Aceste trei fecioare, Minodora, Mitrodora și Nimfodora, s-au
adus pe sine în dar Sfintei Treimi. Alții aduc lui Dumnezeu daruri din averile
lor cele din afară, precum oarecînd cei trei împărați de la răsărit au adus
aur, tămîie și smirnă. Iar ele au adus daruri din visteriile cele din lăuntru;
și-au adus sufletele ca un aur, dar nu aur stricăcios răscumpărat, ci sînge
cinstit, ca al unul miel fără de prihană. Au adus cugete curate drept tămîie,
grăind cu apostolul: "A lui Hristos bună mireasmă sîntem" (II Cor.2,15), iar
trupurile lor, neatinse de mînă bărbătească, spre bătăi dîndu-le pentru Hristos,
le-au adus pe ele dar lui Dumnezeu ca smirnă știind bine că Domnul nu are trebuință
de ale noastre bogății vremelnice, ci de noi înșine, după cuvîntul lui David:
"Domnul meu ești Tu, că bunătățile mele nu-Ți trebuiesc". Drept aceea singure
pe sine s-au adus lui Dumnezeu, precum arată sfînta lor viață și vitejeasca
pă-timire.
Acestea s-au născut în Bitinia și, după trup surori fiind, s-au
făcut surori și după duh; cu un suflet au ales a sluji lui Dumnezeu mai mult
decît lumii și deșertăciunilor ce sînt în lume. Și, vrînd ca împreună cu sufletul
să-și ferească și trupul neîntinat, ca prin cu-răție să se unească cu curatul
mire, Hristos Domnul lor, au ascultat glasul Lui ce zice: "Ieșiți din mijlocul
popoarelor și vă deosebiți, iar de necurăția lor să nu vă atingeți și Eu vă
voi primi pe voi" (II Cor. 6,17). Drept aceea, au ieșit de la petrecerea cea
împreună cu oamenii, dorind și hotărînd ca să petreacă în feciorie și, înstră-inîndu-se
de toată lumea, s-au sălășluit la un loc singuratic, bine știind că nu se poate
ușor să se păzească curăția feciorească în mijlocul lumii, ce are ochi plini
de răutate și de desfrînare. Că precum apele de izvoare intrînd în mare își
pierd dulceața și cu apa mării împreunîndu-se se fac sărate, tot așa și curăția,
cînd s-ar sălășlui prin mijlocul lumii ca prin mijlocul mării și ar iubi-o pe
ea, nu-i es-te cu putință ca din apele cele sărate ale iubirii de dulceață să
nu bea. Fiica lui Iacov, Dina, pînă nu s-a dus ea la Sichem, cetatea limbilor,
era fecioară curată, iar cînd a ieșit ca să cunoască pe fiicele cele ce locuiau
acolo și s-a împrietenit cu dînsele, îndată și-a pierdut fecioria sa (Facere
34,2).
Ticălosul Sichem, adică lumea aceasta, cu cele trei fiice ale
sale: "pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții" (I Ioan 2,16) nu știe
nimic altceva decît numai a vătăma pe cei ce se lipesc de dînsa. Precum funinginea
înnegrește pe cei ce se ating de dînsa, tot așa și pe cei ce-o îndrăgesc îi
face negri, necurați și spurcați. Fericit este cela ce fuge de lume, ca să nu
se înnegrească de necurățiile ei; fericite sînt aceste trei sfinte fecioare
care au scăpat de lume și de cele trei fiice ale acesteia de care am amintit,
că nu s-au înnegrit cu spurcăciunile lor și s-au făcut albe și curate porumbițe,
care prin lucrare și prin dumnezeiască vedenie, cu două aripi zburînd prin munți
și prin pustietăți, au dorit ca în dumnezeiasca dragoste, ca într-un cuib să
se odihnească, "pentru că pustnicilor celor ce sînt afară de lumea cea deșartă"
li se face neîncetată dorire dumnezeiască.
