Sfantul Sfintit Dimitrie, Mitropolitul Rostovului
(28 octombrie)
Pe
această ramură de rai, pe Dimitrie, sfinţitorul şi făcătorul de minuni,
1-a crescut Rusia cea Mică (Ucraina), într-o cetate mică şi
neînsemnată, care se numea Makarova, la o depărtare de cetatea Kievului
ca la cincizeci de stadii.
El
s-a născut la anul 1629, luna decembrie, din părinţi de bun neam, care
erau împodobiţi cu credinţa creştinească şi umblau în poruncile lui
Dumnezeu cu neabatere. Tatăl său se numea Sava şi era cu rânduiala
sutaş în oastea Rusiei, iar maica sa se numea Măria. La naştere i-au
pus în grabă numele Daniil, luminându-1 după aceea şi cu Sfântul Botez.
După botez, pruncul a fost crescut de părinţi în frică de Dumnezeu,
învăţându-1 legea creştinească şi creştea împreună cu anii, cu
înţelegerea şi cu fapta bună, mergând ca pe o scară, din putere în
putere.
După
ce s-a deprins bine cu citirea şi scrierea limbii slavoneşti, părinţii
l-au dus în cetatea Kievului, la şcoala Mănăstirii Botezul Domnului,
pentru învăţătura altor limbi străine şi a altor învăţături care se
învăţau acolo. La şcoală, copsul Daniil, prin isteţimea minţii sale şi
prin neadormită sârguinţă, în scurtă vreme a început a arăta bună
pricepere la învăţătură, sporind mai mult decât vârstnicii lui. După
câţiva ani s-a arătat iscusit din destul în facerea de stihuri şi la
retorică, ştiind bine toate cele ce învăţa. Pe când trecea învăţăturile
acelea, Daniil se deprindea nu mai puţin şi la viaţa îmbunătăţită; căci
în toată vremea aceea în care a petrecut la învăţătură, nu avea nici
cea mai mică împărtăşire cu copiii cei vorbitori de vorbe rele, care
făceau râsuri şi glume, şi cu cei ce cugetau la veselii şi la desfătări
deşarte; adică nu voia să se răzvrătească cu cei răi şi să cadă în
prăpastia păcatului, căci ştia că vorbele cele rele strică obiceiurile
cele bune. El se sârguia pe cât putea să-şi păzească întreaga
înţelepciune şi curăţie.
Când
îi prisosea vremea de la şcoală, nu se îndeletnicea cu jocuri
copilăreşti, cum era obiceiul tinerilor, ci cu citirea cărţilor
insuflate de Dumnezeu. El alerga cu sârguinţă la rugăciune în biserica
lui Dumnezeu, pentru că inima lui începea a se înfierbânta de văpaia
dragostei dumnezeieşti şi se aprindea foc în cugetul lui. Deci, cu cât
şedea mai mult la citirea scripturilor dumnezeieşti şi la citirea
vieţilor Sfinţilor Părinţi, cu atât zi de zi se aprindea cu inima spre
urmarea lor şi dorea să urmeze acelora; căci, deşi era în lume, arăta
în sine începătura vieţii călugăreşti.
Ajungând
la vârsta de 18 ani, a trecut cu vederea, pentru Hristos, lumea aceasta
vremelnică şi bunătăţile ce sunt într-însa şi, cerând binecuvântare de
la părinţii săi, a început a petrece în Mănăstirea Preasfintei Treimi,
numită Kirilovska, în aceeaşi cetate a Kievului. Acolo, după o vreme,
s-a tuns după rânduiala călugărească de Meletie, egumenul aceleiaşi
mănăstiri, în anul 1638, la 9 iulie, la pomenirea Sfântului Sfinţit
Mucenic Pangratie; şi, în loc de Daniil, s-a numit Dimitrie.
După
primirea rânduielii călugăreşti, acest bărbat temător de Dumnezeu,
aruncându-se cu totul spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a început
a petrece viaţa cuviincioasă a călugărilor, deprinzându-se la smerenie,
la ascultarea şi la iubirea de fraţi. El se sârguia pe cât putea a urma
în lucrurile cele bune cuvioşilor părinţi: Antonie, Teodosie şi
celorlalţi făcători de minuni ai Pecerskăi. Nu se îngrijea nicidecum de
câştigarea averilor şi bogăţiilor vremelnice, ci, toată sârguinţă lui,
era să-I placă lui Dumnezeu şi, după chemarea sa, să-I slujească cu
credinţă.
Trecând
puţină vreme după călugăria sfântului, la 25 martie 1639, la praznicul
Bunei-Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu voia
povăţuitorului, Sfântul Dimitrie a fost hirotonit diacon, de
preasfinţitul Mitropolit al Kievului, Iosif Tunalski.
Apoi
a petrecut multă vreme în Mănăstirea Kirilovska din Kiev, supunându-se
cu smerenie şi în tăcere povăţuitorului lui în toate, slujind fraţilor
fără de lenevire şi împlinind cu osârdie toată ascultarea mănăstirească
şi bisericească. El se afla mai întâi de toţi la cântarea bisericească
şi ieşea mai pe urmă. în biserică stătea cu frică, asculta cu luare
aminte dumnezeiasca Scriptură ce se citea, iar în chilie se
îndeletnicea la rugăciune, scriind şi alcătuind cele poruncite de
egumen, sau de alţi începători mai înalţi, şi se nevoia şi la citirea
cărţilor cele folositoare de suflet.
Apoi,
trecând câtăva vreme, cu voinţa preasfinţitului Lazăr Baranovici,
arhiepiscopului Cernigovului, Sfântul Dimitrie a fost chemat din Kiev
în cetatea Cernigovului şi a fost hirotonit preot în Mănăstirea
Gustinski, la 23 mai 1659, la praznicul Pogorârii Sfântului Duh. După
aceasta, acelaşi preasfinţit Lazăr al Cerni-govului, de vreme ce îl
ştia pe el că este bărbat iscusit şi învăţat, bun şi vrednic pentru
semănarea cuvântului lui Dumnezeu în inimile omeneşti, 1-a binecuvântat
să fie propovăduitor în cetatea Cernigov.
Sfântul
Dimitrie a petrecut mai mult de doi ani în soborniceasca biserică a
Cernigovului, propovăduind cu mare folos cuvântul lui Dumnezeu şi în
alte biserici ale acestei eparhii. Cuvântul lui era tare, dres cu sarea
înţelepciunii şi toţi doreau să-1 audă. Dar nu numai în Rusia Mică a
fost propovăduitor, ci şi peste hotar, în domnia Litovska.
După
o vreme, cerându-şi voie şi luând binecuvântare de la arhiereu, s-a dus
de la Cernigov la cetatea Vilna şi, fiind acolo puţină vreme în
Mănăstirea Pogorârii Sfântului Duh, a spus două cuvinte de învăţătură.
După rugămintea duhovniceştilor fraţi de la Sluţka, s-a mutat de la
Vilna la Sluţka şi, un an întreg, s-a ostenit cu neadormire întru
propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, petrecând în Bratska,
Mănăstirea Schimbării la Faţă, cea grecească şi rusească.
După
arătarea vieţuitorilor acelei cetăţi, îşi avea un făcător de bine, pe
un oarecare Ioan, cetăţean dreptcredincios, care se mai numea
Skoccevici şi care făcuse acel lăcaş cu cheltuiala sa. Deşi el era
chemat din Sluţka, de către feţe luminate prin multe scrisori
duhovniceşti şi politiceşti, dar, fiind oprit de cele mai puternice
rugăminţi şi mari făgăduinţe ale dumnezeieştii frăţimi, a zăbovit până
la sfârşitul acelui creştin. După ce a murit el, Sfântul Dimitrie a
făcut, la îngroparea lui, cuviinciosul cuvânt de îngropare.
După
aceasta s-a întors de la Sluţka în Rusia Mică şi a început să
vieţuiască la scaunul Hatmaniei, cetatea Baturin, în Mănăstirea Sfântul
Nicolae, care se numea Krupiţka, îndeletnicindu-se în post, rugăciuni
şi în citirea cărţilor folositoare de suflet; dar mai mult se sârguia
la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Pentru aceste fapte plăcute
lui Dumnezeu şi sfintei Lui Biserici, cu binecuvântarea arhiereilor de
la Kiev şi Cernigov a fost ales egumen la diferite mănăstiri.
Auzind de îmbunătăţită lui viaţă şi având mare râvnă spre ascultarea
cuvântului lui Dumnezeu, ca şi cum ar zavistui una alteia, cu
neîncetate rugăminţi îl chemau la sine. Sfântul Dimitrie s-a pus egumen
de preasfinţitul arhiepiscop Lazăr Baranovici al Cernigovului, mai
întâi în Mănăstirea Schimbării la Faţă a Domnului, care se numea
Macsacosca, la 14 septembrie 1681, la pomenirea Sfântului Prooroc
Moise, văzătorul de Dumnezeu. Mai înainte de numire, acel arhiereu, ca
şi cum ar fi ştiut că Sfântul Dimitrie se va învrednici şi la rânduiala
bisericească, a zis către el aceste cuvinte: �Să-ţi binecuvinteze
Domnul Dumnezeu, nu numai egumenia, dar după acest nume, Dimitrie, îţi
doresc şi mitra, Dimitrie; deci să câştigi mitra!" După numirea ca
egumen, i-a urat astfel: �Astăzi este Sfântul Prooroc Moise, văzătorul
de Dumnezeu şi în această zi te-a învrednicit Domnul Dumnezeu la
egumenie, aici unde este hramul Schimbării la Faţă a Domnului, ca pe
Moise în Tabor. Cel ce a arătat căile sale lui Moise, să-ţi arate şi
sfinţiei tale, în acest Tabor, căile Sale spre veşnicul Tabor. Aceste
cuvinte, precum zice singur Sfântul Dimitrie, mărturisind despre sine -
eu păcătosul, ca pe o frumoasă însemnare şi proorocie am socotit-o şi
am însemnat-o. O, să dea Dumnezeu, ca această proorocie a preasfinţiei
sale să se împlinească!"
Deci,
luând acest dreptcredincios călugăr binecuvântare de la arhiereu, s-a
dus la Mănăstirea Macsacovsca şi a intrat în ascultarea egumeniei
încredinţată lui. Povăţuind bine pe fraţi şi ridicând toate cele spre
folosul de obşte al mănăstirii, se ostenea în propovăduirea cuvântului
lui Dumnezeu, plăcând Domnului cu postul, cu privegherea şi cu alte
lucruri bune, dar mai ales cu smerita cugetare; căci, măcar că era
începător, însă blândeţea şi obiceiul lui cel bun nicidecum nu le-a
schimbat; ci ţinea în mintea sa, ceea ce s-a zis de către Domnul: Cel
ce ar voi să fie mai mare între voi, să vă fie slugă.
Precum singur se făcea mai mic înaintea tuturor, aşa şi pe fraţi îi învăţa în toate zilele să nu se înalţe întru nimic.
