Împărățind în Roma Maxențiu, persecutorul (307-312), făcea multă
chinuire popoarelor, gonindu-i și chinuindu-i nu numai pe creștini, dar și pe
păgînii săi ucigîndu-i și jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăție, siluind
casele celor de bun neam, și era tuturor romanilor foarte greu și urît, pentru
acea tiranică, cumplită a lui viață și prea spurcată. Deci, au trimis romanii,
în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania
cu mama sa, Elena, rugîndu-l pe el să vină și să-i scape de tiranul acela. Iar
Constantin i-a scris mai întîi lui Maxențiu, sfătuindu-l pe el prietenește să
înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dînsul și
nu s-a îndreptat, dar și mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin,
pe care toată oastea roma-nilor la împărăție-l alesese, nevrînd ca să-l aibă
deopotrivă cu sine la împărăție. Pentru că Maxențiu, cu de la sine putere s-a
suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voința poporului; ci numai cu sprijinul
cîtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri și cin-ste. Iar Constantin
a fost ales împărat de către toți cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin
că Maxențiu tot neîndreptat petrecea, ba încă și la alte fapte mai rele se întinde,
s-a sculat și a mers asupra lui cu război. Văzînd însă că puterea oștilor sale
nu este de ajuns și gîndind apoi la farmecele cele rele ale lui Ma-xențiu, a
început a se îndoi, pentru că știa că Maxențiu a vărsat mult sînge omenesc la
facerea vrăjilor: mulți băieți, fete și femei îngreunate a înjunghiat la jertfele
diavolilor, căutînd milostivirea deșerților idoli, spre care nădăjduia. Deci,
văzînd Constantin că la Maxențiu era mare putere diavolească, a început a se
ruga unui Dumnezeu care stăpînește cerul și pămîntul, pe care și neamul creștinesc
îl cinstește, ca să-i dăruiască lui chip de biruință asupra prigonitorului.
Drept aceea, rugîndu-se el cu osîrdie, i s-a arătat în amiază-zi chipul Crucii
Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decît soarele și deasupra scris
pe dînsul: "În acest semn vei învinge". Au văzut aceea și ostașii toți, între
care era și dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos
de Iulian, și se mirau. Iar cei mai mulți dintre dînșii au început a se teme
că păgînilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire și de moar-te, fiindcă
pe cruce se pedepseau cu moarte tîlharii și făcătorii de rele. Deci, ostașii
se temeau ca nu cumva războiul lor să fie fără noroc și din pricina aceasta
împăratul Constantin era în mare îndo-ială. Iar într-o noapte, pe cînd dormea
el, i s-a arătat însuși Hristos Domnul și iarăși i-a arătat semnul cinstitei
cruci pe care îl văzuse și i-a zis lui: "Să faci asemănare chipului acestuia
și să poruncești ca să-l poarte înaintea oștilor și nu numai pe Maxențiu, ba
încă și pe toți vrăjmașii tăi îi vei birui". Deci, sculîndu-se împăratul, a
spus mai marilor săi vedenia și chemînd argintari iscusiți le-a poruncit lor
să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar și de pietre scumpe după chipul
semnului celui arătat și, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască
pe toate armele, pe coifuri și pe zale semnul crucii.
Iar rău-credinciosul Maxențiu, fiind înștiințat de venirea lui
Constantin în Italia asupra Romei, cu multă îndrăzneală și-a scos oastea romană
și a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte
cinstita cruce înaintea taberilor armatei sale. Și cînd s-a început lupta cu
Maxențiu, atunci, cu puterea cin-stitei cruci, Maxențiu a fost biruit și mulțimea
ostașilor lui a fost tăiată (28 octombrie 312), și însuși Maxențiu a fugit.
Și l-a urmărit împăratul Constantin și, fugind el pe podul de peste rîul Tibru,
pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, și s-a afundat
ticălosul în rîu cu oastea sa, ca și faraonul cel de demult, încît s-a împotmolit
rîul de călăreți, de cai și de arme. Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor
și l-a întîmpinat pe el tot po-porul cu bucurie mare și cu cinste. Iar el înălța
mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruință asupra vrăjmașului,
cu pu-terea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biru-inței
celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stîlp de piatră și
a scris pe dînsa: "Cu acest mîntuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de
sub jugul tiranului".
Avînd el al doilea război împotriva celor de la Bizanț a căror
numire de obîrșie se trage încă de pe vremea împăratului Iudeei, Manasi, cînd
un oarecare grec Bizas a pus temelia cetății, numind-o Bizantion, de unde mai
tîrziu Bizanț, și fiind biruit Constantin de către aceștia de două ori, era
întru mîhnire mare. Și fiind într-o seară, și-a ridicat ochii spre cer și a
văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceste: "Să mă chemi în
ziua necazului tău". Apoi, înfricoșîndu-se, și-a ridicat iar ochii spre cer
și a văzut o cruce de stele, ca și mai înainte închipuită pe cer și scriind
dea-supra, împrejurul ei, așa: "În acest semn vei învinge". Și așa pur-tîndu-se
crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea Bizantion.
