În părțile Ciliciei a fost un sat care se numea Sisan. În el
viețuiau părinții cuviosului, creștini fiind, Susotion și Marta, cărora le-a
dat Dumnezeu acest binecuvîntat rod, pe care l-au numit Simeon și, după obiceiul
creștinesc, l-au spălat prin baia botezului. Deci creștea pruncul, nu atît întru
învățătura cărții, ci mai ales în simplitatea și în nerăutatea inimii. Însă
înțelepciunea Duhului lui Dumnezeu și în cei simpli se sălășluiește și pe cei
neștiutori îi alege, ca să se rușineze înțelepciunea veacului acestuia.
Cînd era de treisprezece ani, urmînd să fie păstor al oilor
cuvîntătoare, păzea oile necuvîntătoare ale tatălui său. Prin aceasta el s-a
asemănat lui Iacob, lui Moise și lui David, care de la păstoria oilor au venit
la dumnezeieștile descoperiri. În vreme de iarnă, cînd oile nu se scoteau la
pășune, fericitul copil mergea la biserică. Intrînd cu părinții săi într-o zi
de duminică, lua aminte la cîntare și la citire, precum singur a spus mai pe
urmă episcopului Teodorit. Auzind Sfînta Evanghelie fericind pe cei săraci,
pe cei blînzi și pe cei curați cu inima, a întrebat pe un cinstit bătrîn care
stătea aproape: "Ce înseamnă cuvintele ce se citesc ?". Iar acesta, fiind povățuit
de Duhul lui Dumnezeu, și-a deschis gura și multe ceasuri l-a învățat, arătîndu-i
calea duhovnicească a curăției și dragostei de Dumnezeu, care duce spre desăvîrșirea
vieții celei îmbunătățite. Deci a căzut sămînța cea bună în pămînt bun, căci
îndată a răsărit în el dorința cea rîvnitoare spre Dumnezeu și a crescut voința
sa neschimbată spre calea cea strîmtă care duce la Dumnezeu. Astfel, și-a pus
în minte ca îndată să lase toate și să caute pe Cel pe care l-a dorit.
Închinîndu-se acelui cinstit bătrîn și mulțumindu-i pentru folositoarea
lui învățătură, i-a zis: "Tu îmi ești tată și mamă, învățător de lucruri bune
și povățuitorul mîntuirii mele !". Apoi a ieșit repede și nu s-a mai întors
acasă, ci s-a dus la un loc deosebit, potrivit pentru rugăciune. Acolo, fiind
singur, a căzut cu fața la pămînt în chipul crucii, făcînd rugăciune cu plîngere
către Dumnezeu, ca să-i arate calea spre mîntuire. Astfel, zăcînd mult la rugăciune,
a adormit și a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că sapă o temelie și a
auzit un glas, zicîndu-i: "Sapă mai adînc". Și a săpat mai adînc. Iar cînd a
încetat din cauza ostenelii, socotind că este destul, iar a auzit glas poruncindu-i
să sape tot mai adînc, și așa se ostenea săpînd. Dar și a treia oară, cînd încetă
din lucru, același glas îl trezi din nou la osteneală. Apoi i-a zis: "Încetează,
este destul. Iată: acum de voiești să zidești, zidește, ostenindu-te cu stăruință,
că fără osteneală nimic nu vei putea spori"! Această vedenie s-a săvîrșit cu
dînsul cînd a pus o asemenea temelie întru smerenie, spre zidirea sa și a altora.
Căci se vedea că faptele lui cele bune întrec firea omenească.
După vedeniile acestea, sculîndu-se, s-a dus la o mînăstire
ce era în țara aceea unde era egumen fericitul Timotei și, căzînd la pămînt,
zăcea înaintea porții fără hrană și fără băutură, răbdînd 7 zile. În ziua a
8-a, ieșind egumenul, l-a întrebat de unde este, unde merge, cum se numește,
dacă n-a făcut ceva rău și dacă nu fuge de mînia stăpînilor săi. Iar el a căzut
la picioarele egumenului și i-a zis cu lacrimi: "Părinte, nu sînt din cei ce
au făcut ceva rău înaintea oamenilor, ci caut să slujesc lui Dumnezeu cu toată
osîrdia. Deci, miluiește-mă pe mine, păcătosul, și-mi poruncește să intru în
mînăstire și să slujesc la toți!".
Atunci egumenul, mai înainte văzînd în el dumnezeiasca chemare,
l-a luat de mînă și l-a dus în mînăstire, zicînd fraților: "Învățați-l pe el
obiceiul, pravila călugărească și rînduielile noas-tre". Astfel, fiind primit
în mînăstire, se supunea tuturor și le slujea. A învățat și Psaltirea toată
pe de rost în puțină vreme. Apoi s-a călugărit, avînd 18 ani de la naștere,
și s-a făcut călugăr iscusit. Căci îndată, fiind strîmtorare în viața călugărească,
a ajuns la atîta înălțime duhovnicească, încît pe toți călugării de acolo i-a
întrecut; căci frații mîncau, unii o dată pe zi spre seară, alții a treia zi,
iar el toată săptămîna o trecea nemîncînd. Părinții lui l-au căutat pretu-tindeni
timp de doi ani. Dar Dumnezeu, acoperindu-l, nu l-au aflat și mult plîngînd
pentru dînsul atît se mîhneau, încît tatăl său a murit din acea întristare.
Însă el, aflînd tată pe Dumnezeu, înaintea Lui s-a aruncat din tinerețe.
Petrecînd fericitul în acea lavră, a mers odată la fîntînă să
scoată apă și, luînd de la găleată funia foarte aspră, împletită din crengi
de finic, și-a înfășurat cu dînsa tot trupul său gol de la coapse pînă la grumaz,
încît îi făcea răni pe trup. După zece zile a putrezit trupul său din cauza
rănilor, căci se rosese carnea pînă la oase, și era cuprins de viermi și mirosea
greu. Deci ziseră frații către egumen: "De unde ne-ai adus pe omul acesta, că
nu putem să-l suferim pentru mirosul greu ce iese dintr-însul? Nimeni nu poate
să stea aproape de el, iar cînd umblă, viermii cad din trupul lui și așternutul
îi este plin de viermi".
