mulţi dintre arhierei s-au
unit cu boierii împotriva lui. De aceea împăratul, ca să-i împace, 1-a
rugat pe sfânt să-şi dea demisia cu pace. Iar sfântul a trimis o
scrisoare împăratului în care-i scria astfel: �Eu, împărate prea
puternice, nu am luat arhieria şi grija Bisericii pentru ca să tac şi
să trec cu vederea greşelile oamenilor, ci pentru a îndrepta aceste
greşeli şi a le mustra, căci înfricoşată osândă îi aşteaptă pe
arhiereii care nu-i mustră pe cei ce păcătuiesc. Dar ei în loc să
mulţumească, mă urăsc şi-mi răsplătesc cu rău în loc de bine. Deci, de
vreme ce ei nu voiesc vindecarea lor şi mă izgonesc cu nedreptate,
părăsesc scaunul de arhiereu, zicând: mă lepăd de clerul şi de poporul
cel nesupus şi neplecat şi mă supun lui Dumnezeu, Căruia mă rog ca să
mă îndrepte către ceea ce este de folos, precum ştie El, cu rugăciunile
Născătoarei de Dumnezeu şi ale sfinţilor Lui".
Acestea
le-a scris şi îndată a plecat. Şi mergând la mănăstirea sa, a rămas
acolo petrecând cu mai bună vieţuire decât înainte. Deci a petrecut
alţi zece ani acolo, vieţuind cu fapte bune şi cu plăcere de Dumnezeu,
vestind mai înainte, ca un prooroc, cele ce aveau să fie. Apoi, de
multe ori a vestit împăratului diferite proorocii care, după cum i
le-a scris, s-au şi împlinit, după cum rezulta din epistolele lui, pe
care nu le scriem aici din pricină că sunt prea lungi. Cine vrea să le
cunoască poate să le citească şi va înţelege cu cât dar era învrednicit
de la Dumnezeu şi de câte vedenii şi descoperiri s-a făcut părtaş.
După
ce Sfântul Atanasie a părăsit scaunul patriarhal, în locul lui a fost
ales patriarh un om îmbunătăţit şi vrednic, pe care îl chema Ioan. Dar
din cauză că era blând, nu-i pedepsea pe oamenii cei răi care vătămau
Biserica lui Dumnezeu. Rămânând şi Ioan zece ani în patriarhie, s-a
mâhnit din pricina multor tulburări şi a lăsat scaunul patriarhal şi
iarăşi a rămas Biserica fără patriarh. Iar credinciosul împărat, având
dorinţa să găsească un om vrednic ca să-1 aleagă păstor al cetăţii şi
aflându-se acolo în cetate un om îmbunătăţit care se numea Mina - către
care scrisese Cuviosul Atanasie că într-una din zile va fi cutremur
mare în împărăteasca cetate, ceea ce s-a şi întâmplat -, după ce s-a
înştiinţat despre acestea, a judecat că tot Cuviosul Atanasie este
vrednic să fie patriarh la fel ca mai înainte. Pentru aceasta, a trimis
oameni şi l-au adus de la mănăstire şi cu multă cinste şi evlavie l-au
aşezat pe el în scaun pentru a doua oară. Şi s-a arătat cu fapte mai
strălucite ca înainte, împlinitor al tuturor poruncilor, priveghetor la
slujbele bisericeşti, părtinitor preafierbinte al celor nedreptăţiţi şi
asupriţi, ajutător şi apărător al văduvelor şi al sărmanilor şi
sprijinitor nepregetat al tuturor celor ce se aflau în nevoi. Dar mai
ales către cei flămânzi şi săraci atât era de milostiv şi îndurat,
încât deşerta vasele de grâu şi de alte seminţe şi le împărţea la
săraci; căci în acea vreme a fost foamete mare şi înfricoşată, cum nu a
mai fost altă dată, încât mulţi mureau de foame şi pretutindeni erau
lacrimi şi suspine.
Iar
prin învăţături sfântul îi îndemna pe cei bogaţi să întindă o mână de
ajutor către cei săraci. După aceea Cuviosul Atanasie a aşezat epitropi
oameni credincioşi şi cucernici în multe locuri ale cetăţii, iar pentru
cei săraci fierbea grâu şi legume şi le împărţea îmbrăcăminte şi alte
lucruri pentru nevoile lor. In felul acesta, după multe zile a vindecat
nevoia şi primejdia foametei. După ce a mai petrecut şapte ani în
scaunul patriarhal, în timpul din urmă, vieţuind după Dumnezeu în fapte
bune, iarăşi s-au ridicat asupra lui din partea diavolului alte noi
sminteli, căci diavolul a îndemnat pe nişte oameni oarecare, cu
obiceiuri rele şi necurate, să facă rău sfântului. Şi de vreme ce n-a
putut să afle nici o prihană în viaţa lui, căci era foarte îmbunătăţit,
au scornit că este eretic. Iar diavolul i-a învăţat să procedeze
astfel: Au ascuns o icoană a Maicii Domnului sub aşternutul de la
scaunul patriarhal şi după aceea l-au acuzat că luptă împotriva
icoanelor, şi au arătat icoana cea ascunsă sub aşternutul scaunului.