Și avînd el al treilea război cu goții, la rîul Dunării, iar
i s-a arătat pe cer mîntuitoarea armă și i-a făcut ca și mai înainte biru-ință.
Și de aici Constantin cunoscînd puterea lui Hristos celui răs-tignit pe cruce,
și crezîndu-l pe acesta că este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dînsul,
cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de
Dumnezeu, a trimis-o la Ieru-salim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci.
Iar ea, ducîndu-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri și le-a curățit
de spurcăciunile idolești și a scos la lumină cinstite moaște ale diferiților
sfinți. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întîmpinat
pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.
Deci, fericita împărăteasă Elena, vrînd să găsească crucea cea
de viață făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toți evreii
și i-a întrebat pe dînșii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita
cruce a Domnului. Dar lepădîndu-se ei, că nu știu, împărăteasa Elena i-a îngrozit
cu munci și cu moarte, și aceia i-au arătat ei un bărbat bătrîn, anume Iuda,
zicînd: "Acesta poate să-ți arate ție ceea ce se caută, de vreme ce este fiul
unui cinstit pro-oroc". Și făcîndu-se multă cercetare, și Iuda refuzînd a spune,
îm-părăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adîncă în care, petrecînd
el cîtăva vreme, a făgăduit să spună. Apoi, scoțîndu-l pe el, merseră la un
loc unde era un munte mare împresurat cu pămînt și cu pietre, pe care Adrian
(117-138), împăratul Romei, zi-dise o capiște zeiței Venera și pusese într-însa
un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa
Elena a poruncit ca să se risipească capiștea cea idolească și să se răs-colească
țarina și să se sape. Iar Macarie patriarhul, rugîndu-se la locul acela, iată
a ieșit un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat mormîntul și locul căpățînii
în partea dinspre răsărit și aproape de dînsele au aflat îngropate trei cruci
și după aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neștiind care ar fi fost crucea
lui Hristos, s-a întîmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare și
atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; și se așezară
crucile pe mortul acela cîte una pe rînd, iar cînd au pus crucea lui Hristos,
îndată mortul a înviat și s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieștii Cruci a Domnului.
Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat
și a sărutat-o; asemenea și toată suita împărătească, ce era cu dînsa. Iar alții
nu puteau să vadă și să sărute sfînta cruce în acea vreme, din pricina mulțimii
celei mari de lume, și au dorit ca mă-car de departe s-o poată vedea. Atunci
Macarie, patriarhul Ieru-salimului, stînd la un loc mai înalt, a făcut înălțarea,
arătînd cinstita cruce mulțimii, iar ei au strigat: "Doamne miluiește". Și de
atunci s-a început praznicul "înălțării cinstitei Cruci a Domnului".
Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest
cinstit lemn, precum și sfintele piroane, iar cealaltă parte, punînd-o într-o
raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în
viitor. Atunci Iuda cu mulțime de jidovi a crezut și s-a botezat și s-a numit
din sfîntul botez Chiriac. Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului
și în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfîrșit, fiind prigonit pentru
Hristos. Iar sfînta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în
Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întîi a poruncit să se zidească biserica
Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfîntul mormînt al lui Hristos
și unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani,
unde este mormîntul Sfintei adormiri a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.
Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici și le-a înfrumusețat cu tot felul
de podoabe, dăruindu-le cele de trebuință cu îndestulare. A venit în Bizanț
(Astăzi Constantinopol), aducînd cu sine partea lemnului crucii celei de viață
făcătoare și sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici,
sfîntul împărat Constantin a pus lemnul cel de viață făcător în raclă de aur,
iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfînta
Elena, cînd se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării,
pentru că se ridicase furtună mare și învăluire cu primejdie mare; pe altul,
împăratul l-a ferecat în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în
frîul calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul: "În
ziua aceea va fi (scris) pe frîul cailor: Sfînt lui Dumnezeu Atotțiitorul" (Zaharia
14, 21), iar al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.
După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanț, iubitorul
de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor
ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintîi în Roma, cînd l-a înnecat pe Maxențiu,
a doua în Bizanț, cînd l-a cucerit, a treia cînd a bătut pe goți la rîul Dunării.
După chipul celor trei arătări a făcut trei cinstite cruci din materii scumpe
și a scris pe dînsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hr Ni Ka, adică
"biruiește", arătînd la toți rîvna dreptei credințe. Iar ca să arate lumii că
cu puterea crucii a biruit pe vrăjmași, a înălțat o cruce spre răsărit, în tîrgul
de sus, apoi alta deasupra stîlpului cel roșu la locul iubirii de frați, iar
pe cea de-a treia a înălțat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în
tîrgul de pîine, la care loc se făceau multe puteri și semne prin sfînta cruce.