Petrecerea lor era pe un deal înalt și pustiu, care era aproape
de apele cele calde ale Pithiei ca la două stadii depărtare. Acolo, sălășluindu-se,
petreceau neîncetat în post și în rugăciuni. Lină adăpostire și odihnă bună
și-au aflat curăției lor celei feciorești care, ca să nu fie văzută de oameni,
au ascuns-o în pustie, iar ca să nu fie văzută de îngeri, au suit-o pe ea pe
dealul cel înalt. La înăl-țimea muntelui s-au suit ca, praful cel pămîntesc
de pe picioarele lor scuturîndu-l, spre cer să se apropie. Chiar din singurul
loc în care petreceau viața lor cea îmbunătățită se arată lepădarea de toa-te
și singurătatea, pentru că aceasta arată pustia. Zelul ce înari-pează dumnezeiasca
lor gîndire, apele cele calde lîngă care petreceau, nu înseamnă oare căldura
inimii lor, cea îndreptată către Dumnezeu? Că precum Israel scăpînd din robia
Egiptului petrecea în pustie, așa aceste sfinte fecioare, ieșind din lume, viața
cea pustnicească au iubit-o. Și precum Moise, suindu-se în munte, a văzut pe
Dumnezeu, așa acestea în zelul lor cel înalt fiind, ochii cei trupești i-au
ridicat spre Dumnezeu, iar cu cei ai gîndului priveau spre dînsul luminos. Și,
precum acolo, prin lovirea în piatră au ieșit ape, așa, în dînsele, din cea
smerită lovire în piept, pîraie de lacrimi din ochii lor ieșeau și cu atît mai
calde erau izvoarele apelor, cu cît de calde erau lacrimile ochilor lor, pentru
că acelea numai trupeasca tină puteau să o spele, iar acestea și prihănirile
cele sufletești le curățeau și le albeau mai mult decît zăpada.
Dar ce mai aveau lacrimile să curățească din acelea care, curățindu-se
pe sine de toată spurcăciunea trupului și a duhului, viețuiau ca îngerii pe
pămînt? În inima cuiva, din aducerea aminte a mulțimii păcatelor, se nasc umilința
și lacrimile; într-însele, ca în niște curate fecioare, din dragostea cea către
Dumnezeu izvor de lacrimi ieșeau, pentru că unde focul dumnezeieștii iubiri
arde, acolo este cu neputință ca să nu fie ape de lacrimi. Că așa este puterea
focului aceluia care, cînd se aprinde, ca în cuptor arde în inima cuiva; pe
cît este văpaia pe atît și roua înmulțește; că pe cîtă dragoste este undeva,
pe atîta este și umilință. Din dragoste se nasc lacrimile și Hristos cînd plîngea
pe prietenul Său Lazăr, s-a zis despre Dînsul: "Vezi cum îl iubea pe el!" Plîngeau
sfintele fecioare în rugăciuni și în dumnezeieștile lor cugetări pentru că iubeau
pe Domnul, de a cărui vedere dorind să se sature, cu lacrimi așteptau vremea
Lui, ca să vadă pe mirele ceresc cel iubit. Fiecare dintr-însele cu David grăia:
"Cînd voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu, făcutu-s-au lacrimile mele
mie pîine ziua și noaptea"; ca și cum ar zice: "De aceasta ziua și noaptea lăcrămăm,
că nu vine degrabă acea vreme în care am putea să venim și să ne arătăm feței
prea dulcelui și doritului nostru Iisus Hristos, de a cărui ve-dere dorim să
ne săturăm, așa cum dorește cerbul izvoarele ape-lor".
Cu o viață aleasă ca aceasta, au fost miluite de Dumnezeu, cînd
sfintele fecioare se depărtară din lume; pentru că după cum nu poate să se ascundă
cetatea deasupra muntelui stînd, tot astfel tămăduirile neputincioșilor pe care,
cu minune, dînsele le făceau, ca niște trîmbițe cu mare glas, prin toată partea
aceea le-a vestit.
