Păgînul împărat Numerian, petrecînd în Antiohia cea mare, într-una
din zile a făcut mare praznic zeilor și a adus atotspurcatele jertfe idolilor,
amestecîndu-le cu sînge nevinovat, căci a junghiat un mic prunc împărătesc,
pe care îl avea zălog de la oarecare împărat barbar, pentru o pace nestricată
și trainică. Căci cînd purtase război cu împăratul acela și nu putea unul pe
altul să se biruiască, făcură pace între ei și o întăriră cu jurăminte, încheind
prietenie între dînșii. Spre adeverirea acelei păci neschimbate și a prieteniei,
împăratul barbar a dat lui Numerian pe fiul său, tînăr copilaș, și l-a încredințat
în grija lui, ca un tată să-l crească și ca pe un fiu firesc al său să-l aibă
la sine. Numerian, luînd copilul împărătesc cu înșelăciune, îndată și-a arătat
cruzimea cea fără omenie, căci a stricat pacea cu împăratul acela, nebăgînd
în seamă jurămîntul și defăimînd prietenia lui, și singur, cu mîna sa, a junghiat
pe fiul împărătesc în capiștea urîților săi zei.
Întru acea vreme era păstor al Bisericii Antiohiei sfîntul și
purtătorul de Dumnezeu Părintele Vavila, care, fiind ales prin dumnezeiasca
înainte-însemnare la scaunul arhieriei, păștea bine turma lui Hristos, făcîndu-se
exemplu credincioșilor cu cuvîntul, cu viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința
și cu curăția. Cînd se săvîrșea acel diavolesc praznic și cumplită ucidere,
Sfîntul Vavila, adunîndu-și credincioșii săi care erau în Antiohia și intrînd
în sfînta biserică, aducea jertfa cea fără de sînge adevăratului Dumnezeu, rugîndu-se
pentru cuvîntătoarea sa turmă să nu fie răpită de lupii cei pierzători de suflet
și învățînd oile sale să fie tari în credință, ca să nu cadă în vreme de ispite.
Dar necuratul împărat, întorcîndu-se de la spurcatele jertfe
ucigașe de oameni, s-a pornit spre creștineasca biserică, vrînd să vadă dumnezeieștile
taine care se săvîrșeau și să spurce sfințenia Domnului prin intrarea sa necurată.
Atunci rîvnitorul lui Dumnezeu, Sfîntul Vavila, auzind că vine împăratul cu
toată suita spre biserică, a lăsat dumnezeiescul altar și, ieșind împotriva
împăratului, a stat în ușile bisericii. Apoi văzînd că se apropie, a strigat
cu mare glas către dînsul: "Nu ți se cade împărate, fiind închinător de idoli,
să intri în biserica Dumnezeului Celui viu și să o necinstești cu intrarea ta".
Și s-a împotrivit Sfîntul Vavila foarte mult împăratului, mustrîndu-l pentru
idoleasca necurăție și cu totul oprindu-l să intre în biserică. Cînd s-a apropiat
împăratul de ușă, Sfîntul Vavila a arătat o asemenea îndrăzneală că, punîndu-și
dreapta sa în pieptul lui, l-a oprit și l-a împins afară din biserica lui Dumnezeu,
încît s-a întors împăratul rușinat. Că deși voia să intre cu sila, avînd cu
el slujitori și ostași, însă îl oprea o putere dumnezeiască prin Sfîntul Vavila
și nu lăsa pe acel necurat nici măcar să se atingă de biserică. Căci cuvintele
lui Vavila ca și cuvintele îngerului erau, și înfricoșau pe sufletul cel îndrăzneț
și fără Dumnezeu. Afară de aceasta s-a îndoit împăratul și de popor, temîndu-se
ca nu cumva să se facă ceartă și tulburare, pentru că multă mulțime de credincioși
se adunase acolo în acea vreme.
