Pe această ramură de rai, pe Dimitrie sfințitorul și făcătorul
de minuni l-a crescut Rusia cea mică. El s-a născut într-o cetate mică și neînsemnată,
care se numea Macarova, fiind departe de cetatea Kievului ca la cincizeci de
stadii.
El s-a născut la anul 1629, luna decembrie, din părinți de bun
neam, care erau împodobiți cu credința creștinească și umblau în poruncile lui
Dumnezeu cu neabatere. Tatăl său se numea Sava și era cu rînduiala sutaș în
oastea Rusiei, iar maica sa se numea Maria. La naștere i-a pus în grabă numele
Daniil, luminîndu-l după aceea și cu Sfîntul Botez. După botez, pruncul a fost
crescut de părinți în frica și respectul către Dumnezeu. L-a învățat legea creștinească
și creștea împreună cu anii, cu înțelegerea și cu fapta bună, mergînd ca pe
o scară din putere în putere.
După ce se deprinsese bine cu citirea și scrierea limbii slavonești,
l-a dus în cetatea Kievului la școala mănăstirii Botezului Domnului, pentru
învățătura acestor limbi străine și altor învățături libere care se învățau
acolo. După ducerea la această școală, copilul Daniil prin istețimea minții
sale și prin neadormita sîrguință, în scurtă vreme a început a arăta bună pricepere
la învățătură, sporind mai mult decît vîrstnicii lui. După cîțiva ani, s-a arătat
iscusit din destul în facerea de stihuri și la retorică, știind bine toate cele
ce învățase. Daniil pe cînd trecea învățăturile acelea, se deprindea nu mai
puțin și la viața îmbunătățită; căci în toată vremea aceea în care a petrecut
la învățătură, nu avea nici cea mai mică împărtășire cu copiii cei vorbitori
de vorbe rele, care făceau rîsuri și glume, și cu cei ce cugetau la veselii
și la desfătări deșarte; adică nu voia să se răzvrătească cu cei răi și să cadă
în prăpastia păcatului, căci știa că vorbele cele rele strică obiceiurile cele
bune. El se sîrguia pe cît putea să-și păzească întreaga înțelepciune și curăție.
Cînd îi prisosea vremea de la școală, nu se îndeletnicea cu
jocuri copilărești, cum era obiceiul tinerilor, ci cu citirea cărților insuflate
de Dumnezeu. El alerga cu sîrguință la rugăciune în biserica lui Dumnezeu, pentru
că inima lui începea a se înfierbînta de văpaia dragostei dumnezeiești și se
aprindea foc în cugetul lui; deci, cu cît ședea mai mult la citirea scripturilor
dumnezeiești și la citirea vieților sfinților părinți, cu atît zi de zi se aprindea
cu inima spre urmarea lor, și dorea să urmeze acelora. Daniil fiind în lume,
arăta în sine începătura vieții călugărești.
Ajungînd la vîrsta de 18 ani, a trecut cu vederea pentru Hristos
lumea aceasta vremelnică, și bunătățile ce sînt într-însa și, cerînd binecuvîntare
de la părinții săi, a început a petrece în mănăstirea Preasfintei Treimi, numită
Kirilovsca, în aceeași cetate a Kievului. Acolo, după o vreme, s-a tuns după
rînduiala călugăreasc, de Meletie - egumenul aceleiași mănăstiri, în anul 1638,
la 9 iulie, la pomenirea Sfîntului Sfințit Mucenic Pangratie; și în loc de Daniil
s-a numit Dimitrie.
După primirea rînduielii călugărești, acest bărbat temător de
Dumnezeu, aruncîndu-se cu totul spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a început
a petrece viața cuviincioasă a călugărilor, deprinzîndu-se la smerenie, la ascultarea
și la iubirea de frați. El se sîrguia pe cît putea a urma în lucrurile cele
bune cuvioșilor părinți: Antonie, Teodosie și celorlalți făcători de minuni
ai Pecerscăi. El nu se îngrijea nicidecum de cîștigarea averilor și bogățiilor
vremelnice, ci toată sîrguința lui era să-i placă lui Dumnezeu, și după chemarea
sa să-i slujească la credință.
Trecînd puțin vreme după călugăria sfîntului, la 25 martie 1639,
la praznicul Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu voia povățuitorului,
Sfîntul Dimitrie a fost hirotonisit diacon, de preasfințitul Mitropolit al Kievului,
Iosif Tunalski.
El a petrecut multă vreme în mănăstirea Kirilovska din Kiev,
supunîndu-se cu smerenie și în tăcere povățuitorului lui în toate, slujind fraților
fără de lenevire și împlinind cu osîrdie toată ascultarea mănăstirească și bisericească.
El se afla mai întîi de toți la cîntarea bisericească, și ieșea mai pe urmă.
În biserică stătea cu frică, asculta cu luare aminte dumnezeiasca scriptură
ce se citea; iar în chilie se îndeletnicea la rugăciune, scriind și alcătuind
cele poruncite de egumen, sau de alți începători mai înalți, se nevoia și la
citirea cărților cele folositoare de suflet.
Apoi, trecînd cîtăva vreme, cu voința prea sfințitului Lazăr
Baramovici, arhiepiscopului Cernigovului, sfîntul Dimitrie a fost chemat din
Kiev, în cetatea Cernigovului și a fost hirotonisit presviter în mănăstirea
Gustinski, la 23 mai 1659, la praznicul Pogorîrii Sfîntului Duh. După aceasta,
același preasfințit Lazăr al Cernikovului, de vreme ce îl știa pe el că este
bărbat iscusit și învățat, bun și vrednic pentru semănarea cuvîntului lui Dumnezeu
în inimile omenești, l-a binecuvîntat să fie propovăduitor în cetatea Cernikov.
Sfîntul Dimitrie a petrecut mai mult de doi ani în soborniceasca
biserică a Cernigovului, propovăduind cu mare folos cuvîntul lui Dumnezeu și-n
alte biserici ale acestei eparhii; cuvîntul lui era tare, dres cu sarea înțelepciunii
și toți doreau să-l audă. Dar nu numai în Rusia mică a fost propovăduitor, ci
și peste hotar, în domnia Litovsca.
După o vreme, cerîndu-și voie și luînd binecuvîntare de la arhiereu,
s-a dus de la Cernigov la cetatea Vilna și, fiind acolo puțină vreme în mănăstirea
Pogorîrii Sfîntului Duh, a spus două cuvinte învățătoare. După rugămintea duhovniceștilor
frați de la Sluțca, s-a mutat de la Vilna la Sluțca, și un an întreg s-a ostenit
cu nedormire, întru propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, petrecînd în Bratsca,
mănăstirea Schimbării la Față, cea grecească și rusească.