Într-acea vreme împărățea Maximian păgînul, iar în partea aceea
stăpînea Fronton, boierul, care, auzind de aceste sfinte fecioare, a poruncit
să le prindă pe ele și să le aducă înaintea sa. Mielușelele lui Hristos, pe
care nu le-au vătămat fiarele pustiei, oamenii cei cu chip de fiară și cu nărav
rău le-au prins și le-au adus înaintea prigonitorului. Au stat la judecata pagînilor
cele trei fecioare, ca trei îngeri înaintea lui Dumnezeu celui în Treime slăvit.
Nu erau vrednici ochii oamenilor celor păcătoși să privească la fețele lor cele
cu sfîntă cuviință, care străluceau cu îngereasca frumusețe și cu darul Sfîntului
Duh. Se mira prigonitorul de frumusețea lor cea în pustie păzită, frumusețe
cum nici în casele împărătești n-au văzut vreodată. Că deși trupurile lor de
multele osteniri și de postiri erau istovite, fețele lor nu-și pierduseră frumusețea
cea feciorească deloc, ba încă o aflaseră pe ea pentru că unde era inima plină
de duhovniceasca bucurie și veselie acolo nu se putea veșteji floarea frumuseții
feței, după cum scrie: "Inima veselindu-se, fața înflorește". Înfrînarea are
uneori oarecare dar de felul acesta, că în loc de întristare, cu podoabă înfrumusețează
fețele omenești, precum pe Daniil și cu dînsul pe cei trei tineri; aceștia în
post și în înfrînare trupească petrecînd, frumusețea lor întrecea pe a tuturor
tinerilor celor împărătești din Babilon. Aceeași frumusețe puteai să vezi și
la acele sfinte fecioare, încît se uimea mintea omenească văzînd pustiniceștile
flori și dum-nezeieștile fecioare că întreceau cu frumusețea lor și cu podoaba
toate frumusețile fiicelor omenești.
Deci, le-a întrebat pe ele mai marele, mai întîi de nume și
moșie. Iar ele i-au spus că după numele lui Hristos creștine se numesc, iar
numele cele luate de la botez sînt: Minodora, Mitro-dora și Nimfodora, născute
într-acea țară a Bithiniei de un tată și de o mamă. Apoi, a tins mai marele
către dînsele vorba sa prin îmbunări, trăgîndu-le pe ele spre păgînătatea sa
și zicîndu-le: "O, fecioarelor frumoase! pe voi marii noștri zei v-au iubit
și cu frumu-sețe ca aceasta v-au cinstit, iar încă și cu mari bogății a vă cinsti
pe voi sînt gata, numai voi să le dați lor cinste și cu noi să le aduceți jertfă
și închinăciune. Iar eu înaintea împăratului vă voi lăuda pe voi și cînd vă
va vedea împăratul vă va iubi, și cu multe daruri vă va cinsti și după cei mai
mari ai săi vă va căsători pe voi și veți fi mai mult decît alte femei cinstite,
slăvite și bogate. Atunci, Minodora, sora mai mare, și-a deschis gura sa cea
tăcută, zicînd: "Dumnezeu ne-a zidit pe noi și cu chipul său ne-a înfrumusețat,
acestuia ne închinăm, iar de alt dumnezeu afară de dînsul nici nu vrem a auzi.
Iar de darurile voastre și de așa cinste avem trebuință precum cineva are trebuință
de gunoiul ce se calcă cu picioarele. Ba încă și bărbați de bun neam de la împăratul
tău ne făgăduiești nouă? D-apoi cine poate să fie mai bun decît Domnul nostru,
Iisus Hristos, căruia prin credință ne-am făcut mirese, prin curăție ne-am însoțit,
cu sufletul ne-am lipit, cu dragoste ne-am unit și El este nouă cinste și slavă
și bogăție și de Dînsul nu numai tu și împăratul tău, ci nici toată lumea aceasta
nu poate să ne despartă pe noi". Iar Mitrodora a zis: "Ce folos este omului
de a dobîndi toată lumea și și-ar pierde sufletul". Pentru că ce ne este nouă
lumea aceasta împotriva iubitului Mire și Domnului nostru? Tina împotriva auru-lui,
întuneric împotriva soarelui, fiere împotriva mierei. Deci, oare pentru lumea
cea deșartă să cădem din dragostea Domnului și să ne pierdem sufletele noastre?
