Mucenicul lui Hristos, Mamant, avea patrie Paflagonia și părinți
însemnați. Tatăl lui se chema Teodot, iar mama lui Rufina, amîndoi din neam
mare de patricieni, cinstiți și bogați și străluciți prin dreapta credință.
Ei, nesuferind mai mult să ascundă credința lor în Hristos și osîrdnica dragoste
înăuntrul lor, au arătat-o îna-intea tuturor, mărturisind dreapta lor credință
și spre dînsa aducînd pe mulți. Pentru aceasta au fost clevetiți la Alexandru
dregătorul căruia i se poruncise de către împărat să înmulțească cu toată sîrguința
cinstea zeilor lor, iar pe creștinii ce se aflau și nu se supuneau poruncii
lor, să-i muncească și să-i dea la moarte.
Deci Alexandru, aducînd înaintea judecății sale pe Teodot, îl
silea să jertfească idolilor, dar el nici nu voia să audă cele ce grăia Alexandru.
Iar acela, deși era gata să muncească pe cel ce nu se supunea, a fost oprit
însă de neamul cel mare al lui Teodot. Căci nu se cădea lui ca pe fiii din neam
patrician să-i necinstească și să-i chinuie fără poruncă împărătească. De aceea,
l-a trimis pe el în Cezareea Capadochiei, la dregătorul Faust, care, pe cît
era mai cald întru a sa păgînătate, cu atît mai cumplit se arăta creștinilor.
Acela, văzînd pe Teodot, îndată l-a aruncat în temniță, iar
femeia lui, fericita Rufina, deși era însărcinată, a urmat bărbatului ei și
cu dînsul împreună a intrat în temniță și sufereau acolo pentru Hristos. Teodot,
știindu-și neputința trupului său și gîndindu-se la sălbăticia prigonitorului,
a alergat spre Domnul cu osîrdnică rugăciune, dorind mai bine să moară decît
să greșească ceva împotriva dreptei credințe, cînd nu va putea suferi muncile
cele grele, zicînd acestea în rugăciunea sa: "Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl
iubitului Tău Fiu, pe Tine Te binecuvîntez și Te preamăresc, că m-ai învrednicit
pe mine să fiu aruncat în temnița aceasta pentru numele Tău. Deci, mă rog Ție,
Doamne, primește sufletul meu în legăturile acestea, Cela ce știi neputința
mea, ca nu cîndva să se laude vrăjmașul meu asupra mea."
Așa se ruga el, iar Dumnezeu Cel ce a zidit în chip deosebit
inimile noastre și cunoaște toate lucrurile noastre, auzind rugă-ciunea credinciosului
Său rob, îndată i-a dat fericitul sfîrșit și, sco-țînd din temniță sufletul
lui, l-a sălășluit în luminatele lăcașuri cerești. Iar soția lui, fericita Rufina,
răbdînd nevoia și scîrba temniței și cuprinzîndu-se de mare mîhnire pentru bărbatul
ei, a născut înainte de vreme prunc de parte bărbătească. Deci, privind spre
prunc și spre trupul mort al bărbatului ei, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi
și suspine, zicînd: "Dumnezeule, Cel ce ai zidit pe om și din coasta lui ai
făcut-o pe Eva, poruncește ca și eu să merg pe aceeași cale pe care a mers bărbatul
meu și, dezlegîndu-mă din viața aceasta de scurtă vreme, primește-mă în veșnicele
Tale locașuri, iar pe acest prunc născut să-l hrănești Tu precum știi. Tu să-i
fii lui tată și mamă și păzitor al vieții lui". Acea cinstită și sfîntă femeie,
strigînd așa către Dumnezeu în mîhnirea sa, a fost auzită de El și dezlegîndu-se
din legăturile trupești, s-a dus către veșnica mîntuire, dîndu-și duhul în mîinile
Domnului, rămînînd pruncul viu între părinții săi morți.