După arătarea viețuitorilor acelei cetăți, își avea un făcător
de bine, pe un oarecare Ioan, cetățean dreptcredincios, care se mai numea Scoccevici,
și care făcuse acel locaș cu cheltuiala sa. Deși el era chemat din Sluțca de
către fețe luminate prin multe scrisori duhovnicești și politicești; dar fiind
oprit de cele mai puternice rugăminți și mari făgăduințe ale dumnezeieștii frățimi,
a zăbovit pînă la sfîrșitul acelui Scoccevici. După ce a murit, Sfîntul Dimitrie
a făcut la îngroparea lui cuviinciosul cuvînt de îngropare.
După aceasta s-a întors de la Sluțca în Rusia mică, și a început
să viețuiască la scaunul Hatmaniei, cetatea Baturina, în mănăstirea sfîntul
Nicolae, care se numea Crupițca, îndeletnicindu-se în post, rugăciuni și în
citirea cărților celor folositoare de suflet; dar mai mult se sîrguia la propovăduirea
Cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru aceste fapte plăcute lui Dumnezeu și sfintei
lui biserici, cu binecuvîntarea arhiereilor de la Kiev și Cernikov a fost ales
egumen la diferite mănăstiri. Auzind de îmbunătățita lui viață și avînd mare
rîvnă spre ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu, ca și cum ar fi zavistui una
alteia, cu neîncetate rugăminți îl chemau la sineși. Sfîntul Dimitrie s-a pus
egumen de prea sfințitul arhiepiscop Lazăr Baranovici al Cernikovului, mai întîi
în mănăstirea Schimbării la Față a Domnului, care se numea Macsacusca, la 4
septembrie 1681, la pomenirea sfîntului prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu.
Mai înainte de numire, acel arhiereu, ca și cum ar fi știut că sfîntul Dimitrie
se va învrednici și la rînduiala bisericească, a zis către el aceste cuvinte:
"Să-ți binecuvinteze Domnul Dumnezeu, nu numai egumenia, dar după acest nume
Dimitrie, îți doresc și mitra Dimitrie; deci să cîștigi mitra". După numire
ca egumen i-a urat astfel: "Astăzi este sfîntul prooroc Moise, văzătorul de
Dumnezeu și în această zi te-a învrednicit Domnul Dumnezeu la egumenie, aici
unde este hramul Schimbării la Față a Domnului, ca pe Moise în Tavor. Cel ce
a arătat căile sale lui Moise, să-ți arate și sfinției tale în acest Tavor,
căile sale spre veșnicul Tavor. Aceste cuvinte - precum zice singur sfîntul
Dimitrie mărturisind despre sine - eu păcătosul, ca pe o frumoasă însemnare
și proorocie am socotit-o și am însemnat-o. O, să dea Dumnezeu, ca această proorocie
a preasfinției sale să se împlinească".
Deci, luînd acest dreptcredincios călugăr binecuvîntare de la
arhiereu, s-a dus la acea mănăstire a Macsacovsca, și a intrat în datoria egumeniei
încredințată lui. El povățuind bine pe frați și ridicînd toate cele spre folosul
de obște ale mănăstirii, se ostenea în propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu,
plăcînd Domnului cu postul, cu privegherea și cu alte lucruri bune, dar mai
ales cu smerita cugetare; căci, măcar că era începător, însă blîndețea și obiceiul
lui cel bun nicidecum nu le-a schimbat, ci ținea în mintea sa, ceea ce s-a zis
de către Domnul: "Cel ce ar voi să fie mai mare între voi, să vă fie slugă".
Precum singur se făcea mai mic înaintea tuturor, așa și pe frați
îi învăța în toate zilele, să nu se înalțe întru nimic.
După un an, la 1 martie, la pomenirea sfintei mucenițe Evdochia,
cu binecuvîntarea aceluiași arhiereu a fost rînduit egumen al mănăstirii sfîntul
Nicolae din cetatea Baturin, care mănăstire se numește Crupințca. Astfel, lăsînd
egumenia de la Macsacovsca și mulțumind fraților de acolo, s-a mutat în mănăstirea
Baturina; deci, cîștigînd poruncă, a luat începătorie peste această mănăstire.
După ce a trecut un an și opt luni, acest egumen vrednic de laudă, iubind viața
cea liniștită și fără de tulburare, dorind ca în singurătate să placă lui Dumnezeu,
la 26 octombrie, la pomenirea sfîntului mucenic Dimitrie, în ziua celui de un
nume al său, a lăsat începătoria mănăstirii Baturina, și viețuia deosebit.
Trecînd o vreme, și la rugămintea arhimandritului Varlaam Isinsclii
al lavrei Pecersca din Kiev, care după acesta a fost mitropolit în Kiev, s-a
mutat de la Baturina în lavra Pecerscăi. Acel arhimandrit - precum se poate
vedea din Predoslovia ce s-a pus la începutul Mineiului - dorind ca acel scop
pălcut lui Dumnezeu al Nacialnicilor lavrei Pecersca mai înainte de el, a fericitului
întru pomenirea mitropolitului Kievului Petru Movilă, și a arhimandritului Inochentie
Gizel, care mult mai înainte se ostenise pentru îndreptarea cărților vieților
sfinților, ca prin dumnezeiescul ajutor să le aducă întru săvîrșire. Deci, se
sîrguia pe cît se putea, ca să afle un bărbat ca acela bine înțelegător, căruia
să-i încredințeze acel lucru de bună trebuință spre al săvîrși. Cînd a toate
dăruitorul Dumnezeu, după osîrdnica lui cercare, a trimis în lavra aceea pe
acest bine înțelegător și dreptcredincios bărbat, ca să viețuiască într-însa,
atunci acel arhimandrit dînd mulțumire lui Dumnezeu, s-a sfătuit despre aceea,
cu soborniceștii părinți și cu frații lavrei. După sfatul lor, acestui preaiscusit
propovăduitor al Cuvîntului lui Dumnezeu, care se mărturisește de singurul adevăr,
i-a încredințat, ca din dragostea cea către sfinții plăcuți lui Dumnezeu, și
pentru scrierea numelui său în cartea vieții veșnice, să se ostenească a aduna
viețile lor, și îndreptîndu-le desăvîrșit să le scrie.