Iar prigonitorul a zis: "Multe grăiți că nu știți chinurile,
nici să luați bătăi, pe care, cînd le veți ști, veți zice altfel".
Atunci a răspuns cu rîvnă Nimfodora: "Oare cu munci și cu bătăi
cumplite voiești să ne înfricoșezi pe noi? Adună aici din toată lumea uneltele
cele de muncire, săbiile, grătarele, unghiile cele de fier. Cheamă pe toți muncitorii
din toată lumea. Strînge toate felurile de munci și le întoarce pe ele spre
trupul nostru cel slab și vei vedea că mai întîi toate uneltele acelea se vor
sfărîma, mîinile tuturor prigonitorilor vor obosi și toate felurile de munci
ale tale vor slăbi mai înainte de a ne lepăda noi de Hristos al nostru, pen-tru
care muncile cele amare vor fi pentru noi rai dulce, iar vremelnica moarte,
viață veșnică ne va fi nouă".
Iar mai marele a zis către dînsele: "Va sfătuiesc pe voi ca
un tată; ascultați-mă pe mine, fiicelor, și jertfiți zeilor noștri. Sînteți
surori de un pîntece, deci să nu vreți a vedea una pe alta plină de necinste
și de rușine, suferind cumplite munci, nici să poftiți ca să vedeți veștedă
floarea frumuseții voastre. Oare nu vă zic bine, oare nu vă sînt vouă de folos
cuvintele mele? Eu vă dau adevărat sfat părintesc, nevrînd ca să vă văd pe voi
dezbrăcate, bătute, tăiate și în bucăți zdrobite. Deci, să vă supuneți poruncii
mele, că nu numai de la mine, ci și de la împăratul să luați dar și, toate bunătățile
luîndu-le, întru norocire să petreceți zilele voastre, ascultîndu-mă pe mine
acum. Iar de nu, apoi îndată primejdii amare și dureri grele vă vor cuprinde
pe voi și va pieri frumusețea feții voastre".
La aceste cuvinte a răspuns Minodora: "Nouă, o, judecătorule,
nici îmbunările tale nu ne sînt primite, nici îngrozirile înfricoșate! Pentru
că știm că a ne desfăta voi de bogății, de slavă și de toate dulcețile cele
vremelnice ne este nouă a ne găti veșnica amărăciune în iad. Iar a răbda pentru
Hristos vremelnicile munci, este a ne mijloci nouă veșnica bucurie în ceruri.
Și acea nenorocire pe care o făgăduiești nouă este nestatornică și muncile cu
care ne îngrozești pe noi sînt vremelnice. Iar ale Stăpînului nostru, atît muncile
pe care le-a gătit celor ce-L urăsc pe el sînt veșnice, cît și mulțimea bunătății
pe care a ascuns-o celor ce-L iubesc pe El este nesfîrșită. Pentru aceea, nu
vrem bunătățile voastre, nici ne temem de munci că sînt trecătoare, ci ne temem
de muncile iadului și privim la bunătățile cele cerești, că sînt veșnice, dar
mai ales iubim pe Hristos, Mirele nostru, pentru care chiar dorim a muri; ci
a muri cu un suflet împreună, ca să ne arătăm că sîntem surori cu duhul, mai
mult decît cu trupul. Și, precum un pîntece ne-a născut pe noi în lume, tot
așa moartea cea mucenicească pentru Hristos deodată să ne scoată din lumea aceasta
și o cămară a Mîntuitorului să ne primească pe noi și așa nu ne vom despărți
în veci".