După
un an, la întâi martie, la pomenirea Sfintei Muceniţe Evdochia, cu
binecuvântarea aceluiaşi arhiereu, a fost rânduit egumen al Mănăstirii
Sfântul Nicolae din cetatea Baturin, care se numeşte Krupinţka. Astfel,
lăsând egumenia de la Macsacovsca şi mulţumind fraţilor de acolo, s-a
mutat în Mănăstirea Baturin; deci, câştigând poruncă, a luat
începătorie peste această mănăstire. După ce a trecut un an şi opt
luni, acest egumen vrednic de laudă, iubind viaţa cea liniştită şi fără
de tulburare, dorind ca în singurătate să placă lui Dumnezeu, la 26
octombrie, la pomenirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, în ziua celui
de un nume cu el, a lăsat începătoria Mănăstirii Baturin şi vieţuia
deosebit.
Trecând
o vreme, la rugămintea arhimandritului Varlaam Iasinski, al lavrei
Pecerska din Kiev, care după aceasta a fost mitropolit în Kiev, s-a
mutat de la Baturin în lavra Pecerskăi. Acel arhimandrit - precum se
poate vedea din Predoslovia ce s-a pus la începutul Mineiului - dorind
ca acel scop plăcut lui Dumnezeu, al egumenilor lavrei Pecerska mai
înainte de el, a fericitului întru pomenire mitropolitul Kievului Petru
Movilă şi a arhimandritului Inochentie Gizel - care mult mai înainte se
ostenise pentru îndreptarea cărţilor Vieţilor Sfinţilor, ca prin
dumnezeiescul ajutor să le aducă întru săvârşire - se sârguia, pe cât
se putea, să afle un bărbat ca acela bine înţelegător, căruia să-i
încredinţeze acel lucru de bună trebuinţă spre a-1 săvârşi. Când
a-toate-dăruitorul Dumnezeu, după osârdnica lui cercare, a trimis în
lavra aceea pe acest înţelept şi dreptcredincios bărbat, ca să
vieţuiască într-însa, atunci acel arhimandrit, dând mulţumire lui
Dumnezeu, s-a sfătuit despre aceasta cu soborniceştii părinţi şi cu
fraţii lavrei. După sfatul lor, acestui preaiscusit propovăduitor al
cuvântului lui Dumnezeu, care se mărturiseşte de singurul adevăr, i-a
încredinţat, ca din dragostea cea către sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu şi
pentru scrierea numelui său în cartea vieţii veşnice, să se ostenească
a aduna Vieţile Sfinţilor şi, îndreptându-le desăvârşit, să le scrie.
Văzând
Sfântul Dimitrie trebuinţa cea de nevoie a Bisericii lui Dumnezeu, a
ascultat cuvintele fericitului Simeon Metafrast, care scrie: �De
asemenea, este rău a grăi cele ce nu se cade şi a da tăcerii cele ce
sunt folositoare şi cinstite; pentru că aşa cum vatămă gândurile celor
ce aud pe cel ce grăieşte cele necinstite, tot astfel cel ce tace
faptele cele bune ale sfinţilor, lipseşte pe cei dreptcre-dincioşi de
folos, cinstind astfel mai mult odihna sa decât lucrul lui Dumnezeu".
După
ce fericitul Dimitrie îndelung se lepăda, punându-şi nădejdea spre
ajutorul lui Dumnezeu, spre rugăciunea Maicii Domnului şi spre ale
tuturor sfinţilor, a intrat în această osteneală plăcută de Dumnezeu în
anul 1684, luna iunie, şi a început lucrul ce i se încredinţase a-1
împlini cu mare sârguinţă. Scoţând ca din nişte izvoare din acele mari
cărţi ce se numesc ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul
Moscovei, şi de la alţi istorici creştini, aducea la arătare purtătorul
de viaţă pârâu, spre adăparea acelor suflete creştineşti însetate de
învăţături folositoare.
Ostenindu-se
Sfântul Dimitrie într-această mântuitoare ascultare, în scurtă vreme i
s-au arătat în vis două vedenii de acest fel, una după alta, din care
cea mai de pe urmă este tipărită în mineiele citirii, la 10 noiembrie,
la sfârşitul vieţii Sfântului Mucenic Orest. Prima vedenie zice: �în
anul 1685, 10 august, auzind eu - spune acest arhiereu, despre el
singur -, trăgându-se clopotul pentru Utrenie şi dormitând după
obişnuita mea lenevire, nu am apucat începutul, ci am dormitat până la
citirea Psaltirii. în această vreme am văzut această vedenie: Se părea
că îmi era încredinţată în purtare de grijă o oarecare peşteră, în care
se odihneau nişte sfinte moaşte. Atunci, căutând mormintele sfinţilor
cu lumânarea, am văzut acolo odihnindu-se Sfânta Marea Muceniţă
Varvara. Apropi-indu-mă de mormântul ei, am văzut-o zăcând pe coaste,
iar mormântul ei arăta oarecum a putreziciune.
Dorind
eu să-1 curăţ, am scos moaştele din raclă şi le-am pus în alt loc.
Apoi, curăţindu-1, m-am apropiat de moaştele ei şi le-am luat cu
mâinile să le pun în raclă; dar îndată am văzut pe Sfânta Varvara vie,
şi eu grăiam către dânsa: ŤSfântă Fecioară Varvara, făcătoarea mea de
bine, roagă-te lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor meleť. Sfânta a
răspuns, ca şi cum avea o oarecare îndoială: ŤNu ştiu, oare voi pleca,
căci te rogi latineşte!ť Socotesc că aceasta mi s-a zis mie, pentru că
sunt foarte leneş la rugăciune şi m-am asemănat într-această întâmplare
catolicilor, la care rugăciunea este foarte scurtă în cuvinte, tot aşa
precum şi rugăciunea mea fusese scurtă.
Auzind
cuvintele acestea de la sfânta, am început a mă întrista şi a mă
deznădăjdui. Dar sfânta, lăsându-mă puţină vreme, a căutat spre mine cu
faţă veselă şi luminată şi mi-a zis: ŤNu te teme!ť Apoi mi-a grăit alte
cuvinte mângâietoare, pe care nu le ţin minte. După aceasta, punând-o
în raclă, i-am sărutat mâinile şi picioarele. Trupul ei mi se părea viu
şi foarte alb, iar racla foarte săracă şi învechită. Fiindu-mi jale de
aceea, căci cu necurate şi spurcate mâini şi buze îndrăznisem a mă
atinge de sfintele ei moaşte şi că nici racla nu mai era frumoasă, mă
gândeam cum aş putea să împodobesc acest mormânt. Deci am început a
căuta o raclă nouă şi mai scumpă, în care aş muta sfintele moaşte; dar
într-o singură clipeală m-am deşteptat. Părându-mi rău de această
deşteptare, inima mea a simţit o oarecare bucurie. Dumnezeu ştie ce
înseamnă acest vis şi ce fel de împlinire va fi pe urmă. O, de mi-ar da
Dumnezeu, cu rugăciunile Sfintei Varvara, patroana mea, îndreptare
vieţii mele celei rele şi ticăloase".
A
doua vedenie a fost într-acelaşi an: �în postul Naşterii Domnului
nostru Iisus Hristos, într-o noapte, sfârşind de scris pătimirea
Sfântului Mucenic Orest, a cărui pomenire se cinsteşte pe 10 noiembrie,
cu un ceas sau mai puţin înaintea Utreniei, m-am culcat să mă odihnesc,
fără să mă dezbrac, şi în vedenia visului am văzut pe Sfântul Mucenic
Orest cu faţa veselă, vorbind cu mine aceste cuvinte: ŤEu am răbdat mai
multe chinuri pentru Hristos decât ai scris tu aiciť. Aceasta
zicându-mi, şi-a descoperit pieptul său şi mi-a arătat în coasta stângă
o rană mare, pătrunsă până la cele dinlăuntru, şi mi-a zis: ŤAceasta
mi-a făcut-o cu fierulť. Apoi, descoperindu-şi mâna dreaptă până la
cot, mi-a arătat o rană lungă, prin care se vedeau venele tăiate, şi
mi-a zis: ŤAceasta mi-a tăiat-o cu sabiať. Asemenea arătându-mi şi mâna
stângă, tot în acelaşi loc mi-a arătat o rană, spunându-mi că şi pe
aceea i-a făcut-o cu sabia.
După
aceasta, plecându-se, şi-a descoperit piciorul până la genunchi, şi
mi-a arătat la genunchi o rană. Asemenea, descoperindu-şi şi celălalt
picior până la genunchi, mi-a arătat tot în acelaşi loc o rană şi mi-a
zis: ŤAcestea mi-au fost făcute cu coasať. Apoi, stând drept, îmi căuta
în faţă, zicându-mi: ŤVezi oare că eu mai multe am răbdat pentru
Hristos decât ai scris tu?ť Dar eu împotriva acestora nimic nu
îndrăzneam să zic, ci tăceam, gândind în mine: ŤCine să fie acest
Orest? Nu este el oare din rândul celor cinci la număr?ť La acest gând
al meu, sfântul mucenic a răspuns: ŤNu sunt eu acel Orest, din cei
cinci la număr, ci acela a cărui viaţă ai scris-o tu acum!ť Apoi am mai
văzut şi pe un oarecare om cinstit stând după dânsul, şi mi se părea că
este de asemenea un mucenic, dar acela n-a zis nimic.
Deci
în acea vreme m-a deşteptat clopotul rânduit spre Utrenie, şi-mi era
mare jale, că această vedenie s-a sfârşit aşa curând. Cum că aceasta cu
adevărat aşa am văzut-o precum am scris-o, iar nu într-alt chip, eu
nevrednicul şi păcătosul, sub jurământul meu cel preoţesc o
mărturisesc, căci precum atunci, tot aşa şi acum ţin minte".
Trecând
doi ani şi trei luni de la acea vreme, când Sfântul Dimitrie s-a lăsat
de egumenie, i s-a întâmplat lui că era în cetatea Baturin cu
arhimandritul Varlaam al Pecerskăi Kievului, unde, după rugămintea
luminatului boier Hetman şi a celorlalţi duhovniceşti şi politiceşti
stăpânitori - deşi se lepăda -, a fost silit ca iarăşi să primească
egumenia Mănăstirii Nicolaevska din Baturin. Deci, luând spre aceea
poruncă, a ieşit din lavra Pecerskăi şi, mergând la mănăstirea aceea, a
şezut la egumenie, după voia duhovniceştilor şi mireneştilor
stăpânitori.
Petrecând
el acolo, a sfârşit de scris Vieţile Sfinţilor care cuprind în cele
trei luni, Septembrie, Octombrie şi Noiembrie şi potrivindu-le pe
dânsele cu cele mai mari cărţi ale citirii, ale fericitului Macarie,
mitropolitul Moscovei, întru toate istoriile, povestirile şi faptele
cele făcute de sfinţi în nevoinţele lor, şi îndreptându-le desăvârşit,
le-a dat spre cercetarea părintelui Varlaam, arhimandritul Pecerskăi,
împreună cu fraţii. După ce acelea s-au citit şi s-au găsit bune de
soborniceştii părinţi ai lavrei aceleia şi de alţi bineînţelegători
bărbaţi, atunci Sfântul Dimitrie, iubitorul de osteneală, mergând de la
Baturin la Kiev, în Mănăstirea Pecerskăi, a început a le tipări pe ele
prin a sa cercetare, în anul 1689 luna ianuarie. Deci s-a sfârşit de
tipărit cea dintâi carte, care a început de la anul nou şi care
cuprinde în sine cele trei luni mai sus pomenite, întru acelaşi an, pe
vremea aceluiaşi arhimandrit Varlaam Iasinski.