Atunci, Domnul, Cel ce păzește pe prunci, a binevoit a descoperi
aceasta unei femei oarecare de bun neam și ortodoxă care trăia în Cezareea,
al cărei nume era Amia, și i-a poruncit prin îngerul Său în vedenia nopții,
zicînd către ea să ceară de la dre-gător trupurile sfinților celor săvîrșiți
în temniță, și să le îngroape cu cinste, iar pe prunc să-l ia la dînsa și să-l
crească, ca pe fiul ei. Sculîndu-se ea, a alergat îndată, după porunca Domnului,
și a rugat pe dregător să-i dea voie să ia din temniță trupurile celor morți
legați. Iar Dumnezeu, plecînd spre milă inima lui cea nemilostivă, a îngăduit
să fie după voia acelei cinstite femei.
Intrînd Amia în temniță, a aflat trupurile lor împreună zăcînd,
iar în mijloc pruncul, luminos și vesel la față. Deci, luînd trupurile sfinților,
le-a îngropat cu cinste în grădina sa, iar pe prunc, primindu-l, l-a iubit ca
pe o odraslă a sa, hrănindu-l creștinește pentru că văduva aceea era fără de
fii și întreagă la minte. Pruncul crescînd, n-a grăit cinci ani. După aceea
a început a zice către Amia, care îi era a doua mamă, acest cuvînt: "mama",
care în latinește înseamnă sîn sau maică. După acest cuvînt, pruncul s-a numit
Mamant. După aceasta, acea mamă a dat pruncul la învățătura cărții, întrecînd
degrabă pe toți vîrstnicii săi, încît toți se mirau de istețimea minții lui.
În acea vreme împărățea în Roma răucredinciosul Aurelian, care
silea pe toți să se închine idolilor, nu numai pe bărbați și femei, ci și pe
pruncii cei mici, pentru care mai mult se sîrguia, căci fiind tineri de ani
și mici la minte, cu ușurință puteau să se înșele și să se plece la tot lucrul
rău. Încă i se părea nelegiuitului împărat că, deprinzîndu-se copiii la tinerețe
să mănînce cele jertfite idolilor, la bătrînețe vor fi mai mari cinstitori de
idoli. De aceea, cu felurite amăgiri îi atrăgea pe ei la păgînătatea sa. Dar,
deși mulți din copiii cei mici și dintre tineri se amăgeau și se supuneau voii
împăratului, unii din cei ce urmau la școală cu Mamant făceau împotrivă, urmînd
învățăturii lui. Pentru că Mamant, în anii tinereții sale, avînd căruntețea
înțelepciunii, vîrsta bătrîneții și viață neîntinată, arăta celor de-o seamă
cu el deșertăciunea zeilor păgîni, fără suflet și nelucrători, învățîndu-i să
cunoască pe Unul ade-văratul Dumnezeu pe Care numai el singur îl cunoștea, și
Aceluia să-i aducă înțelegătoare jertfă, adică duh umilit și inimă curată și
smerită.
Atunci a venit de la împărat în Cezareea dregătorul Democrit
în locul lui Faust, fiind aprins cu îngrozire și cu ucidere asupra creștinilor,
pentru că era mare rîvnitor necuratei și idolatrei sale păgînătăți. La dînsul
a fost clevetit Sfîntul Mamant precum că nu numai el singur nu se închină idolilor,
ci și pe ceilalți copii care învățau cu dînsul îi îndărătnicește și îi învață
creștineasca credință. Mamant avea atunci cincisprezece ani de la naștere și
rămăsese sărman și de a doua sa mamă, Amia, care, lăsîndu-i fiului ei celui
de o împărtășire multe averi pe pămînt, ca unui moștenitor, s-a dus la cereștile
bogății, gătite celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu.