Văzînd sfîntul Dimitrie trebuința cea de nevoie a Bisericii
lui Dumnezeu, și ascultînd pe cea pusă înaintea lui, de care fericitul Simeon
Metafrast scrie: "De asemenea este rău a grăi cele ce nu se cade și a da tăcerii
cele ce sînt folositoare și cinstite; pentru că așa cum vatămă gîndurile celor
ce aud pe cel ce grăiește cele necinstite, tot astfel cel ce tace faptele cele
bune ale sfinților, lipsește pe cei dreptcredincioși de folos, cinstind astfel
mai mult odihna sa decît lucrul lui Dumnezeu. După ce el îndelung se lepăda,
punîndu-și nădejdea spre ajutorul lui Dumnezeu, spre rugăciunea Maicii celei
preacurate a vieții și spre ale tuturor sfinților, a intrat în această osteneală
plăcută de Dumnezeu în anul 1684, luna iunie, și a început lucrul ce îi se încredințase
a-l împlini cu mare sîrguință. Scoțînd ca din niște izvoare din acele mari cărți
ce se numesc ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, și
de la alți istorici creștini, aduceau la arătare purtătorul de viață pîrîu,
spre adăparea acelor suflete creștinești însetate de învățături folositoare.
Sfîntul Dimitrie, ostenindu-se într-această mîntuitoare ascultare,
în scurtă vreme i s-a arătat în vis două vedenii de acest fel, una după alta,
din care cea mai de pe urmă este tipărită în mineiele citirii, la 10 noiembrie,
la sfîrșitul vieții sfîntului mucenic Orest.
Prima vedenie: "În anul 1685, 10 august, auzind eu - zice acest
arhiereu, despre el singur - trăgîndu-se clopotul pentru Utrenie și dormitînd
după obișnuita mea lenevire, nu am apucat începutul, ci am dormitat pînă la
citirea Psaltirea. În această vreme am văzut această vedenie: Se prea că îmi
era încredințată în purtarea de grijă o oarecare peșteră, în care se odihneau
niște sfinte moaște. Atunci căutînd mormintele sfinților cu lumînarea, am văzut
acolo odihnindu-se sfînta și marea muceniță Varvara; apropiindu-mă de mormîntul
ei, am văzut-o zăcînd pe coaste, iar mormîntul ei arăta oarecum putreziciune.
Dorind eu ca să-l curăț, am scos moaștele din raclă și le-am
pus în alt loc. Apoi curățindu-l, m-am apropiat de moaștele ei și le-am luat
cu mîinile ca să le pun în raclă; dar îndată am văzut pe sfînta Varvara vie,
și eu grăiam către dînsa: "Sfîntă Fecioară Varvara, făcătoarea mea de bine,
roagă-te lui Dumnezeu pentru păcatele mele". Sfînta a răspuns, ca și cum avea
o oarecare îndoială: "Nu știu, oare pleca-voi, căci te rogi latinește?" Socotesc
că aceasta mi s-a zis mie, pentru aceea că sînt foarte leneș la rugăciune, și
m-am asemnat într-această întîmplare catolicilor, la care rugăciunea este foarte
scurtă în cuvinte, tot așa precum și rugăciunea mea fusese scurtă. Auzind cuvintele
acestea de la sfînta, am început a mă întrista și a deznădăjdui. Dar sfînta
lăsîndu-mă puțină vreme, a căutat spre mine cu față veselă și luminată, și mi-a
zis: Nu te teme. Apoi mi-a grăit alte cuvinte mîngîietoare, pe care nu le țin
minte. După aceasta punînd- o în raclă, i-am sărutat mîinile și picioarele.
Trupul ei mi se părea viu și foarte alb, iar racla foarte săracă și învechită.
Fiindu-mi jale de aceea, căci cu necurate și spurcate mîini și buze îndrăznisem
a mă atinge de sfintele ei moaște, și că nici racla nu mai era frumoasă, mă
gîndeam cum aș putea să împodobesc acest mormînt. Deci, am început a căuta o
raclă nou și mai scumpă, în care aș muta sfintele moaște; dar într-o singură
clipeală m-am deșteptat. Părîndu-mi rău de această deșteptare, inima mea a simțit
o oarecare bucurie. Dumnezeu știe ce înseamnă acest vis și ce fel de împlinire
va fi pe urmă. O, de mi-ar da Dumnezeu cu rugăciunile sfintei Varvara, patroana
mea, îndreptarea vieții mele celei rele și ticăloase".
A doua vedenie a fost într-același an: "În postul Nașterii Domnului
nostru Iisus Hristos, într-o noapte, sfîrșind de scris pătimirea sfîntului mucenic
Orest, a cărui pomenire se cinstește pe 10 noiembrie, cu un ceas sau mai puțin
înaintea Utreniei, m-am culcat să mă odihnesc, fără să mă dezbrac, și în vedenia
visului am văzut pe sfîntul mucenic Orest cu fața veselă, vorbind cu mine aceste
cuvinte: "Eu am răbdat mai multe chinuri pentru Hristos decît ai scris tu aici".
Aceasta zicîndu-mi, și-a descoperit pieptul său, și mi-a arătat în coasta stîngă
o rană mare, pătrunsă pînă la cele dinlăuntru, și mi-a zis: "Aceasta mi-a făcut-o
cu fierul". Apoi descoperindu-și mîna dreaptă pînă la cot, mi-a arătat o rană
lungă, prin care se vedeau venele tăiate, și mi-a zis: "Aceasta mi-a tăiat-o
cu sabia". Asemenea arătîndu-mi și mîna stîngă, tot în același loc mi-a arătat
o rană, spunîndu-mi că și pe aceea i-a făcut-o cu sabia.
După aceasta plecîndu-se și-a descoperit piciorul pînă la genunchi,
și mi-a arătat la genunchi o rană. Asemenea descoperindu-și și celălalt picior
pînă la genunchi, mi-a arătat tot în același loc o rană, și mi-a zis: "Acestea
mi-au fost făcute cu coasa". Apoi stînd drept, îmi căuta în față, zicîndu-mi:
"Vezi oare că eu mai multe am răbdat pentru Hristos decît ai scris tu?" Dar
eu împotriva acestora nimic nu îndrăzneam să zic, ci tăceam gîndind în mine:
Cine să fie acest Orest ? Nu este el oare din rîndul celor cinci la număr? La
acest gînd al meu, sfîntul mucenic a răspuns: "Nu sînt eu acel Orest, din cei
cinci la număr, ci acela a cărui viață ai scris-o tu acum". Apoi am mai văzut
și pe un oarecare om cinstit stînd după dînsul, și mi se părea că este de asemenea
un mucenic, dar acela n-a zis nimic.
