Împărățind Liciniu, rău credinciosul împărat, cînd sfinții patruzeci
de mucenici au fost prinși de Agricola, dregătorul Sevastiei, și aruncați în
temniță, atunci era acolo un bărbat anume Severian, de neam boieresc, crezînd
în Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Acesta, adeseori cercetînd în temniță pe
sfinții mucenici, îi întărea pe dînșii spre nevoința mucenicească cea pentru
Hristos. Iar ei, de dragostea cea spre Dumnezeu atît s-au aprins ca de foc,
încît nici iezerul Sevastiei n-a putut să stingă văpaia cea dumnezeiască dintr-înșii.
Așa au stat, cu un suflet mărturisind numele lui Iisus Hristos înaintea prigonitorului
și pînă la moarte s-au nevoit pentru dînsul. Iar după ce au pătimit și și-au
luat cununile mucenicești acei patruzeci de răbdători de chinuri, atunci a sosit
și vremea sfîntului Severian ca să iasă la aceeași nevoință și luptă, la care
pe alții, cu cuvintele, îi îndemna. Pentru că apropiindu-se clevetitorii de
dregătorul îi ziseră: "Cinstea marilor noștri zei se micșorează în cetatea aceasta
de către Severian care nu numai singur nu-i cinstește pe ei și nu li se închină,
dar și pe mulți alții îi sfătuiește ca să ocărască și să defăimeze pe zeii noștri.
Și crezînd singur în cel răstignit, îi învăța și pe ceilalți la aceeași credință,
și, iată, nu puțin popor a tras în urma sa. Deci, de nu-l vei pierde pe acesta,
apoi, toată cetatea se va întoarce după dînsul și se vor mînia zeii pe cetate
și o vor lăsa pe ea. Apoi și împăratul, cînd va auzi despre aceasta, nu ne va
cruța pe noi".
Atunci Lisie, care înlocuia în dregătorie pe Agricola, auzind
acestea, a trimis pe slujitori ca să-l prindă pe Severian și să-l aducă la el.
Iar ostașul lui Hristos, neașteptînd pînă ce vor veni trimișii ca să-l prindă
pe el, apucînd înainte de venirea lor, a mers singur și, stînd înaintea dregătorului,
a început cu limbă slobodă a grăi către dînsul zicîndu-i cu îndrăzneală: "Dar
au nu-ți ajunge ție pierzarea ta, o, boierule, ci și sufletele noastre voiești
să le pierzi și ca pe o dobîndă să le dai dracilor tăi? Ci să știi că ai nimerit
aici peste băr-bați tari, iar nu peste nerăbdători și fricoși. Pentru că mie,
precum grăiește Pavel învățătorul meu, viață îmi este Hristos, și moartea un
cîștig" (Fil. 1,21).
Deci Lisie, auzind aceste cuvinte îndrăznețe ale sfîntului,
a tăcut puțin, apoi, uitîndu-se la cei ce erau de față și cu mîna ară-tînd spre
Severian, a zis cu mînie: "Luați-l pe el și cu vîne de bou crude să-l bateți,
ca să învețe a grăi cu blîndețe înaintea stăpînirii!"
Iar bătut fiind sfîntul, se veselea că s-a învrednicit a lua
rane pentru Hristos și cuvintele psalmistului avîndu-le ca pe o răcorire, în
durerile bătăilor sale, cînta: "Pe spatele mele au lucrat păcătoșii; îndelungat-au
fărădelegea lor". Iar prigonitorul, văzînd că osteniseră slujitorii, iar pe
mucenic mai luminat la față și mai îmbărbătat îl vedea, a poruncit ca să înceteze
a-l mai bate. Apoi a zis către dîn-sul: "Iată, poți să cunoști din bătăile ce
le-ai suferit, că nici o mîn-gîiere, nici o fericire îți aduce ție Hristosul
tău". Iar mucenicul i-a răspuns: "De n-ar fi ochii tăi sufletești întunecați
cu întunericul ne-dumnezeirii, ți-aș arăta ție cît de multe bunătăți îmi mijlocesc
mie, de la Hristosul meu, pătimirile mele. Iar acum ce să mai fac, aprinzînd
celui orb lumina sau cîntare cîntînd surdului? De n-ai fi fost orb și surd,
o, judecătorule, ai fi cunoscut darul lui Hristos și puterea care mă întărește
pe mine".