Degrab
după aceasta a fost trebuinţă pentru îndreptarea unor lucruri, ca
luminatul boier Hetman să se ducă din Baturin la împărăteasca cetate
Moscova. Atunci a mers împreună cu el Ino-chentie, egumenul mănăstirii
din Kiev, şi Sfântul Dimitrie cu doi diaconi din mănăstirea aceea, la
cetatea Moscova. După ce a sosit în Moscova, s-a dus înaintea
dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici şi a binecredincioasei
împărătese Sofia Alexievna, şi s-a învrednicit a-i săruta mâna.
într-acea vreme, dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici era la
mănăstirea Cuviosului Serghie de Radonej, făcătorul de minuni. în acea
zi a luat binecuvântare de la preasfinţitul patriarh Ioachim. Apoi,
trecând câteva zile, s-a dus la mănăstirea lui Serghie de Radonej, unde
s-a învrednicit a vedea pe dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici,
care i-a primit cu milostivire şi le-a dat să-i sărute mâna.
Intr-acea
vreme se întâmplase că era şi preasfinţitul patriarh în aceeaşi
mănăstire. La plecare, au stat în al doilea rând înaintea împărăteştii
lui mărimi şi i-au sărutat mâna. Liberându-1, preasfinţitul patriarh a
dăruit Sfântului Dimitrie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
îmbrăcată în aur, şi 1-a binecuvântat ca să se îndeletnicească cu
scrisul vieţilor sfinţilor. După aceasta s-a întors înapoi la Baturin
de la împărăteasca cetate Moscova.
Venind
la mănăstirea sa, Sfântul Dimitrie şi-a făcut o chilie deosebi, aproape
de biserica Sfântul Nicolae, pentru petrecere mai îndemânatecă. Această
chilie o numeşte el, în scrisorile sale cele din toate zilele, "schit",
şi, mutându-se într-însa, s-a apucat la alcătuirea cărţii a doua,
adică la Vieţile Sfinţilor pe lunile decembrie, ianuarie şi februarie.
Ostenindu-se el la îndreptarea acelora, nu puţină îndemnare i-a dat,
prin scrisoarea sa, preasfinţitul patriarh Adrian, care a venit după
Ioachim. Acela, văzând bine alcătuită cartea dintâi pe cele trei luni,
a judecat că această osteneală este de folos la toată creştinătatea
Rusiei. Deci a trimis o scrisoare arhierească preasfinţitului
mitropolit al Kievului, Varlaam Iasinski, care mai înainte fusese
arhimandrit în lavra Pecerska din Kiev, binecuvântându-1 şi
îndemnându-1 să scrie Vieţile Sfinţilor. Acea scrisoare este tipărită
la începutul cărţii a doua a Mineiului.
In
acea scrisoare se scrie îndestulată laudă şi mulţumire ostenitorului,
pentru cartea cea dintâi a Vieţilor Sfinţilor şi îl îndeamnă să nu
lase acel lucru mântuitor de suflet, ci să se sârguiască în tot chipul
să-1 ducă la bun sfârşit, dându-i arhipăstorească sfătuire şi
binecuvântare. Dimitrie, iubitorul de osteneală, fiind îndemnat prin
acea scrisoare, a răspuns preasfinţitului patriarh cu cuviincioasă
smerenie şi mulţumire şi a cerut ca Mineiele luate de dânsul din
Moscova, după porunca preasfinţitului patriarh Ioachim, care cuprindeau
lunile decembrie, ianuarie şi februarie, să se trimită la dânsul, căci,
deşi erau cercetate de dânsul mai înainte, pentru scurtimea vremii nu
le citise pe toate şi nu le scrisese pe cele de mult folos şi foarte de
nevoie dintr-însele.
După
ce, cu porunca preasfinţitului patriarh, i s-au trimis Mineiele celor
trei luni, pentru scrierea Vieţilor Sfinţilor, acest iubitor de
osteneală a lăsat egumenia Mănăstirii Baturin. Deci, petrecând în
pustiul său din singurătate, potrivind şi celelalte trei luni cu
citirile cele mari, le-a îndreptat desăvârşit şi, ducându-se la Kiev, a
început a tipări Vieţile Sfinţilor din luna decembrie, la 10 iulie
1693. Apoi, după dorinţa unor stăpâniri duhovniceşti, Sfântul Dimitrie
a fost numit egumen la cetatea Gluhov, în Mănăstirea Sfinţilor Apostoli
Petru şi Pavel.
Petrecând
el acolo, a sfârşit de tipărit a doua carte a celor trei luni, în anul
1695, pe vremea arhimandritului Meletie. El a luat nu mică laudă de la
acelaşi sfinţit patriarh, prin altă scrisoare ce i-a trimiş-o în
acelaşi an pentru această a doua parte. Cu aceste două scrisori ale
preafericitului păstor, care se îngrijea pentru înmulţirea slavei lui
Dumnezeu şi a sfinţilor Lui, Dimitrie, iubitorul de osteneală,
îndemnându-se, şi-a întins mâna spre îndreptarea cărţii a treia a
Vieţilor Sfinţilor, care cuprindea într-însa lunile martie, aprilie şi
mai. Deci a început a se osteni la scrierea celei mai mari cărţi decât
cea dintâi.
Trecând
o vreme, s-a mutat de la Gluhov la Kiev, în Mănăstirea Preasfintei
Treimi, numită Kirilovska, în care s-a tuns în călugăreasca rânduială.
El a petrecut acolo numai cinci luni. După aceasta, ca un bărbat bine
înţelegător şi iubitor de osteneală, dar mai ales să-i zicem luminător,
ca să nu fie ascuns sub obroc, a fost ridicat la treapta de
arhimandrit, cu învoirea preasfinţitului Varlaam, Mitropolitul
Kievului, şi cu a preasfinţitului Ioan, arhiepiscopul Cernigovului, la
2 iunie 1697, la pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Metodie, episcopul
Patarelor, al Mănăstirii Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
care se numeşte Eleţka.
Drept
aceea, Sfântul Dimitrie, suindu-se la cea mai înaltă treaptă a
vredniciei, a adăugat după treaptă şi iubirea de osteneli cea mai mare,
ştiind că: Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere; căci, precum mai
înainte se ostenea în ascultarea ce se pusese asupra lui, îndreptând
Vieţile Sfinţilor cu ajutorul lui Dumnezeu, după puterea sa, tot aşa se
îngrijea şi pentru buna rânduială mănăstirească şi pentru mântuirea
fraţilor încredinţaţi lui. El nu mai puţin ajuta şi în celelalte
lucrări duhovniceşti sfintei biserici, săvârşind multe lucruri
folositoare, cu cuvântul, cu socoteala şi cu tot lucrul.
Stând
doi ani şi trei luni la Mănăstirea Eleţka, cu voia celor mai mari, s-a
mutat la Novgorodul Siverki, în mănăstirea Preami-lostivului Mântuitor,
tot ca arhimandrit. Petrecând el în mănăstirea aceea, a sfârşit de
scris cele trei luni, pomenite înainte, ale Vieţilor Sfinţilor: martie,
aprilie şi mai. Iar de tipărit, le-a sfârşit în anul 1700, fiind atunci
arhimandrit în lavra Pecerska Ioasaf Cracovski, de la care degrabă după
aceea s-a trimis Sfântului Dimitrie, spre binecuvântare, acel chip
împărătesc pe care dreptcredinciosul împărat Alexie Mihailovici 1-a
trimis în dar preasfinţitului Mitropolit al Kievului Petru Movilă, când
a fost încoronat la împărăţie. Dar nici în această sfântă mănăstire nu
s-a odihnit multă vreme sub umbra ramurii raiului, cea atât de mult
roditoare; căci îndreptarea cea sâr-guitoare a datoriilor celor
încredinţate acestui sfânt bărbat şi iscusinţa cea deosebită întru
propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, asemenea şi îmbunătăţită lui
viaţă, degrab a început a se vesti monahului cel preavăzător, pentru ca
să câştige leafa şi mila cea vrednică pentru acelea.
La
începutul anului 1701, după porunca dreptcredinciosului împărat Petru
cel Mare, a fost chemat la Moscova. Eparhia Tovolsca neavând atunci
păstor, îl hirotoniră mitropolit al ei şi al Siviriului, punându-1
între patriarhi în acelaşi an, la 23 martie, în Duminica închinării
Sfintei Cruci. După aceea a fost cuprins de o boală, în care singur
dreptcredinciosul împărat a binevoit a-1 cerceta. Cunoscând că acea
boală i se întâmplase din mâhnire, i-a poruncit ca, neascunzând nimic,
să-şi arate pricina mâhnirii sale. El a arătat-o prin chipul acesta:
�Aceasta îmi pricinuieşte boală şi mâhnire, căci mă trimit la acea ţară
grea şi aspră, vătămătoare şi nesuferită sănătăţii mele; iar ascultarea
mea este, ca spre sufletescul folos al tuturor dreptcredincioşilor
creştini ai neamului Rusiei, să mă sârguiesc a sfârşi de scris Vieţile
Sfinţilor".
Auzind
înţeleptul împărat un răspuns ca acesta de la dânsul, a binevoit cu
milostivire a schimba, adică nu 1-a mai trimis în Sivir (Siberia), ci
i-a poruncit să petreacă în Moscova. După puţină vreme preasfinţitul
Ioasaf, mitropolitul Rostovului şi al Iaroslavului, a murit şi în locul
lui a fost hotărât Sfântul Dimitrie, la 4 ianuarie 1702, zi care era
Duminică înaintea Botezului Domnului; iar la Rostov a sosit la 1
martie, în Duminica a doua a marelui Post. Deci, intrând în cetatea
Rostovului, a mers mai întâi la Mănăstirea Sfântului Iacob, episcopul
Rostovului, şi, intrând în soborniceasca biserică a Zămislirii
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a făcut obişnuita rugăciune. El a
cunoscut înainte, printr-o descoperire oarecare ce i se făcuse de sus,
că are să se sfârşească în Rostov, şi a însemnat în unghiul acelei
biserici, în partea dreaptă, locul unde să se îngroape, zicând către
cei ce erau cu dânsul: �Iată odihna mea! Aici mă voi sălăşlui în veacul
veacului!" Acest lucru s-a şi împlinit după proorocia lui, pentru că a
murit în Rostov şi acolo unde şi-a însemnat locul, acolo l-au şi pus.
Deci, venind la scaunul său, a săvârşit dumnezeiasca Liturghie în
soborniceasca biserică a Rostovului, la sfârşitul căreia, spunând către
toţi un cuvânt de învăţătură, atât celor duhovniceşti, cât şi mirenilor
celor încredinţaţi păstoriei sale, le-a dat binecuvântare. In scurtă
vreme după aceea, a dat obişnuitei îngropări trupul adormitului întru
Dumnezeu a preasfinţitului Ioasaf Mitropolitul, în soborniceasca
biserică a Rostovului.
