Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile și anii
întru a Sa putere, a așezat spre slava Sa și spre folosul oamenilor felurite
praznice. În Vechiul Așezămînt a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit
luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească
de roadele cîmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste.
A grăit Domnul cu Moise și a zis: "Spune fiilor lui Israel:
În luna a șaptea, ziua întîi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trîmbițelor
și adunare sfîntă să aveți; nici o muncă să nu faceți, ci să aduceți ardere
de tot Domnului" (Leviticul 23, 24-25). Că precum Atotcreatorul, după zidirea
lumii și a tuturor făpturilor Sale, a binecuvîntat și a sfințit ziua a șaptea,
odihnindu-Se întru dînsa, așa i-a poruncit și omului, zicînd: "Șase zile să
lucrezi, iar în ziua a șaptea, care este sîmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului
tău, să nu faci nici un fel de lucru în această zi". La fel și ziua întîi din
luna a șaptea a binecuvîntat-o și sfințind-o, a poruncit poporului Său să se
odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviților zice către Moise: "În ziua
a cincisprezecea a lunii a șaptea, cînd vă strîngeți roadele pămîntului, să
sărbătoriți sărbătoarea Domnului șapte zile..." (Leviticul 23, 39).
Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună,
scăzînd apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această
lună, Sfîntul prooroc Moise s-a coborît a doua oară din munte, avîndu-și fața
prealuminată și aducînd Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului.
În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliților.
În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce
se numea Sfînta Sfintelor, care era după a doua catapeteazmă, ca să aducă jertfă
sîngeroasă pentru sine și pentru neștiințele poporului. În această lună, poporul
lui Dumnezeu se curăța de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-și cu post
sufletele înaintea lui Dumnezeu și aducînd ardere de tot Domnului.
În această lună a fost sfințită prea minunata și prea slăvita
biserică a Domnului zidită de Solomon și s-a pus în ea chivotul Legii. În această
lună se adunau toate semințiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că
le poruncise Domnul, zicînd: "Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru
voi și să smeriți sufletele voastre prin post" (Leviticul 16, 31). Din această
lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau pînă
la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pămîntul făgăduinței.
Numărînd 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri
și robii lor, boii și catîrii lor, ci și pămîntul pe care locuiau să fie nearat
și nesemănat; nici chiar spicele ce creșteau pe el să nu le strîngă, nici strugurii
din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă și să fie lăsate spre hrana
oamenilor săraci, a animalelor și a păsărilor.
În cartea Leviticul se scrie: "În ziua curățirii să trîmbițezi
cu trîmbița în toată țara voastră. Să sfințiți anul al cincizecilea și să se
vestească slobozenie pe pămîntul vostru pentru toți locuitorii lui... să nu
semănați, nici să secerați ceea ce va crește de la sine din pămînt... Să nu
culegeți cele sfințite ale lui Dumnezeu și se vor hrăni săracii poporului tău,
iar rămășițele le vor mînca fiarele cîmpului. Așa să faci și cu via ta și cu
măslinii tăi" (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieșirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau
datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor și cu mare grijă se păzea
pe sine tot omul, să nu mînie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mîhnească
pe aproapele, pentru că era anul iertării și al curățirii de păcate. Această
poruncă a Domnului se întindea pînă la al 50-lea an, și se împărțea în șapte
șeptimi de ani, adică de 7 ori cîte 7 ani, și fiecare al 7-lea an se numea "sîmbătă"
(sabat), adică odihnă.
Așa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: "Șase ani
să semeni ogorul tău, și șase ani să lucrezi via ta și să aduni roadele lor;
iar anul al șaptelea să fie an de odihnă a pămîntului, ogorul tău să nu-l semeni
și via ta să n-o tai în anul acela. ...Iar de veți zice: Dar ce să mîncăm în
anul al șaptelea, cînd nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre?
Vă voi trimite binecuvîntarea Mea în anul al șaselea și va aduce roadele sale
pentru trei ani" (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toți anii aceștia în care Domnul
rînduise odihnă oamenilor și pămîntului să înceapă din luna septembrie, după
porunca Domnului: "Să vestiți anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie),
pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întîia lună de la
facerea lumii."
Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci și Indictionul păgînilor
tot din luna septembrie a fost rînduit să înceapă. Pentru Indictionul păgînilor
romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe
Antonie și Cleopatra care stăpîneau Egiptul, a început să stăpînească singur
toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părțile imperiului,
a rînduit Indictionul care amintește porunca aceea dată la 15 ani o dată. Și
au despărțit Indictionul în trei părți a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe
toți cei 15 ani să se strîngă în anul al 5-lea. Indictionul îl așezase însă
pentru țările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu
greutate se adunau dările în toți anii și abia în anul al 5-lea putea să se
aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum,
adică strălucit, întrucît în acel an oamenii se veseleau cu lumînări aprinse
în mîini, pentru că impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie,
și nu cu sila.
Indictionul s-a întins pînă la 15 ani, deoarece în primii 5
ani se dădeau fier și aramă pentru facerea săbiilor, a sulițelor, a coifurilor,
a scuturilor, a zalelor și a altor arme ostășești. În a doua perioadă de 5 ani,
se lua argint pentru plata soldei ostașilor, iar în a treia perioadă de 5 ani
se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoși. Astfel, ținînd
rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăși întîiul an, numindu-l pe
acela An Nou. Iar începutul acesta se așeza la întîia zi a lunii septembrie,
căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie și Cleopatra,
se cinstea singur stăpînitor a toată lumea. Așa a fost așezat Indictionul la
romani.
Astfel a primit și Sfînta Biserică să prăznuiască începutul
Indictionului în ziua dintîi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini:
în această lună se prăznuia la evrei și în toată lumea Anul Nou; acum a mers
Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, și în zi de sîmbătă a
intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sîmbăta
în sinagogă și să învețe poporul din cărțile proorocilor. Atunci, intrînd Iisus
în mijlocul dascălilor și sculîndu-Se să citească, I-au dat cartea proorocului
Isaia pe care, deschizînd-o, a aflat locul unde era scris: "Duhul Domnului peste
Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei
zdrobiți la inimă, a propovădui celor robiți iertare și orbilor vedere; a slobozi
pe cei sfărîmați, ușurîndu-i; a mărturisi anul Domnului bine primit". Apoi,
închizînd și dînd cartea, a început să învețe, arătîndu-Se pe Sine că este adevăratul
Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mîntuirea și înnoirea vieții,
împlinindu-se astfel scriptura citită, și toți "Îl mărturiseau și se mirau de
cuvintele harului care ieșeau din gura Lui" (Luca 4, 17, 19).
Praznicul Anului Nou bisericesc s-a așezat de către Sfinții
Părinți la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe
Maxențiu prigonitorul, a înnoit și a luminat toată lumea cu dreapta credință,
dezrădăcinînd praznicele păgînești. Astfel a izbăvit pe creștini de jugul greu
al persecuțiilor, schimbînd înțelesul Indictionului. Sfinții Părinți au rînduit
să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mîntuirii creștinilor,
aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor și
de vestirea din cartea lui Isaia a "anului Domnului bine primit". Așadar, nu
prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea
Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se
din cele de sus și purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui
Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă și cu prea dulcea Sa gură;
nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupești. Mîntuitorul,
zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă
sîngeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare
Care a străbătut cerurile, curățindu-ne pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat
pe Cruce pentru noi, făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului
care zice: "Biserica lui Dumnezeu care sînteți voi este sfîntă".
Pentru toate acestea, dînd mulțumire lui Dumnezeu, prăznuim
anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile Sale multe și negrăite
bunătăți, pentru care ne sîrguim să fim Lui bine primiți. Deci noi prăznuim
Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel așezat de Hristos, cerescul
împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sînt poruncile Sale sfinte pe
care sîntem datori să le păzim și să le împlinim; pentru că El nu cere de la
noi daruri, fier și aramă, nici nu-i trebuie argint și aur, precum arată David,
zicînd către dînsul: "Domnul meu ești Tu, pentru că nu-Ți trebuiesc bunătățile
(darurile) mele". El, în loc de fier și aramă, cere de la noi bunătățile credinței
celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este așezată
pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui Sfinților Mucenici care au
fost chinuiți pentru credința creștină, încît pentru fiecare dintre ei se poate
zice: "Prin foc și prin sabie a trecut sufletul lui" .