Deci răbdînd mustrarea în tăcere, s-a dus cu mînie la palatele
sale. A doua zi a poruncit să ardă cu foc biserica aceea, iar pe patriarh, punîndu-l
înaintea sa, a început să-l ocărască de lucrul ce a îndrăznit să facă, zicîndu-i:
"O, ticălosule mai mult decît toți, spre cine ai nădăjduit de ai cutezat a te
împotrivi puterii mele și mi-ai oprit intrarea în biserică? Nu știi cîtă răutate
este a mustra pe îm-părat și sub ce fel de pedepse se află cel ce îndrăznește
a necinsti fața împărătească? " Iar Sfîntul Vavila, fără teamă, i-a răspuns:
"Nu caut la împăratul pămîntesc, nici nu mă rușinez de fața lui, ci privesc
spre Împăratul ceresc, nădăjduind spre Dînsul. De Acela mă tem, Care m-a pus
păstor al oilor Sale și-mi poruncește să fiu treaz cînd năvălește lupul și să
nu las fiara să intre în turmă. Deci nu pe împărat l-am mustrat, căci știu că
îndrăzneala de a mustra pe împărat nu este departe de nebunie; ci am oprit pe
acela care cu intrarea sa a vrut să necinstească sfințenia lui Dumnezeu și să
o facă necurată. Pentru aceea este cu dreptate să-mi mulțumești că te-am oprit
de un plan rău ca acesta prin care ți-ai fi adus asupra ta pierzarea cea mai
de pe urmă, mîhnind cu totul pe Ziditorul tău, de la care a cădea este mai cumplit
decît orice moarte".
Numerian a zis: "Se cădea ție ca pentru lucrul de ieri pe care
ai îndrăznit a-l face împotriva noastră să te căiești și să ceri iertare de
la noi, iar tu și acum ne nesocotești pe noi". A răspuns Vavila: "Nu ni se cade
nouă, creștinilor, a ocărî și a mustra pe nimeni din oameni, deci nici pe tine
nu te mustrăm. Că nu se cuvine a necinsti zidirea lui Dumnezeu, împodobită cu
chipul Lui, însă de îndrăz-nește cineva împotriva lui Dumnezeu și aduce necinste
asupra sfin-țeniei Lui, apoi pe unul ca acela nu numai nu este vrednic a-l cinsti,
ci cu dreptate este a-l și urî, după cum ne grăiește dumne-zeiescul David: Au
nu pe cei ce te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît și asupra vrăjmașilor Tăi am
luptat? Cu urîciune desăvîrșit i-am urît pe ei, vrăjmași mi s-au făcut mie".
Acestea grăind sfîntul, i-a zis împăratul: "Lasă aceste cuvinte
multe ale tale și ascultă-ne pe noi, de voiești să scapi de pedeapsa ce ți se
cuvine pentru greșala ta și să cîștigi de la noi iertare, apoi să aduci jertfă
zeilor noștri și să te închini lor". A răspuns sfîntul: "Pentru turma încredințată
mie toate le pot pătimi și sufletul sînt gata a mi-l pune". Apoi, tăcînd puțin,
a zis: "Nu se poate, o, împărate, să mă depărtez de Dumnezeul meu și să slujesc
zeilor mincinoși, ale căror lucruri nelegiuite este rușine a le și pomeni".
Împăratul a grăit: "Iar îți zic cuvîntul dinainte: Lasă multa
ta grăire și jertfește zeilor, iar de nu voiești, pe tine, cel rău, te va pierde
stăpînirea mea". A răspuns Vavila: "Dorința mea era să te mîntuiesc pe tine
de întunericul ce te-a cuprins, ca să fii scăpat de muncile cele nesfîrșite,
iar tu îi chemi și pe alții în aceleași chinuri, aprinzîndu-ți gheena cea mare.
Deci îți spun că nu vei putea să scapi de mîinile Dumnezeului celui viu!"
Apoi chinuitorul, schimbîndu-și furia în blîndețe, a început
a întreba fără mînie pe Sfîntul Vavila: "Oare vei putea să ne spui ce este Dumnezeu?"
A răspuns Vavila: "Firea lui Dumnezeu, oricît de mult te-ai osteni, nu vei putea
s-o cuprinzi, că Dumnezeu este negrăit, neajuns și necercat de gîndurile omenești.
