Dînd semnul biruinței, cinstita și de viață făcătoare Crucea
Domnului ridicîndu-se la înălțimea Sa, îndată sub semnul acesta a alergat cel
ce numele biruinței purta, numindu-se Sfîntul Nichita. Pentru că ieri am prăznuit
înălțarea Sfintei Cruci, care este lumii neclintită biruință, azi pe sfîntul
Nichita îl cinstim, al cărui nume se tîlcuiește "biruitor".
Acesta, bun ostaș al lui Iisus Hristos, a stat ca sub un steag
sub Sfînta Cruce, ca să se lupte împotriva vrăjmașilor Sfintei Cruci, pentru
cinstea Celui răstignit pe Cruce. Unul se războiește pentru împăratul pămîntesc,
altul pentru a sa întregime și slavă deșartă, iar altul pentru vremelnicile
bogății. Sfîntul Nichita nu s-a războit pentru nici una din acestea, ci a luptat
numai pentru unul Dumnezeu Iisus Hristos, care este Împărat a toată zidirea,
slavă a feții noastre și bogăție necheltuită niciodată. Să ascultăm unde și
în ce fel acest ostaș s-a luptat pentru Hristos:
În vremile cînd, întocmai cu Apostolii, Sfîntul marele Împărat
Constantin a început a lăți sfînta credință prin toată lumea, atunci și în țara
goților, de partea stîngă a rîului Dunărea, bunacredință sfîntă a răsărit ca
o lumină din întunerec. Deci, într-acea țară a fost nașterea, creșterea și luminarea
Sfîntului Nichita, pentru că Teofil, episcopul goților, care a fost și la întîiul
sinod din Niceea (325) și a întărit dogmele dreptei credințe, cu limba și cu
mîna, acela și pe Nichita l-a luminat cu lumina sfintei credințe și întru mărturisirea
Sfintei Treimi l-a botezat. Nu după multă vreme, răutatea cea ve-che, diavolul,
nesuferind să vadă lățirea sfintei credințe și înmulți-rea neamului creștinesc
în mijlocul pămîntului barbar cel întunecat cu îndrăcirea idolească, a ridicat
război și prigonire mare asupra celor care mărturiseau numele lui Hristos și
credeau într-însul, pen-tru că a îndemnat pe conducătorul țării aceleia, cel
cu numele Atanaric, ca să ucidă pe creștini și să piardă pomenirea lor din pă-mîntul
său.
În vremea aceea s-a întîmplat o dezbinare a goților avînd război
între dînșii, că despărțindu-se în două, o parte avea un povă-țuitor, anume
Fritigern (369-380), iar alta pe Atanaric (367-381), barbarul păgîn.
Deci, cînd amîndouă taberele de un neam și de o seminție s-au
lovit una cu alta la războiul cel dintre dînșii și s-a făcut mare tăiere, atunci
Atanaric, avînd mai mare putere și vitejie, a biruit pe Fritigern, și i-a înfrînt
pe ostașii lui, punîndu-i pe goană. Drept ace-ea, fiind biruit Fritigern, a
fugit în părțile grecești la împăratul Va-lens, împărat semiarian (364-378);
aici, Fritigern a cerut ajutor de la dînsul. Iar Valens a poruncit la toată
oastea ce era în Tracia ca să meargă în ajutorul lui Fritigern, împotriva lui
Atanaric. Deci, adunînd Fritigern puterea sa care îi mai rămăsese și luînd oastea
cea greacă din Tracia, a mers asupra vrăjmașului său și, trecînd rîul Dunărea,
a făcut semnul Sfintei Cruci și a început să-l poarte înaintea taberilor sale
și așa a năvălit asupra lui Atanaric. Și făcînd război mare, cu puterea Crucii
au biruit creștinii pe Atanaric și toa-tă oastea lui a zdrobit-o, pe unii i-au
tăiat cu săbiile, pe alții i-au prins vii, iar Atanaric cu puțini tovarăși abia
au scăpat.
Din acea vreme a început a se înmulți mai mult între goți dreapta
credință, cea creștină, pentru că văzînd puterea cea nebi-ruită a crucii cu
care se izbîndea în războaie, mulți au crezut în Domnul cel răstignit pe cruce.
Murind episcopul Teofil, s-a urcat la scaunul episcopal Ulfila
( 383), bărbat cu bună înțelegere și dreaptă credință. Acela a tăl-măcit
goților Scriptura și a tradus multe cărți din limba greacă în limba goților.
Și creștea la barbari, din zi în zi, sfînta credință cea în Hristos și i-a ajutat
în sîrguința aceea și Sfîntul Nichita, pentru că fiind de neam mare și slăvit
în pămîntul acela, pe mulți i-a adus la Hristos prin chipul dreptei sale credințe
și prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.
După cîtăva vreme, necuratul Atanaric iar s-a întors la locul
său. Luînd stăpînirea și puterea, îndemnîndu-l pe el diavolul, a ridicat asupra
creștinilor cumplită prigonire în cuprinsul stăpînirii sale, răzbunîndu-și rușinea
ce suferise; că de creștini fusese biruit și rușinat în război.
Atunci, Sfîntul Nichita, aprinzîndu-se cu rîvna cea după Dumnezeu,
a ieșit la război împotriva amîndorura vrăjmașilor, împotriva celui nevăzut
și a celui văzut. Se lupta împotriva vrăjmașului celui nevăzut aducînd pe cei
necredincioși la credință, iar pe cei cre-dincioși întărindu-i spre muceniceasca
nevoință, iar împotriva vrăj-mașului celui văzut se lupta cînd mustra pe prigonitorul
Atanaric și îl înfrunta pentru o așa nedumnezeire și neomenie, căci da la felurite
munci mulțimea cea fără de număr a credincioșilor. Și i-a biruit pe amîndoi:
și pe diavol a călcat, și cruzimea prigonitorului a dovedit-o, pentru că prigonitorul
a rămas în nepricepere cu toate felurile de chinuri cu care se sîrguia ca să-l
întoarcă de la Hristos pe pătimitorul cel bun. Cu toată puterea sa, n-a putut
pe un rob al lui Hristos să-l plece la păgînătatea sa, pentru că era ca un stîlp
tare și nemișcat. Și ce a făcut nelegiuitul? A poruncit ca să-l omoa-re cu foc
pe acesta, pe care nici multele bătăi, nici ruperea trupului și chiar zdrobirea
mădularelor n-a putut să-l ucidă. Dar ce a cîștigat din aceasta păgînul? Nimic
altceva decît că pe sine s-a aprins mai mult cu mînia, iar mucenicul, deși se
afla în focul cel mare, n-a fost mistuit cu trupul, iar cu sufletul, ca și pasărea
Fenix, din cenușă a răsărit spre cea mai bună, nouă și fără de moarte viață
zburînd. Iar prigonitorul, chiar și fără foc, prin ne-dumnezeire ars, a murit
cu sufletul și în cenușă și-a gătit în iad a i se risipi oasele. Așa Sfîntul
Nichita, sub semnul crucii s-a luptat pentru Hristos și s-a arătat bi-ruitor
și cu numele, și cu lucrul.
Iar trupul lui cel nevătămat de foc, rămăsese neîngropat și
zăcea pe cîmp aruncat și necinstit. Deci, un bărbat, anume Marian, de neam din
părțile Ciliciei, din cetatea Mopsuestia, creștin bine-credincios, a venit în
pămîntul goților pentru niște biruinți ale sale, și zăbovind într-însul multicel,
se cunoscuse cu Sfîntul Nichita și legase cu dînsul dragoste prietenească. Iar
mai ales atuncea-l iubise pe dînsul, cînd l-a văzut răbdînd cu tărie schingiuiri
pînă la sînge pentru credința lui Hristos. Și zăcînd aruncat sfîntul lui trup,
cugeta Marian cum ar putea să ia trupul iubitului său prieten, mucenicul lui
Hristos, și să-l ducă pe el la moșia sa, dar de frica celui mai mare nu putea,
pentru că poruncise tiranul să nu îndrăznească cine-va să îngroape trupul mucenicului.
Deci, a chibzuit Marian ca în taină să-l ia pe el noaptea. Dar
cînd a înnoptat și s-a pregătit să-și ducă la îndeplinire lucrul de care gîndea,
calea îi era foarte grea, pentru că noaptea era foarte întunecoasă și ploua;
din această pricină se afla în mare mîhnire și nu știa unde să meargă și unde
să afle pe cel dorit sufletului său. Fiind foarte mîhnit de aceasta, Dumnezeu
cel a toată mîngîierea, care oarecînd pe magi prin stea i-a povățuit la Bethleem,
acela și pe Marian l-a mîngîiat în necaz și i-a arătat cale lesnicioasă spre
aflarea mucenicescului trup; a trimis oarecare putere cerească în chip de stea,
care răsărind înaintea lui Marian, l-a dus pe el unde avea trebuință. Deci steaua
aceea mergea înaintea lui Marian, lumi-nîndu-i lui întunericul cel de noapte,
iar el urma după dînsa cu bucurie. Și venind la trupul sfîntului mucenic, steaua
a stat dea-supra, iar Marian, învelind trupul sfîntului cu pînză subțire, curată
și luîndu-l pe el, l-a dus în casa în care era de gazdă, iar steaua ce se arătase,
petrecînd pe Marian la întoarcere pînă la poarta casei, s-a făcut nevăzută.
Așa Marian, cîștigînd comoara cea căutată, a ascuns-o la sine
cu pază și degrabă s-a întors la moșia sa ducînd cu sine trupul sfîntului mucenic.
Și ajungînd la cetatea Mopsuestia l-a îngropat pe el cu cinste în casa sa. Deci,
a binecuvîntat Dumnezeu casa lui Marian pentru Sfîntul Nichita, răbdătorul său
de chinuri, cu multe bogății, precum a binecuvîntat oarecînd casa lui Putifar
pentru Iosif și casa lui Abiadar pentru Chivot. Și era îndestulată casa lui
Marian cu bogăție îmbelșugată, și material și duhovnicește, pentru că multe
daruri se dădeau tuturor bolnavilor; celor ce aveau trebuință le izvorau tămăduiri
de la mormîntul sfîntului. Deci, se adunau toată cetatea și locuitorii cei dimprejur
la mormîntul sfîntului, încît nu mai încăpea casa lui Marian pe credincioșii
cei ce se adunau; pentru aceea, s-au sfătuit cu toții să zidească o biserică
în numele sfîntului și într-însa să pună sfintele moaște; au și făcut-o degrabă,
multă sîrguință adăugînd la aceasta. Iar după ce zidiră biserica, o și înfrumusețară
cu podoaba cea cuviincioasă și frumoasă. Au deschis mormîntul mucenicului și,
luînd racla, au dus-o în biserica cea zidită din nou și acolo l-au pus pe el
în pămînt.
Iar Marian, spre binecuvîntarea casei lui, a luat din moaștele
sfîntului un deget și îl păstra la sine cu cinste, dar altcineva n-a mai putut
să ia ceva din moaștele lui.
Fericitul Auxențiu, episcopul cetății aceleia, cînd a zidit
biserica Sfinților Mucenici Taruh, Prov și Andronic, a trimis o scri-soare a
sa la cetatea care se numea Anabarza, în care se odihneau sfintele moaște ale
acelor sfinți, poftind pe cetățeni ca să-i dea lui o parte din moaștele sfinților
mucenici, la sfințirea bisericii cea zidită din nou. Atunci l-au rugat pe el
acei cetățeni ca să le dea cu împrumutare o parte din moaștele Sfîntului Nichita,
spre binecu-vîntarea cetății lor; drept aceea a poruncit episcopul ca să descopere
moaștele sfîntului mucenic și îndată piatra cea de marmoră care era pe mormînt
s-a desfăcut în două, neavînd nici o pricină de acea despicare a sa. Iar unul
din cei ce a descoperit mormîntul s-a atins cu îndrăzneală cu mîna sa de sfintele
moaște și îndată i s-a uscat mîna, și l-a cuprins frica. Apoi s-a făcut tunet
mare și fulgere din cer au pogorît încît toți se înfricoșară. Și a cunoscut
episcopul că nu binevoiește Dumnezeu ca să se împartă moaștele sfîntului și
se căia de îndrăzneala ce avusese. Iar mîna cea uscată a omului acela care fără
de temere se atinsese de sfînt, luînd-o, a lipit-o pe ea iar de sfînt, zicînd:
"Sfinte Mucenice Nichito! Mai lesne este ție a tămădui decît a vătăma, pentru
că bun ești și următor al Celui bun și de ai vrut ca puțin să-l pedepsești pe
acesta, apoi oare nu cu mult mai ales îl vei milui pe el?" Acestea grăindu-le
episcopul, s-a tămăduit mîna cea uscată a omului aceluia și toți s-au mirat
de minunea Sfîntului Mucenic Nichita și au slăvit pe Dumnezeu. Iar episcopul
nemaicutezînd de-aci înainte să se mai atingă de moaș-tele sfîntului, cîntînd
pe deasupra îndestulate cîntări, au acoperit iar mormîntul cu cinste, slăvind
pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe unul în Treime Dumnezeu, căruia se
cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea în veci. Amin.