Democrit, auzind de Mamant, a trimis după dînsul și după ce
l-au adus înaintea lui, îl întrebă mai întîi de este creștin. Apoi, dacă numai
el singur nu se închină idolilor, sau și pe alți tineri asemenea lui îi îndărătnicește,
învățîndu-i să nu se supună poruncii împă-rătești. Iar el, arătîndu-se bărbat
desăvîrșit în anii cei tineri, fără frică a răspuns, zicînd: "Eu sînt cel ce
nesocotesc căruntețile voastre cele rătăcite din calea cea dreaptă și de atîta
întuneric cuprinse, încît la lumina adevărului nu puteți privi, căci, părăsind
pe Dumnezeul cel viu și adevărat, v-ați apropiat de demoni, închinîndu-vă idolilor
fără de suflet, muți și surzi. Iar eu, niciodată nu mă voi depărta de Hristos
al meu și mă sîrguiesc să-i aduc la El pe care îi pot".
Mirîndu-se de un răspuns atît de îndrăzneț ca al lui Mamant,
Democrit îndată a poruncit cu mînie celor ce stăteau înainte să-l ducă pe el
în capiștea lui Serapid, spurcatul lor zeu, și acolo să-l tragă cu sila la jertfă
idolească. Mamant, netemîndu-se de mînia dregătorului, cu limbă slobodă i-a
zis: "Nu se cade să-mi faci rău, eu fiind de neam mare, pentru că sînt fiu de
părinți din singlit, care au fost de neam bun". Democrit a întrebat pe cei ce
stăteau de față despre neamul lui Mamant și, aflînd că este de neam din vechii
boieri romani, iar Amia, femeie slăvită și bogată, l-a crescut și l-a făcut
moștenitor al averilor sale celor multe, n-a voit să-l chinuiască pe el, pentru
că nu avea așa putere. De aceea, punînd pe el lanțuri de fier, l-a trimis la
împăratul Aurelian care era atunci în cetatea Egeea și l-a înștiințat prin scrisoare
de toate cele pentru Mamant.
Împăratul, luînd scrisoarea lui Democrit și citind-o, a poruncit
să fie adus îndată înaintea sa copilul Mamant. Văzîndu-l pe el, împăratul a
început în tot felul să-l atragă la credința sa cea rea, cînd prin îngrozire
înfricoșîndu-l, cînd prin îmbunare amăgindu-l. Că făgăduindu-i daruri de cinste,
îi zicea: "De te vei apropia de marele Serapid și de îi vei jertfi lui, o, frumosule
copil, vei fi cu noi în palate și te vei hrăni împărătește și toți te vor cinsti
și te vor lăuda și vei fi fericit cu adevărat. Iar de nu-mi vei da ascultare,
rău vei pieri!"
Copilul Mamant i-a răspuns bărbătește, zicînd: "Să nu fie una
ca aceea, o, împărate, să mă închin idolilor fără suflet, pe care voi ca pe
niște zei îi cinstiți; cît de fără minte sînteți, închinîndu-vă lemnului și
pietrei nesimțitoare, iar nu lui Dumnezeu Celui viu. Deci, încetează a mă amăgi
cu cuvintele tale înșelătoare, căci tu cînd faci bine chinuiești, iar cînd chinuiești
faci bine. Să știi că facerile tale de bine făgăduite mie, darurile și cinstea,
mi-ar fi mie grele chinuri, dacă le-aș iubi pe ele în locul lui Hristos. Iar
chinu-rile cele grele, pe care pentru numele lui Hristos mi le făgăduiești,
îmi vor fi mie mari faceri de bine, căci mai bine îmi este a muri pentru Hristosul
meu decît toată cinstea și averea."
Așa a grăit Sfîntul Mamant înaintea împăratului și nu s-a rușinat,
care, deși era tinerel, avea inimă netemătoare și înțelegerea bărbatului desăvîrșit.
Căci puterea lui Dumnezeu a știut și pe cel mic și tînăr David a-l arăta nebiruit
de Goliat, și din gura pruncilor a-și aduce laudă, și pe copilul cel mic de
ani a-l înțelepți, ca mai mult decît bătrînii să înțeleagă. Pe toate acestea
puteai să le vezi la tînărul copil Mamant. Nu l-au biruit pe el cuvintele împăratului
celui fărădelege, nu l-au amăgit darurile, nu l-au înfricoșat muncile pe care
le-a primit cu osîrdie, mai bine decît darurile cele mari. Deci, mîniindu-se
chinuitorul, îndată a poruncit să-l întindă la pămînt și să-l bată fără cruțare.