Auzind acestea egumenul s-a mîhnit și, înțelegînd că sînt adevărate
cele spuse, l-a întrebat pe fericitul Simeon: "Spune-mi, fiule, de unde iese
mirosul acesta greu?" Iar el tăcea și căuta în jos. Întristîndu-se egumenul,
a poruncit să i se dezbrace cu sila haina de pe el. Și era haina lui de păr
însîngerată, iar funia de finic se îngropase adînc în carnea trupului său.
Văzînd egumenul acestea, s-a spăimîntat și toți care erau acolo
cu mare osteneală au putut să scoată de pe dînsul aceea. Iar el, răbdînd vitejește,
zicea: "Lăsați-mă pe mine ca pe un cîine împuțit, că sînt vrednic de aceasta,
pentru păcatele mele." Iar egu-menul i-a zis: "Ai optsprezece ani, deci care
sînt păcatele tale?" Si-meon răspunse: "Părinte, Proorocul grăiește: întru fărădelegi
m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea (Psalm 50,6)." Auzind egumenul
acestea, s-a minunat de socoteala lui, că fiind tînărul neînvățat, avea o astfel
de frică de Dumnezeu. Însă îl învăța ca să nu-și facă o chinuire ca aceasta.
Nu este de folos, zicea el, să începi ceva mai presus de putere. Destul este
ucenicului să fie ca dascălul său." Și abia în multe zile a putut să se tămăduiască
de acele răni.
După tămăduire, văzînd egumenul și frații că Simeon trăiește
ca mai înainte, obosindu-și trupul, i-a poruncit să iasă din mînăstire, ca nu
cumva alți frați mai neputincioși, vrînd să-i urmeze pilda, să-și fie singuri
pricinuitori de moarte. Deci, ieșind el, umbla prin pustie și prin munți. Apoi,
aflînd o fîntînă fără apă în care petreceau jivine și fiare necurate, s-a așezat
acolo și se ruga lui Dumnezeu. După o vreme, a văzut egumenul într-o noapte
în vis popor mult cu arme și cu lumînări înconjurînd mînăstirea și întrebînd:
"Unde este robul lui Dumnezeu, Simeon? Arătați-l pe el că este iubit lui Dumnezeu.
Iar de nu, vă vom arde pe voi cu întreaga mînăstire, pentru că acela este mai
mare decît voi și multe minuni va face Dumnezeu printr-însul pe pămînt!"
Deșteptîndu-se egumenul din somn, a povestit fraților acea vedenie
înfricoșată, cum a fost într-o cercetare plină de spaimă pentru Simeon. Apoi
a trimis să-l caute pretutindeni și aflînd pe niște păstori păscînd oile, i-a
întrebat despre el. Și, înștiințîndu-se de la dînșii că este în acea fîntînă
pustie, a mers cu sîrguință acolo și a strigat: "Aici ești, robule al lui Dumnezeu?"
Iar el a răspuns: "Lăsați-mă pe mine, sfinților părinți, să-mi dau duhul, căci
a slăbit sufletul meu, pentru că am mîniat pe Dumnezeu!" Iar ei, nevrînd, l-au
tras afară din fîntînă și l-au adus în mînăstire, unde s-a nevoit fericitul
cîtăva vreme. După aceea, ieșind în taină din mînăstire, umbla prin munți și
prin pustie. Apoi, povățuindu-se de duhul lui Dumnezeu, a mers la un munte care
era aproape de satul ce se numea Talanissa. Acolo a aflat o chilie mică săpată
în piatră, în care, închizîndu-se, s-a nevoit trei ani. După aceasta, aducîndu-și
aminte de Moise și de Ilie, care au postit patruzeci de zile, a gîndit să se
ispitească pe sine cu un post ca acela.
Atunci, un duhovnic mai mare al părinților acelora, anume Vassos,
avînd putere peste preoți, umbla prin cetăți, prin sate și pe la biserici, ajungînd
și la dînsul în satul Talanissa. Pe acela l-a rugat Simeon să-i astupe ușa chiliei
timp de patruzeci de zile, nelăsîndu-i înăuntru nimic de mîncare. Ci acela n-a
voit să facă aceasta, zicîndu-i: "Nu se cade omului să se ucidă pe sine cu post
fără de măsură, pentru că aceasta nu este faptă bună, ci mai ales păcat." Atunci
i-a zis cuviosul: "Pune-mi dar, părinte, pîine și apă, ca, de îmi va fi nevoie,
să gust și să-mi întăresc puțin trupul cu hrană." Deci a făcut Vassos așa, punîndu-i
pîine și apă înăuntru, și, astupînd ușa cu pietre, s-a dus în calea sa. Apoi
trecînd acele patruzeci de zile, s-a întors la cuviosul și, dînd la o parte
pietrele, a deschis ușa chiliei și l-a găsit pe Simeon la pămînt, zăcînd ca
un mort, iar pîinea era întreagă, asemenea și apa, precum le pusese, nici măcar
atingîndu-se de dînsele acest postitor. Deci, luînd Vassos un burete, i-a spălat
și i-a răcorit gura, împărtășindu-l cu dumnezeieștile Taine. După aceasta, primind
Simeon hrană ușoară, s-a întărit. Despre astfel de înfrînare spunea Vassos multora,
spre folosul lor.
În acea strîmtă chilie de piatră petrecînd Simeon trei ani,
s-a suit într-un deal mai înalt al muntelui. Apoi ca să nu iasă de acolo, a
luat un lanț de fier lung de douăzeci de coți și cu un capăt și-a ferecat piciorul,
iar pe celălalt capăt l-a ferecat de o piatră. Așa totdeauna căutînd cu ochii
spre cer, cu mintea privea spre cele mai presus de ceruri. Auzind despre dînsul
fericitul Meletie, păstorul Bisericii Antiohiei, a mers și, văzîndu-l așa ferecat,
a zis: "Poate omul și fără de obezi să se stăpînească pe sine și nu cu fierul,
ci cu voia și cu înțelegerea să se lege pe sine la un loc." Auzind aceasta,
cuviosul Simeon s-a folosit și, scoțîndu-și obezile, s-a legat pe sine cu voia
liberă, surpînd gîndurile și toată înălțarea care se ridică deasupra înțelegerii
lui Dumnezeu, ca să fie singur de voie legat al lui Iisus Hristos.