După aceasta, ridicîndu-și ochii în sus a suspinat și a zis:
"O, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, nu ne vom lepăda de Tine înaintea oamenilor,
nici Tu să nu Te lepezi de noi înaintea Tatălui Tău, care este în ceruri". Și
iar a zis către prigonitori: "Muncește dar, o, judecătorule, acest trup al nostru
care se vede, frumos rănește-l pe el cu bătăile, că nici o înfrumusețare nu
poate să fie mai bună trupului nostru, nici aurul, nici mărgăritarele, nici
hainele cele de mult preț, precum sînt bătăile cele pentru Hristos al nostru,
pe care demult dorim ca să le suferim".
Iar boierul a zis către dînsa: "Tu ești mai mare și cu anii
și cu înțelegerea, și ar fi trebuit să înveți și pe celelalte să se supună poruncii
împăratului; iar tu nu asculți, răzvrătindu-te împreună cu dînsele. Deci, ascultă-mă
pe mine, rogu-mă ție, împlinește porunca și închină-te zeilor, așa încît surorile
tale, privind la tine, să facă tot așa".
Iar Sfînta i-a răspuns: "În zadar te ostenești îngrijindu-te
ca să ne desparți pe noi de Hristos și să ne abați la închinăciunea idolilor
pe care voi zei îi numiți. Nici eu nu voi face aceasta, nici surorile mele cu
care sînt, precum și ele cu mine, un suflet, un gînd și o inimă, iubind pe Hristos.
Deci te sfătuiesc pe tine să nu te ostenești mai mult cu cuvintele, ci cu un
singur lucru să nu încetezi: bate, taie, arde, zdrobește mădularele, atunci
vei vedea de ne vom supune neîndumnezeitei tale porunci. Ale lui Hristos sîntem
și sîntem gata a muri pentru Dînsul"!
Acestea auzindu-le Fronton, s-a umplut de mînie și toată iuțimea
sa spre Minodora a vărsat. Și îndată a poruncit ca pe cele două surori mai mici
depărtîndu-le, pe Minodora, sora lor, să o dezbrace și patru speculatori (Cel
ce retează capetele condamnaților) să o bată. Și bătură pe sfînta în timp ce
pristavul striga: "Cinstește pe zei și laudă pe împăratul și legile lui nu le
defăima"! Și o bătură pe ea două ceasuri. Iar cînd a zis chinuitorul către dînsa:
"Jertfește idolilor!", ea a răspuns lui: "Nu fac altceva decît numai jertfă
aduc. Au nu vezi că toată pe mine m-am adus jertfă Dumnezeului meu?" Iar prigonitorul
porunci slugilor ca să o bată pe ea mai tare. Deci o bătură peste tot trupul
fără milă, sfărîmîndu-i alcătuirile ei, frîngîndu-i oasele și trupul zdrobindu-i.
Iar ea, cuprinsă fiind de dragostea cea cu osîrdie a Mirelui sau Celui fără
de moarte și de dorire, cu vitejie răbda ca și cum nu simțea durerile. Apoi,
din adîncul inimii a strigat: "Doamne Iisuse Hristoase, veselia mea și dragostea
inimii mele, la Tine pun nădejdea mea și mă rog, primește în pace sufletul meu".
Și acestea zicîndu-le și-a dat duhul și a mers la iubitul său Mire, înfrumusețată
cu rănile ca de niște podoabe de mult preț.