Dar fiind bătut trupul lui cel frumos, el răbda ca și cum nu simțea nici un
fel de durere.
Împăratul a zis către el: "Spune numai cu gura că vei jertfi
idolilor și îndată vei fi scăpat din munci". Mamant a răspuns: "Nici cu inima,
nici cu gura nu mă voi lepăda de Dumnezeu și Împăratul meu Iisus Hristos, măcar
de mi-ai da mie și alte munci mai mari decît aceste bătăi, pentru că acelea
mă vor împreuna cu Domnul meu cel dorit. Voiesc să nu obosească mîinile celor
ce mă bat, căci cu cît aceia mă bat, cu atît mai mari bunătăți îmi pricinuiesc
de la primitorul de nevoință Hristos!". Aurelian, văzînd pe Mamant nebăgînd
seamă de bătăi, a poruncit să-i ardă trupul cu lumînări. Făcîndu-se aceasta,
focul, rușinîndu-se de trupul mucenicului, nu s-a atins de el, ci s-a îndreptat
spre fața chinuitorilor. Deci mai amar s-a aprins chinuitorul cu mînia și s-a
ars cu iuțimea, decît muce-nicul lui Hristos cu focul cel materialnic; că pe
cît mucenicul nu băga seama de foc, pe atît inima chinuitorului se ardea. Apoi
a po-runcit ca să ucidă cu pietre pe Sfîntul Mamant. Însă acea bătaie cu pietre
îi era bine primită, fiind pentru dragostea lui Hristos, ca și cum l-ar fi presărat
cu flori bine mirositoare.
Văzînd împăratul că nimic nu sporește, l-a osîndit pe mucenic
la moarte, să fie aruncat în mare. Deci, legînd slujitorii un plumb mare de
grumajii lui, l-au dus la mare. Dar nici acolo nu a lăsat Domnul pe robul Său,
că a poruncit îngerilor Săi să-l păzească. Și iată s-a arătat îngerul Domnului
pe cale strălucind ca un fulger, pe care văzîndu-l cei ce îl duceau, au fugit
înapoi de frică, lăsînd pe Sfîntul Mamant. Luînd îngerul pe mucenic, i-a dezlegat
plumbul și ducîndu-l pe un munte înalt în pustie aproape de Cezareea, i-a poruncit
să viețuiască acolo. Acea viață din pustie a început-o Mamant cu post, căci
a postit în muntele acela patruzeci de zile și patruzeci de nopți și s-a făcut
ca alt Moise căruia i s-a dat în mîini Legea nouă. Căci s-a pogorît la dînsul
din cer și glas și toiag. Iar cînd a primit toiagul, poruncindu-i glasul, a
lovit cu acel toiag în pămînt și îndată a primit o Evanghelie care a ieșit din
sînurile pămîntului și a zidit acolo o mică biserică, în care rugîndu-se, citea
Sfînta Evanghelie.
Cu porunca lui Dumnezeu se adunau la Sfîntul Mamant în pustia
aceea fiarele, ca oile la păstor și ca niște pricepute își plecau urechile lor
la cuvintele Sfîntului și i se supuneau. Hrana lui era lapte de animale sălbatice
pe care, mulgîndu-le, făcea brînză de mîncare nu numai pentru el, ci și pentru
săraci. Străbătînd vestea despre dînsul în cetatea aceea, un oarecare Alexandru,
nu cel ce s-a pomenit mai întîi, ci altul, era pus în acea vreme ighemon în
Capadochia. Acela, fiind om iute și foarte rău, înștiințîndu-se de toate cele
pentru Mamant, îl socotea fermecător și a trimis niște ostași călări în pustie
să-l caute și, aflîndu-l, să-l aducă la dînsul.
Căutînd ei pe sfîntul în pustie, el se pogora singur din munte
și, întîmpinîndu-i, i-a întrebat: "Pe cine căutați?" Iar ei, socotind că este
păstor și își paște oile în muntele acela, îi spuseră: "Căutăm pe Mamant care
petrece undeva în pustia aceasta. Oare nu știi unde este?" Mamant i-a întrebat:
"Pentru ce îl căutați?" Iar ei au zis: "Este clevetit la ighemon că este fermecător
și ne-a trimis să-l ducem la chinuit". Mamant le-a zis: "Eu vă voi spune despre
dînsul, prietenilor, numai să veniți în coliba mea și, odihnindu-vă puțin de
osteneală, să vă întăriți cu hrană". Deci au mers ostașii în locuința lui, iar
el le-a pus înainte să mănînce brînză.
Mîncînd ei, iată, veniră, după obiceiul lor, cerboaicele și
caprele sălbatice cu lapte să fie mulse. Iar el a muls lapte și a pus înaintea
ostașilor să bea, apoi s-a întors la rugăciune. Și începură a veni mai multe
fiare pe care, văzîndu-le ostașii, se temură și, lăsînd hrana, au fugit. Mamant
le-a poruncit să nu se teamă, apoi le-a spus că el este cel căutat. Iar ei îi
ziseră: "De voiești să mergi la dregătorul, vino cu noi; iar de nu, dă-ne voie
să mergem singuri, că noi nu îndrăznim să te ducem. Însă ne rugăm ție să nu
ne vatăme fiarele". Iar el, mîngîindu-i, le-a poruncit să meargă, zicîndu-le:
"Mergeți voi înainte, iar eu voi merge singur în urma voastră".
Ducîndu-se ostașii, așteptau venirea lui la porțile cetății,
căci credeau în cuvintele unui bărbat ca acela și nu puteau nici a gîndi ceva
nedrept împotriva lui. Mamant, luînd cu sine un leu, a mers după dînșii în cetate
și, intrînd el, leul a rămas afară, iar ostașii, luînd pe Mamant, l-au pus înaintea
ighemonului Alexandru.
Ighemonul, văzînd pe Sfîntul Mamant, îndată a început a-l întreba:
"Tu ești acel vestit fermecător de care am auzit?" Sfîntul a răspuns: "Eu sînt
robul lui Iisus Hristos, al Celui ce dă mîntuire tuturor celor ce cred în El
și fac voia Lui, iar pe vrăjitori, pe fermecători și pe cei ce se închină idolilor
îi va da focului veșnic. Deci, spune-mi, pentru ce m-ai chemat la tine?" A zis
ighemonul: "Pentru aceea te-am chemat, că nu știu cu ce fel de vrăji și farmece
ai îmblînzit fiarele sălbatice și cumplite, căci te sălășluiești cu dînsele,
petreci în mijlocul lor și le poruncești ca unor pricepute, precum am auzit
de tine". A răspuns Sfîntul Mamant: "Cel ce slujește lui Dumnezeu Celui viu
și adevărat, acela nu îngăduie deloc să trăiască cu închinătorii de idoli și
cu făcătorii de rău. Pentru aceasta și eu am voit mai bine a trăi cu fiarele
în pustie, decît cu voi în locașurile păcătoșilor. Căci fiarele, precum ți se
pare, cu nici un fel de farmece nu se îmblînzesc și nu se supun, pentru că nici
eu nu știu ce sînt farmecele. Ele, măcar că sînt nepricepute, însă știu a se
teme de Dumnezeu și a cinsti pe robii Lui. Iar voi sînteți cu mult mai nepricepuți
decît fiarele că nu cunoașteți pe adevăratul Dumnezeu și necinstiți pe robii
Lui, chinuindu-i și ucigîndu-i cu nemilostivire".