Ieșind prin toate părțile vestea despre el, se adunară la Simeon
toți, nu numai cei ce viețuiau aproape, ci și din părțile cele mai îndepărtate,
cărora le trebuiau multe zile de cale. Unii își duceau la dînsul pe bolnavii
lor, iar alții cereau sănătate bolnavilor care zăceau acasă; alții de ispite
și de necazuri erau cuprinși și alții de diavoli munciți, dar fiecare dintre
ei nu se întorcea în deșert, ci primeau, unul tămăduire, altul mîngîiere, altul
folos, întorcîndu-se cu bucurie la locurile lor și preamărind pe Dumnezeu. Căci
fericitul așa învăța, cînd tămăduia pe cineva: "Preamărește pe Dumnezeu care
te-a tămăduit și nicidecum să nu îndrăznești a zice că Simeon te-a tămăduit,
ca să nu-ți fie ție ceva mai rău." Și puteai să vezi la dînsul, adunîndu-se
ca rîurile de pretutindeni felurite popoare, seminții și limbi: ismailiteni
și perși, armeni și iberici, ispani, britani și italieni. Așa preamărea Dumnezeu
pe acela care Îl preamărea pe El, căci atîta mulțime de popoare se aduna și
toți căutau să se atingă de el, cerînd binecuvîntare.
Supărîndu-se fericitul de o cinstire ca aceea și de neodihnă,
a aflat un alt chip de scăpare din gîlcevile omenești. A socotit să-și zidească
un stîlp și să stea pe el, ca cei ce voiau a se atinge de dînsul să nu poată;
deci a zidit stîlpul și pe el o chiliuță strîmtă de doi coți, unde, suindu-se,
petrecea în post și în rugăciuni. El a devenit, astfel, întîiul stîlpnic. Și
era acel stîlp de șase coți înălțime. Stînd pe dînsul cîțiva ani, i-au făcut
lui oamenii altul, avînd înălțimea de 12 coți. Apoi, după multă vreme, la 22
de coți i-au ridicat înălțimea stîlpului; după aceea la 36. Așa se suia Cuviosul
spre cele cerești, ca pe niște trepte prin feluriți stîlpi, multe sufe-rind
pe ei, udîndu-se de ploaie, arzîndu-se de zăduf și înghețînd de frig. Mîncarea
lui era linte muiată și apă drept băutură. Încă i-au făcut lui oamenii și două
îngrădiri de piatră lîngă stîlp.
Așa viețuind sfîntul, auziră de el părinții din pustie și s-au
minunat de străina lui nevoință, că pînă atunci nimeni nu-și aflase o viață
ca aceea, adică să stea pe stîlp. Deci, vrînd ei să ispitească duhul ce era
într-însul, au trimis un sol, zicînd: "Pentru ce nu mergi pe calea Părinților,
ci altă cale nouă ai aflat? Pogoară-te de pe stîlp și urmează viața Părinților
pustnici de demult!" Au mai învățat Părinții pustnici pe trimiși că, de s-ar
arăta nesupus, și de nu ar voi să se pogoare, apoi cu sila să-l tragă jos de
pe stîlp. Iar de ar asculta și de ar voi să se pogoare, să-l lase să stea așa
precum a început. Pentru că din aceasta, ziceau ei, se va cunoaște că viața
cea nouă începută de el este de la Dumnezeu, dacă se va arăta ascultător, precum
s-a și făcut.
Deci, ajungînd trimișii și spunîndu-i cele hotărîte de soborul
sfinților părinți pustnici, cuviosul îndată a pășit cu piciorul pe scară, vrînd
să se pogoare. Atunci trimișii îi strigară: "Nu te pogorî, sfinte părinte, ci
te nevoiește precum ai început. Acum știm că lucrul tău cel început este de
la Dumnezeu, Care să-ți fie ajutător pînă la sfîrșit". A mers la dînsul și Domnin,
patriarhul Antiohiei, care a fost după Sfîntul Meletie, și văzînd o viață ca
aceea s-a minunat și, multe vorbind cu dînsul pentru folosul sufletului, a făcut
acolo liturghie și s-au împărtășit amîndoi cu dumnezeieștile Taine. Apoi s-a
întors patriarhul la Antiohia, iar cuviosul mai mult se nevoia, într-armîndu-se
împotriva nevăzutului vrăjmaș.
Atunci diavolul, cel ce urăște binele, s-a prefăcut în înger
luminos și s-a arătat sfîntului aproape de stîlp cu caretă și cu cai de foc,
ca și cum s-ar fi pogorît din cer, și îi zicea: "Ascultă, Sime-oane, Dumnezeul
cerului și al pămîntului m-a trimis la tine, pre-cum mă vezi cu careta și cu
caii, să te iau la cer precum pe Ilie, că vrednic ești de o cinste ca aceasta
pentru sfințenia vieții tale. Iată a venit ceasul tău, ca să-ți mănînci roadele
ostenelilor tale și să primești cununa podoabei din mîna Domnului. Deci, vino,
robule al Domnului, fără zăbavă să vezi pe Făcătorul tău și să te închini Lui;
să te vadă pe tine îngerii și arhanghelii, cu proorocii, cu apostolii și mucenicii
care doresc să te vadă".
Acestea și altele asemenea lor zicînd diavolul, n-a cunoscut
sfîntul înșelăciunea vrăjmașului. Deci, zicînd: "Doamne, pe mine, păcătosul,
voiești să mă iei la cer?", a mișcat piciorul drept să pășească în careta de
foc. Apoi, întinzînd și mîna dreaptă, s-a însemnat cu Sfînta Cruce, și, îndată,
diavolul cu careta și cu caii s-a stins, spulberîndu-se ca praful de vînt. Cunoscînd
Simeon diavoleasca înșelăciune, se căia, iar pe piciorul cu care voia să pășească
în careta lui greu l-a pedepsit, stînd numai în piciorul acela un an întreg.
Diavolul, nesuferind o nevoință ca aceea, a lovit piciorul cuviosului cu o rană
cumplită și a putrezit de pe el carnea și curgea din rană puroi cu viermi pe
stîlp spre pămînt. Iar el, ca un alt Iov răbdînd, punea viermii pe rană, zicînd:
"Mîncați, ceea ce Dumnezeu v-a dat vouă!"