Încă se mărturisea de mulți că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină
mare noaptea, în locul acela, și tămîia împrejur cinstita cruce, cîntînd cîntarea
cea întreit sfîntă cu glas dulce, și apoi iar se suia la cer. Și aceasta se
făcea de trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălțarea cinstitei cruci,
apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer și în sfîntul
marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Și mulți
din oamenii cei cucernici, care cu cinste și cu sfințenie viețuiau, vedeau această
pogorîre a îngerului și auzeau cîntarea lui.
Încă se cuvine a pomeni și că cinstitul și de viață făcătorul
lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecînd de Perși (602-610) și iar s-a întors
în Ierusalim, spre mîngîierea credincioșilor; pe vremea împăratului grec Foca,
Chosroe II (590-628), împăratul perșilor, biruind Egiptul, Africa și Palestina,
a luat Ierusalimul și pe mulți creștini i-a ucis și luînd cu de-a sila vistieriile
cele bisericești și podoabele, între altele a luat și vistieria cea de mult
preț, lemnul crucii Domnului celei de viață făcătoare, și l-a dus în Persia.
Peste puțin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul
lui, el încearcă să biruiască pe Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut
pace, însă nu a cîștigat-o de la vrăjmașul cel mîndru. Atunci fiind în mîhnire
mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, și a poruncit tuturor credincioșilor
să facă rugăciuni, priveghieri și postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se
lăuda, în mîndria sa, că va pierde pe toți creștinii; de acela ce hulea numele
lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmașii că mîna lor este înaltă și idolii
lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat,
Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii și tăriei? Și chiar împăratul
se ruga singur cu lacrimi și cu post înde-lungat. Apoi, adunîndu-și toți ostașii
și în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmîndu-se cu puterea crucii, a mers
asupra perșilor și lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit și l-a pus pe fugă.
Și a fost cu oștile în pămîntul Persiei șapte ani, luînd cetățile, robind satele
și biruind multe prigoniri ale lui Chosroe. Iar mai pe urmă Chosroe, neputînd
să se împotrivească puterii grecești, a fugit din pămîntul său și, trecînd peste
rîul Tigru, cu cel mai tînăr fiu al său, Medars, a împărțit el împărăția sa.
De acest lucru s-a mîniat Siroes, fiul lui cel mai în vîrstă, și a gîndit ca
și pe tată și pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a și făcut degrab.
Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moștenitor împărăției Persiei și a
trimis cu rugăminte și cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se
lui și poftindu-l să înceteze a prăda pămîntul lui.
Atunci Heraclie, făcînd pace cu împăratul Persiei, a luat de
la perși făcătorul de viață lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din
Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perși, și l-a adus împreună cu multe
daruri la locul său, bucurîndu-se și slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui
cel mare.
Iar cînd a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn
pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat
în porfira cea împărătească, cu aur și cu pietre scumpe împodobit, avînd în
cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimîntătoare, pentru
că deodată a stat în ușile acelea, prin care se intra la locul căpățînei, și
nu putea să pășească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de
puterea cea Dum-nezeiască; și toți se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia,
patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulțimea Ierusalimului
în întîmpinarea împăratului, avînd ramuri de finic în mîini și ieșind pînă la
muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături și, căutînd cu ochii, a văzut
pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stînd, oprindu-le intrarea, și
zicînd: "Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii,
cu care voi îl duceți pe el". Aceasta văzînd-o și auzind-o patriarhul, s-a înspăimîntat
și, întorcîndu-se spre împăratul, i-a zis: "Să știi, împărate, că cu neputință
îți este ție ca în haine bogate îmbrăcat și cu podoabele împărătești înfrumusețat
să duci lemnul acesta sfînt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru
mîntuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voiești ca să duci Crucea Lui, să
urmezi sărăciei Lui". Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfira și coroana
și s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase și proaste și a dus cinstitul lemn al
Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergînd cu picioarele desculțe. Și
l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Chosroe al Perșilor. Acolo,
binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci și a fost mare
bucurie și veselie credincioșilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, și dănțuiau
precum oarecînd israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni,
lăudînd pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, și închinîndu-se
așternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia și de la noi să fie
cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui
Hristos, mulți nu se potrivesc în spusele lor. Unii zic că pe o fecioară moartă
o duceau la îngropare și cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alții zic că o văduvă
moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viață lemn, iar alții povestesc
că o văduvă zăcea în casă bolnavă și era aproape de moarte. Mergînd la ea patriarhul
cu împărăteasa și aducînd crucile, le-a pus pe cea bolnavă și, punîndu-se crucea
Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă. Alții spun că un om mort pe care-l duceau
la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al
lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amîndouă aceste
minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut așa: văduva zăcînd în casă bolnavă
și murind, de la porțile morții a fost adusă la viață și la sănătate, și mortul
cel dus la groapă a înviat.
În această zi, cinstirea celui între sfinți părintelui nostru
Ioan Gură de Aur și pomenirea Sfîntului Mucenic Papia, care, în țara Licaoniei,
pe vremea împărăției lui Maximian, s-a sfîrșit mucenicește.