Deci, în acea vreme, m-a deșteptat clopotul cel rînduit spre
Utrenie, și-mi era mare jale, că această vedenie s-a sfîrșit așa curînd. Cum
că această cu adevărat așa am văzut-o precum am scris- o, iar nu într-alt chip,
eu nevrednicul și păcătosul, sub jurămîntul meu cel preoțesc o mărturisesc,
căci precum atunci, tot așa și acum țin minte".
Trecînd doi ani și trei luni de la acea vreme, cînd sfîntul
Dimitrie s-a lăsat de egumenie, i s-a întîmplat lui, că era în cetatea Baturin,
cu arhimandritul Varlaam al Pecerscăi Kievului, unde după rugămintea luminatului
boier Hetman și a celorlalți duhovnicești și politicești stăpînitori - deși
se lepăda -, a fost silit ca iarși să primească egumenia mănăstirii Nicolaevsca
din Baturina. Deci, luînd spre aceea poruncă, a ieșit din lavra Pecercăi, și
mergînd la mănăstirea aceea, a șezut la egumenie, după voia duhovniceștilor
și mireneștilor stăpînitori.
Petrecînd el acolo, a sfîrșit de scris Vietile Sfintilor care
cuprind în cele trei luni: Septembrie, Octombrie și Noiembrie și potrivindu-le
pe dînsele cu cele mai mari cărți ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul
Moscovei, întru toate istoriile, povestirile și faptele cele făcute de sfinți
în nevoințele lor, și îndreptîndu-le desăvîrșit, le-a dat spre cercetarea părintelui
Varlaam arhimandritul Pecerscăi, împreună cu frații. După ce acelea s-au citit
și s-au găsit bune de soborniceștii părinți ai lavrei aceleia și de alți bine
înțelegători bărbați, atunci sfîntul Dumitru, iubitorul de osteneală, mergînd
de la Baturina la Kiev în mănăstirea Pecerscăi, a început a le tipări pe ele
prin a sa cercetare, în anul 1689 luna ianuarie. Deci, s-au sfîrșit de tipărit
cea dintîi carte, care a început de la anul nou și care cuprind în sine cele
trei luni mai sus pomenite, întru același an, pe vremea aceluiași arhimandrit
Varlaam Iasinski.
Degrab după aceasta a fost trebuință pentru îndreptarea unor
lucruri, ca luminatul boier Hetman să se ducă din Baturina la împărăteasca cetate
Moscova. Atunci a mers împreună cu el Inochentie, egumenul mănăstirii din Kiev,
și sfîntul Dimitrie cu doi diaconi din mănăstirea aceea, la aceeași cetate Moscova.
După ce a sosit în Moscova, s-a dus înaintea dreptcredinciosului împărat Ioan
Alexievici și a binecredincioasei împărătese Sofia Alexievna, și s-a învrednicit
a-i săruta mîna. Într-acea vreme dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici
era la mănăstirea cuviosului Serghie de Radonej făcătorul de minuni. Într-acea
zi a luat binecuvîntare de la preasfințitul patriarh Ioachim. Apoi, trecînd
cîteva zile, s-a dus la mănăstirea lui Serghie de Radonej, unde învrednicindu-se
a vedea pe drept-credinciosul împărat Petru Alexievici, care i-a primit cu milostivire
și le-a dat să-i sărute mîna. Într-acea vreme se întîmplase că era și preasfințitul
patriarh în aceeași mănăstire. La plecare au stat în al doilea rînd înaintea
împărăteștii lui mărimi, și i-au sărutat mîna. Liberîndu-l preasfințitul patriarh
a dăruit sfîntului Dimitrie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îmbrăcată
în aur, și l-a binecuvîntat ca să se îndeletnicească cu scrisul vieților sfinților.
După aceasta s-a întors înapoi la Baturina de la împărăteasca
cetate Moscova. Sfîntul Dimitrie, venind la mănăstirea sa, și-a făcut o chilie
deosebi, aproape de biserica sfîntului Nicolae, pentru petrecere mai îndemînatecă.
Această chilie o numește el în scrisorile sale cele din toate zilele schit,
și mutîndu-se într- însa s-a apucat la alcătuirea cărții a doua, adică la viețile
sfinților din lunile decembrie, ianuarie și februarie. Ostenindu-se el la îndreptarea
acelora, nu puțină îndemînare i-a dat, prin scrisoarea sa, prea sfințitul patriarh
Adrian, cel ce a venit după Ioachim. Acela, văzînd bine alcătuită cartea dintîi
pe cele trei luni, a judecat, că această osteneală este de folos la toată creștinătatea
Rusiei. Deci, a trimis o scrisoare arhierească preasfințitului mitropolit al
Kievului Varlaam Isinschi, care mai înainte fusese arhimandrit în lavra Pecersca
din Kiev, către acest bărbat iubitor de ostenală, binecuvîntîndu-l și îndemnîndu-l
să scrie Vietile Sfintilor. Acea scrisoare este tipărită la începutul cărții
a doua a Mineiului.
În acea scrisoare se scrie îndestulată laudă și mulțumire ostenitorului,
pentru cartea cea dintîi a vieților sfinților, și îl îndeamnă să nu lase acel
lucru mîntuitor de suflet, ci să se sîrguiască în tot chipul să-l ducă la bun
sfîrșit, dîndu-i arhipăstorească sfătuire și binecuvîntare. Dimitrie iubitorul
de osteneal, fiind îndemnat prin acea scrisoare, a răspuns preasfințitului patriarh
cu cuviincioasă smerenie și mulțumire și a cerut ca Mineile luate de dînsul
din Moscova, după porunca preasfințitului patriarh Ioachim, care cuprindea lunile
decembrie, ianuarie și februarie, să se trimită la dînsul, căci acelea deși
erau cercetate de dînsul mai înainte, dar pentru scurtimea vremii nu le citise
pe toate, și nu le scrisese pe cele de mult folos și foarte de nevoie dintr-însele.