Iar după patru zile prigonitorul punînd pe Mitrofora și pe Nimfodora
înaintea sa la judecată, a adus lîngă picioarele lor trupul cel mort al surioarei
lor cea mai mare. Și zăcea acel trup cinstit al sfintei Minodora gol, neacoperit
cu nimic, și nu era pe dînsul nici un loc nerănit, toate mădularele sfărîmate
de la picioare pînă la cap, nu era nimic întreg, și era umilită priveliște pentru
toți. Aceasta a făcut-o prigonitorul, ca și cum ar zice: "Oare vedeți pe sora
voastră? Aceeași soartă veți avea și voi!" Și nădăjduind că acele două surori,
văzînd trupul surorii lor muncit așa de cumplit, se vor teme și se vor supune
voiei lui. Iar toți cei ce erau de față, privind la trupul acela mort și cumplit,
erau biruiți de firească jale și umilindu-se, plîngeau; doar singur prigonitorul
mai mult se întărea ca o piatră. Iar pe sfintele fecioare Mitrodora și Nimfodora,
deși dragostea cea către soră le pleca spre lacrimile oprea pe ele dra-gostea
cea mare a lui Hristos și nădejdea cea încredințată, că sora lor acum se veselește
în cămara Mirelui său, și pe dînsele le va aș-tepta la sine ca, de aceleași
răni împodobindu-se, să se sîrguiască a veni și a se arăta feții Domnului celui
prea dorit. Aceasta oprea la-crimile sfintelor fecioare care, privind sfîntul
trup cel ce zăcea îna-intea lor, ziceau: "Fericită ești tu, soro și maica noastră,
căci te-ai învrednicit a fi încoronată cu mucenicească cunună și a intra în
că-mara Mirelui tău! Deci roagă-te Domnului celui prea bun, pe care acum Il
vezi, ca nezăbovind să ne poruncească și nouă ca prin a ta cale să venim la
Dînsul și să ne închinăm măririi Lui, să ne îndul-cim de dragostea Lui și să
ne veselim cu dînsul în veci. O, prigo-nitorilor, de ce zăboviți mult neucizîndu-ne
pe noi? Pentru ce ne lipsiți pe noi de partea iubitei surori? De ce nu ne dați
nouă de-grabă acest pahar al morții, de care însetăm ca de o prea dulce băutură?
Iată, gata sînt mădularele noastre spre zdrobire, gata coastele spre ardere,
trupul spre rupere, capetele spre tăiere și gata inima spre bărbăteasca răbdare.
Deci, începeți lucrul vostru și să nu nădăjduiți de la noi nimic, căci nu vom
pleca genunchii la idolii cu nume mincinos. Ne vedeți pe noi cu osîrdie dorind
de moarte și ce vreți mai mult? Dorim a muri cu sora noastră pentru Hristos
Domnul, Mirele nostru cel prea iubit!" Iar judecătorul, deși vedea min-țile
lor cele nefricoase și dorirea lor neschimbată pentru Hristos, le ispitea încă,
cu momire, ca să se plece la gîndul său, și le zicea oarecare lucru viclean.
Ele i-au răspuns: "Cît o să mai stăruiești, ticălosule, a grăi
ce-le potrivnice hotărîrii noastre celei tari? Dacă crezi că sîntem ra-muri
ale unei rădăcini și surori de un pîntece, apoi să știi cu de-adinsul că și
un gînd avem, pe care de la sora noastră cea ucisă de tine să-l înțelegi: că
dacă chipul ei nu arăta că va putea pătimi cu bărbăție și cu toate acestea atîta
putere în răbdare a arătat, apoi ce crezi că vom face noi, privind la sora noastră
care s-a dat pe sine pildă nouă? Au nu vezi cum aceasta, chiar și zăcînd și
gura închisă avînd-o, ne învață pe noi și ne sfătuiește spre nevoința cea mucenicească?
deci, nu ne vom despărți de dînsa, nici nu vom rupe legăturile rudeniei noastre,
ci vom muri, precum și aceea a murit pentru Hristos. Ne lepădăm de bogățiile
tale făgăduite, ne lepădăm de slava și de tot lucrul cel ce din pămînt este
și în pămînt iar se întoarce. Ne lepădăm de mirii cei stricăcioși, avînd pe
Cel nestri-căcios, pe carele Il iubim și căruia în loc de zestrea noastră, Ii
adu-cem moartea cea pentru Dînsul, ca să ne învrednicească de cămara Lui cea
fără de moarte, veșnică și sfîntă".
Atunci prigonitorul, deznădăjduindu-se de așteptarea sa, s-a
mîniat foarte și a poruncit ca pe Nimfodora să o depărteze, iar pe Mitrodora
spînzurînd-o, să-i ardă cu făclii trupul. Și i-au ars tot tru-pul două ceasuri.