Astfel
Sfântul Dimitrie, cu dumnezeiasca voie, cu porunca dreptcredinciosului
împărat şi cu binecuvântarea sfinţitului sobor, a luat ocârmuirea
cinstitei mitropolii a Rostovului. El a luat mari nevoinţe şi a început
a purta jugul cel pus asupra sa, al acestei sfinte ascultări, cu toată
sârguinţa în Iisus Hristos, Care îl întărea. Apoi a adăugat neadormită
purtare de grijă pentru îndreptarea bisericească şi pentru mântuirea
sufletelor încredinţate lui. El se sârguia cu cuvântul să răspândească
adevărata învăţătură a Evangheliei; iar prin viaţa cea înfrânată,
cinstită şi temătoare de Dumnezeu, ca un adevărat păstor al turmei lui
Hristos, avea întru pomenire totdeauna pe Păstorul păstorilor, după
cele zise în Sfânta Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl
vostru Cel din ceruri. Tuturor le dădea pilde mântuitoare şi învăţa pe
toţi stăpânitorii cei duhovniceşti şi mireneşti şi pe cei de sub
stăpânire, ca fiecare să petreacă în lucruri cuviincioase şi să
împlinească cu toată silinţa datoria încredinţată lui. El se sârguia să
dezrădăcineze de la toate dregătoriile obiceiurile cele rele, ca:
necurăţia, zavistia, nedreptatea şi toate lucrurile care sunt neplăcute
lui Dumnezeu şi să sădească curăţia, dragostea, dreptatea,
milostivirea, şi toată fapta bună să o înrădăcineze. Dar mai ales purta
grija ca, mai întâi, de la feţele duhovniceşti să gonească întunecarea
şi neştiinţa.
Acest
păstor înţelept, îndată după venirea sa la scaunul Rosto-vului, s-a
înştiinţat că mulţi preoţi din păstoria lui, care locuiau în cetăţi şi
în sate, fiind neluminaţi, nu numai că nu iau aminte de chemarea lor,
dar nici nu ştiu ce este rânduiala preoţiei şi în ce constă datoria lor
şi a duhovniceştilor fii şi cum se cade a petrece într-însa; dintre
care unii, mândrindu-se cu preoţia, îi ceartă pe fiii lor duhovniceşti
înaintea multor oameni, pentru păcatele spuse la mărturisire. Alţii,
având păstorie asupra multor suflete omeneşti, nu se îngrijesc de
mântuirea lor, se lenevesc a merge la bolnavi, ca să-i mărturisească şi
să-i învrednicească împărtăşirii dumnezeieştilor Taine, iar la oamenii
săraci nu vor să se ducă, ci numai la cei bogaţi.
Toate
acestea au pornit spre mare durere pe acest păstor plin de râvnă către
Dumnezeu. Căci a văzut el că unii preoţi au uitat frica de Dumnezeu şi
nu dau cinste vrednică Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui
Hristos Taine, care se păzesc tot anul pentru cei bolnavi, ci mai ales
le defăimează şi le ţin în locuri necuviincioase şi în vase murdare;
iar ce este mai mult că nici numirea lor cea cinstită nu o ştiu, pentru
că nu le numesc Taine Preacurate, ci le numesc cu un nume prost,
zicându-le "zapas" (lb. rusă: rezervă), între acestea se mai povesteşte
şi aceasta: �Ni s-a întâmplat nouă în anul trecut, 1702, că, mergând în
cetatea Iaroslav, am intrat într-o biserică din sat, unde, după
obişnuita rugăciune, eu smeritul am vrut să dau obişnuita cinste şi
închinăciune Preacuratelor lui Hristos Taine; dar acel preot n-a
înţeles cuvântul meu şi stătea uitându-se la mine. Iarăşi am zis către
el: ŤUnde sunt puse Sfintele Taine ale lui Hristos?ť Iar el nici acest
cuvânt nu-1 putea cunoaşte. Deci unul dintre preoţii cei iscusiţi ce
erau cu mine, a zis către dânsul: ŤUnde este zapasul?ť Atunci el,
scoţând dintr-un unghi un vas foarte urât, a arătat într-însul cum se
păzea în nebăgare de seamă, atât de mare sfinţenie, spre care privesc
cu frică sfinţii îngeri. Pe mine m-a durut inima de aceea, pe de-o
parte pentru că, într-o necinstire ca aceea, se păzeşte Trupul lui
Hristos, iar pe de alta, că preoţii nu ştiu nici numirea, care se
cuvine a se da Preacuratelor Taine".
De
aceea, acest păstor purtător de grijă a făcut ca preoţii, lepădându-şi
nebăgarea de seamă, să înceapă încet a se înţelepţi şi să umble pe
calea cea cuviincioasă chemării lor, cu osârdie şi cu frică de
Dumnezeu. El a făcut două scurte învăţături, dar luminoase, pentru
unele lucruri mai de nevoie ce^ se ating de datoria preoţească şi
degrab le-a scris una după alta. în cea dintâi, sfătuia ca un părinte
şi ca un păstor cu stăpânire arhierească, poruncea tuturor preoţilor,
ca să înceteze de la un obicei rău ca acela şi de la pierzătoarea
îndrăzneală, adică, nu numai să nu certe şi să nu dea pe faţă păcatele
cele străine, dar nici să nu se mândrească în deşert cu duhovnicia. Să
nu treacă cu vederea pe cei săraci şi scăpătaţi. Asemenea, le poruncea
să aibă grijă de mântuirea sufletelor omeneşti încredinţate lor, ca în
tot chipul, ziua şi noaptea să poarte grijă de ele.
In
a doua învăţătură a sa, le poruncea cu aceeaşi putere dată de la
Dumnezeu şi îi îngrozea cu înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, ca
preoţii singuri să aibă grijă de Sfintele Taine cele făcătoare de viaţă
ale lui Hristos, care se păstrează peste tot anul pentru cei bolnavi.
Să le păzească cu toată cinstea dumnezeiască, să le cinstească şi să
înveţe despre aceasta şi. pe alţii. Să le păstreze în vase cinstite şi
să le ţină în locuri cuviincioase, nenumindu-le pe ele cu cuvânt prost,
adică "zapas". Să aibă înainte toate, bine pregătite şi vrednice de
sfânta slujbă, iar după aceea să petreacă în înfrânare şi în trezvie.
Să se îngrijească în toate chipurile de mântuirea sufletelor omeneşti,
să înveţe pe popor în biserică şi să nu facă cu lenevire celelalte,
care se cuvin rânduielii lor.
De
aceste învăţături toţi preoţii să se înştiinţeze şi nimeni să nu poată
a se depărta prin neştiinţă. Pentru aceea a poruncit să facă multe
scrisori şi să le împartă prin cetăţi şi prin ţinuturi, către
ispravnicii poruncitori. El a poruncit ca fiecare preot, scriind aceste
învăţături, să le aibă la sine şi adeseori citind sfătuitoarele stări
cele cuprinse într-însele, să se sârguiască pe cât va putea ca toţi,
fără de lipsă, să le împlinească cu lucrul.
Toate
acestea le-a făcut spre curmarea tuturor celor ce s-au zis mai sus,
după mărturia multor slujitori vrednici de credinţă, care făceau parte
din rânduiala preoţească şi călugărească, şi care erau în vremea
acestui arhiereu. Apoi, pentru ca nici copiii preoţilor să nu fie
asemenea neştiutori, ca părinţii lor, şi, când se vor învrednici de
rânduiala preoţiei sau a diaconiei, în locul părinţilor lor, să poată
înţelege puterea cea citită de ei a dumnezeieştii Scripturi şi să ştie
să înveţe poporul în biserică, nu numai citind pe carte, ci şi spunând
pe de rost cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Dirnitrie a făcut o şcoală la
Rostov. El a adunat copiii slujitorilor sfintelor biserici, mai mult de
două sute. Dar pentru o mai bună rânduiala şi sporire a lor, i-a
despărţit pe ei în trei şcoli, şi le-a rânduit trei dascăli cu viaţă
duhovnicească. Adeseori, cercetând acele şcoli, el însuşi asculta pe
ucenici şi îi îndemna la sârguinţă, iar Duminicile şi în zilele de
praznic, a poruncit ucenicilor să vină la rugăciune în biserica
sobornicească, să vină la privegherea cea de toată noaptea şi la Sfânta
Liturghie, pentru ca toţi să fie nedepărtaţi şi să stea cu frică în
biserică, luând aminte la cântare şi la citire.
Le
mai poruncea, ca după sfârşitul catismei întâi, când prin citire
prelungea cuvântul sau vreo viaţă de sfânt, să vină la binecuvântarea
sfinţeniei sale. Deci, uneori, când lipseau dascălii, lua asupra sa
această datorie şi, alergând la cei mai isteţi, singur se ostenea în
ceasurile libere de lucrurile bisericeşti, învăţându-i pe ei. Apoi le
tâlcuia oarecare cărţi din Aşezământul cel Vechi, iar în vremea de
vară, petrecând în arhierescul său sat, ce se numea Demiani, între
celelalte osteneli ale ^sale plăcute lui Dumnezeu, le arăta lor din
Aşezământul cel Nou. în Sfântul şi Marele Post şi în celelalte posturi,
poruncea ucenicilor să postească. El singur îi mărturisea şi îi
împărtăşea cu Sfintele Taine, apoi, deprinzându-i, îi rânduia pe la
diferite locuri, dezrădăcinându-le neştiinţa. Iar pe citeţi şi pe
purtătorii de sfeşnice rânduiţi pe la biserici îi îmbrăca în stihare,
lucru care mai înainte n-a fost în Rostov, ca slujba lor să o facă în
biserică cu toată cucernicia şi cu frică de Dumnezeu, precum poruncesc
canoanele Sfinţilor Părinţi.
Sfântul
Dimitrie, petrecând la scaunul său într-o dregătorie mare ca aceea,
deşi era însărcinat cu multe lucruri, după chemarea sa, precum este
rânduiala arhierească, dar pe el nimic n-a putut să-1 abată de la
lucrul ce-1 începuse mai înainte. Căci el, după venirea sa în Rostov,
în 2 ani, 11 luni şi 9 zile, ostenindu-se în timpul care-i rămânea de
la terminarea lucrurilor bisericii şi ale eparhiei, a sfârşit de scris
Vieţile Sfinţilor după Mineie, adică a patra şi cea mai de pe urmă
carte, care cuprinde lunile: iunie, iulie şi august. El a îndreptat-o
precum se poate vedea din cartea ce se numeşte "Letopis", de arhiereii
Rostovului, care se află în Rostov, la biserica sobornicească, în
bibliotecă. în acel Letopiseţ se scrie astfel: ^
�în anul de la întruparea dumnezeiescului Cuvânt, 1705, la 9 februarie,
la pomenirea Sfântului Nichifor, care se zice purtător de trebuinţă, la
odovania praznicului întâmpinării Domnului, Sfântul Simeon, primitorul
de Dumnezeu, zicând rugăciunea sa cea mai de pe urmă: Acum slobozeşte
pe robul Tău, Stăpâne..., în ziua patimilor Domnului, Vineri, în care
Hristos a zis: Săvârşitu-s-a... înaintea Sâmbetei pomenirii adormiţilor
şi înaintea Duminicii înfricoşatei judecăţi, s-a scris cu ajutorul lui
Dumnezeu şi cu rugăciunile tuturor sfinţilor, luna lui august. Amin".