După ce, cu porunca preasfințitului patriarh, i s-a trimis Mineiele
celor trei luni, pentru scrierea vieților sfinților, acest iubitor de osteneală
a lăsat egumenia mănăstirii Baturina. Deci, petrecînd în pustiul său din singurătate,
potrivind și celelalte trei luni cu citirile cele mari, le-a îndreptat desăvîrșit
și, ducîndu-se la Kiev, a început a tipări Vietile Sfintilor din luna decembrie,
la 10 iulie, 1693. Apoi, după dorința unor stăpîniri duhovnicești, sfîntul Dimitrie
a fost numit egumen la cetatea Gluhov, în mănăstirea mai marilor apostoli Petru
și Pavel.
Petrecînd el acolo, a sfîrșit de tipărit a doua carte a celor
trei luni, în anul 1695, pe vremea arhimandritului Meletie. El a luat nu mică
laudă de la același sfințit patriarh, prin altă scrisoare ce i-a trimis în același
an pentru această parte a doua. Cu aceste două scrisori ale preafericitului
păstor, care se îngrijea atît pentru înmulțirea slavei lui Dumnezeu și a sfinților
lui, Dimitrie, iubitorul de osteneală, îndemnîndu-se, și-a întins mîna spre
îndreptarea cărții a treia a vieții sfinților, care cuprinde într- însa lunile
martie, aprilie și mai; deci a început a se osteni în scrierea celei mai mari
decît cea dintîi.
Trecînd o vreme, s-a mutat de la Gluhov la Kiev, în mănăstirea
Prea Sfintei Treimi, numit Kirilovsca, în care s-a tuns în călugăreasca rînduială.
El a petrecut acolo numai cinci luni. După aceasta, ca un bărbat bine înțelegător
și iubitor de osteneală - dar mai ales să-i zicem luminător - ca să nu fie ascuns
sub obroc, a fost ridicat arhimandrit cu învoirea preasfințitului Varlaam, Mitropolitul
Kievului, și cu a preasfințitului Ioan arhiepiscopul Cernigovului,. la 2 iunie,
1697, la pomenirea sfîntului sfințit mucenic Metodie, epicopul Patarelor, al
mănăstirii Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numește Elețca.
Drept aceea, sfîntul Dimitrie suindu-se la cea mai înaltă treaptă
a vredniciei, a adăugat după treaptă și iubirea de osteneli cea mai mare, știind
că: "Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere". Căci, precum mai înainte se
ostenea în ascultarea ce se pusese asupra lui îndreptînd Vietile Sfintilor,
cu ajutorul lui Dumnezeu după puterea sa, tot așa se îngrijea și pentru buna
rînduială mănăstirească și pentru mîntuirea fraților încredințați lui. El nu
mai puțin ajuta și în celelalte duhovnicești sfintei Biserici, săvîrșind multe
lucruri folositoare, cu cuvîntul, cu socoteala și cu tot lucrul.
Stînd doi ani și trei luni la mănăstirea Elețca, cu voia celor
mai mari, s-a mutat la Novgorodul Siverchi, în mănăstirea prea Milostivului
Mîntuitor, tot ca arhimandrit. El petrecînd în mănăstirea aceea, a sfîrșit de
scris cele trei luni pomenite înainte ale vieților sfinților din lunile martie,
aprilie și mai. Iar de tipărit le-a sfîrșit în anul 1700, fiind atunci arhimandrit
în lavra Pecersca Iosaf Cracovski, de la care degrabă după aceea s- a trimis
sfîntului Dimitrie spre binecuvîntare, acel chip împărătesc, pe care dreptcredinciosul
împărat Alexie Mihalovici l-a trimis în dar preasfințitului Mitropolit al Kievului
Petru Movilă, cînd a fost încoronat la împărăție.
Dar nici în această sfîntă mănăstire nu s-a odihnit multă vreme
sub umbra ramurii raiului, cea atît de mult roditoare; căci îndreptarea cea
sîrguitoare a datoriilor celor încredințate acestui sfînt bărbat și iscusința
cea deosebită întru propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, asemenea și îmbunătățita
lui viață, degrab a început a se vesti monahului cel prea văzător, pentru ca
să cîștige leafa și mila cea vrednică pentru acelea. La începutul anului 1701,
după porunca acelui dreptcredincios și singur stăpînitor, împăratul Petru cel
Mare, a fost chemat la Moscova. Eparhia Tovolsca neavînd atunci păstor, îl hirotoniră
mitropolit al ei și al Siviriului, punîndu-l între patriarhi în același an,
la 23 martie, în Duminica închinării Sfintei Cruci. După aceea a fost cuprins
de o boală, în care singur dreptcredinciosul împărat a binevoit a-l cerceta.
Cunoscînd că acea boală i se întîmplase din mîhnire, i-a poruncit ca neascunzînd
nimic să-și arate pricina mîhnirii sale. El a arătat-o prin chipul acesta: "Aceasta
îmi pricinuiește boală și mîhnire, căci mă trimit la acea țară grea și aspră,
vătămătoare și nesuferită sănătății mele; iar ascultarea mea este, ca spre sufletescul
folos al tuturor dreptcrendicioșilor creștini ai neamului Rusiei, să mă sîrguiesc
a sfîrși de scris Vietile Sfintilor".
Auzind înțeleptul împărat un răspuns ca acesta de la dînsul,
a binevoit cu milostivire a schimba, adică să nu-l trimită pe el în Sivir, și
i-a poruncit ca să petreacă în Moscova. După puțină vreme preasfințitul Ioasaf,
mitropolitul Rostovului și al Iroslavului a murit, în locul lui a fost hotărît
sfîntul Dimitrie, la 4 ianuarie, 1702, zi care era Duminica înaintea Botezului
Domnului; iar la Rostov a sosit la 1 martie, în Duminica a doua a marelui Post.
Deci, intrînd în cetatea Rostovului, a mers mai întîi la mănăstirea sfîntului
Iacob, episcopul Rostovului, și intrînd în soborniceasca biserică a Zămislirii
Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu a făcut obișnuita rugăciune. El a cunoscut
înainte printr-o descoperire oarecare ce i se făcuse de sus, că are să se sfîrșească
în Rostov, și a însemnat în unghiul acelei biserici, în partea dreaptă, locul
unde să se îngroape, zicînd către cei ce erau cu dînsul: "Iată odihna mea, aici
mă voi sălășlui în veacul veacului". Acest lucru s-a și împlinit după proorocia
lui, pentru că a murit în Rostov și acolo unde și-a însemnat locul, acolo l-au
și pus. Venind la scaunul său, a săvîrșit dumnezeiasca Liturghie, în soborniceasca
biserică a Rostovului, la sfîrșitul căreia, spunînd spre toți un cuvînt de învățătură,
atît celor duhovnicești cît și mirenilor celor încredințați păstoriei sale,
le-a dat binecuvîntare. În scurt vreme după aceea, a dat obișnuitei îngropări
trupul adormitului întru Dumnezeu a preasfințitului Ioasaf mitropolitul, în
soborniceasca biserică a Rostovului.
Astfel sfîntul Dimitrie, cu dumnezeiasca voie, cu porunca dreptcredinciosului
împărat și cu binecuvîntarea a tot sfințitului sobor, a luat ocîrmuirea cinstitei
mitropolii a Rostovului. El a luat mari nevoințe și a început a purta jugul
cel pus asupra sa, al acestei sfinte ascultri, cu toată sîrguința în Iisus,
cel ce îl întărea. El a adăugat neadormit purtare de grijă pentru îndreptarea
bisericească și pentru mîntuirea sufletelor încredințate lui. El se sîrguia
cu cuvîntul, ca să răspîndească adevărata învățătură a Evangheliei; iar prin
viața cea înfrînată, cinstită și temătoare de Dumnezeu, ca un adevărat păstor
al turmei lui Hristos, avînd în pomenire pe păstorul păstorilor totdeauna, după
ceea ce s-a zis în Evanghelie: "Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor,
ca văzînd lucrurile voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din
ceruri". Tuturor le-a dat pilde mîntuitoare, învăța pe toți stăpînitorii cei
duhovnicești și mirenești, și pe cei de sub stăpînire, ca fiecare să petreacă
în lucruri cuviincioase și să meargă cu toată silința în datoria încredințată
lui. El se sîrguia să dezrădăcineze de la toate dregătoriile obiceiurile rele,
necurția, zavistia, nedreptatea și toate lucrurile care sînt neplăcute lui Dumnezeu
și să sădească curția, dragostea, dreptatea, milostivirea, și toată fapta bună
să o înrădăcineze, dar mai ales purta grija cea mai întîi, ca, de la fețele
duhovnicești, să gonească întunecarea și neștiința.
Acest păstor deștept, îndată după venirea sa la scunul Rostovului
s-a înștiințat, că mulți preoți din păstoria lui, care locuiau în cetăți și
în sate, fiind neluminați, nu numai că nu iau aminte de chemarea lor, dar nici
nu știu ce este rînduiala preoției și în ce constă datoria lor și a duhovniceștilor
fii și cum se cade a petrece într-însa, dintre care unii mîndrindu-se cu preoția,
ceartă pe fiii lor cei duhovnicești înaintea multor oameni, pentru păcatele
lor spuse la mărturisire. Alții, avînd păstorie asupra multor suflete omenești,
nu se îngrijesc de mîntuirea lor, se lenevesc a merge la bolnavi, ca să-i mărturisească
și să-i învrednicească împărtășirii dumnezeieștilor Taine, iar la oamenii săraci
nu vor să se ducă, ci numai la cei bogați.
Toate acestea au pornit spre mare durere pe acest păstor plin
de rîvnă către Dumnezeu. Cînd a văzut el că unii preoți au uitat frica lui Dumnezeu
și nu dau cinste vrednică Preacuratelor și de viață făcătoarelor lui Hristos
Taine, care se păzesc tot anul pentru cei bolnavi, ci mai ales le defăimează
și le țin în locuri necuviincioase și în vase murdare; iar ce este mai mult
că nici numirea lor cea cinstită nu o știu, pentru că nu le numesc Taine preacurate,
ci le numesc cu un nume prost, zicîndu-le zapas, între care se mai povestește
și aceasta: Ni s-a întîmplat nou în anul trecut 1702, că mergînd în cetatea
Iaroslav, am intrat într-o biserică din sat, unde după obișnuita rugăciune eu
smeritul vrînd ca obișnuita cinste și închinăciune să dau curatelor lui Hristos
Taine; dar acel preot n-a înțeles cuvîntul meu, și uimindu-se la mine sta. Iarăși
am zis către el: "Unde sînt puse sfintele Taine ale lui Hristos?" Iar el nici
acest cuvînt nu-l prea cunoaște. Deci, unul dintre preoții cei iscusiți, ce
erau cu mine, a zis către dînsul: "Unde este zapasul?" Atunci el scoțînd dintr-un
unghi un vas foarte urît, a arătat într-însul ceea ce se păzea în nebăgare de
seamă, atît de mare sfințenie, spre care privesc cu frică sfinții îngeri. Pe
mine m-a durut inima de aceea, pe de-o parte pentru că într-o necinstire ca
aceea se păzește Trupul lui Hristos, iar pe de alta, că preoții nu știu nici
numirea, care se cuvine a se da prea curatelor Taine".
De aceea, acest păstor purtător de grijă a făcut ca preoții,
lepădîndu-și nebăgarea de seamă, să înceapă încet a se înțelepți și să umble
pe calea cea cuviincioasă chemării lor, cu osîrdie și cu frică de Dumnezeu.
El a făcut două scurte învățături, dar luminoase, pentru unele lucruri mai de
nevoie ce se ating de datoria preoțească și degrab le-a scris una după alta.
În cea dintîi, sfătuia ca un părinte și ca un păstor cu stăpînire arhiereasc,
porunca tuturor preoților, ca să înceteze de la un obicei rău ca acela și de
pierzătoarea îndrăzneală, adică nu numai ca să nu certe și să nu ia pe față
păcatele cele străine; dar nici să nu se mîndrească în deșert cu duhovnicia.
Să nu treacă cu vederea pe cei săraci și scăpătați. Asemenea le poruncea să
aibă grijă de mîntuirea sufletelor omenești, cele încredințate lor, ca în tot
chipul, ziua și noaptea să poarte de grijă de ele.
În a doua învățătură a sa, le poruncea cu aceeași putere dată
de la Dumnezeu și îi îngrozea cu înfricoșata judecat a lui Dumnezeu, ca preoții
singuri să aibă grijă de sfintele Taine cele făcătoare de viață ale lui Hristos,
care se păstrează peste tot anul pentru cei bolnavi. Să le păzească cu toată
cinstea dumnezeiască, să le cinstească și să învețe la aceea și pe alții. Să
le păzească în vase cinstite și să le țin în locuri cuviincioase, nenumindu-le
pe ele cu cuvînt prost, adică zapas. Să aibă înainte toate bine pregătite și
vrednice de sfînta slujbă, iar după aceea să petreacă în înfrînare și în trezvie.