Acestea și mai multe altele grăind sfîntul, spre mai mare mînie
s-a pornit prigonitorul și, spînzurînd pe mucenic de un lemn, a poruncit ca
să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar el, într-acea cumplită durere
aflîndu-se, se ruga zicînd: "Iisuse Hristoase, Cel ce ai fost răstignit pe cruce
și ai surpat mîndria vrăjmașului și pînă acum ești lăudat pentru toate lucrurile
tale minunate, vino ca să-mi ajuți mie și sfărîmă brațul chinuitorului, iar
mădulările mele cele rupte adună-le, și-mi dă mie ca bine să trec nevoința muce-niciei".
Deci, se schimbau slujitorii cei ce chinuiau pe sfîntul și chinuindu-l
mult, l-au dezlegat de pe lemn și l-au dus în temniță după porunca prigonitorului.
Iar sfîntul mucenic, mergînd la temniță, prea dulce ritor s-a arătat; ca și
cum nu simțea durerile, se lăuda cu rănile cele suferite pentru Hristos și,
mergînd prin mijlocul cetății, către mulțimea poporului ce privea la dînsul,
cu față luminoasă și cu glas dulce, arătîndu-și rănile sale, grăia: "Priviți-mă,
oamenilor, și în ce fel de bună norocire sînt acum, înțelegeți. Vouă, socotesc,
vi se pare că sînt mai ticălos și mai mișel decît toți că nu numai de dregătoria
mea cea vremelnică și de bogăție m-am lipsit, ci și de singură sănătatea mea.
Dar eu sînt cu mult mai fericit decît voi toți, pentru că ranele mele acestea
pentru Hristos Iisus, Domnul meu, îmi sînt mai dulci decît toate dulcețile cele
pămîntești. Curgerea aceasta a sîngelui și rușinea mai cinstită-mi este mie
decît porfira cea împărătească. Chinul aceasta mai primit îmi este mie decît
toate desfătările voastre pe care voi le iubiți; iar dregătoria mea cea dintîi
și bogăția ce era, au nu este deșertăciune, praf și înșelăciune a lumii acesteia
pe care eu ca o tină de la picioarele mele o scutur, suindu-mă la cea mai mare
vrednicie mucenicească și luînd bogăția cea neîmpuținată?
Pentru că numai a mă numi eu mucenic al lui Hristos mai slăvit
îmi este decît împărăteștile titluri, și a mi se răpi bogățiile mele pentru
Hristos, mai de mult preț și mai bogat lucru îmi este decît vistieriile tuturor
împăraților celor pămîntești. Dar unde mai socotești sănătatea mea cea trupească,
tăria alcătuirilor, frumusețea feții, ce era mai înainte? Au nu-i o durere,
o slăbănogire și ceva de care nu-și poate cineva face idee că mădularele mele,
acestea cînd nu erau rănite pentru Hristos și sîngiurile nu se vărsaseră, mi-erau
mie ca niște legături și temnițe sufletului meu și nu ca niște mădulare ale
mele? Iar acum îmi sînt mie mădulare cînd pentru Hristos se taie. Acum trupul
meu este sănătos și tare cînd pentru Hristos se bate, frumusețea mea este cu
mine, cînd mă vedeți pe mine neavînd chip omenesc, ci cu totul sînt ca o rană,
precum și Domnul meu Iisus Hristos, de la picioare pînă la cap a fost rănit.
