Sfîntul Gomil a fost, pe vremea împărăției lui Traian Cezarul,
mai mare în casele împărătești. Iar cînd Traian era cu mulțimea oștirilor sale
în părțile Răsăritului, împăcînd cu sine pe iviri, pe sabromiți, pe osdroeni,
pe arabi și alte popoare, atunci numărîndu-și ostașii, a aflat între ei unsprezece
mii de creștini care măr-turiseau pe Hristos și se lepădau de închinăciunea
idolilor. Pe aceștia toți i-a trimis în Armenia cu necinste, nădăjduind că pentru
această necinste se vor lepăda de Hristos și vor jertfi la idoli, ca să fie
puși iarăși în rînduiala lor ostășească și să fie cinstiți de dînsul. Iar Gomil,
fiind mai mare în rang, a mers înaintea împăratului și l-a ocărît pentru păgînătate
și pentru acel lucru fără de socoteală, căci, ieșind la război, singur își împuținează
oastea. Și s-a mărturisit pe sine că este creștin și gata a muri pentru numele
lui Iisus Hristos, Dumnezeu. Mîniindu-se împăratul asupra lui a poruncit să-l
bată fără de milă. Apoi l-a osîndit la moarte și îi tăiară cinstitul lui cap.
Iar pe creștinii trimiși la surghiun i-au pierdut cu felurite morți, dintre
care zece mii au fost răstigniți în pustia muntelui Ararat din Armenia, iar
pe cei rămași i-au omorît cu alte munci.
Sfîntul Eudoxie a fost pe vremea împărăției lui Dioclețian,
care prigonea foarte mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieșit acea poruncă
fără de Dumnezeu ca toată lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu,
ci să dea cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu, idolilor celor muți și fără glas.
Atunci mulți din cei credincioși au voit să trăiască mai bine în pustietăți
și în munți cu fiarele, decît cu oamenii cei fărădelege prin cetăți. Cei mai
mulți din dregători și din oamenii slăviți, lăsîndu-și dregătoriile și casele
lor, se ascundeau prin locuri neștiute. Unul ca acesta era Eudoxie, credinciosul
rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsîndu-și această
cinste, se ascunse cu femeia și cu copiii săi de păgîni, fugind de mînia împărătească.
Fiind pîrît la ighemonul Melitinei, ostașii îl căutau pretutindeni.
Iar el, fiind îmbrăcat cu haine proaste, i-a întîmpinat în cale și a fost întrebat
de dînșii dacă nu a auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzînd că pe sine
îl caută pentru chinuire, le-a zis: "De vă veți abate la mine să mîncați pîine
în casa mea și să vă odihniți de cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că
știu unde se ascunde cu casa sa". Auzind ei s-au abătut la dînsul și, primindu-i
pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor cum că el este cel pe care
îl caută. Iar ei, mirîndu-se, ziseră: "Pentru a ta facere de bine nu te vom
lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deși te-am căutat mult,
nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, știindu-te, să-i
spună".
Vrînd ei să se ducă, i-a oprit pe dînșii, zicînd: "Așteptați-mă,
fraților, că merg și eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur
Dumnezeu chemîndu-mă la nevoința mucenicească ca să fiu mărturisitor și martor
al numelui Său Celui sfînt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns,
nu m-ați fi aflat voi pe cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutați pe
mine, nici mie nu mi s-ar fi întîmplat să vă întîmpin pe voi. Dar acestea toate
sînt semn că așa este bunăvoința lui Dumnezeu, ca să rabd pentru dînsul pînă
la sînge". Apoi, chemînd pe soția sa, anume Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi
și pe prieteni, le-a zis lor: "Vremea mi-a fost altă-dată a mă ascunde, iar
acum este vremea să mă dau de față și să mă dau în mîinile prigonitorilor de
bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la patima cea
de voie. Deci voi merge și fie precum Domnul meu va voi să rînduiască pentru
mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu".
Apoi a poruncit și a pus în rînduială toate cele pentru casă,
pentru fii și pentru slugi, învățîndu-i pe ei cum să viețuiască după dînsul
cu fapte bune, în frica și dragostea de Dumnezeu. Iar la sfîrșit a poruncit
soției sale să nu plîngă, nici să nu se tînguiască cînd va auzi de moartea lui,
ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie și în veselie, mulțumind lui Dumnezeu
că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe robul său. Apoi luînd pe sine îmbrăcă-mintea
cea cuviincioasă dregătoriei sale, armele și brîul cel ostă-șesc, s-a îmbrăcat
așa precum se cade unui comite și și-a lăsat nu numai casa, femeia și copiii,
ci și slugile și prietenii, toate averile, le-a lepădat pentru dragostea Domnului
său. Ce jale era acolo, cînd se despărțeau femeia de bărbat, fiii de tată, prietenii
de iubitul prieten! Plîngeau toți pentru dînsul, luîndu-și cel din urmă rămas
bun unul de la altul, știind că de-acum el nu se va mai întoarce la dînșii.
Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre ușurare. Aceea că se sîrguia
să pătimească pentru Hristos și, dorind să fie purtător de biruință, avea să
stea înaintea lui Hristos, Domnul său.
Despărțindu-se de toți, fericitul Eudoxie a început drumul împreună
cu ostașii. Iar Vasilisa, soția lui, îl urma de departe, vrînd să-i vadă nevoința.
Și mergeau cu dînsul și doi iubiți prieteni, Zinon și Macarie, cărora de asemenea
li se gătea cununa muceniciei.
Deci, stînd fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a
urat cuvinte bune, zicîndu-i: "Bucură-te, comite Eudoxie!" Iar mucenicul i-a
răspuns: "Bucură-te și tu, ighemoane!" iar ighemonul i-a zis: "Am pus la probă
onoarea ta, ca să împlinești porunca îm-părătească și precum se cade, să aduci
jertfe zeilor, dar mai ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, și celui cu
chip de soare, Apolon, și iubitei fete, Artemida". Răspuns-a sfîntul: "Eu, unuia
Dumnezeu, în trei fețe preamărit, știu să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată
lumea și dă viață și mîntuire. Aceluia îi jertfesc jertfă de laudă. Iar aceia
pe care tu îi numești zei sînt lemne și pietre și cu nimic nu se deosebesc de
un lucru neînsuflețit oarecare". A zis ighemonul: "Eu te învăț pe tine ca să
dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi,
ci chiar și pe împărat îl socotești a fi nimic; încă aud că, aducînd înăuntru
o credință nouă, amăgești pe mulți cu aceea".
Acestea zicîndu-le ighemonul și-a întors privirea asupra mul-țimii
ostașilor cei ce erau acolo și le-a zis cu mînie: "Tot cel ce nu va aduce la
împlinire porunca împărătească, să se dezbrace de hai-nele cele ostășești, că
nu este vrednic de dînsele, și să se socotească pe sine că este gol și căzut
dintr-o asemenea cinste". Nelegiuitul zicea aceasta, vrînd să descurajeze pe
Sfîntul Eudoxie, crezînd că nimeni nu va fi nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu
a împă-ratului lor, decît numai singur Eudoxie care, rușinîndu-se, se va învoi
la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea și rînduiala sa. Dar prigonitorul
însuși s-a rușinat de cele ce grăise, căci Sfîntul Eudoxie depuse brîul care-i
îndreptățea rangul de comite în fața schingiuitorului și cu el împreună și cei
1 104 ostași de sub comanda lui, care erau creștini în taină, aprinși fiind
atunci și gata cu duhurile ca și de trupurile lor să se dezbrace, punîndu-și
sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.
Deci, prigonitorul s-a îndoit văzînd deodată atîta mulțime a
mărturisitorilor numelui lui Hristos și, lăsînd a-i întreba pe dînșii mai pe
urmă, a trimis îndată la împăratul Dioclețian, înștiințîndu-l de aceasta și
întrebîndu-l ce să facă. Iar împăratul degrabă i-a tri-mis răspuns ca numai
pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri cumplite, iar pe cei mai mici să-i
mai lase. Atunci ighemonul, șezînd la judecată, a pus sub pază pe Eudoxie comitele
ca pe un începător, și i-a zis lui: "Pe tine, Eudoxie, te sfătuiesc să lași
netrebnica iubire de ceartă și nebuna împotrivire și de voia ta să aduci jertfă
zeilor; iar dacă nu, să știi că vei jertfi chiar și nevrînd, căci vei fi silit
la aceasta cu chinuri amare". Și a început apoi a-i număra cîte una; întîi legăturile
și temnițele înfricoșate, bătăile și strujirile; apoi arderile cu foc și toate
chinurile cumplite care sînt înfricoșate nu numai vederii, dar și auzului. La
aceste zise mucenicul a răspuns: "Bîrfești, ighemoane, spunîndu-mi aceasta.
Pe acestea eu le socotesc că sînt chinuri copilărești, pentru că privesc la
răsplătirea care va să fie, nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului
meu de nevoințe, Hristos. Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela
care niciodată nu se stinge, de scrîșnirea dinților și de toate cumplitele munci,
cele gătite celor ce nu ascultă pe adevăratul Dumnezeu și se leapădă de El.