El este înce-pătorul a toate, alcătuitorul, ziditorul și Domnul tuturor, Cel
ce este deapururea și a făcut pe îngeri, pe arhangheli și toate celelalte ființe.
Apoi l-a zidit pe om și l-a umplut de nenumărate bunătăți, punîndu-l împărat
peste făpturi, și i-a rînduit să locuiască în rai. Apoi, ca să-și cunoască omul
cinstea sa, și cu cît întrece pe celelalte vietăți, le-a adus pe toate înaintea
lui și i-a poruncit să le pună nume. Încă i-a zidit lui și ajutoare și l-a învrednicit
pe om a se îndulci de dumnezeieștile cuvinte. Iar nemulțumitorul om, defăimînd
pe Ziditorul și poruncile Lui nebăgîndu-le în seamă, a ascultat pe vrăjmașul
care nu i-a făcut niciodată vreun bine, fără numai i-a adus cuvînt înșelător,
pe care, crezîndu-l, s-a lipsit de rai, fiind izgonit de dreapta judecată a
lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu Cel fără răutate, măcar că l-a izgonit pe om, însă
n-a încetat a-i face bine, arătînd că, deși greșim fără număr, El nu voiește
pierzarea noastră, ci ne rînduiește nouă cele spre mîntuire".
Numerian, auzind aceste cuvinte, nu a putut să le înțeleagă,
pentru că sufletul care n-a gustat darul, nici nu s-a împărtășit cu înțelegerea,
nefiind bun și nicidecum pedepsit, cum putea să înțe-leagă cele folositoare?
Însă, rușinîndu-se de cei ce stăteau împrejur, ca să nu fie cunoscută cu totul
neînțelegerea lui, se arăta că le înțelege pe toate cele grăite de Vavila și
a lăudat pe sfîntul ca pe un frumos grăitor. Apoi iar a întrebat: "Ce este omul?"
Iar el a răspuns: "Omul este făcut de Dumnezeu din țărînă și este muritor, mai
cinstit decît toate vietățile cele muritoare, blînd, iubitor de prietenie, deși
noi ne înrăim unul asupra altuia mai cumplit decît fiarele". Numerian, mirîndu-se
de cuvintele lui Vavila și arătîndu-se pe sine înțelept, se jura pe zeii săi,
mărturisind că Vavila este înțelept și nu grăiește nimic mincinos, numai dacă
ar jertfi idolilor. Că zicea: "Numai singură aceasta îi lipsește lui Vavila,
că nu cinstește pe idolii noștri; ci trebuie ca înțeleptul acesta să nu necinstească
zeii și să nu-și întrarmeze așa limba sa asupra lor".
Căutînd din nou înspre Vavila, i-a zis: "O, bătrîne prea înțelepte,
să aduci jertfă zeilor noștri și îndată te voi avea ca pe un tată. Văd zeii
că nu mint și vei fi domn în stăpînirea mea și vei avea multe averi". Așa amăgea
necuratul împărat pe bărbatul cel drept cu felurite îmbunări și cu făgăduințe
de bogății mari și de cinste. Dar adevăratul mărturisitor al lui Hristos a stat
nemișcat în credință. Iar împotriva înșelătoarelor cuvinte ale chinuitorului
a răspuns: "Capul tuturor bunătăților este dreapta credință, fără de care toate
bunătățile făgăduite mie de tine sînt sărăcie și cea mai de pe urmă ocară si
lipsirea de cele pe care le am".
Deci Numerian, văzînd pe Sfîntul Vavila neplecat spre păgînătatea
lui, s-a pornit cu mînie și a poruncit lui Victorin, ducele său, ca punîndu-i
lanțuri grele de fier la grumaji și la picioare, să-l poarte prin mijlocul cetății
spre privirea tuturor. Pentru că nădăjduia nelegiuitul că acest cinstit bărbat
fiind slăvit de toți cetățenii, rușinîndu-se de o necinstire ca aceea, se va
pleca la necurata lui voie. Iar lanțurile fiind puse pe sfînt, împăratul zicea
batjocorindu-l: "Așa mă jur pe zei, Vavila, că îți este podoabă ție a umbla
în aceste lanțuri, că acestea se cuvin bătrînețelor tale!" A răspuns sfîntul:
"Tu, împărate, spre rîs îmi zici aceasta, iar eu îți spun adevărul că așa de
cinstite îmi sînt aceste lanțuri, precum ție coroana cea împărătească, iar pătimirile
cele pentru Hristos așa de iubite îmi sînt, precum ție sceptrurile. Și moartea
pentru Cel fără de moarte Împărat așa îmi este de dorită, precum ție viața".
Din întîmplare erau acolo, lîngă Vavila, trei frați tineri de
ani, dar bătrîni cu înțelepciunea, pe care sfîntul i-a crescut cu duhov-nicească
hrană și îi avea ca pe fiii săi. Aceia, urmînd învățătorului lor, chiar cînd
era legat, nu îl părăseau. Spre ei căutînd împăratul, a zis către sfînt: "Mi
se pare, Vavila, că acești copii spre mîndrie te ridică pe tine, numindu-te
învățător, și pentru dînșii stăruiești întru împotrivirea ta". A răspuns sfîntul:
"De vei voi să-i întrebi pe copiii aceștia, îi vei vedea mai înțelepți decît
tine și vei cunoaște că ei sînt sămînța cuvintelor mele". Deci a întrebat împăratul:
"Ai cui sînt copiii?" A răspuns sfîntul: "Ai mei sînt după duh, pe care, prin
bunavestire, eu i-am născut, prin învățătură i-am hrănit, prin pedepsire i-am
crescut și sînt în aceste mici trupuri bărbați mari și creștini desăvîrșiți.
Întreabă-i și vei vedea".
Atunci a poruncit împăratul ca pe Vavila să-l ducă la pri-veliște
și să-l arunce în temnița poporului, iar pe tineri, chemîndu-i înaintea sa,
i-a întrebat mai întîi de au mamă. Iar ei ziseră: "Și ma-ma și tatăl și învățătorul
nostru este Vavila, pe care îl iubim mai mult decît pe o maică, pentru că mama
numai ne-a născut, iar Vavila ne învață pe noi înțelegerea și dreapta credință
și spre înăl-țimea bunătăților ne ridică, îngrijindu-se de sufletele noastre".
Îndată împăratul a poruncit să caute și să aducă pe mama lor. Fiind adusă maica,
o întrebă împăratul cum o cheamă și de este ea mama copiilor acelora. Iar ea
a răspuns, zicînd: "Numele meu este Hristodula și acești copii sînt rodul pîntecelui
meu, pe care i-am adus în dar lui Dumnezeu ca pe niște începători ai durerilor
mele și nădăjduiesc că înțeleptul Vavila în vistieriile cerești îi va pune pe
dînșii, pentru că i-am încredințat în grija lui pe acești fii ai mei".
Numerian, umplîndu-se de mînie, a poruncit ca pe acea dreptcredincioasă
mamă să o bată peste obraz, zicîndu-i: "Nu grăi înaintea împăratului cu așa
îndrăzneală!" Iar tinerii, văzînd pe maica lor așa bătută, ziceau: "A înnebunit
împăratul! Bate pe mama noastră care grăiește adevărul". Împăratul a întrebat
pe copii de nume și de ani. Și spuseră aceștia că cel dintîi se numește Urban,
avînd doisprezece ani; al doilea, Prilidian, avînd nouă ani; al treilea, Epolonie,
avînd șapte ani. Apoi îi amăgi și pe ei prigonitorul cu cuvinte bune și cu daruri,
ca să se închine la idoli, iar ei cu o gură răspundeau: "Sîntem creștini și
nu se cade nouă să ne închinăm idolilor. Pentru că sîntem învățați să cunoaștem
pe unul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pămîntul. Aceluia ne închi-năm, și nu
idolilor!"
După multe îmbunări, văzîndu-i prigonitorul pe ei neplecați,
a poruncit să-i bată, dîndu-le lovituri după numărul anilor lor. Astfel, pe
cel dintîi întinzîndu-l, i-a dat douăsprezece lovituri aspre; celui de al doilea,
nouă; celui de al treilea, șapte, iar ei cu bărbăție răb-dau. Numai de aceea
le era jale, că nu aveau mai mulți ani, ca mai multe bătăi să fi primit pentru
Hristos și ziceau: "Măcar de ne-ați și ucide pe noi, nu ne vom închina mincinoșilor
voștri zei, ci unuia Dumnezeu ne închinăm, Domnului nostru Iisus Hristos".
Ducînd pe copii deosebit și pe mama lor liberînd-o, iar l-au
pus pe Vavila înaintea sa și i-a zis: "Iată acum copiii tăi se închină zeilor
noștri, deci se cade ție ca, nezăbovind, acelora să te închini". A răspuns Vavila:
"De la diavolul, tatăl minciunii, v-ați învățat a minți, pentru că știu că nici
cu amăgirile voastre, nici cu muncile nu veți putea să-i rupeți pe ei de la
Hristos, căci i-am învățat bine a cunoaște pe unul, adevăratul Dumnezeu, și
a crede într-Însul". Atunci împăratul a poruncit ca pe Vavila și pe copii, spînzurîndu-i
de un lemn, să-i ardă cu foc. Iar Vavila, ridicîndu-și ochii în sus, s-a rugat
lui Dumnezeu să dea de sus tăria Sa spre răbdarea tinerilor celor mici, ca să
nu-i dovedească pe ei chinul. Apoi îi învăța pe dînșii să rabde cu bărbăție,
făgăduindu-le lor de la Hristos mare răsplătire. Și răbdau vitejește copiii
cei fără de răutate împreună cu dascălul lor, întărindu-i pe ei ajutorul lui
Dumnezeu.
Prigonitorul, luîndu-i de pe lemn, pe Vavila l-a închis legat
cu lanțuri într-o casă din apropiere, iar pe copii încerca să-i ispitească din
nou cu îmbunări și să-i amăgească, numindu-i pe ei fii ai săi cu nume bun și
chemîndu-i copii frumoși, le-a dat aur și argint.
Ei însă cu un singur glas grăiau: "Înșelătorule viclean, pentru
ce întinzi spre noi cursa cea mult împletită a înșelăciunii tale, vrînd să ne
vinzi pe noi ca pe niște vrăbii? Să știi cu adevărat că nimic nu vei spori,
oricît de mult te vei osteni, pentru că avem pe Hristos Cel ce ne păzește și
ne acoperă pe noi, cu a Cărui putere cursa ta degrabă se va sfărîma, iar noi
vom fi izbăviți". Apoi, suspinînd, zi-seră: "O, dreaptă credință, mama noastră,
nu ne vom lepăda de tine! O, împărate, oare nu se cade ție să ai grijă de stăpînirea
ta și să te înarmezi împotriva vrăjmașilor și război să faci cu dînșii, iar
nu să ne prigonești pe noi fără vină? Dar tu, lăsînd toată grija cea din afară,
te-ai pornit asupra noastră si nebăgînd seamă te înarmezi și ne gonești pe noi.
Iar aceasta o faci nu ca să dobîndești vreun folos pămîntesc, ci ca să placi
mîniei tale cea de fiară și sălbăticiei celei firești". Cu aceste cuvinte aprinzîndu-se
prigonitorul, pe Vavila și pe copii i-a judecat și i-a osîndit la moarte.
Cînd erau duși de ostași la tăiere, Vavila a cîntat cuvintele
lui David: "Întoarce-te sufletul meu la odihna ta, că Domnul bine a făcut ție!".
Și ajungînd la locul unde aveau să-și pună capetele lor pentru Hristos, Vavila,
punînd înaintea sa pe copii, pe ei mai întîi îi aduse sub sabie, temîndu-se
ca nu cumva vreunul din ei, rămînînd după dînsul, să se teamă de moarte și să
se depărteze de la Domnul. Pentru aceasta îi trimise pe ei la cer înaintea sa
și îi mîngîia, învățîndu-i să nu se înfricoșeze de tăierea sabiei pentru care
vor lua de la Hristos viața cea veșnică.