După
sfârşire, neîntârziind, a trimis acea carte la Kiev, la lavra Pecerska,
care s-a şi sfârşit de tipărit în acelaşi an 1705, în vremea aceluiaşi
arhimandrit Ioasaf. Astfel cărţile "Vieţii Sfinţilor" de peste tot
anul, care se încep de la întâia zi a lunii Septembrie şi se sfârşesc
în cea de pe urmă zi a lunii August, cu multe osteneli şi cu neadormită
purtare de grijă a Sfântului Dimitrie, în mai mult decât în 20 de ani,
s-au adunat şi s-au sfârşit de scris în cetatea Rostovului, întru slava
lui Dumnezeu Celui slăvit întru sfinţi şi a Maicii lui Dumnezeu, în
cinstea tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu celor scrişi în cartea vieţii
şi spre folosul a tot credinciosului neam creştinesc, iar de tipărit
s-au sfârşit în Kiev, în sfânta lavră Pecerska.
Netrecând
multă vreme după aceasta,. s-a făcut înştiinţare acestui vrednic
păstor, că prin diferite locuri încredinţate păstoriei lui de către
Dumnezeu, intră mulţi învăţători mincinoşi, din dumbrăvile şi pustiile
Vrinski. Aceia ieşind ca lupii, cu cuvintele lor cele mincinoase şi cu
şoptiri tăinuite amăgind oile lui Hristos, risipeau turma lui Dumnezeu.
Deci, mulţi crezând învăţăturile lor cele înşelătoare, se clătinau în
sfânta şi creştineasca credinţă, a Sfintei Biserici a Răsăritului; iar
alţii, prin aceeaşi otravă a rascolnicilor, adică a lui Capiton, fiind
otrăviţi, grăiesc cele potrivnice Sfintei Biserici şi, răzvrătind
sufletele cele fără de răutate, s-au îmbolnăvit cu duhul. Râvnind el
pentru dreapta credinţă ca şi Ilie şi ca un bun păstor, dorea ca pe cei
ce se clătinau din dreapta credinţă să-i întărească, iar pe cei
rătăciţi să-i întoarcă din calea lor cea pierzătoare. Pentru aceea a
alcătuit o carte pentru credinţa lipovenească din pustiul Vrinski,
adică despre învăţătura şi faptele lor. In
acea carte el arăta că credinţa lor este nedreaptă, învăţătura lor este
vătămătoare de suflet, iar faptele lor, neplăcute lui Dumnezeu. Acea
carte s-a sfârşit de scris în anul 1709 şi s-a tipărit mai întâi întru
împărăteasca cetate Moscova, în anul 1745.
Sfântul
Dimitrie, îndeletnicindu-se întru aceste osteneli foarte mult
folositoare Sfintei Biserici şi rânduind bine toate cele spre mântuirea
tuturor celor din păstoria sa, se întindea şi spre cele mai mari, întru
nădejdea dării de plată ce va să fie. El avea de gând să mai
alcătuiască o carte care se numeşte Letopis şi în care să se spună cu
oarecare cuviinţă faptele de la începutul lumii, până la Naşterea lui
Hristos, pentru a sa ştire şi pentru ca să aibă de citit în chilie, dar
mai ales pentru a fi ca învăţături folositoare, după cum se poate vedea
din cărticica "epistolar", adică scriitoare de scrisori. De vreme ce
acest iubitor de osteneală ştia din destul, cum că nu numai în Rusia
Mică (Ucraina), ci şi în Rusia Mare, rar se găseau biblii slavoneşti,
ci numai careva din cei bogaţi abia ajungea să le cumpere pe ele cu
mare preţ, iar cei săraci neavându-le, se lipseau de folosul ce puteau
să-1 aibă din citire. Mulţi din duhovniceasca rânduială nu ştiau
rânduiala faptelor din Biblie, pentru aceea dorea ca unora ca acelora
să le dea spre ştiinţă pe scurt, câte o cărticică mică din istoria
Bibliei, ca să poată fiecare să o cumpere pe un preţ mic, şi să ştie cu
înlesnire cu ce fel de rânduială merg toate cele din Biblie.
Deci
el a început fără întârziere a lucra la alcătuirea ei şi a aduna din
dumnezeiasca Scriptură, din diferite hronografuri şi de la scriitorii
din istorii greceşti, slavoneşti latineşti, leşeşti, evreieşti şi din
altele, istoriile ce se cuprind în Biblie, şi le-a pus pe scurt în loc
de teme; iar din acelea, ca din nişte felurite curgeri de izvoare, a
scos învăţături foarte folositoare de suflet. Acea carte, Sfântul
Dimitrie, deşi foarte mult o dorea, după cum se arata în epistolar,
pentru alte lucruri ce erau înainte întru îndreptarea bisericescului
jug ce stătea deasupra lui, n-a putut s-o săvârşească fiind cuprins de
bolile cele dese, ci a scris numai faptele până la numărul anilor 4600.
Gândul acestui bărbat iubitor de osteneală era aşa, ca după săvârşirea
acestui "Letopis", de ar fi rânduit Domnul cu dânsul spre bine şi viaţa
lui i-ar fi lungit-o, voia să se apuce de Psaltire şi, în scurt timp,
prin tâlcuiri, să o explice; dar la lucrul acesta ce îl avea în gând,
moartea i-a făcut împiedicare.
Deci,
mai înainte de a veni în Rostov, când petrecea în Rusia mică, a
alcătuit două cărţi. Cea dintâi se cheamă Alfavita duhovnicească, care
cuprinde oarecare sfătuiri duhovniceşti, care se încep după literele
alfabetului. într-acea carte se pun spre îndemnare mai multe
învăţături folositoare, ca tot omul să împlinească mai cu osârdie
poruncile Domnului şi să se silească la curăţirea patimilor. Această
carte a despărţit-o în trei părţi, din dragoste către Dumnezeu, şi a
fost tipărită în Kiev în lavra Pecerska, după câţiva ani de la moartea
Sfântului Dimitrie.
A
doua carte a alcătuit-o întru lauda Preasfintei Fecioare Născătoare de
Dumnezeu, şi se numeşte Lâna rourată. în ea se povesteşte despre
minunile care ies de la chipul ei cel făcător de minuni, care se află
în Ilinski, mănăstire a Cernigovului, cu vorbiri şi cu învăţături
insuflate de Dumnezeu. Această carte, pe când trăia Sfântul Dimitrie, a
fost tipărită în Cernigov în anul 1656.
Afară
de acestea se află şi multe alte cărţi folositoare de suflet. Prima se
numeşte Apologia, spre potolirea mâhnirii omului, care este în nevoie,
în prigonire şi în necaz. într-însa se cuprinde vorbirea şi sfătuirea
care mângâie pe cel scârbit. Asemenea şi această cărticică s-a tipărit
în Cernigov în anul 1700, iar după moartea lui s-a tipărit a doua oară
în Moghilev, în anul 1715. Apoi s-a mai tipărit pe scurt, ca un
catehism cu întrebări şi răspunsuri, foarte folositor pentru ^credinţă,
ŤO mulţumitoare cugetare pentru patimile lui Hristosť, Ťînchinăciunea
rănilor Domnului nostru Iisus Hristosť, ŤPlângere la îngroparea lui
Hristosť, Ťînchinare Sfintei Treimiť, Ťînchinarea Domnului nostru Iisus
Hristosť, Ťînchinare către Preasfânta Născătoare de Dumnezeuť,
ŤSocotire pentru împărtăşirea dumnezeieştilor Taineť, Ťînchinăciune la
preacuratele lui Hristos Taineť, ŤRugăciune de mărturisire în toate
zileleť, ŤMărturisirea păcatelor cuprinzătoareť, ŤRugăciune sau, pe
scurt, pomenire de patimile lui Hristosť, ŤDoctorie duhovnicească la
tulburarea gândurilor, cu multe pilde, adunate pe scurt din diferite
cărţi părinteştiť şi ŤDuhovniceasca deprindere a omului cel dinlăuntru,
care se învaţă în singurătate în cămara inimii şi se roagă în tainăť.
El
a alcătuit de asemenea două letopiseţe. Cel dintâi pentru poporul
slavon şi cel de-al doilea pentru zidirea bisericilor şi pentru punerea
arhiereilor în Rusia. Apoi a mai alcătuit încă câteva cântări
duhovniceşti şi alte faceri de stihuri, multe la număr. Dintre aceste
scurte alcătuiri, "Apologia" şi "Letopiseţele" le-a alcătuit pe când
sfinţia sa era în Rusia Mică; iar despre celelalte nu se ştie când le-a
scris.
Se
cade însă a zice ceva şi despre cuvintele de învăţătură ale acestui
frumos grăitor şi propovăduitor, care trebuie să fie foarte multe la
număr, de s-ar fi putut toate acestea a se cerceta şi a se aduna
împreună. Căci, mai întâi, precum s-a arătat mai sus, acest bărbat a
fost multă vreme propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu în Cernigov,
pe vremea preasfinţitului arhiepiscop Lazăr Barano-vici. După ducerea
din Cernigov, câtăva vreme s-a aflat în cetatea Vilna; apoi, mergând în
Sluţka şi vieţuind mai mult de un an în mănăstirea de acolo, a
Schimbării la Faţă, se îndeletnicea la semănarea cuvântului Domnului.
Intorcându-se
în Rusia Mică, în cetatea Baturin, el a întrebuinţat cea mai mare parte
a datoriei sale în propovăduirea cuvântului, până la hotărârea sa la
egumenie. Fiind egumen şi arhimandrit în diferite mănăstiri, măcar că
avea grijă de toate cele mănăstireşti, totuşi a continuat să adune şi
să îndrepteze Vieţile Sfinţilor. Acest egumen neobosit de osteneli, în
toată vremea nu înceta, cât de puţin, a alcătui învăţături şi a
propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Dar, spre cea mai mare părere de rău,
nu se ştie cine este alcătuitorul tuturor acelor învăţături. Căci, deşi
se află în Rostov, în biblioteca bisericii, cuvinte învăţătoare şi alte
oarecare alcătuiri ale acestui bărbat iubitor de osteneală, o carte
mare, scrisă cu slovă de tipar, însă într-aceea se află învăţături
propovăduite de el pe vremea petrecerii lui în Rusia Mare. Deci, unele
din acelea, după cum arată acel epistolar, lipsesc, iar de cele ce le-a
spus în Rusia Mică, sunt într-acea carte numai cinci.
Drept
aceea, Sfântul Dimitrie, ocârmuind bine păstoria cea încredinţată lui
de Dumnezeu, deşi totdeauna după chemarea sa era tras de multe
împiedicări, dar în toate zilele alerga la biserică la slujba lui
Dumnezeu. în zilele Duminicilor şi ale praznicelor, slujirea Sfintei
Liturghii mai niciodată nu o lăsa să o săvârşească alţii, afară de
neputinţă sau de mare nevoie. Când se întâmpla praznic cu priveghere,
atunci la acea ieşire cu crucile, măcar că se mergea departe, el însuşi
mergea cea mai mare parte din cale şi săvârşea Sfânta Liturghie. Apoi
îndemna poporul la facerea faptelor bune.