Dar după ce a fost cercetată cu de-a-mănuntul pricina, s-a descoperit
adevărul, iar făcătorii de rele au fost pedepsiţi şi sfântul a fost
izbăvit. Iar el a încercat iarăşi să părăsească scaunul patriarhal, ca
să scape de tulburări, dar împăratul n-a vrut. Din aceasta pricină a
mai stat puţină vreme ca patriarh şi până la urmă s-a dus la mănăstirea
lui şi s-a liniştit. Deci, izbăvindu-se de grija lumii şi de tulburări,
postea, priveghea şi mai mult se ruga, iar mintea lui s-a făcut
îngerească şi cerească.
Deci
s-a învrednicit de multe vedenii şi descoperiri de la Dumnezeu şi a
spus multe fapte mai înainte, care toate s-au împlinit, după cum a
proorocit, încât toţi se minunau şi îl cinsteau pe el. Dar să povestim
câteva din multele lui minuni, spre încredinţare.
Un
ucenic al sfântului, cu numele Iachint, a făcut pe grumaz o bubă care
nu se mai vindeca, pe care poporul o numeşte fagusa (adică mâncătoare).
Şi 1-a rugat de multe ori pe Sfântul Atanasie ca să-1 lase să se ducă
la doctor, ori să facă el rugăciune către Domnul ca să-1 tămăduiască.
Iar sfântul îl sfătuia să rabde ca Iov sau ca mulţi alţii care au
răbdat multe patimi şi au mulţumit lui Dumnezeu. Atunci săracul Iachint
şi-a adus aminte de credinţa acelei femei căreia îi curgea sânge şi
despre care scrie în Sfânta Evanghelie şi, urmând pildei aceleia, s-a
dus în spatele sfântului şi, căzând la pământ cu lacrimi şi cu
credinţă, a apucat marginea hainei sfântului şi a atins-o de locul
bolnav. Şi îndată, o, minune! după credinţa lui s-a vindecat. Altă
dată, acelaşi Iachint s-a urcat pe acoperişul chiliei lui ca să facă o
treabă oarecare şi, din ispita diavolului, a căzut la pământ şi zăcea
ca mort. Apoi sfântul cu rugăciunea 1-a înviat şi 1-a făcut sănătos ca
mai înainte.
Altă
dată două monahii dintr-o mănăstire de femei au căzut într-o boală
foarte grea şi de nevindecat şi aşa trecând multă vreme şi nemaiputând
să sufere durerile şi reaua pătimire, au vestit aceasta sfântului,
zicându-i: �Ne rugăm ţie, preasfinţite stăpâne, să faci rugăciune către
Domnul Cel iubitor de oameni ca să ne uşureze de boală sau să ne
odihnească ca un milostiv". Iar sfântul le-a răspuns: �Eu voiam să
suferiţi încă puţină vreme, ca să aveţi parte de mai multă plată întru
veşnica odihnă. Dar de vreme ce nu mai puteţi să suferiţi, rugaţi-vă
noaptea aceasta Preasfmtei Născătoare de Dumnezeu şi dimineaţă vă veţi
tămădui". Aşa a zis cel smerit cu cugetul, ca să scape de laude şi
cuvântul lui a devenit faptă. Căci a doua zi dimineaţa s-au aflat
sănătoase, cu darul şi cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, şi îndată
s-au dus la sfânt şi i-au adus cuvenita mulţumire, ca să nu se arate
nemulţumitoare către o atât de mare facere de bine. Dar ascultaţi şi
alte minuni mai slăvite, ca să preamăriţi pe Dumnezeu.
Pe
când sfântul era patriarh şi era mare foamete, după cum am povestit mai
sus, a poruncit unui slujitor, care era cucernic şi îmbunătăţit, cu
numele Hristodul, să împartă grâul pe care-1 avea patriarhia la
mănăstirile de maici, care erau mai sărace, fiecare mănăstire primind
câte 30 de kilograme de grâu. Iar Hristodul i-a spus sfântului că nu
mai rămăseseră decât cincizeci de kilograme de grâu în hambar. Dar
sfântul i-a zis: �Nu grăi multe, puţin credin-ciosule, ci du-te şi fă
după cum ţi-am poruncit". Deci s-a dus Hristodul şi a făcut precum i-a
spus sfântul. Şi după ce a împărţit grâul, Domnul binecuvântând pe cel
rămas, s-a aflat în hambar mai mult grâu decât era înainte. Din aceasta
Hristodul a înţeles minunea cea mare şi a făcut metanie sfântului, ca
să-i ierte greşeala de mai înainte. Apoi sfântul a poruncit iarăşi să
se dea grâu cât va fi de trebuinţă săracilor şi, cu cât el împărţea
grâu la săraci, cu atât Dumnezeu îl înmulţea în chip minunat, spre
slava şi marea cuviinţă a Lui. Aceasta s-a făcut şi în alte daţi, căci
după dărnicia lui îi răsplătea Domnul, Cel bogat şi dăruitor.
Apoi,
într-o zi, fiind închis în temniţă un creştin oarecare, pentru o
nedreaptă datorie, a fost pus în lanţuri. Dar sfântului, ca un iubitor
de oameni şi preamilostiv, i s-a făcut milă de dânsul şi, mergând la
temniţă cu oamenii săi, a scos pe om din lanţuri, 1-a dus la patriarhie
şi 1-a izbăvit, netemându-se de stăpânirea împărătească sau de
dregători.
In
afară de celelalte fapte bune, sfântul avea şi smerenia cea aducătoare
de înălţime, nu numai înlăuntrul inimii, ci şi în afară. Pentru
aceasta, niciodată n-a purtat haine scumpe, ci numai o haină săracă şi
umilită, pentru care de multe ori unii fără de minte îl ocărau, zicând
că defăima vrednicia patriarhiei prin simplitatea îmbrăcămintei lui.
Iar el le răspundea astfel: �Nu este ruşine, nici ocară să poarte
cineva haine umile, ci mai vârtos este lucru de laudă. Numai păcatul
este vrednic de ocară şi de defăimare, iar noi lucrăm cele poruncite de
Dumnezeu. Când păcătuim, nu ne temem, iar de hainele cele proaste ne
ruşinăm! Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, se cuvine a face voia Lui şi a nu
fi plăcut oamenilor, ci smerit şi măsurat în mâncare, în îmbrăcăminte,
în fapte şi în gândurile lui, ca să nu mânie pe Domnul". Acestea şi
altele asemenea zicând, sfătuia şi pe alţii să se smerească, la fel cum
nici el n-a cugetat să se înalţe niciodată în toată viaţa lui, de-a
pururea pomenitul.
Pentru
toate acestea, la sfârşitul vieţii sale s-a învrednicit a vedea iarăşi
pe Stăpânul Hristos, ca şi mai înainte. Stând într-o zi la rugăciune,
după obicei, a văzut pe Hristos având mâinile întinse pe Cruce şi i-a
zis lui cu dojana: �Pentru ce ai lăsat oile ce ţi s-au încredinţat în
mâinile tale, singure şi nepăscute, şi le risipesc lupii şi le mănâncă?
Eu, Dumnezeu fiind, am primit să port trup omenesc şi să Mă răstignesc
pentru mântuirea oamenilor, iar tu nu rabzi greutatea clevetirii, ci
te-ai depărtat de Biserică, ca un ostaş fricos şi mic la suflet". După
ce sfântul a auzit acestea, cu frică şi cu cutremur a căzut la pământ,
tânguindu-se, mărturisindu-se şi rugându-se ca să-i ierte Domnul
greşeala micşorării de suflet, şi cu atât de mult amar a plâns, încât a
udat pământul cu lacrimi şi nu s-a ridicat de jos până când nu a luat
deplină încredinţare de iertare.
După
vedenia aceasta s-a nevoit ca şi mai înainte, rugându-se lui Dumnezeu
cel atoatevăzător şi de la El aşteptând răsplătirea nevoinţelor şi
ostenelilor lui. Dar fiindcă sosise vremea să se mute din această viaţă
vremelnică şi să se ducă către Cel dorit, adunând pe ucenicii săi, i-a
învăţat să părăsească toate cele vătămătoare de mântuirea sufletului,
ca să se învrednicească de fericirea veşnică; şi mai ales să se
silească fiecare să câştige aceste trei fapte bune, fără de care nimeni
nu se poate mântui, după cum şi mai înainte de multe ori îi sfătuia,
zicând: �Sârguiască-se fiecare a păzi din tot sufletul aceste trei mari
fapte bune, ca cele ce sunt următoare lui Hristos şi cu adevărat
trebuincioase, mai mult decât toate celelalte fapte bune, adică:
smerita cugetare, dragostea şi milostenia, prin care Sfânta Treime se
slăveşte. Să vă înfrânaţi fiecare după putere şi să nu mănânce cineva
decât o dată pe zi, precum avem predanie de la Sfinţii Părinţi, şi să
nu primiţi gândurile cele rele şi necurate, care întinează sufletul".
Acestea
şi multe altele zicându-le, trăind o sută de ani viaţă fericită şi
preaminunată, şi-a dat sfântul sau suflet în a douăzeci şi opta zi a
lunii octombrie, în preacuratele mâini ale Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea,
totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna octombrie
|