Iar o muncă ca aceasta răbdînd, și-a ridicat ochii săi către iubitul său Mire,
pentru care pătimea, cerînd ajutor de la Dînsul. Iar arsă ca un cărbune luînd-o
de pe lemn, a poruncit prigonitorul ca cu bețe de fier tare să o bată, sfărîmîndu-i
toate mădularele ei și într-acele munci Sfînta Mitrodora, strigînd către Domnul,
și-a dat în mîinile Lui sfîntul său suflet.
Deci, murind ea, adusă a fost a treia mielușea a lui Hristos,
Sfînta Nimfodora, ca să vadă trupurile cele moarte ale celor două surori ale
sale și de cea cumplită ucidere a acelora înfricoșîndu-se, să se lepede de Hristos.
Și a început către dînsa prigonitorul cu vicleșug a zice: "O, frumoasă fecioară,
de a cărei podoabă eu mai mult decît de ale celorlalte mă minunez, și de tinerețe
mi-e milă! Zeii îmi sînt martori că nu te iubesc mai puțin decît pe fiica mea,
numai apropie-te și te închină zeilor și îndată vei avea de la împă-ratul mare
dar, că îți va da ție averi și cinste. Iar ce este mai mult, multă trecere vei
avea la dînsul. Iar de nu, vai mie, rău vei pieri, ca și surorile tale, ale
căror trupuri le vezi aici." Iar sfînta nu lua aminte la cuvintele lui, ci chiar
împotrivă-i grăia, ocăra idolii și pe închinătorii de idoli, ca David zicînd:
"Idolii păgînilor, argint și aur, lucruri de mîini omenești. Asemenea lor să
fie cei ce îi fac pe ei și toți cei ce se nădăjduiesc spre dînșii." Iar văzînd
nelegiuitul că nu sporește cu cuvintele nimic, a poruncit ca, dezbrăcînd-o,
pe ea să o spînzure și cu unghii de fier să-i strujească trupul. Iar ea în acele
munci, nici a strigat, nici a suspinat, ci numai în sus ridicîndu-și ochii,
își mișca buzele, semn de rugăciune a ei către Dumnezeu.
Și cînd a strigat pristavul, jertfește idolilor, și te vei izbăvi
de munci, a răspuns sfînta: "Eu m-am jertfit pe mine Dumnezeului meu pentru
care și a pătimi îmi este dulceață mie și a muri do-bîndă".
La sfirșit, a poruncit ca prigonitorul să o bată cu bețe de
fier pînă la moarte și ucisă a fost sfînta pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.
Așa treimea aceasta de fecioare, pe Sfînta Treime a proslăvit
cu moarte mucenicească. Iar prigonitorului nu i-a fost destul ca să le muncească
vii, ci și moarte fiind și-a răzbunat asupra lor ura sa cea neîmblînzită. Pentru
că a poruncit să aprindă un foc mare și trupurile sfintelor mucenițe într-însul
spre ardere să le arunce. Iar aceasta făcîndu-se, deodată alt foc cu tunet mare
a căzut din cer și îndată a ars pe Fronton și pe toți slujitorii lui, cei ce
au muncit pe sfintele mucenițe. Iar peste focul cel aprins o ploaie mare s-a
vărsat și l-a stins. Atunci, credincioșii, luînd trupurile sfintelor de foc
nevătămate, le-au îngropat pe ele cu cinste, aproape de apele cele calde într-un
mormînt. Pe cele care un pîntece le-a născut, pe acelea și un mormînt le-a primit,
ca cele ce nedespărțite au fost în viața lor, nedespărțite să fie și după moarte.
Surori au fost pe pămînt, surori sînt la ceruri într-o cămară a Mirelui lor,
surori și în mormînt, deasupra căruia s-a zidit o biserică în numele lor. Și
curg dintr-însa rîuri de tămăduiri, întru slava lui Dumnezeu unuia în Treime
și întru pomenirea acestor trei sfinte fecioare, pentru ale căror rugăciuni
să ne învrednicim a vedea pe Sfînta Treime, cea în Tatăl și în Fiul și în Sfîntul
Duh, într-Unul Dumnezeu, căruia se cuvine slava în veci. Amin.