Adeseori
se ducea în cetatea Iaroslavului şi, petrecând acolo, slujea în
biserica sobornicească şi în alte biserici ale acelei cetăţi, unde i se
întâmpla, şi propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, învăţând astfel pe
oameni sfânta credinţă creştinească. El îi sfătuia să nu se amăgească
cu mincinoasele învăţături ale celor ce nu înţeleg drept, ca să nu rupă
din turma lui Hristos, ci să stea cu tărie şi să ţină la maica noastră,
Sfânta Biserică a Răsăritului. Deci înţeleptul păstor era păzitorul
turmei lui Hristos, de vrăjmaşii care se luptau contra lor şi de lupii
cei răpitori care veneau îmbrăcaţi în piei de oi.
In
vara anul 1705, acest păstor zăbovind în cetatea Iaro-slavului două
luni - iunie şi iulie -, pentru îndreptarea unor lucruri bisericeşti, i
s-a întâmplat un lucru ca aceasta, precum mărturiseşte însuşi Sfântul
Dimitrie despre aceasta în cartea "Rozisc": �într-o zi de Duminică,
ieşind eu din biserica sobornicească, după Sfânta Liturghie, şi mergând
spre curte, doi oameni cu barbă, dar nu bătrâni, apropiindu-se de mine,
strigau, zicând: ŤStăpâne sfinte, cum ne sfătuieşti? Ne porunceşti nouă
să ne radem bărbile sau nu? Să ştii însă că noi suntem gata să ne punem
capetele pentru bărbile noastre! Mai bine este nouă să ni se taie
capetele, decât să ni se radă bărbile!ť Căci venise poruncă de la
stăpânire ca oamenii să-şi radă bărbile. Atunci eu m-am mirat de acea
neaşteptată întrebare şi, neputând să le răspund îndată ceva din
Scriptură, i-am întrebat pe ei: ŤCe creşte pe urmă? Capul cel tăiat sau
barba cea rasă?ť Atunci ei, îndoindu-se şi tăcând puţin, au zis: �Barba
creşte iar, dar capul nu!" Apoi le-am zis: ŤDeci, mai de folos vă este
vouă să nu vă cruţaţi barba, care, de s-ar rade şi de zeci de ori, iar
va creşte, decât să vă pierdeţi capul, care, odată tăiat, nu mai creşte
niciodată, decât numai la învierea cea de obşte a morţilor!ť
Zicându-le
acestea, am mers la chilia mea; deci, mă petrecură mulţi cetăţeni
cinstiţi, intrând cu mine în chilie. Şi a fost între noi cu
de-amănuntul multă vorbă despre raderea şi neraderea bărbii. Eu am
cunoscut că mulţi care şi-au ras bărbile, după poruncă, se îndoiau de
mântuirea lor, ca şi cum ar fi pierdut chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Deci eu i-am sfătuit pe ei să nu se îndoiască, zicându-le că
nu în barbă şi în faţa omenească cea văzută se alcătuieşte chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, ci în sufletul cel nevăzut. Dar încă şi pentru
aceasta nimeni să nu se îndoiască de mântuirea sa, de vreme ce nu îşi
rade barba după voia sa, ci poruncii celor ce sunt în stăpâniri se
cuvine a se supune şi în lucrurile care nu se împotrivesc lui Dumnezeu
şi care nici nu ne vatămă mântuirea. De aceea, cei ce socotesc raderea
bărbii un mare şi neiertat păcat, iar nu creşterea lor în mare
sfinţenie, să-şi lepede acea îndoire şi nimeni din cei cu barbă să nu
nădăjduiască că prin barba sa va câştiga mântuirea!"
Deci
Sfântul Dimitrie a adăugat multă înţelepciune în cartea ce s-a zis
"Rozisc", între altele şi despre raderea bărbii, spre sfătuirea celor
neîntăriţi şi în întărirea celor ce pentru puţin se clatină mult. In
toată vremea petrecerii la scaunul său, acest blând păstor priveghea
turma sa fără de asprime. El îşi păzea vrednicia rânduielii sale fără
de trufie şi spre toţi cei mari şi mici arăta dragoste nefăţarnică; de
aceea era iubit ca un tată de toţi credincioşii, fii ai Sfintei
Biserici. El era cinstit şi slăvit, nu numai de cei supuşi sub
rânduiala sa, ci şi de alte multe feţe de neam bun. Era iubit nu mai
puţin şi de însuşi prea binecuvântatul împărat şi de toată
împărăteasca familie, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită.
Adeseori
era chemat la Moscova, unde, fiind de faţă însuşi împăratul şi alte
feţe ale familiei împărăteşti, săvârşea dumneze-ieştile Taine şi
propovăduia cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea din
scrierea de mai sus. Adeseori veneau la dânsul în Rostov multe feţe
împărăteşti pentru binecuvântare, precum văduva dreptcredinciosului
împărat Ioan Alexievici, împărăteasa Paraschiva Teodorovna, cu fiii săi
şi fiicele dreptcredinciosului împărat Alexie Mihailovici;
binecredincioasele cnejine Măria, Teodosia şi Natalia Alexievna, care
l-au dăruit pe el cu rase şi cu alte diferite lucruri. Din toate aceste
daruri pregătindu-şi înainte arhiereştile veşminte spre ceasul morţii,
a poruncit slujitorilor de lângă sine, ca la moartea sa să-1 pună
într-acele veşminte pregătite de el mai înainte, lucru care s-a şi
făcut după porunca lui. Acele veşminte se află şi acum pe dânsul.
Sfântul
Dimitrie avea un obicei ca acesta: Când ar fi simţit cândva în sine
vreo boală şi ar fi început a slăbi, atunci trimitea la şcoală şi
poruncea tuturor elevilor, ca, spre aducerea aminte de cele cinci răni
ale lui Hristos, care au fost în curatele Lui mâini, picioare şi în
coasta cea împunsă până la inimă, să citească de câte cinci ori
rugăciunea Tatăl nostru... Atunci îi era mai uşor. Deci, cercetându-şi
şcoala, sfătuia pe ucenicii săi să-şi petreacă viaţa lor întru
înfrânare, cu minte întreagă şi curăţie, ca, chemând în ajutorul lor pe
Dumnezeu, Povăţuitorul înţelepciunii şi dătătorul de ştiinţă, să adauge
sârguinţă la învăţătură cu toată puterea. între altele, adeseori zicea
către dânşii şi acestea: �De mă voi învrednici a câştiga milă de la
Domnul, atunci îl voi ruga pe El, ca şi voi asemenea să câştigaţi milă
de la dânsul, că scris este: Unde voi fi Eu, acolo va fi şi sluga mea".
Pe
slujitorii săi şi pe ceilalţi care se aflau lângă dânsul, îi învăţa ca,
atunci când vor bate ceasurile, la fiecare lovitură, să se însemneze cu
semnul Sfintei Cruci şi să zică încet rugăciunea: �Născătoare de
Dumnezeu Fecioară, bucură-te...". Iar dacă cineva din casnicii lui
slujitori s-ar fi întâmplat să-i fie numele şi venea la dânsul cu
plocon, îl binecuvânta pe el cu icoane; iar de i se întâmpla să nu aibă
icoane, atunci îl miluia cu bani, după socotinţă. Adeseori pe cei
supuşi îi învăţa să se nevoiască la post şi să fugă de îmbuibare şi
beţie, arătându-se singur pe dânsul pildă la aceea. El în toate zilele,
afară de praznice, petrecea în înfrânare, mâncând puţin, numai pentru
trebuinţa trupească; iar în Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti,
în Săptămâna întâi, obişnuia a mânca numai o dată pe zi. Asemenea şi în
Săptămâna Patimilor, numai în Joia Mare mânca o dată, iar celelalte
zile le petrecea în rugăciuni şi post.
Acest
bărbat temător de Dumnezeu, preaisteţ la înţelegere, în mare luminare,
iscusit în limba slavonească, latinească, grecească evreiască şi
leşească, deci având mare aplecare spre învăţătură, a iubit pe oamenii
cei îmbunătăţiţi şi cinstiţi. Spre cei mai de sus a fost cinstitor,
plecat, iubitor şi primitor; iar spre cei supuşi, milostiv. Spre cei
nenorociţi, milosârd; spre cei săraci, binefăcător; către cei nevoiaşi,
foarte îndurat. Scumpetea în inima lui n-a locuit, iubirea de câştig de
nici un fel n-a avut loc în inima lui, iar iubirea de argint cu totul
era gonită de la dânsul; pentru că din vremea aceea de când a primit pe
dânsul călugărescul chip şi a făgăduit lui Dumnezeu sărăcia de bună
voie până la moartea sa, nu numai că nu se îngrijea deloc la câştigarea
de multă avere şi nu aduna - după cum singur mărturiseşte despre dânsul
în scrisoarea sa -, aur şi argint, ci nici haine sau orice altfel de
lucruri nu voia să aibă, afară numai de cele de nevoie şi afară de
cărţile cele folositoare de suflet.
El
păstra toate darurile care intrau în mâinile lui de la făcătorii de
bine, de când a fost egumen şi arhimandrit. Asemenea în toată vremea
petrecerii lui în arhierie, o parte din veniturile chiliei, le cheltuia
pentru trebuinţele sale, altă parte pentru ale mănăstirii, iar alta o
întrebuinţa la împodobirea sfintelor biserici; dar mai mult la nevoile
celor săraci; căci de sărmani şi văduve, de scăpătaţi şi de cei
neavuţi, purta atât de mare grijă, întocmai ca un tată de adevăraţii
săi fii; şi cu atâta îndurare împărţea cele ce intrau în mâinile lui,
încât în toată ziua abia lăsa ceva puţin la casa sa. Adeseori, chemând
la sine pe cei orbi, surzi, şchiopi şi pe cei neputincioşi în sărăcia
cea mai de pe urmă, le punea mese, le dăruia haine şi alte lucruri
asemenea cu acestea. El era, după Iov, ochiul orbilor şi piciorul
şchiopilor.
După
moartea lui nimeni să nu caute argint în cămările lui, sau orice altfel
de avere. Şi, ca să nu-şi piardă vremea la acea zadarnică încercare a
lui, nici pe cei ce au slujit în chilia lui despre aceea să nu-i
întrebe.
Cu
doi ani şi şapte luni înaintea morţii lui, a scris o scrisoare
duhovnicească sau "diată", şi a arătat-o sfinţitului Ştefan,
mitropolitul Riazanului, punând acolo un aşezământ ca acesta: �Dacă
preasfinţitul mitropolit Ştefan va muri mai înainte, atunci la
îngroparea lui să fie mitropolitul Dimitrie; iar dacă Dimitrie al
Rostovului se va sfârşi mai înainte, atunci să-1 dea pe el îngropării
preasfinţitul Ştefan al Riazanului. Aşa s-a şi făcut, că nu altcineva,
ci singur preasfinţitul Ştefan 1-a îngropat pe el. Aceşti doi
mitropoliţi au trăit între dânşii ca fraţii. Sfântul Dimitrie, în toată
vremea petrecerii sale în Rostov şi mai ales când alcătuia cartea
Letopis, în care se istorisesc faptele de la începutul lumii până la
Naşterea lui Hristos, de multe ori trimitea scrisori preasfinţitului
Ştefan, spre a cerceta alcătuirile, şi cerea sfat de la dânsul spre
dezlegarea îndoielilor lui.
Cu
câteva zile mai înainte de sfârşitul Sfântului Dimitrie, binecuvântata
împărăteasă, Paraschiva Teodorovna, avea de gând ca din împărăteasca
cetate Moscova să se ducă în cetatea Iaroslavului, ca să se închine la
icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
care se numea Tolska. Dar, din pricina furtunilor care s-au întâmplat
atunci şi din greutate, abia a ajuns la Rostov. Astfel îi era cu
osteneală a călători până la Iaroslav. De aceea a poruncit să aducă în
Rostov icoana făcătoare de minuni din Mănăstirea Tolska. Deci, când
acest sfânt arhiereu a fost înştiinţat despre grabnica venire în Rostov
a dreptcredincioasei împărătese, împreună cu binecredincioasele ei
fiice şi despre aducerea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
celei făcătoare de minuni din Tolska, atunci a poruncit să cheme la
dânsul pe ieromonahul Filaret, cămăraşul casei sale arhiereşti, pe
care, între celelalte porunci ce îi dăduse, 1-a înştiinţat mai dinainte
de grabnica sa ducere către Dumnezeu. El i-a arătat aşa:
�Iată,
vin în Rostov doi oaspeţi: împărăteasa cerului şi împărăteasa
pământească, iar eu nu mă învrednicesc a le vedea pe ele aici; deci, se
cuvine ţie, cămăraşule, ca să fii gata pentru primirea lor".
Inainte
de sfârşit, cu trei zile până la moartea sa, a început a slăbi foarte
mult şi a tuşi. în ziua numelui său, adică la 26 octombrie, la
pomenirea Sfântului Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir, a săvârşit
singur Sfânta Liturghie, fiind acum foarte bolnav, încât şi faţa i se
schimbase. Din acea zi n-a putut să mai spună cuvinte de învăţătură,
ci, şezând lângă uşile împărăteşti ale bisericii, a ascultat cântăreţul
care a citit acea învăţătură, pregătită mai înainte de dânsul.
La
masa prânzului într-acea zi a şezut cu oaspeţii, după obiceiul de mai
înainte, măcar că era neputincios şi cu nemărginită nevoie; iar în 27
octombrie a venit ştirea că arhimandritul Varlaam va veni de la cetatea
Bereaslav, din Mănăstirea Zaleaska a Cuviosului Daniil Stâlpnicul, ca
să vadă pe Sfântul Dimitrie. El a fost primit de Sfântul Dimitrie cu
dragoste şi s-a ostenit după cum se cuvine. Deci, vorbind ei singuri,
monahia Varsanufia Eftimia, din neamul kazanilor, fiind mai înainte
hrănitoarea ţarului Alexie Petrovici, a trimis în Rostov la acest
păstor, aproape de casa arhierească, ca să binevoiască preasfinţia sa
să o cerceteze pe ea în acea zi. Ea, în toată vremea petrecerii sale în
Rostov, avea multă cucernicie pentru îmbunătăţită viaţă a Sfântului
Dimitrie şi adeseori avea trebuinţă de poveţele lui spre folosul
sufletului său.
Sfântul,
fiind chemat la acea monahie, s-a lepădat cu neputinţă, căci era foarte
slab. Mergând acela acasă a spus stăpânei sale că sfinţia sa nu poate
veni din pricina bolii. Atunci acea monahie a trimis a doua oară să-1
poftească, măcar pentru o scurtă vreme să binevoiască a veni. Dar
Sfântul Dimitrie se lepăda şi la a doua poftire, punând înainte boala.
Arhimandritul Varlaam, cel zis mai înainte, a început a-1 sfătui să
meargă, crezând că prin acea umblare să câştige puţină uşurare din
boală. Atunci, ascultând pe arhimandrit, a poruncit să-1 ducă la dânsa,
după cântarea bisericii.
Deci,
mergând el. împreună cu acel arhimandrit, pe cale au vorbit puţin şi
iarăşi s-au întors pe înserate; dar abia a putut ajunge la chilia sa.
Pomenitul arhimandrit, fiind în casele ce se numesc Cristovoi, a
poruncit cămăraşului său, ieromonahului Filaret, să-1 primească şi să-1
ospăteze. Intrând singur în chilie a început a tuşi şi, umblând multă
vreme prin casă, se sprijinea de slujitori.
După
aceea a poruncit să cheme cântăreţi la dânsul în chilie, pentru
cântarea unor cuvinte duhovniceşti, alcătuite de el: �Iubite Iisuse al
meu, nădejdea mea o pun în Dumnezeu. Tu eşti Dumnezeul meu şi bucuria
mea, Iisuse". în vremea cântării acelora, Sfântul Dimitrie asculta
stând lângă sobă şi încălzindu-se. După sfârşitul acelor cântări, a
voit ca pe toţi cântăreţii să-i lase a pleca spre casele lor; însă a
oprit pe unul mai iubit dintre ei să-1 aibă ajutor în osteneli.
Rămânând
acela, a început a-i spune din viaţa sa, cum o petrecea în tinereţe şi
în vârsta cea desăvârşită cum se ruga Domnului Dumnezeu, Preasfintei
Lui Maici, şi tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu. Iar după aceasta a zis:
�Şi voi, fiilor, să vă rugaţi asemenea!" Apoi la sfârşit a zis: �Acum
îţi este şi ţie vremea să mergi la casa ta!" Acel cântăreţ, luând
binecuvântare, a ieşit; iar Sfântul Dimitrie 1-a petrecut singur din
chilia sa şi i s-a închinat până la pământ, mulţumindu-i că s-a ostenit
mult lângă dânsul la scrierea diferitelor alcătuiri.
Văzând
cântăreţul smerenia aceea, neobişnuita petrecere de la păstorul său şi
închinăciunea cea atât de jos, s-a cutremurat. Apoi i-a zis cu
cucernicie: �Stăpâne sfinte, oare te închini mie astfel, celui mai de
pe urmă rob?" Iar el iarăşi a grăit: �îţi mulţumesc, fiule!" Şi s-a
întors în chilie, iar cântăreţul s-a dus la casa sa plângând. Deci
Sfântul Dimitrie, întorcându-se în chilia sa, a poruncit slujitorilor
ca fiecare să meargă la locul lui, iar el, închizându-se în chilie, ca
şi cum ar fi voit puţin să se odihnească, a petrecut rugându-se până la
moartea sa. A doua zi de dimineaţă, slujitorii, intrând în acea chilie,
l-au văzut că se sfârşise aşa cum se ruga. Cântăreţul, fiind în casa
sa, a auzit a doua zi de dimineaţă că la soborniceasca biserică a bătut
de trei ori în clopotul cel mare, spre semnul morţii arhiereului, şi
îndată a alergat în chilia lui. Astfel a aflat pe păstorul şi părintele
său că îşi dăduse sufletul lui Dumnezeu.
După
îmbrăcarea lui în toate veşmintele arhiereşti, pe care el, precum s-a
spus mai înainte, le gătise înaintea sfârşitului său, au pus în raclă
sfântul lui trup, iar sub cap, în loc de pernă, şi sub tot trupul, au
pus, după porunca sa, diferite cărţi alcătuite şi scrise cu cerneală de
mâna lui. în aceeaşi zi a fost pus în biserica preabunului Mântuitor,
care este aproape de chilia arhierească.
Făcându-se
ştire în toată cetatea Rostovului de moartea acestui bun păstor şi
iubitor de fii, s-a adunat mult popor la cinstitul lui trup, făcând
plângere; căci i-a lăsat pe ei păstorul şi învăţătorul cel bun,
ajutorul celor ce sunt în nevoi şi în necazuri, folositorul văduvelor
şi al orfanilor, hrănitorul săracilor şi al scăpătaţilor, povăţuitorul
rânduielii preoţeşti şi călugăreşti.
In
ziua aceea şi dreptcredincioasa împărăteasă Paraschiva Teodorovna cu
fiicele sale Ecaterina, Parascheva şi Ana, au sosit în Rostov după
sfârşitul prânzului şi nu l-au aflat între cei vii pe Sfântul Dimitrie.
Ele au plâns mult că nu s-au învrednicit a lua binecuvântarea lui
arhierească; deci au poruncit ca deasupra trupului să slujească
rânduiala înmormântării în sobor. După aceea au binevoit a merge întru
întâmpinarea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, din Tolska; dar, din pricina drumului şi a furtunilor de
toamnă, n-au mai călătorit mai departe spre Iaroslav, ci au rămas până
a doua zi în Mănăstirea Botezul Domnului.
inştiinţându-se
ea a doua zi că icoana Născătoarei de Dumnezeu este aproape de cetatea
Rostovului, a poruncit ca toţi preoţii şi slujitorii bisericeşti, cei
ce veniseră în acea mănăstire în ziua pomenirii Cuviosului Avramie
arhimandritul, făcătorul de minuni, al Mănăstirii Boevleniei a
Rostovului din soborniceasca biserică, să meargă cu litie din acea
mănăstire la Mănăstirea Petrovska, mănăstire care se află tot în calea
Rostovului spre Iaroslav, întru întâmpinarea icoanei celei făcătoare de
minuni. Deci toate trei fiice împărăteşti, au urmat litia pe jos.
întâmpinând ele acea icoană, au dus-o în Mănăstirea Boevleniei, singure
ţinând-o cu mâinile lor; iar împărăteasa a aşteptat în porţile acelei
mănăstiri.
Aducând
acea icoană spre poartă, ea a ieşit singură spre întâmpinare şi, făcând
obişnuita rugăciune, a sărutat-o cu cucernicie şi a poruncit să p ducă
în biserică. Acea icoană a stat acolo până la sfârşitul Sfinfci
Liturghii, iar după Sfânta Liturghie au făcut paraclisul Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu. După aceea au dus icoana făcătoare de minuni
tot cu aceeaşi litie în soborniceasca biserică a Rostovului şi de acolo
în Mănăstirea Boevleniei, în ziua de 30 octombrie.
După
voinţa împărătesei, trupul Sfântului Dimitrie, din acea biserică a
Mântuitorului, s-a mutat cu cuviincioasă ceremonie în soborniceasca
biserică, şi după porunca ei s-a făcut panihidă a doua oară pentru
dânsul.
După
aceasta, îndată credincioasa împărăteasă cu fiicele sale şi cu ceilalţi
care erau cu dânsa au voit a lua calea de întoarcere de la Rostov la
împărăteasca cetate, Moscova. Când cele scrise de acest sfânt arhiereu
s-au trimis din Rostov la Moscova în divanul mănăstiresc, atunci, după
aşezământul lui cel scris, sau, mai bine-zis, după cererea lui, s-a
rânduit ca după moarte să-i îngroape trupul în Mănăstirea Sfântului
Iacob, episcopul Rostovului, făcătorul de minuni, în unghiul bisericii,
unde însemnase singur.
Deci
s-a trimis poruncă de la divanul mănăstiresc în Rostov, prin care s-a
poruncit ca, după acea duhovnicească dorinţă, să se sape groapa în acel
unghi şi s-o zidească cu piatră, apoi să facă gropniţă de piatră şi
să-1 dea îngropării. Dar acea poruncă nu s-a împlinit nu se ştie pentru
ce, că nici groapă cu piatră n-au zidit, nici gropniţă de piatră n-au
făcut; ci au făcut numai o casă de lemn, care a putrezit degrab, precum
de aceasta se poate şti mai pe larg din cele ce s-au pus înaintea
preasfînţitului şi îndreptătorului Sinod, pentru aflarea moaştelor
acestui arhiereu.
Iar
când preasfinţitul Ştefan, Mitropolitul Riazanului şi al Muromului, a
venit în Rostov, pentru îngroparea Sfântului Dimitrie, în luna
noiembrie, intrând drept în soborniceasca biserică, a plâns mult
deasupra trupului acestui plăcut şi a poruncit cămăraşului Filaret
ieromonahul ca să gătească în mănăstirea lui Iacob toate cele ce se
cuvin spre îngropare. Atunci precum mai-marii mănăstirii Rostovului,
aşa şi soborniceştii preoţi, şi mulţi din cetăţeni venind la
preasfinţitul Ştefan, l-au poftit să binevoiască a da îngropării trupul
acestui arhiereu în soborniceasca biserică a Rostovului, aproape de
răposatul Ioasaf Mitropolitul. Acolo erau îngropaţi toţi cei ce
fuseseră mai înainte arhierei ai Rostovului.
Preasfinţitul
Ştefan n-a voit să facă acea cerere a lor, şi le-a răspuns celor ce
ziceau: �De vreme ce încă de la suirea pe scaunul Rostovului,
Preasfinţitul Dimitrie şi-a ales singur loc de îngropare în mănăstirea
lui Iacob mergând mai întâi, cum pot eu să schimb aceasta?" Astfel, în
ziua aleasă spre îngropare, adunându-se în soborniceasca biserică
duhovniceştii începători şi toţi preoţii şi slujitorii bisericeşti,
Preasfinţitul Ştefan a săvârşit Sfânta Liturghie. După sfârşitul
aceleia, el a săvârşit slujba înmormântării cu tot soborul, deasupra
trupului Sfântului Dimitrie, la care singur preasfinţia sa a grăit
către popor cuvânt cuviincios despre această mare mâhnire.
Apoi
după aşezământul acestui plăcut, acel trup sfânt al lui, cu rânduiala
binecuviincioasă a soborului, cu lumânări şi cu cântări de psalmi,
mergând înainte tot sfinţitul cler şi petrecându-1 mulţime de popor şi
scoţând amare suspinuri pentru păstorul şi învăţătorul lor, l-au dus în
Mănăstirea Sfântului Iacov şi l-au dat pământului în biserica
Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în unghiul din partea
dreaptă pe care îl însemnase el. După îngropare, preasfinţitul Ştefan a
scris despre îngroparea Sfântului Dimitrie, şi acea scrisoare s-a pus
la sfârşitul vieţii lui.
După
moartea acestui bărbat iubitor de osteneală, au rămas multe cărţi
tipărite şi scrise de mână, în greceşte, latineşte, leşeşte şi
slavoneşte. Toate acelea s-au luat în aceeaşi vreme din Rostov de
preasfinţitul Ştefan şi s-au pus în biblioteca tipografiei din Moscova,
a preasfinţitului îndreptător Sinod. Acest plăcut al lui Dumnezeu a
murit în anul de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul 1709, în 28
octombrie, noaptea, într-o zi de vineri, îndată după ziua numelui său.
Trupul lui s-a îngropat în luna noiembrie în 25, care a fost de
asemenea zi de vineri. El a petrecut pe scaunul Rostovului şapte ani
fără nouă luni. în călugărie a petrecut 41 de ani, 3 luni şi 18 zile;
iar toţi anii vieţii lui au fost 80.
Acest
sfânt, adunând şi scriind vieţile şi nevoinţele cele cu frumoasă lumină
ale sfinţilor lui Dumnezeu, celor ce în cartea cea veşnică s-au scris
la ceruri, le-a dat întru slava Celui slăvit Dumnezeu, întru cinstea
plăcuţilor Lui şi spre folosul dreptcre-dinciosului neam creştinesc.
Singur, după trecerea din viaţa aceasta de puţină vreme, la cea
veşnică, s-a scris şi el cu degetul lui Dumnezeu, împreună cu toţi
sfinţii în cartea vieţii veşnice şi s-a învrednicit a fi încununat cu
nestricăcioasa cunună.
Ca
adevărat păstor şi neadormit păzitor al turmei celei încredinţate lui
de la Dumnezeu, s-a învrednicit în ceata păstorilor cu ceilalţi
arhierei ai Rostovului şi cu toţi ierarhii a fi numărat. Căci în anul
1751, luna septembrie în 21, când meşterii se apucaseră să repare
pardoseala bisericii Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au
aflat sfintele lui moaşte întregi şi nestricate, după 42 de ani, 10
luni şi 24 zile de la moartea lui, iar de veşmintele lui arhiereşti
foarte puţin se atinsese stricăciunea.
Din
acele sfinte moaşte, ca dintr-un izvor oarecare, din vremea aceea şi
până acum, izvorăsc multe faceri de minuni celor ce aleargă la ele cu
credinţă. Prin ele se izgonesc diavolii din oameni, muţii grăiesc,
orbii văd, şchiopii, slăbănogii şi cei cuprinşi de alte boli grele şi
nevindecate, prin chemarea lui spre ajutorul lor şi prin rugăciunile ce
se aduc lângă acele sfinte moaşte, se vindecă cu darul lui Dumnezeu şi
se slăveşte într-însul Dumnezeu, Cel în Treime Unul preamărit între
sfinţii Săi.
Deci
să slăvim şi noi pe Bunul Dumnezeu, căci în sfatul Său cel preaînalt a
hotărât să arate în pământul Rusiei în aceşti ani mai de pe urmă, pe
acest mare luminător, care, cu minunile sale, străluceşte toate părţile
Rusiei şi se arată cu adevărat grabnic ajutător celor ce-1 cheamă. Deci
să alergăm cu neîndoită credinţă la sfintele şi tămăduitoarele lui
moaşte, să-1 chemăm ziua şi noaptea spre ajutorul nostru, ca, prin
rugăciunile acestui scriitor al Vieţilor Sfinţilor, să petrecem şi noi
de acum înainte zilele vieţii noastre întru sfinţenie. Şi astfel,
trăind cu dumnezeiască plăcere în pocăinţă, să ne învrednicim a fi
scrişi în cartea vieţii Mielului lui Dumnezeu, împreună cu toţi cei ce
din veac i-au plăcut Lui, şi a-L lăuda pe Dânsul împreună cu Tatăl şi
cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.
Scrisoare duhovnicească a Sfântului Dimitrie, Mitropolitul Rostovului,
noul făcător de minuni, pe care a scris-o mai înainte de moartea sa:
In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Eu,
Dimitrie, smeritul arhiereu, mitropolitul Rostovului şi al
Iaroslavului, auzind glasul Dumnezeului meu, Care în Sfânta Evanghelie
zice: Fiţi gata, că în ce ceas nu gândiţi, Fiul Omului va veni. Pentru
că nu ştiţi când va veni Domnul, seara sau la miezul nopţii, la
cântatul cocoşilor sau dimineaţa, ca nu venind fără de veste, să vă
afle pe voi dormind, şi temându-mă, adeseori fiind cuprins de
neputinţe, slăbind cu trupul din zi în zi şi aşteptând în toată vremea
acel neaşteptat ceas al morţii, ce s-a zis de Domnul, şi gătindu-mă
după puterea mea spre ieşirea din această viaţă, am socotit căci cu
această duhovnicească scrisoare a mea să dau fiecăruia de ştire ce ar
voi să facă cu cele rămase după sfârşitul meu. Adică să nu se
ostenească în zadar, nici să cerceteze pe cei ce mi-au slujit pentru
Dumnezeu, ca să ştie comoara şi bogăţia mea, pe care din tinereţile
mele n-am adunat-o. Aceasta nu o zic mândrindu-mă, ci le dau de ştire
iscoditorilor averii mele, că de când am luat sfântul chip călugăresc
şi m-am tuns în Kiev în Mănăstirea Kiriloska, la 18 ani ai vârstei
mele, şi m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să am sărăcia cea de bunăvoie,
dintr-acea vreme, până la apropierea mea de mormânt, n-am câştigat
averi şi haine, afară de sfintele cărţi.
Eu
n-am adunat aur şi argint, nici am voit să am haine de prisos, nici
orice fel de lucruri, afară de cele de nevoie. Eu m-am sârguit la
necaştigarea şi sărăcia cea călugărească cu duhul şi cu lucrul,
neîngrijindu-mă de mine, ci punându-mă spre purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, care niciodată nu m-a lăsat. Darurile ce intrau în mâinile
mele de la făcătorii mei de bine şi veniturile chiliei cele de la
dregători, pe acelea le-am cheltuit la nevoile mele şi ale mănăstirii
unde am fost egumen şi arhimandrit. Asemenea şi arhiereu fiind, n-am
adunat veniturile chiliei - care nu erau multe -, ci pe unele le-am
cheltuit la trebuinţele mele, iar pe altele la nevoile celor nevoiaşi,
unde mi-a poruncit Dumnezeu.
Pentru
aceea, să nu se ostenească nimeni, căutând după moartea mea orice fel
de avere în chilia mea; căci nici de îngropare nu las ceva, nici de
pomenire. Aceasta o fac ca sărăcia călugărească mai mult la sfârşit să
se arate lui Dumnezeu; pentru că cred că mai cu primire îi va fi Lui,
de n-ar rămâne după mine nici un ban, decât s-ar împărţi averea cea
mult rămasă după mine.
De
n-ar voi nimeni, ca pe mine cel atât de sărac să mă dea obişnuitei
îngropări, apoi mă rog acelora care îşi aduc aminte de moartea lor,
să-mi ia păcătosul meu trup şi să-1 ducă la o biserică săracă şi acolo
între alte trupuri să-1 îngroape pe el.
Iar
dacă voinţa stăpânilor ar porunci, ca murind să mă îngroape după
obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători să mă îngroape
în Mănăstirea Sfântului Iacov, episcopul Rostovului, în unghiul
bisericii, unde mi-am ales locul.
Asemenea,
cel ce va voi să-mi pomenească păcătosul meu suflet, fără de bani,
întru rugăciunile sale pentru Dumnezeu, unul ca acela să fie pomenit
întru împărăţia cerurilor. Iar cel ce va avea trebuinţă de plată pentru
pomenire, apoi mă rog să nu mă pomenească pe mine săracul, cel ce nimic
n-am lăsat de pomenire; ci Dumnezeu să fie milostiv tuturor şi mie,
păcătosului, în veci. Amin.
Aceasta
este diata. Aceasta este duhovniceasca mea scrisoare, într-acest chip
las înştiinţare despre averea mea. Dacă cineva necrezând înştiinţarea
aceasta, ar începe cu iscodire a căuta după mine, aur şi argint, apoi
oricât de mult s-ar osteni, nimic nu va afla, şi-1 va judeca pe el
Dumnezeu.
S-a scris aceasta în păzită de Dumnezeu cetate a Rostovului, în casa arhierească, în anul 1707, aprilie, în 4 zile. La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna octombrie
|