Să se îngrijească în toate chipurile de mîntuirea sufletelor omenești, să învețe
pe popor în biserică și să nu facă cu lenevire celelalte, care se cuvin rînduielii
lor.
De aceste învățături, toți preoții să se înștiințeze și nimeni
să nu poată a se depărta prin neștiință; pentru aceea a poruncit să facă multe
scrisori și să le împartă prin cetăți și prin ținuturi, către ispravnicii poruncitori.
El a poruncit ca, fiecare preot prescriindu-le pe ele, să le aibă la sine și
adeseori citind sfătuitoarele stări cele cuprinse într-însele, să se sîrguiască
pe cît se va putea ca toți fără de lipsă să le împlinească cu lucrul.
Toate acestea le-a făcut spre curmarea tuturor celor ce s-au
zis mai sus, după mărturia multora vrednici de credință, care fac parte din
rînduiala preoțească și călugăreasc, și care au fost în vremea acestui arhiereu.
Pentru ca nici copiii preoților să nu fie asemenea neștiutori,
ca părinții lor, și cînd se vor învrednici la rînduiala preoției sau a diaconiei,
în locul părinților lor, să poată înțelege puterea cea citită de ei a dumnezeieștii
Scripturi și să știe să învețe poporul în biserică nu numai citind pe carte,
ci și spunînd pe de rost cuvîntul lui Dumnezeu, Sfîntul Dimitrie a făcut o școală
la Rostov. El a adunat copiii slujitorilor sfintelor biserici, mai mult de 200.
Dar pentru cea mai bună rînduială și sporire a lor, i-a despărțit pe ei în trei
școli, și au hotrît la ei trei dascăli cu viața cea cu bun rînduială. Adeseori,
cercetînd acele școli, el însuși asculta pe ucenici și îi îndemna la sîrguință,
iar Dumunicile și în zilele de praznic, a poruncit ucenicilor să vină la rugăciune,
în biserica sobornicească. Să vină la privegherea cea de toată noaptea și la
Sfînta Liturghie și pentru ca toți să fie nedepărtați și să stea cu frică în
biserică, luînd aminte la cîntare și la citire.
El le poruncea, ca după sfîrșitul catismei întîi, cînd prin
citire prelungea cuvîntul, sau vreo viață, să vină la binecuvîntarea sfințeniei
sale. Deci, uneori cînd lipseau dascălii, lua asupra sa această datorie, și
alergînd la cei mai isteți, singur se ostenea în ceasurile cele libere de lucrurile
bisericești, învățîndu-i pe ei. Le tîlcuia oarecare cărți din așezămîntul cel
nou, iar în vremea de vară, petrecînd în arhierescul său sat, ce se numea Demiani,
între celelalte osteneli ale sale, plăcute lui Dumnezeu, le arăta lor așezămîntul
cel nou. În sfîntul și mare post și în celelalte posturi, poruncea ucenicilor
să postească. El singur îi mărturisea pe ei și-i împărtășea cu sfintele Taine,
apoi deprinzîndu-i, îi rînduia pe la locuri, dezrădăcinîndu-le neștiința.
Pe citeți și pe purtătorii de sfeșnice cei rînduiți pe la biserici,
ca slujba lor să o fac în biserică cu toată cucernicia și cu frica, precum poruncesc
canoanele sfinților părinți, îi îmbrăca în stihare, lucru care mai înainte n-a
fost în Rostov.
Sfîntul Dimitrie petrecînd la scaunul său într-o dregătorie
mai mare ca aceea, deși era însărcinat cu multe lucruri, după chemarea sa, precum
este rînduiala arhierească; dar pe el nimic n-a putut să-l abată de la lucrul
ce începuse mai înainte. Căci el după venirea sa în Rostov, în 2 ani 11 luni
și 9 zile, ostenindu-se în vremea care-i rămînea de la isprvile lucrurilor bisericii
și ale eparhiei, a sfîrșit de scris acele cărți ale Mineielor, adică a patra
și cea mai de pe urmă carte, care cuprinde aceste luni: iunie, iulie și august.
El a îndreptat-o precum se poate vedea din cartea ce se numește Letopis, de
arhiereii Rostovului, care se află în Rostov, la biserica sobornicească, în
bibliotecă. Într-aceea se scrie astfel:
"În anul de la întruparea dumnezeiescului Cuvînt 1705, la 9
februarie, la pomenirea Sfîntului Nichifor, care se zice purtător de trebuință,
la odovania praznicului Întîmpinării Domnului, sfîntul Simion, primitorul de
Dumnezeu, zicînd rugăciunea sa cea mai de pe urmă: "Acum slobozește pe robul
Tu, Stăpîne..., în ziua patimilor Domnului, Vineri, în care Hristos a zis: Săvîrșitu-s-a...
înaintea Sîmbetei pomenirii adormiților și înaintea Duminicii înfricoșatei judecăți,
s-a scris cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile tuturor sfinților, luna
lui august. Amin".
După sfîrșire, neîntîrziind, a trimis acea carte la Kiev, la
lavra Pecersca, care s-a și sfîrșit de tipărit în același an 1705, în vremea
aceluiași arhimandrit Ioasafat. Astfel cărțile vieții sfinților de peste tot
anul, care se încep de la întîia zi a lunii Septembrie și se sfîrșește în cea
de pe urmă zi a lunii August, cu multe osteneli și cu neadormită purtare de
grijă a sfîntului Dimitrie, care mai mult decît în 20 de ani, s-au adunat și
s-a sfîrșit de scris în cetatea Rostovului, întru slava lui Dumnezeu celui slăvit
întru sfinți și a Maicii lui Dumnezeu, în cinstea tuturor plăcuților lui Dumnezeu
celor scriși în cartea vieții și spre folosul a tot credinciosul neam creștinesc,
iar de tipărit s-a sfîrșit în Kiev, în sfînta lavră Pecersca.
Netrecînd mult vreme după aceasta, s-a făcut înștiințare acestui
vrednic păstor, că prin diferite locuri încredințate păstoriei lui de către
Dumnezeu, intră mulți învățători mincinoși, din dumbrăvile și pustiile Vrinski.