Iar chinurile tale pentru mine sînt jucării și focul cu care tu mă îngro-zești
este cu mult mai rece decît focul gheenei; iar sabia ta îmi va fi mie ca o cheie
de ușă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui soare văzut pe care
îl vedem și apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă și raza cea însuflețită;
și în locul celor vremelnice voi moșteni bunătățile cele veșnice. Deci, să știi
cu dinadinsul că idolilor voștri nu mă voi închina. Că mare nebunie este aceasta,
a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul și argintul cel făcut de mîna
meșterului". Iar ighemonul a zis: "Blîndețele mele ațîță nebunia ta, că ești
cu atîta îndrăzneală, încît necinstești și ocărăști pe zei, pe împărat și pe
mine. Eu necinstirea mea o rabd; necinsti-rea zeilor și pe cea împărătească
a o răbda mai mult nu se poate".
Și a poruncit ca pe Sfîntul Eudoxie întinzîndu-l în patru părți,
să-l bată fără milă cu curele crude, apoi spînzurîndu-l, să-l stru-jească pe
coaste cu unelte de fier ascuțite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniță.
Iar după cîteva zile iarăși, scoțîndu-l pe el la în-trebare, l-a aflat neclintit
în credință, ca pe un stîlp nemișcat și ca o cetate tare; și a poruncit ca cu
șine de fier să-l bată peste gruma-jii lui, ca toate mădularele lui să le rupă
din încheieturi, lucru care este mai cumplit decît moartea. După aceasta la
tăiere de sabie l-a osîndit.
Cînd îl duceau pe sfînt la locul tăierii, el se ruga așa: "Dumnezeule,
Cel ce ai privit spre jertfele lui Abel și ale lui Avraam, Cel ce ai primit
răbdările a mulți mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă
a mea și nu-mi defăima sîngele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din
dragostea inimii îl aduc Ție". Acestea grăindu-le Sfîntul, uitîndu-se înapoi,
a văzut pe soția sa urmîndu-i și tînguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă
se îndeplinesc toate așa precum le văzuse el mai înainte și i-a poruncit ca
după tăiere să-i ia trupul și să-l îngroape la un loc, care se numea Amimna.
Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plîngă pentru ieșirea lui din trup,
ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de sărbătoare
și cu alte podoabe să se înfrumusețeze pe sine. Apoi văzînd pe iubitul său prieten,
Zinon, tînguindu-se pentru dînsul, a strigat către el: "Iubite Zinone! Nu plînge,
pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărți pe noi unul de altul, ci
ca într-o corabie vom înota către viața cea veșnică împreună. La aceste cuvinte
s-a pornit Zinon și cu mare glas a început a striga: "Și eu sînt creștin, mărturisesc
pe Hristos și pentru El voiesc a muri. Și îndată fu prins de slugile cele păgîne
și spus ighemonului." Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie
și pe el. Deci a suferit tăiere mai întîi Zinon rugîndu-se pentru dînsul Eudoxie.
Apoi Eudoxie, trimițîndu-și înainte la cer pe prietenul său, și-a plecat și
el capul sub sabie și a luat fericitul sfîrșit.
Au fost tăiați atunci și alți sfinți mucenici care, cu îndrăz-neală,
au mărturisit pe Hristos, și au fost lăsați neîngropați. Iar Vasilisa, femeia
lui Eudoxie, fără de temere luînd trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste,
la locul cel mai înainte hotărît. Pentru acest lucru, fiind prinsă și dusă la
ighemon, a mărturisit și ea pe Dumnezeu și a ocărît pe idoli și pe cinstitorii
lor, vrînd să meargă degrabă la Domnul, în urma bărbatului, pe calea muceniciei.
Dar prigonitorul i-a zis ei: "Știu că ai vrea să mergi după bărbatul tău, ca
să ai laudă de la galileeni și, deși ești vrednică de moarte, nu voi face aceasta".
Iar ea i-a zis: "Domnul meu Iisus Hristos vede dorin-ța mea pe care o va primi
în loc de alt lucru mai bun și cu toate că poate nu voi fi ucisă de tine, însă
înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi lipsi". Și
a izgonit-o pe ea de la fața ighemonului.
Iar după șapte zile i s-a arătat ei Sfîntul Eudoxie în vis,
zi-cîndu-i: "Să spui lui Macarie, prietenul și păzitorul casei noastre, să meargă
la curte și pe aceeași cale după noi să se grăbească, că iată îl așteptăm pe
el". De aceasta cînd a spus Vasilisa lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a
mers la ighemon și a mărturisit că este creștin și ucenic al lui Eudoxie. Văzîndu-l
prigonitorul și auzind mărturisirea lui cea cu îndrăzneală, a poruncit ca cu
sabia să-i taie capul. Și așa s-a dus după Eudoxie și după Zinon, la bunul purtător
de nevoință Hristos, Domnul nostru, Căruia și Vasilisa, plăcîndu-i, s-a sfîrșit
în buna mărturisire și a stat în ceata sfinților, înaintea scaunului slavei
lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.