Umplîndu-se de mînie, ighemonul îndată a poruncit ca să-l spînzure
pe sfîntul mucenic, să-l bată și să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar
Mamant, deși era foarte rănit, răbda cu bărbăție ca și cum nu ar fi simțit nici
o durere; nu a strigat nici a suspinat, ci numai spre cer ridicîndu-și ochii
cu umilință, aștepta ajutor de sus, de care n-a fost lipsit. Căci îndată s-a
făcut către dînsul glas din cer, zicîndu-i: "Întărește-te și te îmbărbătează,
Mamante!". Acest glas l-au auzit mulți din credincioșii ce stăteau acolo și
s-au întărit în dreapta credință. Iar Sfîntul Mamant, îmbărbătîndu-se mult prin
glasul acela, nu băga seama deloc de chinuri.
După multă strunjire, dezlegîndu-l pe sfînt, l-au aruncat în
temniță pînă se va găti cuptorul cel înfocat în care gîndise ighe-monul să-l
ardă. Erau legați și alții în temnița aceea ca la patruzeci de oameni, care,
fiind slăbiți de foame și de sete, s-a rugat sfîntul pentru ajutorul lor și
îndată a zburat un porumb prin fereastră în temniță, aducînd în gură hrană ca
mărgăritarul de luminoasă și mai dulce decît mierea, pe care punînd-o înaintea
Sfîntului Mamant, a zburat afară. Iar hrana aceea s-a înmulțit la toți cei legați,
precum oarecînd cele cinci pîini la acel popor mult din pustie, și, mîncînd
ei, s-au întărit. Apoi, iarăși rugîndu-se sfîntul în miezul nopții, s-au deschis
ușile temniței și au ieșit toți cei legați, numai singur Sfîntul Mamant a rămas.
Înfierbîntînd cuptorul tare, au scos din temniță pe mucenic
și l-au aruncat în cuptorul cel înfocat. Dar Dumnezeu, Cel ce a răcorit oarecînd
cuptorul Babilonului pentru cei trei tineri, a răcorit și lui Mamant focul și
în mijlocul cuptorului ce ardea a făcut vînt rece robului Său. Iar mucenicul
a petrecut trei zile în cuptorul acela, cîntînd și slăvind pe Dumnezeu pînă
ce cuptorul s-a răcit și cărbunii din foc s-au prefăcut în cenușă. După acele
trei zile, înștiințîndu-se ighemonul că Mamant este viu în cuptor s-a mirat
mult de aceasta și a zis: "Cît de mare este fermecătorul acela că nici focul
nu se poate atinge de el!" Iar mulți din popor, văzînd că focul nu s-a atins
de sfînt, nevătămîndu-l în nici un fel, au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu și
Lui Unuia socotind acea mare minune, preamăreau puterea Lui.
Nebunul ighemon n-a voit nici acum să cunoască pe Atotputernicul
Dumnezeu, ci, scoțînd pe mucenic din cuptor și văzînd nevătămarea lui de foc,
a numit aceasta vrajă și a grăit multe minciuni asupra adevărului, apoi l-a
osîndit spre mîncarea fiarelor. Ducînd pe sfîntul la priveliște, a dat drumul
asupra lui unei ursoaice flămînde care, alergînd, s-a închinat sfîntului și
s-a culcat la picioarele lui, cuprinzîndu-i pulpele. Apoi a dat drumul unui
pardos, dar și acela l-a apucat cu blîndețe de grumaz, sărutîndu-i fața și lingînd
sudoarea de pe fruntea lui. Făcîndu-se aceasta așa, îndată a alergat leul acela
care venise cu sfîntul din pustie și, sărind în priveliște, a grăit cu glas
omenesc către sfîntul, pentru că Dumnezeu a deschis gura fiarei precum oarecînd
a asinului lui Varlaam, spre arătarea tăriei Sale atotputernice. Iar cuvintele
ce le grăia leul erau acestea: "Tu ești păstorul meu care m-ai păscut în munte."
Acestea grăind, leul îndată s-a repezit la oamenii care erau
acolo, mulțime multă de elini, evrei și copii fără de număr, și, închizîndu-se
ușile de la ograda priveliștei, Dumnezeu așa voind, a ucis acolo foarte mulți
oameni. Numai ighemonul și puțini din cei ce erau cu dînsul acolo în ograda
priveliștei au scăpat cu greu de mînia leului, care cu vitejie apuca și rupea.
Apoi sfîntul a îmblînzit leul și l-a trimis în pustie.
Ighemonul, prinzînd pe sfînt, l-a ținut în legături și, scoțîndu-l
la priveliște, a slobozit asupra lui un leu al său foarte cumplit, dar și acela
făcîndu-se blînd, se culca la picioarele sfîntului. Văzînd acest lucru, poporul
păgîn scrîșnea din dinți de mînie și striga către ighemon: "Depărtează leul
ca să ucidem pe vrăjitorul acesta cu pietre." Și aruncară pietre asupra mucenicului.
Iar un jertfitor ido-lesc, după porunca chinuitorului, a lovit tare cu o oiște
în pîntecele Sfîntului Mamant și l-a pătruns cu ea, încît au ieșit dintr-însul
toate cele dinlăuntrul lui, pe care singur, luîndu-le cu mîinile, s-a dus după
cetate purtîndu-și măruntaiele sale. Iar sîngele lui vărsîndu-se ca apa, oarecare
femei credincioase îl adunară într-un vas de apă. Ducîndu-se sfîntul ca la două
stadii, a aflat o peșteră de piatră și s-a odihnit într-însa. Deci s-a făcut
către dînsul glas din cer, chemîndu-l la cele de sus, și și-a dat cu bucurie
duhul său în mîinile Domnului, pentru care a pătimit cu osîrdie.
Așa a luat cununa muceniciei Sfîntul Mamant, iar sfîntele lui
moaște s-au îngropat de cei credincioși în același loc unde se săvîrșeau multe
minuni, precum se arată în cuvîntul Sfîntului Mare-lui Vasile, care scrie așa
la pomenirea Sfîntului Mucenic Mamant, propovăduirea sa către norod: "Aduceți-vă
aminte de Sfîntul Mu-cenic, cîți l-ați văzut cu ochii, cîți la locul acesta,
adunîndu-vă, l-ați avut ajutător; la cîți, chemîndu-i numele, cu singur lucrul
a venit, pe cîți rătăciți în viață i-a povățuit, pe cîți de neputințe i-a tă-măduit,
la cîți, murindu-le fiii, iarăși la viață i-a întors, la cîți a lungit viața;
toți adunîndu-vă împreună, să aduceți laudă mucenicului."
Din aceste cuvinte ale marelui Vasile se arată cît de multe
tămăduiri și minuni se săvîrșeau la mormîntul Sfîntului Mucenic Mamant. Se cuvine
încă a spune și această minune. Iulian Paravatul, încă tînăr fiind și vrînd
să arate dreapta credință, deși era lup în haină de oaie, a început a zidi deasupra
mormîntului Sfîntului Mucenic Mamant o biserică prea minunată, cu mare cheltuială.
Însă aceasta nu din ortodoxie, ci din slavă deșartă și fățărnicie. Atunci puteai
să vezi cu adevărat o minune prea slăvită. Pentru că ceea ce ziua se zidea,
noaptea se risipea; iar stîlpii, punîndu-se, se întorceau îndărăt în sus. Pietrele
nici una nu putea să vină cum se cade în zid, căci una era vîrtoasă, încît nu
putea fi tăiată, iar alta se risipea ca praful, iar varul și cărămizile în toate
diminețile se aflau spulberate ca de vînt și aruncate de la locurile lor. Și
aceasta era zidirea păgînătății lor și semnul prigoanei ce era să fie asupra
Bisericii lui Dumnezeu. O minune ca aceasta se săvîrșea deasupra mormîntului
sfîntului, pentru că el nu a voit să-i zidească biserica sa acel împărat apostat,
care avea degrab să strice credința cea dreaptă.
Doamne, cu rugăciunile Mucenicului Tău Mamant, fă cu noi semn
spre bine și izbăvește-ne de cei ce ne prigonesc, ca să Te slăvim pe Tine împreună
cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.