Și cu atît mai mult mă bucur în pătimirile mele, cu cît împlinesc în trupul
meu ceea ce a lipsit pătimirii lui Hristos. Voi cei ce vedeți rănile mele, să
vă gîndiți la răsplătirile care vin pentru dînsele. Nu este cu putință nici
a ajunge cu mintea, nici a spune cu cuvintele bunătățile acelea pe care Împăratul
cel fără de moarte le dă și a-cum celor ce pătimesc pentru dînsul, și la ceruri
le păstrează pe ele în veci. Și numai a pătimi pentru dînsul este dulce, dar
a muri pen-tru dînsul este și mai dulce. O, prietenilor, de este aici cineva
de ai noștri, de se află cineva din cei credincioși, robi ai lui Hristos, în
mijlocul acestui popor necredincios, văzîndu-mă pe mine așa răb-dînd pentru
Domnul, întăriți-vă inimile voastre, îmbărbătați-vă și să nu fiți fricoși, ca
nu cumva să vă rupă pe voi de la prea dulcele Iisus, Domnul nostru, nici un
chin! Să nu vă înfricoșeze pe voi sa-bia cea spre voi ascuțită, cuptorul cel
înfocat sau furia fiarelor. Să nu vă amăgească pe voi îmbunarea chinuitorului,
făgăduința daruri-lor sau a boierilor. Pe acestea toate să le călcați cu picioarele
voas-tre, ca pe niște gunoaie, ca să împărățiți cu Hristos".
Acestea grăindu-le el, în urmă era lume multă ascultînd cu-vintele
lui cele folositoare, pînă ce a fost dus la temniță și aruncat fiind într-însa,
ca într-o cămară luminoasă dănțuia, sărutînd locul acela pe care sfinții patruzeci
de mucenici pentru Hristos au șezut, cei cu care vorbea mergînd mai înainte
adeseori. Iar închis fiind în temniță, a petrecut într-însa cinci zile și iar
a fost scos la judecată; iar Lisie, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, se
arăta a-i fi milă de sfîntul și cu vicleșug a început a grăi către dînsul: "Știu
toți zeii, Severiane, că mi-e jale de tine și foarte mă minunez că tu, om bun
fiind și frumos la chip și cinstit, de bună voie te lipsești de lumina aceasta
dulce. Laud tăria ta și bărbăția dacă ai fi folosit-o pe aceasta împotriva vrăjmașilor;
dar a te lupta cu fierul, cu focul, cu fiarele și cu pietrele și a-ți pierde
puterea ta, este lucru fără de minte cu adevărat că, iată, virtutea ta este
sfărîmată și trupul zdrobit". Acestea le zicea nelegiuitul, vrînd ca în vicleșug
să amăgească pe ade-văratul plăcut al lui Hristos, însă el cu bărbăție i-a răspuns:
"Nu-ți fie milă de trupul meu cel rănit de bătăi, ci, de voiești, mai mari munci
încă să-i adaogi. Nu numai să-l bați și să-l strujești, ci și cu pietre strivește-l
și cu foc arde-l, și orice voiești și poți, fă; dar să știi, că nu mă vei întoarce
pe mine de la Dumnezeu. Și, mai întîi, tu te vei osteni, muncindu-mă pe mine,
decît eu răbdînd pentru Hristosul meu".
Iar prigonitorul, lepădînd vicleșugul, s-a plecat iar la obișnuita
sa mînie și a poruncit ca să bată pe sfîntul cu pietre peste gură, zi-cîndu-i:
"Nu purta pe Hristos pe limba ta, nici supăra urechile bo-ierului cu pomenirea
numelui aceluia". Iar sfîntul, cu gura sfărîmată de bătaia pietrelor, a răspuns:
"Ticălosule, cela ce cîndva în sufletul tău ai făcut locaș al diavolilor, nici
cu auzul nu poți suferi numele lui Hristos!".