În vremea aceea, un boier dintre saracini, pe nume Vasilic,
auzind multe despre Sfîntul Simeon, a venit la dînsul și vorbind împreună, mult
s-au folosit și a crezut în Hristos. Apoi văzînd un vierme căzînd pe pămînt,
l-a luat în mîna sa și a ieșit. Deci a trimis în urma lui cuviosul, zicînd:
"Pentru ce au luat cinstitele tale mîini puturosul vierme ce a căzut din putredul
meu trup?" Iar Vasilic, deschizîndu-și mîna, a aflat un mărgăritar de mult preț
și a zis: "Nu este acesta vierme, ci mărgăritar". Și i-a grăit cuviosul: "După
credința ta s-a făcut ție"... Și așa saracinul, luînd binecuvîntare, s-a dus
la locul său.
După mulți ani maica lui, Marta, aflînd despre dînsul, a venit
să-l vadă și plîngea mult lîngă ușă. Simeon, însă, n-a voit să se vadă cu dînsa,
ci i-a trimis răspuns, zicînd: "Să nu mă superi, maica mea, acum că de vom fi
vrednici, în acel veac ne vom vedea!" Iar ea avea mai mult dor să-l vadă. Fericitul
a trimis la dînsa iarăși, rugînd-o să aștepte puțin în tăcere. Ea, culcîndu-se
acolo înaintea ușii ogrăzii, și-a dat Domnului duhul ei. Și îndată, cunoscînd
sfîntul sfîrșitul ei, a poruncit să o aducă înaintea stîlpului și, văzînd-o,
s-a rugat pentru dînsa cu lacrimi. Rugîndu-se el, sfîntul ei trup se lumina
și-i strălucea fața, și toți cei ce vedeau se minunau, lăudînd pe Dumnezeu,
și o îngropară înaintea stîlpului său. Și cînd făcea rugăciune, o pomenea pe
ea de două ori în toată ziua. După aceasta, iarăși au schimbat credincioșii
stîlpul sfîntului și i-au făcut altul de patruzeci de coți înălțime, pe care
a stat cuviosul pînă la fericitul său sfîrșit.
Locul acela unde Cuviosul Simeon și-a rînduit minunata sa viață
nu avea apă aproape, ci se aducea de departe. Pentru aceasta multă mîhnire aveau
oamenii ce veneau și dobitoacele lor. Văzînd cuviosul strîmtorarea ce li se
făcea din neajungerea apei, s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruință să le dea apă,
precum oarecînd lui Israil celui însetat în pustie. Pe la al zecelea ceas din
zi, deodată s-a cutremurat pămîntul și a crăpat în partea de răsărit a ogrăzii
lui. Acolo s-a descoperit ca o peșteră mai presus de nădejde, avînd multă apă.
Poruncind sfîntul să sape mai mult în locul acela ca de șapte coți, îndată a
început a ieși apă îndestulătoare.
Oarecînd, a fost adusă la sfîntul o femeie care, însetînd noaptea,
a băut împreună cu apa un șarpe mic și acela a crescut în pîntecele ei și s-a
făcut mare. Și era chipul acelei femei ca iarba de verde și mulți ani doftorii
au purtat grijă de dînsa, dar n-au putut s-o tămăduiască. Iar fericitul a zis:
"Dați-i să bea din apa locului acesta". Deci, bînd ea, a ieșit dintr-însa un
șarpe mare și, tîrîndu-se pe dinaintea stîlpului, îndată a crăpat.
În acea vreme, venind unii creștini de departe la cuviosul pentru
rugăciune și fiind arșiță, s-au abătut din cale la umbra unui copac să se odihnească
puțin. Șezînd acolo cu alinare a căzut alăturea din mers o cerboaică îngreuiată
și strigară spre dînsa, zicînd: "Cu rugăciunile Sfîntului Simeon, te jurăm pe
tine să stai puțin". Și a stat cerboaica în loc. O, ce minune! că și fiarele
la numele sfîntului se făceau blînde și ascultătoare. Iar ei, prinzînd-o, au
ucis-o și, luîndu-i pielea, și-au făcut lor bucate din carnea ei și, după ce
au mîncat, îndată, pedepsindu-se de mînia lui Dumnezeu, și-au pierdut glasul
omenesc și ca niște cerbi au început a răcni. Deci, alergînd, au mers la Sfîntul
Simeon, ducînd cu dînșii pielea aceea, ca o vădire a păcatului lor. Și au petrecut
acolo doi ani și abia a putut să-i tămăduiască și să vorbească omenește. Iar
pielea cerboaicei aceleia au spînzurat-o lîngă stîlp, spre mărturie multora
a faptei rele ce s-a făcut.
În muntele acela, în care sfîntul își ducea viața, se încuibase
un balaur înfricoșat, nu prea departe de stîlp, pentru care nici iarba nu creștea
în locul acela. Acelui balaur i s-a înfipt odată în ochiul drept un lemn ca
de un cot și i-a pricinuit lui durere multă. Iar în una din zile s-a tîrît la
stîlpul cuviosului și, zăcînd înaintea ușii ogrăzii, cu totul se gîrbovea, plecîndu-și
capul ca și cum s-ar smeri și milă cerînd de la Sfîntul Simeon. Deci, căutînd
sfîntul spre dînsul, îndată a căzut din ochiul lui lemnul și a rămas balaurul
acela acolo trei zile, zăcînd înaintea ușii ca o oaie, și toți fără de frică
intrau și ieșeau, nevătămînd pe nimeni. Apoi vindecîndu-i-se ochiul, s-a dus
la culcușul său, în văzul tuturor, mirîndu-se de minunea aceea prea mare.
În părțile acelea era un pardos, fiară mare și cumplită, ucigînd
pe oameni și pe dobitoace; și nu îndrăznea nimeni să treacă prin locul acela
unde locuia fiara, pentru că multe supărări făcea celor dimprejur. Mergînd lumea,
a spus cuviosului de aceasta. Iar el le-a poruncit să ia pămînt din ograda sa
și apă de la locul acela și, ducîndu-se împrejurul locului unde era fiara, să
presare de departe și să stropească. Ascultînd mulțimea pe sfîntul, a făcut
așa și nu după multe zile, văzînd că nu se arăta fiara nicăieri, s-a dus s-o
caute și au aflat-o moartă, zăcînd pe pămîntul acela presărat cu țărînă din
ograda cuviosului, și toți au preamărit pe Dumnezeu.
Încă o altă fiară cuvîntătoare, mai cumplită decît cea dintîi,
s-a arătat în acele părți. Un oarecare tîlhar din Antiohia, Ionatan cu numele,
care ucidea mulți oameni pe drumuri și prin case, năvălind tîlhărește și fără
veste, nimeni nu putea să-l prindă, deși mulți îi pîndeau calea, pentru că era
puternic. Iar cînd s-a pornit toată Antiohia și a trimis ostași să-l prindă,
el, neputînd să se ascundă de dînșii, ca un leu de la fața mulțimii ce-l urmărea,
a alergat în ograda Cuviosului Simeon, și apucîndu-se de stîlp ca desfrînata
de picioarele lui Hristos, plîngea cu amar. Deci a strigat sfîntul către dînsul
de sus: "Cine ești, de unde și de ce ai venit aici?" El a zis: "Eu sînt Ionatan
tîlharul care am făcut toate răutățile. Am venit să mă căiesc de păcatele mele!"
Grăind acestea, au năpădit de la Antiohia ostașii ce-l izgoneau, strigînd către
Cuviosul: "Dă-ne, părinte, pe acest tîlhar, că iată și fiarele din cetate sînt
gata să-l mănînce!" Le-a răspuns fericitul Simeon: "Fiii mei, nu eu l-am adus
aici, ci Dumnezeu Care voiește pocăința lui l-a povățuit. De veți putea intra
înăuntru, apucați-l, căci eu nu pot să-l scot de la voi, că mă tem de Acela
ce l-a trimis la mine".
Auzind ostașii acestea și neîndrăznind să intre în ogradă, nici
să zică cuvînt împotrivă, s-au întors cu frica și au spus toate acestea în Antiohia.
Iar tîlharul a stat șapte zile lîngă stîlp, căzînd cu rugăciune către Dumnezeu,
mărturisindu-și păcatele și plîngînd cu amar, încît și cei ce erau acolo se
umileau văzînd pocăința lui. După șapte zile a strigat către sfînt: "Părinte,
îmi poruncești să mă duc?" Iar părintele i-a zis: "Oare vrei să te întorci din
nou la lucrurile tale cele rele?" Iar el a răspuns: "Ba nu, părinte, că a sosit
vremea mea". Vorbind așa cu dînsul, și-a dat duhul lui Dumnezeu. Iar ucenicii
Sfîntului Simeon, vrînd să îngroape pe tîlhar lîngă ogradă, mai marii oștilor
veniră de la Antiohia după el și începură a striga: "Dă-ne nouă, părinte, pe
vrăjmașul nostru, pentru care toată cetatea s-a cutremurat!" A răspuns Cuviosul:
"Cel ce l-a adus pe el la mine, Acela cu mulțime de oaste cerească a venit și
l-a luat la Sine curățit prin pocăință, deci nu mă mai supărați pe mi-ne!" Auzind
acestea acei dregători și văzînd pe tîlhar adormit, s-au înspăimîntat și au
lăudat pe Dumnezeu care nu voiește moartea păcătosului. Și întorcîndu-se, au
spus în cetate cele ce au auzit și au văzut de la Cuviosul.
Nu se cuvine a tăcea și aceasta, că preacuviosul părintele nostru
Simeon, stînd pe stîlp ca o făclie în sfeșnic, lumină lumii s-a arătat, luminînd
neamurile păgîne întunecate cu idoleasca închinare și povățuindu-le la cunoștința
adevăratului Dumnezeu. Slava minunatului dar al lui Dumnezeu așa lucrînd întru
dînsul, deși stătea la un loc, pe mulți la credință i-a adus, ca și cum cineva
ar străbate lumea învățînd și propovăduind. Căci razele îmbunătățitei sale vieți
și ale învățăturii celei dulci ca un soare le revărsa. Că puteai să vezi acolo
iviriți, perși și armeni primind dumnezeiescul Botez. Apoi arabi venind pîlcuri,
cîte două și trei sute; ba uneori și cîte o mie, care se lepădau cu lacrimi
de rătăcirea părinților lor, iar pe idolii pe care de mulți ani îi cinsteau
și se închinau lor, îi aduceau lîngă stîlp, îi sfărîmau și cu picioarele îi
călcau, primind Legea creștină. Apoi, învrednicindu-se de dumnezeieștile Taine,
se întorceau cu bucurie mare, luminați cu lumina înțelegerii Sfintei Evanghelii.
Un oarecare Filarh, mai mare peste ostași, avînd o rudă bolnavă,
a rugat pe Sfîntul Simeon să-i dea tămăduire. Iar Sfîntul, poruncind să-l aducă
înaintea stîlpului, l-a întrebat dacă se leapădă de credința cea rea a părinților
săi. Iar acela a zis: "Mă lepăd". Iarăși l-a întrebat Sfîntul: "Crezi în Tatăl
și în Fiul și în Sfintul Duh?" Iar el a mărturisit că acest adevăr îl crede
fără îndoială. Atunci i-a zis Sfîntul: "Scoală-te". Și îndată tînărul s-a sculat
sănătos, ca și cum niciodată n-ar fi avut vreo durere. Spre încre-dințarea sănătății
lui, a poruncit fericitul tînărului aceluia să ia pe umerii săi pe Filarh, fiind
mare cu trupul, și să-l ducă în tabăra lui, lucru pe care l-a și făcut, luîndu-l
în spate ca pe un snop. Văzînd această minune toți, au dat laudă lui Dumnezeu,
Care a făcut lucruri minunate prin Simeon.
Cuviosul avea și darul proorociei, pentru că a proorocit se-ceta,
foametea și moartea cea năpraznică mai înainte cu doi ani. De asemenea, a spus
că aveau să vină lăcustele după treizeci de zile, și toate proorocirile lui
s-au împlinit. Oarecînd a văzut în vedenie două toiege pogorîndu-se din cer.
Unul a căzut spre răsărit, iar altul spre apus. Această vedenie a spus-o celor
care erau lîngă dînsul, proorocind că perșii și sciții se vor scula cu război
împotriva stăpînirii grecești și romane. Pentru aceasta cu multe lacrimi și
cu neîncetată rugăciune făcea milostiv pe Dumnezeu, ca să-Și întoarcă mînia
cea dreaptă și să nu trimită pedeapsa aceea asupra creștinilor. Rugîndu-se lui
Dumnezeu, toată puterea persană ce stătea gata de război, cu voia Lui a contenit.
Căci începînd a se certa perșii între ei, singuri de voia lor au încetat luptele.
S-a spus oarecînd Cuviosului Simeon că împăratul Teodosie cel
Tînăr a dat evreilor biserica pe care o luaseră creștinii. Atunci Sfîntul a
trimis îndată o scrisoare împăratului, învățîndu-l și înfricoșîndu-l cu mînia
lui Dumnezeu, netemîndu-se de puterea împărătească. Citind-o împăratul, s-a
temut și iarăși a poruncit creștinilor să-și ia biserica înapoi, iar pe eparhul
acela care l-a sfătuit să dea evreilor biserica l-a alungat din dregătorie,
trimițînd rugăminte Cuviosului să facă pentru dînsul rugăciune către Dumnezeu.
Soția aceluiași împărat, Evdochia, dupa moartea soțului ei căzînd în eresul
lui Eutihie, Cuviosul a sfătuit-o prin scrisori și, după patru ani, a întors-o
la credința ortodoxă. După întoarcerea ei, alți patru ani trăind în pocăință,
s-a învrednicit de fericitul sfîrșit în Ierusalim și a fost îngropată în biserica
Sfîntului întîiului mucenic Ștefan, zidită de dînsa. După Teodosie cel Tînăr,
luînd împărăția Marchian, adeseori cerceta pe Cuviosul Simeon în taină și mult
se folosea de dînsul.
Împărăteasa perșilor, auzind de minunata sfințenie a Cuvio-sului
Simeon, a trimis la dînsul, cerînd binecuvîntare, și a luat unt-delemn binecuvîntat
de dînsul, pe care îl avea ca un mare dar și-l păzea cu cinste. O împărăteasă
a ismailitenilor, fiind stearpă, a trimis la dînsul, cerînd rugăciune, ca prin
sfintele lui rugăciuni să poată a se numi mamă de copii. Și s-a făcut așa că
degrabă i s-a dezlegat nerodirea ei și a născut un fiu, pe care, luîndu-l, a
pornit pe cale la Cuviosul. Dar auzind că nu este cu putință femeilor să meargă
la Cuviosul, căci nici pre mama sa nu a lăsat-o să vină la dînsul, a trimis
pe fiul ei prin mîinile slugilor sale pentru binecuvintare, zicînd: "Acesta
este, părinte, rodul sfintelor tale rugăciuni, deci binecuvîntează rodul acesta!"
Ce să zicem pentru nevoințele lui cele nespuse ? Că precum întrec
puterea omenească, așa și a le spune nu se poate. Eu mai înainte de toate -
zice Teodorit - mă minunez de răbdarea lui, că noaptea și ziua stătea neacoperit
și toți îl vedeau. S-a întîmplat oarecînd că erau luate ușile și o mare parte
din zidul de deasupra risipit de vechime și pînă ce zidul și ușile s-au înnoit,
Sfîntul era văzut de toți multă vreme. Atunci puteai să vezi o priveliște nouă
și minunată, pentru că uneori stătea nemișcat multă vreme, iar alteori făcea
dese închinăciuni, aducînd rugăciuni lui Dumnezeu. Oarecare din cei care stăteau
înainte, a spus: "Am vrut, zice, să-i număr închinăciunile pe care le făcea
neîncetat, și am numărat o mie două sute patruzeci și patru, apoi am slăbit,
neputînd mai mult să privesc la înălțimea stîlpului, și am încetat a număra.
Însă Sfîntul nu a slăbit de la închinăciuni. Deoarece primea hrană o dată pe
săptămînă și aceea foarte puțină și ușoară, se făcuse ușor și lesnicios spre
acele dese închinăciuni.
Din multa stare în picioare i se făcuse la un picior o rană
netămăduită și mult sînge curgea dintr-însa. Însă rana nu a putut să-l rupă
pe el de la gîndirea la Dumnezeu și pe toate le răbda cu vitejie mucenicul cel
de bunăvoie. Rana aceea a fost silit oarecînd s-o arate pentru niște pricini
ca acestea : Un preot din Arabia, om bun și însuflat de Dumnezeu, a venit la
dînsul, zicînd: "Te întreb pe tine, prin singur adevărul care trage la sine
neamul ome-nesc, să-mi spui mie: ești om, sau o fire fără de trup ?" I-a răspuns
Cuviosul: "Pentru ce mă întrebi pe mine de acestea ?" Iar el a zis: "Am auzit
despre tine că nici nu mănînci, nici nu bei, nici nu dormi, că acestea sînt
firești omului și nu poate să fie viu fără hrană, fără băutură și fără somn."
Deci a poruncit Cuviosul să se urce preotul la dînsul pe stîlp, și l-a lăsat
să pipăie și să vadă acea rană putrezită, plină de viermi, pe care văzînd-o
preotul și auzind de hrana lui foarte puțină, căci mînca o dată pe săptămînă,
s-a minunat de răbdarea și de nevoința Sfîntului. După atîta nevoință, după
atîtea faceri de minuni și viață îmbunătățită, era așa de blînd și de smerit,
ca și cum ar fi fost mai mic și mai netrebnic decît toți oamenii. Către toți
arăta față luminoasă și cuvînt de dragoste, precum la boier, așa și la slugă;
precum la bogat, așa și la sărac și la cel mai de pe urmă. Căci nu era la dînsul
căutare în față și toți nu se puteau sătura de vederea cea cu sfîntă podoabă
a feței lui și de cuvintele cele dulci ale vorbirii lui, pentru că rugăciunea
lui era plină de darul Sfîntului Duh. Avînd darul înțelepciunii, în toate zilele
adăpa inimile celor ce-l ascultau prin rîul învățăturilor și mulți povățuindu-se
de învățătura lui, părăseau toate cele pămîn-tești și ca niște întraripați se
înălțau în sus; unii se duceau în mî-năstiri, alții în pustiu, iar alții voiau
să viețuiască lîngă dînsul. Rînduiala cea de toate zilele a vieții cuviosului
acestuia era în acest fel: noaptea toată și ziua, pînă la ceasul al nouălea,
stătea la rugăciune; după al nouălea ceas dădea învățătură celor ce se întîmplau
acolo; apoi asculta nevoile și cererile tuturor celor ce veneau la dînsul și
pe bolnavi îi tămăduia cu rugăciunea. După aceea îmblînzea certurile și pricinile
omenești și făcea pace. Apoi apunînd soarele, iar se întorcea la rugăciune.
Avînd atîtea osteneli, nu înceta a purta grijă de partea bisericească, risipind
necredința păgînilor, biruind hulele evreilor și pierzînd învățăturile ereticilor.
Iar pe împărați și pe boieri și pe toate stăpînirile îi învăța prin scrisorile
sale înțelepte și folositoare, spre frica de Dumnezeu, spre milostivire și dragoste
și îi îndemna spre apărarea Bisericii lui Dumnezeu, învățînd mult pe toți pentru
folosul sufletesc.
Așa ducîndu-și minunata viață, care era cu greutate de purtat
firii omenești, s-a apropiat de sfîrșitul său, avînd de la naștere mai mult
de o sută de ani - precum scriu cei vrednici de credință despre Sfîntul Simeon
Stîlpnicul cel desăvîrșit întru bunătăți, înger pămîntesc și om ceresc. Pentru
fericitul său sfîrșit așa scrie Antonie, ucenicul lui: "A fost - zicea el -
într-o zi de Vineri, după ceasul al nouălea, cînd așteptam de la dînsul obișnuită
învățătură și binecuvîntare, dar n-a mai privit de pe stîlp spre noi. Asemenea
și sîmbătă și Duminică a încetat a ne da, după obicei, părintescul său cuvînt.
Deci eu m-am înfricoșat și m-am suit pe stîlp și iată stătea Cuviosul cu capul
plecat în jos, ca la rugăciune, și mîinile strînse la piept. Părîndu-mi-se că
face rugăciune, am stat tăcut. Apoi, mergînd înaintea lui, am zis: "Părinte,
binecuvîntează-ne, că iată poporul de trei zile și trei nopți stă aproape, așteptînd
bine-cuvîntare de la tine." Iar el nu mi-a răspuns. Și iarăși am zis către dînsul:
"Pentru ce, părinte, nu răspunzi fiului tău, care este în ascultare ? Oare te-am
scîrbit cu ceva ? Întinde-mi acum mîna ta să o sărut" și nu mi-a răspuns. Apoi,
stînd înaintea lui ca o jumătate de ceas, m-am îndoit și gîndeam: "Oare nu cumva
s-a dus la Domnul?" Am plecat și nu era suflare, fără numai mult miros ieșea
din trupul lui ca din felurite aromate binemirositoare. Atunci, cunoscînd că
s-a odihnit întru Domnul, m-am temut și am plîns cu amar.
Deci, apropiindu-mă de dînsul, l-am așezat și i-am învelit moaștele
și i-am sărutat ochii, barba, gura și mîinile lui, zicînd: "Cui mă lași pe mine,
părinte ? Unde voi auzi învățăturile tale cele dulci ? Unde mă voi sătura de
îngereștile tale vorbe, sau ce răspuns voi da pentru tine popoarelor care așteaptă
binecuvîntarea ta ? Ce voi zice bolnavilor cînd vor veni aici să ceară tămăduiri
? Și cine nu va plînge văzînd stîlpul tău gol, nevăzîndu-te pe tine, luminătorul
nostru ? Și cînd mulți vor veni de departe, căutîndu-te pe tine, și nu te vor
afla, oare nu se vor tîngui ? Vai mie, acum te văd, iar dimineață de mă voi
duce în dreapta sau în stînga, nu te voi afla.
Deci, plîngînd eu așa peste dînsul, din amărăciunea sufletu-lui
am adormit și mi s-a arătat Cuviosul ca un soare, zicîndu-mi: "Nu voi lăsa stîlpul,
nici locul, nici muntele acesta binecuvîntat! Deci pogoară-te tu și dă binecuvîntare
poporului. Pentru că eu, iată, m-am odihnit precum Domnul a voit și să nu le
spui lor, ca să nu fie gîlceavă, ci să trimiți degrab în Antiohia, spunîndu-le
pentru mine. Iar ție ți se cade să slujești la acest loc și-ți va răsplăti ție
Domnul după osteneala ta!"
Apoi m-am deșteptat din somn și, tremurînd, am zis: "Nu mă uita
pe mine, părinte, întru sfîntă odihna ta!" Și am căzut la pi-cioarele lui și
am sărutat sfinții lui pași și, luînd mîna lui, am pus-o pe ochii mei, zicînd:
"Binecuvîntează-mă, părinte!" Și iarăși am plîns foarte. Apoi, sculîndu-mă,
m-am șters de lacrimi ca să nu înțeleagă cineva lucrul, m-am coborît și am trimis
în taină un frate credincios în Antiohia la patriarhul Martirie, spunîndu-i
despre mutarea Cuviosului. Și a venit degrabă patriarhul cu trei episcopi, asemenea
și Ardaborie eparhul, cu ostașii săi și mulțime de popor, nu numai din Antiohia,
ci din toate cetățile și satele dimprejur și de prin mînăstiri, călugări cu
lumînări și cu tămîieri; și din saracini s-au adunat multă mulțime degrabă ca
rîurile, pentru că a străbătut vestea într-un ceas pretutindeni, purtîndu-se
ca de un duh.
Deci, s-au suit patriarhul cu episcopii pe stîlp și, luînd cinstitele
moaște le-au coborît jos și le-au pus lîngă stîlp, plîngînd tot poporul. Încă
și mulțimea păsărilor, precum se vedea de către toți, zburînd împrejurul stîlpului,
strigau, ca și cum ar plînge pentru sfîrșitul unui luminător ca acesta al lumii;
iar glasul plîngerii a tot poporul se revărsa la șapte stadii și cele dimprejurul
locului aceluia, munții, cîmpiile și copacii, se vedea că se întristează și
plîng. Pentru că pretutindenea văzduhul era întunecos și un nor întunecat se
purta pe deasupra. Eu am văzut pe un înger arătîndu-se lîngă sfintele lui moaște
și era fața lui ca fulgerul, hainele ca zăpada iar el vorbea cu șapte bătrîni.
Am auzit glasul lor, dar ce anume grăiau n-am înțeles, pentru că frica și spaima
mă cuprinseră."
În acea zi în care s-a mutat Cuviosul Simeon, ucenicul și următorul
sfintei lui vieți, Cuviosul Daniil - care, cu puțin mai înainte de acea vreme,
la gura Mării Negre, aproape de Constantinopol, avea să se suie pe stîlp - a
văzut mulțime de oști cerești din acele părți lîngă stîlpul Cuviosului Simeon
mergînd de la pămînt spre cer, iar în mijlocul lor ridicînd sufletul vesel al
Sfîntului Simeon. Dar nu numai Cuviosul Daniil, ci și fericitul Axentie, cel
ce din pustie la soborul cel din Calcedon a fost che-mat, a văzut aceeași vedenie,
fiind atunci în Bitinia. Iar cînd s-au pus cinstitele moaște ale Sfîntului Simeon
pe patul gătit pentru moarte, patriarhul, vrînd să ia de binecuvîntare puțini
peri din barba lui sfîntă, și-a întins mîna și îndată i s-a uscat. După ce s-a
făcut multă rugăciune pentru dînsul către Dumnezeu și către plăcutul lui, i
s-a însănătoșit mîna. Apoi, luînd sfintele moaște cu psalmi și cu cîntări, le-au
dus în Antiohia și a ieșit toată cetatea în întîmpinare. Și era acolo un om
mut și surd de patruzeci de ani. Acesta, cum a văzut sfîntul trup al Cuviosului,
îndată i s-a dezlegat legătura auzului și a limbii, și, căzînd înaintea sfintelor
moaște, a strigat: "Bine ai venit, robule al lui Dumnezeu, că, iată, venirea
ta m-a vindecat pe mine !"
Primind antiohienii trupul sfîntului mai de preț decît aurul
și argintul l-au dus în biserica cea mare, făcîndu-se multe minuni și tămăduiri
la mormîntul lui.
După cîțiva ani au zidit o biserică în numele Cuviosului Simeon
Stîlpnicul și au mutat acolo sfintele lui moaște.
Cuviosul s-a săvîrșit în timpul împărăției lui Leon cel Mare,
după mărturia lui Gheorghe Kedrinos și a celorlalți, în al patrulea an al împărăției
lui, adică anul 460 de la Nașterea lui Hristos. Împăratul Leon trimitea la antiohieni
dorind să-i dea moaștele Cuviosului să le aducă la Constantinopol. Dar ei, nevrînd
să se lipsească de un ajutător ca acesta, au zis trimișilor împărătești: "De
vreme ce cetatea noastră nu are ziduri de piatră căci au căzut, risipindu-se,
atît de mînia împărătească, cît și de cutremurul cel mare al pămîntului sfărîmîndu-se,
pentru aceasta sfîntul trup al lui Simeon aici l-am adus, să ne fie nouă zid
și apărare". Mai tîrziu o parte din moaștele Sfîntului Simeon s-au adus la Cuviosul
Daniil Stîlpnicul, după a lui rugăminte, precum scrie de aceasta în viața acelui
sfînt.
Pe locul unde era stîlpul Cuviosului Simeon au zidit cre-dincioșii
biserică în numele lui, foarte frumoasă, în chipul crucii, și au așezat mînăstire
mare. Deci s-a împlinit făgăduința Cuviosului Simeon pe care a spus-o lui Antonie
ucenicul său, în vedenie, că nu va părăsi locul său. Căci minunile acolo nu
se împuținau și tămăduirile bolnavilor izvorau. În toți anii la ziua pomenirii
lui se arăta o stea mare deasupra stîlpului și toată partea aceea o stră-lucea.
Pentru arătarea stelei aceleia, mulți scriitori de istorii mărturisesc, iar
mai ales Evagrie Scolasticul care a văzut acea stea cu ochii săi.
Să nu tăcem și aceasta de care același Evagrie scrie, că locul
acela sfînt nicidecum nu era umblat de femei, și nu puțină pază se făcea pentru
aceasta, ca să nu îndrăznească a se atinge de prag picior femeiesc, unde nici
maicii Cuviosului Simeon nu i-a fost slobod să intre. Se spune că o femeie s-a
îmbrăcat bărbătește, ca fiind necunoscută să intre în biserica Sfîntului. Și
cînd s-a atins de pragul bisericii, îndată a căzut moartă înapoi. Că deși mergeau
acolo femeile, precum scrie Nichifor, însă nu îndrăzneau să se apropie de ogradă,
ci stăteau departe și își făceau rugăciunile lor privind la stîlp, și nu se
lipseau de darul Cuviosului. Cele ce mergeau cu credință și primeau ajutor și
felurite tămăduiri se întorceau cu bucurie, mulțumind Unuia în Treime Dumnezeu,
Tatăl și Fiul și Sfîntul Duh, Căruia I se cuvine cinstea, slava și închinăciunea
acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.
Deci de voiești, cititorule, să știi ceva mai mult despre minunile
Sfîntului, citește în Prolog, la septembrie, ziua întîi; în Limonar, pentru
Mina diaconul din Rait, căruia i-a curs ochiul în vremea slujbei, după proorocia
Sfîntului; și pentru preotul cel lovit de duh necurat și care, după nouă ani,
a primit tămăduire de la Cuviosul; și pentru alt preot care a legat dobitoacele
cele necuvîntătoare cu numele Sfîntului Simeon.
Iar pentru anii lui, cîți a stat pe stîlp, unii scriitori nu
se potrivesc. Unii au scris că 47 de ani, iar alții numai 40. Unii, precum Teodorit,
a scris viața Sfîntului mai înainte de sfîrșitul lui, și singur s-a sfîrșit
ca mai înainte. Noi însă aflăm nu numai de la vechii scriitori de ani, ci și
din singură numărarea anilor, că a stat pe feluriți stîlpi 50 de ani. Despre
aceasta și în cartea care se numește "Ospăț sufletesc", în cuvîntul dintîi,
care este în Duminica a doua după Rusalii, se mărturisește. Pentru că toți anii
Cuviosului au fost 103, precum în trifoloul Lvovului s-a scris. Căci s-a tuns
în rînduiala călugărească la 10 ani de la naștere, trei ani a viețuit închizîndu-se
în chilie de piatră aproape de satul Talanissa, apoi s-a suit la înălțimea muntelui
și pe stîlp, avînd puțin mai mult de 20 de ani. Deci unde i-a trecut pe ceilalți
ani care în numărul cel de o sută merg, dacă nu pe stîlp?