De aceea ne poruncește Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc,
să credem în El cu dreaptă credință și inimă curată, pentru că "cu inima se
crede spre dreptate" și prin această credință curată, ca și cu o armă de fier
și cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel
urmăm sfinților noștri strămoși, care "prin credință au biruit împărății, au
lucrat dreptate, au dobîndit făgăduințele, au închis gurile leilor, au stins
puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au întărit din slăbiciune,
s-au făcut tari în războaie și au întors oștirile vrăjmașilor în fugă..." (Evrei
11, 33-34).
În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii
în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face pri-cinuitoare omului de viața
cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogățește cu mult argint nădăjduiește
ca toate bunătățile din lume să le cîștige, cu atît mai mult cel ce s-a îmbogățit
cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va cîștiga cele dorite. De acum el va viețui
cu bucurie, nebăgînd seamă toate primejdiile și necazurile care năvălesc asupra
lui de la lume, de la trup și de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceață
le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpînul său
îl înșeală de multe ori, pentru că, pierzîndu-l cu orice întîmplare, sărac pe
el îl face și cel ce nădăjduia să viețuiască cu îndestulare pînă la sfîrșit,
acela degrabă sărăcind, se lipsește de pîine; iar cel ce nădăjduiește spre Domnul,
ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu rușinează.
Niște argint ca acesta cere Domnul de la noi și ne poruncește
să nădăjduim nu spre bogăția care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu,
ale Cărui cuvinte sînt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără
de minciună ne-a făgăduit nouă cele veșnice și negrăite bunătăți întru a Sa
împărăție. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă
nevoință, ca niște buni ostași ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării
de plată în-deamnă pe ostaș spre luptă, după cum zice Sfîntul Ioan Damaschin
pentru răbdătorii de chinuri: "Mucenicii Tăi, Doamne, cu credința întărindu-se
și cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmașului și au dobîndit
cununile".
În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea
cea prea scumpă, adică nefățarnică dragoste către Dumnezeu și către aproapele.
Pentru că dragostea prin aur se închipuiește de dascăli pentru marea sa cinste.
Că precum aurul este mai cinstit decît argintul, arama și fierul, tot așa și
dragostea este mai cinstită decît nădejdea și credința. "Și acum rămîn acestea
trei: credința, nădejdea și dragostea; iar mai mare decît acestea este dragostea"
(I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L
iubim cu nefățărnicie, nu numai cu inima crezînd și cu gura mărturisind, ci
și în fapte arătîndu-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dînsul sufletele
noastre și să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta
și pe cei de aproape ai noștri să-i iubim așa, precum ne învață iubitul lui
Hristos Apostol Ioan Teologul, zicînd: "Fiii mei, să nu iubim cu cuvîntul, nici
cu inima, ci cu lucrul și cu adevărul". Acest fel de dragoste se primește spre
înfrumusețare de la Cel mai frumos cu podoaba decît fiii oamenilor, de la Hristos
Dumnezeul nostru.
Așadar, Biserica dreptmăritoare prăznuiește acest Indiction
creștin în locul celui vechi al păgînilor, dezbrăcîndu-se de omul cel vechi
cu faptele lui și îmbrăcîndu-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit.
De aceea prăznuim anul nou așa cum ne sfătuiește Apostolul, zicînd: "Întru înnoirea
vieții să umblăm", adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar
nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultînd poruncile: "De
veți umbla întru poruncile Mele și de veți păzi învățăturile Mele și de le veți
face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa și pămîntul își va da roadele sale.
Și voi da pace în pămîntul vostru și veți izgoni pe vrăjmașii voștri și voi
căuta spre voi și vă voi binecuvînta și nu se va îngrețoșa sufletul meu de voi.
Și voi umbla întru voi, și voi fi vouă Dumnezeu și voi Îmi veți fi Mie popor,
zice Domnul Dumnezeu Sfîntul lui Israel..."*
* Sînt unii care socotesc indictioanele rînduite de la începutul
lumii și le numără de la întîiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din
neștiință. Acum însă se știe că nu de la facerea lumii, ci de la așezarea lui
August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August,
împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii.