Acest cuvios, părintele nostru Eumenie, prin îmbunătățita viață
a plăcut lui Dumnezeu din tinerețe, pentru că a călătorit pe calea cea strîmtă
care duce la cer, ascultînd pe cela ce zice: "Nevoiți-vă a intra prin poarta
cea strîmtă, prin care, ca să poată intra cineva, două sarcini grele are a lepăda:
averea și trupul"; Eumenie a lepădat averea pentru că a împărțit-o la săraci,
știind că bogatul cu greu va intra în împărăția lui Dumnezeu. Cine va putea
să intre prin porțile cerești cele strîmte fiind încărcat cu sarcina bogăției?
După cum a sfătuit Domnul pe tînărul acela care a întrebat despre
viața cea veșnică: "Vinde-ți - zice - averile și le împarte la săraci și vei
avea comoară în cer" (Matei, 19,21). Pentru că cel ce slujește Mamonei nu poate
să slujească și lui Dumnezeu. Și cel însărcinat cu mulțimea bogățiilor nu va
trece prin ușile cerești cele strîmte, precum nici cămila prin urechea acului.
Cel ce voiește să treacă prin strîmtoare, nu numai sarcina, ci și hainele le
leapădă. Cel ce dorește ca să fie în cer următorul Domnului, nu numai ave-rile
acelea care sînt de prisosit ca o netrebnică sarcină le leapădă, ci și pe acelea
ce sînt de nevoie, care ca o haină pe neajungerea trupului o acopere, și pe
acelea le împarte la săraci.
Unul ca acesta era Sfîntul Eumenie. El pe toate le-a socotit
a fi gunoaie, de toate s-a lepădat, pe toate le-a lăsat, ca să alerge după Hristos,
și pentru ca să-L afle și să-L dobîndească. Averea, dezbrăcînd-o de pe sine
ca pe o haină, pe cei săraci, pe cei goi și pe cei lipsiți i-a îmbrăcat, apoi
el însuși, dezbrăcîndu-se de toată dulceața pămîntească, a trecut prin strîmtoarea
sărăciei și a intrat prin poarta cea îngustă care duce la cereasca bogăție.
Acest cuvios a lepădat și altă grosime a trupului cînd cu ne-voințele,
cu ostenelile, cu înfrînarea, cu postul și cu pribegirea și-a supus poftele
sale și s-a făcut subțire, ferindu-se de toată plăcerea trupească și de iubirea
dulceților lumești. Pentru că "cel ce se luptă - precum zice apostolul - se
înfrînează de la toate" (I Corinteni 9,25). S-a înfrînat și el de toate acelea
prin care trupul s-ar fi în-grășat și s-ar fi îngroșat poftele, născîndu-se
patimile. Nu și-a dat ochilor săi somn, pînă ce sufletul și trupul, curățindu-se
de patimi, s-a făcut locaș Sfîntului Duh. Așa lepădînd amîndouă sarcinile cele
groase: una de avere, iar alta a trupului mult pătimașului, s-a făcut ușor trecerea
pe calea cea îngustă a porților celor strîmte care duc la viața veșnică. Iar
cînd viața lui îmbunătățită strălucea ca o lu-mină și era de folos tuturor,
atunci a fost ales și ridicat la scaunul episcopal al Bisericii Gortinei, unde
ca o lumină stînd în sfeșnic, a luminat păstoria sa și ca un soare a luminat
Biserica lui Hristos cu lucrurile și cu cuvintele, pentru că așa se cade să
fie lumina lumii, ca fapta să meargă înaintea cuvintelor, precum raza apucă
înaintea luminii. Drept aceea și acest sfînt, șezînd pe scaunul său de episcop,
învăța pe fiii săi sufletești mai întîi cu fapta, chip și pildă făcîndu-se turmei
cu viața cea curată și plăcută lui Dumnezeu, apoi îi învăța și cu cuvîntul.
Mai întîi fiind lumină pentru sine, a luminat și pe alții. Întîi
cugetînd el la legea Domnului ziua și noaptea și pe alții după aceea i-a învățat.
Întîi el a viețuit cu sfințenie și apoi i-a sfințit pe alții. Întîi a cîștigat
știința sa curată și apoi a curățit științele altora. Era încă și foarte milostiv
și după numele său Eumenie, care se tîlcu-iește milostiv, avea viața plină de
lucruri bune. Era tată al sărma-nilor, bogăție a săracilor, dătător celor ce
cer, mîngîietor, pătimitor celor ce pătimesc și făcător de minuni prea minunat.
O dată a omorît cu rugăciunea un șarpe mare ce se repezise asupra
lui, dar mai mare minune a făcut că pe șarpele iadului, pe diavolul l-a călcat,
pășind peste dînsul prin rugăciune și l-a alungat pe el de la turma lui Hristos
cea încredințată lui. Și nu numai în Gortina, ci și în Roma asupra diavolilor
s-a înarmat pentru că, ajungînd la Roma, prin semne și minuni, pe mulți i-a
făcut a se mira; pe duhurile cele viclene le-a alungat din oameni, bolnavii
a tămăduit, era făcător de pace în mijlocul vrajbelor și al mîniilor. Ajungînd
la Tebaida în vreme de secetă, a pogorît ploaie din cer cu rugăciunea și acolo
sfîrșindu-se cu pace, a început după viața cea vremelnică viața cea veșnică
și nesfîrșită. Iar sfîntul lui trup a fost mutat în Gortina, la scaunul lui,
și acolo l-au îngropat cu cinste.