După ce au fost tăiați copiii, Vavila a strigat cu veselie:
"Iată eu și pruncii pe care mi i-ai dat, Dumnezeule!" Apoi singur sub sabie
și-a plecat grumazul său și a poruncit celor ce voiau să-i în-groape trupul,
ca cu dînsul împreună să se pună în mormînt lanțu-rile și obezile lui, "ca să
fie acestea și după moartea mea podoaba trupului meu". Tăindu-i-se sfîntul lui
cap, s-a dus la locașurile cele de sus și a stat cu copiii săi înaintea tronului
ceresc. Iar sfîntul lui trup s-a așezat și s-a îngropat împreună cu lanțurile
precum singur a rînduit, alături de cei trei tineri sfinți care au fost îngropați
împreună cu dînsul.
Nu după puțină vreme, cînd împăratul Constandie, fiul mare-lui
împărat Constantin, a făcut părtaș împărăției sale pe Gal, fratele lui Iulian,
fiul unchiului său - pentru că nu avea fii care să fi fost moștenitori ai împărăției
lui -, atunci împăratul cel nou, Gal, ve-nind în Antiohia, a adus moaștele Sfîntului
Vavila și cu dînsul și pe ale celor trei tineri ce au pătimit la locul ce se
numea Dafne, care era înaintea cetății. Iar locul acela se spune că avea numirea
de la o oarecare fecioară ce se numea Dafne, care fugea acolo de tata lui Apolzin,
precum se povestește în mitologia elinească.
Acel loc era foarte frumos, cu copaci de chiparos răsădiți și
cu alți înalți pomi roditori împrejmuit, și verde și larg, avînd izvor de apă
repede curgătoare. În mijloc era o capiște idolească, în care idolul Apollin,
cel cu meșteșug cioplit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, pentru că diavolul
ședea într-însul și răspundea oame-nilor. Acolo se adunau popoarele să jertfească
idolului și se făceau toate jucăriile și spurcatele lucruri.
De aceea Gal, care s-a numit mai sus, fiind creștin drept-credincios
și vrînd să întoarcă acele popoare păgîne de la a lor ne-dumnezeire, dar neputînd
în acel loc Dafne să strice capiștea idolească ce era într-însul că se temea
să nu ridice război de către poporul elinesc, pentru că era încă mulțime nenumărată
acolo de elini care erau gata a muri pentru spurcații lor zei, a făcut acolo
o biserică mică. Și, precum s-a zis, a mutat acolo moaștele Sfîntului Vavila,
cu ale celor trei tineri și le-au pus pe ele într-o raclă mare de piatră, ca
adunîndu-se la acel loc necurații oameni să poată pe îndelete a se întoarce
la Hristos, văzînd puterile făcătoare de minuni ale sfintelor moaște.
Cînd Iulian potrivnicul s-a făcut împărat după uciderea lui
Gal și după moartea împăratului Constandie, și mergînd asupra perșilor, fiind
în Antiohia, a mers la Apollin, idolul din capiștea lui, închinîndu-i-se cu
jertfe și întrebînd pe idol pentru biruință, dacă va birui pe perși. Idolul
i-a răspuns că de cînd se aduseseră moaștele Sfîntului Vavila la locul acela
a fugit oracolul și a tăcut idolul, nerăspunzîndu-le la nici o întrebare. Jertfitorii
lui Apollin fiind în mare mîhnire pentru acest lucru, oracolul le-a spus că
pentru moaștele lui Vavila nu poate zeul lor să le grăiască. De aceasta înștiințîndu-se
Iulian, a poruncit galileenilor, căci așa numea pe creștini, să ia de acolo
moaștele sfinților cu racla cea de piatră. Deci adunîndu-se toți credincioșii
de la mic pînă la mare cîți puteau atunci să fie în Antiohia, cu psalmi și cu
cîntări au dus în cetate pe Sfîntul Vavila și pe cei trei tineri, ducînd cu
dînșii racla aceea de piatră legată și cîntînd: "Să se rușineze toți cei ce
se închină celor ciopliți, și cei ce se laudă cu idolii lor".
După mutarea moaștelor sfinților, a căzut foc din cer peste
capiștea lui Apollin și a ars-o cu idolul ei, spre rușinarea necuraților. Iar
credincioșii s-au bucurat, lăudînd pe Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci.
Amin.