Apoi, iar a poruncit prigonitorul ca să-l spînzure pe el, și
cu unghii de fier să-i strujească trupul. Deci, cumplit strujit fiind sfîn-tul,
a grăit: "Singura rană care o socotesc că este grea, este aceea de a mă desparte
de Hristos; iar acestea toate îmi sînt mie mai mult dulceață decît durere, pentru
că despărțindu-mă pe mine de la cele pămîntești, mă împreun cu Hristos". Iar
boierul a zis către dîn-sul: "Severian, jertfește zeilor și te voi scăpa de
munci". Iar el nu i-a răspuns nici un cuvînt, ci încetișor în sineși grăia:
"Nu sînt vrednice pătimirile lumii de acum de slava ce va să se arate". Iar
dre-gătorul socotind-o lui aceea că este ocară, că, adică, nu-i răspundea lui,
alt chin a scornit asupra lui. Luîndu-l pe el de pe lemn, l-a dus la zidul cetății
și legîndu-i o piatră grea pe grumaji, iar alta de picioare, și pe dînsul încingîndu-l
cu funia de pe zid, a poruncit să-l spînzure pe el. Și așa spînzurat fiind sfîntul
și-a dat sfîntul său suflet în mîinile purtătorului de nevoință Hristos, Domnul
său. Iar sfîntul lui trup, oarecare din credincioși luîndu-l noaptea, l-au dus
la moșia sa. Iar cînd s-au apropiat de satul în care era casa Sfîntului Severian,
cu psalmi și cu cîntări ducîndu-l cu cinste, atunci a ieșit întru întîmpinarea
lui tot poporul, bătrînii și tinerii cu sîrgu-ință, unii pe alții întrecînd,
care mai de care să ia binecuvîntare de la mult pătimitorul lui trup. Rămăsese
în casă numai femeia unei slugi a lui, plîngînd deasupra trupului bărbatului
său, pentru că unul din robii sfîntului mucenic murise atunci și zăcea neîngropat.
Deci, se tînguia pentru dînsul femeia lui, zicînd către cel mort de parcă ar
fi fost viu: "Iată stăpînul nostru se apropie de casă și toți au ieșit în întîmpinarea
lui, numai tu nu ieși și eu din pricina ta; scoală-te deci și mergi să întîmpini
pe stăpînul tău!" Iar acestea grăindu-le ea cu plîngere, îndată s-a sculat mortul
ca din somn și a mers înaintea moaștelor sfîntului mucenic Severian și, întîm-pinîndu-l,
a căzut la sfintele lui moaște, cu bucurie sărutînd pe stăpînul său. Deci, tot
poporul, văzînd pe mortul înviat prin venirea mucenicului, s-a mirat și a proslăvit
pe Dumnezeu și cu mai multă osîrdie s-a lipit de sfîntul.
Apoi, era între dînșii nedumerire pentru îngroparea trupului
sfîntului, neștiind unde să-l pună pe el. Pentru că unii ziceau că acolo, iar
alții aiurea este cuviincios loc de îngroparea lui. Deci, era pe moaștele sfîntului
o cunună de flori frumos împletită și, iată, fără de veste a zburat un vultur
și apucînd cununa aceea zbură încet și nu departe a șezut. Iar poporul mergea
după el și apropiindu-se de vultur, el iar zbură mai departe cu cununa aceea,
iar ei îl urmau și așa i-au adus pe ei pînă la pustia din apropiere și a șezut
pe un munte înalt la un loc foarte frumos și acolo punînd acea cunună, a zburat
de la ochii lor. Iar lumea, găsind cununa pe mun-te, cunoscu că acolo vrea Dumnezeu
ca să pună trupul sfîntului mucenic. Și, luîndu-l pe el cu cinstea cea cuviincioasă,
l-au îngropat pe muntele acela, unde la mormîntul lui mulți bolnavi s-au tămăduit.
Iar cel care, înviind, a ieșit în întîmpinarea sfîntului, a
trăit după învierea sa cincisprezece ani, șezînd lîngă mormîntul stăpînului
său, și după aceea, cu pace s-a sfîrșit.
Deci pentru toate acestea se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu
unuia în Treime: Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin.