Cel între sfinți Părintele nostru Ioan a fost pe vremea împăraților
Iustin, Tiberie și Mavrichie, născut în Constantinopol. Mai întîi a fost lucrător
de aur, bărbat dreptslăvitor, iubitor de săraci, primitor de străini și temător
de Dumnezeu. Acesta l-a primit pe un călugăr, anume Evsevie din Palestina, și
petrecea cu dînsul. Odată, ducîndu-se el pe cale, mergea călugărul de-a dreapta
lui Ioan și, iată, un om necunoscut i-a zis: "Nu ți se cade, Părinte, să mergi
de-a dreapta celui mare!", Dumnezeu înainte vestind spre dînsul că i se va încredința
arhieria cea mare.
Auzind călugărul aceasta, a spus fericitului Eutihie, Patriarhul
Constantinopolului, iar Patriarhul l-a sfătuit pe Ioan să se călu-gărească,
fiind vrednic de clerul bisericesc. Stînd la rugăciune în biserica Sfîntului
Lavrentie, i s-a întîmplat lui că a văzut o descoperire ca aceasta: mulțime
de sfinți se veseleau în altar și toți erau îmbrăcați cu haine albe și strălucitoare
și cîntau o prea frumoasă cîntare; iar un oarecare a ieșit purtînd un vas, din
care, luînd, împărțea la mulțimea săracilor care se adunaseră și vasul nu se
mai deșerta. Iar unul din săraci de strîmtorare striga: "Doamne, miluiește,
pînă cînd nu se poate deșerta această pungă!". Și îndată punga a rămas deșartă.
Această vedenie a avut-o cuviosul și, venindu-și în fire, se mira de ceea ce
văzuse. Aceasta, precum socotesc, însemna rînduiala lui ce avea să fie și milostivirea
cea mare către săraci.
După multă vreme Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, a murit
și cu voia lui Dumnezeu a fost ales Ioan, ca un vrednic la hirotonisire, dar
nu voia, pînă ce a văzut o vedenie înfricoșată în acest fel: De o parte vedea
cum marea se înălța pînă la cer și era un cuptor înfocat înfricoșat; iar pe
de altă parte, mulțime de îngeri grăind astfel către dînsul: "Nu primești scaunul?
Altul va fi, iar tu vei fi muncit de noi toți". Unele ca acestea zicîndu-i îngerii
cu îngrozire, s-a supus fără de voia lui și l-au ales patriarh al Constantinopolului.
El a avut postire desăvîrșită și viață curată cu toată fapta
bună, pînă la sfîrșit, lucru pe care îl mărturisesc minunile lui. Odată marea
învăluindu-se foarte mult, Sfîntul Ioan a alinat-o, cu rugăciunea și cu semnul
Crucii. Pe un orb, anume Ioan de la Gaza, l-a luminat, punînd pe ochii lui o
părticică din trupul lui Hristos și zicînd: "Cel ce a tămăduit pe cel orb din
naștere, Acela să te tămăduiască și pe tine", și îndată a văzut orbul.
Odată, cînd era ciumă mare în Constantinopol, cu voia lui Dumnezeu,
cuviosul se ruga să-Și întoarcă Dumnezeu dreapta Sa mînie. Și a poruncit unui
credincios slujitor al său să ia două vase, unul plin de pietricele mărunte,
iar altul deșert, și să stea toată ziua în locul unde se scoteau cei morți,
și să-i numere, mutînd pietricelele din vasul cel plin în cel deșert. Numărînd
slujitorul, a aflat în prima zi trei sute douăzeci și trei de morți, și a spus
Sfîntului. Atunci el a proorocit că moartea va înceta, lucru care se arăta în
fiecare zi. A doua zi, servitorul stînd și numărînd în același loc, a aflat
mai puțini scoși din cei morți, a treia zi și mai puțini, iar la o săptămînă
a încetat cu desăvîrșire secera morții năpraznice, după proorocia Sfîntului
și cu rugăciunile lui.
Înfrînarea lui era în acest fel: șase zile nu gusta hrană, iar
a șaptea zi gusta numai puțin din verdețurile grădinii, din pepeni, din struguri
sau din smochine. Așa i-a fost hrana lui în toți anii arhieriei. De dormit dormea
foarte puțin, și atunci, șezînd cu pieptul lipit de genunchi, înfigînd o andrea
într-o lumînare aprinsă și cînd ajungea focul lumînării la andrea, cădea andreaua
într-un lighean și se scula. Iar de se întîmpla să nu audă sunetul andrelei,
toată noaptea următoare o petrecea fără de somn. În rugăciune și în nevoințe
multe petrecea neîncetat, luptîndu-se cu patimile. De multe ori a întors înapoi
năvălirile barbarilor și a izbăvit cetatea din pierzare cu rugăciunea și cu
postul. Turma sa și-a păzit-o de vrăjmașii văzuți și nevăzuți și era foarte
milostiv; tatăl sărmanilor, hrănitorul săracilor, izbăvitorul celor năpăstuiți
și rîvnitor de Dumnezeu, dezrădăcinînd toată răutatea.
Odată, într-o zi de vineri, i s-a spus Sfîntului că dimineață
va fi alergarea cailor și era sîmbăta Cincizecimii. Deci a răspuns Sfîntul:
"Alergarea cailor în sfînta zi a Rusaliilor să nu fie". Și căzînd în genunchi,
s-a rugat lui Dumnezeu să fie vreun semn pentru înfricoșarea și stricarea unui
lucru ca acela, care s-a și făcut. Pentru că, făcîndu-se adunarea la locul unde
era obiceiul și începînd alergarea și priveliștea, din văzduh s-a iscat furtună
cumplită cu tunete și fulgere, cu ploaie cu piatră mare, încît toți de frică
au fugit.
Mai avea cuviosul putere și asupra duhurilor necurate pe care
le izgonea din oameni. O femeie, avînd bărbat îndrăcit, l-a dus la un sihastru
în pustie, iar acela i-a zis: "Mergi la Prea Sfințitul Ioan, Patriarhul Constantinopolului,
că acela poate să-ți tămăduiască bărbatul!" Făcînd aceasta, femeia și-a cîștigat
dorirea, pentru că luîndu-și bărbatul tămăduit cu rugăciunile cuviosului, s-au
dus bucurîndu-se la locul lor. Mulți bolnavi cîștigau tămăduiri și la multe
femei se dezlegau legăturile nerodirii, cu rugăciunile lui.
Păscînd bine cuvîntătoarea turmă pînă la bătrînețe, a ajuns
la fericitul sfîrșit și a trecut de la pămînt la cereștile lăcașuri. În timp
ce era dus sfîntul lui trup, a venit la dînsul, spre sărutare, Nil, slăvitul
eparh, și, plecîndu-se, l-a sărutat. Iar Sfîntul, mort fiind și toți văzînd
și mirîndu-se, a șoptit oarecare cuvinte la urechea lui Nil eparhul, pe care
el nu le-a spus nimănui. Deci, l-au îngropat pe el înăuntrul altarului bisericii
Sfinților Apostoli, ca pe un vrednic, slăvind și binecuvîntînd pe minunatul
între sfinți Dumnezeu, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh. Amin.
În această zi mai pomenim și pe cei 3680 sfinți mucenici, care
au venit de bunăvoie la chinuri pentru Hristos, în timpul împărăției lui Dioclețian
și Maximian, din Alexandria în Nicomidia. Pentru că, fiind ucis Sfîntul Petru,
Arhiepiscopul Alexandriei, ucigașii aceia au crezut în Domnul cu toți casnicii
lor și cu mulți alții, care s-au sîrguit să moară pentru Hristos.
Deci, luîndu-și femeile și copiii și toate rudeniile, au mers
în Nicomidia și stînd înaintea împăratului, au strigat: "Sîntem creștini!" Auzind
aceasta, Dioclețian s-a tulburat si mai întîi cu îmbunări îi îndemna să se lepede
de Cel răstignit. Apoi, nesupunîndu-se ei, a poruncit ostașilor să-i taie cu
săbiile înaintea lui și în prăpăstiile muntelui să-i arunce. Iar după mulți
ani se aflară cinstitele lor moaște, prin minunile pe care le făceau, de sfinți
mucenici.