Aceia ieșind ca lupii, cu cuvintele lor cele mincinoase și cu șoptiri tăinuite
amăgind oile lui Hristos, risipeau turma lui Dumnezeu. Deci, mulți crezînd învățăturile
lor cele înșelătoare, se clătinau în sfînta și creștineasca credință, a sfintei
biserici a răsăritului, iar alții prin aceeași otravă a răscolnicilor, adică
a lui Capiton, fiind otrăviți, grăiesc cele potrivnice sfintei Biserici, și
răzvrătind sufletele cele fără de răutate, au bolit cu duhul. Rîvnind el pentru
dreapta credință ca și Ilie, și ca un bun păstor, dorea ca pe cei ce se clătinau
din dreapta credință să-i întărească, și pe cei rătăciți să-i întoarcă din calea
lor cea pierzătoare, pentru aceea a alcătuit o carte pentru credința lipovenească
din pustiul Vrinski, adică despre învățătura și faptele lor.
În acea carte el arăta cum credința lor este nedreaptă, învățătura
lor vătămătoare de suflet, iar faptele lor neplăcute lui Dumnezeu. Acea carte
s-a sfîrșit de scris în anul 1709, și s-a tipărit mai întîi întru împărăteasca
cetate Moscova, in anul 1745.
Sfîntul Dimitrie îndeletnicindu-se întru aceste osteneli, foarte
mult folositoare sfintei Biserici, și rînduind bine toate cele spre mîntuirea
tuturor din păstoria sa, se întindea și spre cele mai mari întru nădejdea dării
de plată ce va să fie. El avea de gînd să mai alcătuiasc o carte care se numește
Letopis, și în care să se spună cu oarecare cuviință faptele de la începutul
lumii, pînă la Nașterea lui Hristos, pentru a sa știre, și pentru ca să aibă
de citit în chilie, dar mai ales pentru a fi ca învățături folositoare, după
cum se poate vedea din cărticica epistolarului, adică scriitoare de scrisori.
De vreme ce acest iubitor de osteneală știa din destul, cum că nu numai în Rusia
mică (Ucraina) ci și în Rusia mare, rar se găsesc biblii slavonești, ci numai
careva din cei bogați abia ajungea să o cumpere pe ea cu mare preț, iar cei
săraci neavîndu-le pe ele, se lipseau de folosul ce puteau să aibă din citire.
Mulți din duhovniceasca rînduială, nu știau rînduiala faptelor din biblie, pentru
aceea, dorea ca unora ca acelora, să le dea spre știință pe scurt, cîte o cărticică
mică din istoria bibliei, ca să poată fiecare să o cumpere pe un preț mic, și
să știe cu înlesnire, cu ce fel de rînduială merg toate cele din biblie.
Deci, el a început fără întîrziere a lucra la alcătuirea ei,
și a aduna din dumnezeiasca Scriptură, din diferite cronografuri, și de la scriitorii
din istorii grecești, slavonești latinești, leșești, evreiești, si din altele,
istoriile cele ce se cuprind în biblie, și le-a pus pe scurt în loc de teme;
iar din acelea, ca din niște felurite curgeri de izvoare, a scos învățături
foarte folositoare de suflet. Acea carte, sfîntul Dimitrie, deși foarte mult
o dorea, după cum se arată în epistolar, pentru alte lucruri ce era înainte
întru îndreptarea bisericescului jug ce sta deasupra lui, dar n-a putut s-o
săvîrșească fiind cuprins de boalele cele dese, dar a scris numai faptele pînă
la numărul anilor 4600; iar gîndul acestui bărbat iubitor de osteneală era așa,
ca după săvîrșirea acestui Letopis, de ar fi rînduit Domnul de dînsul spre bine,
și viața lui i-ar fi lungit-o, să se apuce de Psaltire, și în scurt timp prin
tîlcuiri să o explice pe ea, dar la lucru acesta ce îl avea în gînd, moartea
i-a făcut împiedicare.
Deci, mai înainte de a veni în Rostov, cînd petrecea în Rusia
mică, a alcătuit două cărți. Cea dintîi "Alfa-vita duhovnicească", adică oarecare
sfătuiri duhovnicești, care se încep după literele alfabetului. Într-acea carte,
se pun spre îndemnare mai multe învățături folositoare, ca mai cu osîrdie tot
omul să împlinească poruncile Domnului, și să se silească la curățirea patimilor.
Această carte el a despărțit-o în trei prți, din dragoste către Dumnezeu și
a tipărit-o în Kiev în lavra Pecersca, după cîțiva ani de la moartea alcătuitorului.
A doua a alcătuit-o întru lauda Preasfintei Fecioare Născătoare
de Dumnezeu, și care se numește, "Lîna rourată". În ea se povestește despre
minunile care ies de la capul ei cel făcător de minuni, care se află în Ilinaski
mănăstire a Cernigovului, cu vorbiri și cu învățături insuflate de Dumnezeu.
Această carte, pe cînd trăia sfîntul Dimitrie, a fost tipărită în Cernigov în
anul 1656.
Afară de acestea se află și alte cărți folositoare de suflet,
și anume: "Apologia", spre potolirea mîhnirii omului, care este în nevoie, în
prigonire și în necaz. Într-însa se cuprinde vorbirea și sfătuirea care mîngîie
pe cel scîrbit. Asemenea și această cărticică s-a tipărit în Cernigov în anul
1700, iar după moartea lui, s-a tipărit a doua oară în Moghilev în anul 1715.
Apoi s-a mai tipărit pe scurt, ca un "Catehism" cu întrebări și răspunsuri,
foarte folositor pentru credință: O mulțumitoare cugetare pentru patimile lui
Hristos. Închinăciunea rănilor Domnului nostru Iisus Hristos. Plîngere la îngroparea
lui Hristos. Închinare Sfintei Treimi. Închinarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Închinare către Preasfinta Născătoare de Dumnezeu. Socotire pentru împărtășirea
dumnezeieștilor Taine. Închinăciune la preacuratele lui Hristos Taine. Rugăciune
de mărturisire în toate zilele. Mărturisirea păcatelor cuprinzătoare. Rugăciune,
sau pe scurt, pomenire de patimile lui Hristos. Doctorie duhovnicească la tulburarea
gîndurilor, cu multe pilde, adunate pe scurt din diferite cărți părintești.
Duhovniceasca deprindere a omului cel dinluntru, care se învață în singurătate
în cămara inimii și se roagă în taină.
El a alcătuit asemenea două letopise. Cea dintîi pentru poporul
slavon, și cea de-a doua pentru zidirea bisericilor, și pentru punerea arhiereilor
în Rusia. Apoi a mai alcătuit încă cîteva cîntări duhovnicești, și alte faceri
de stihuri, multe la număr. Dintr- aceste scurte alcătuiri, Apologia și Letopisețurile,
le-a alcătuit pe cînd sfinția sa era în Rusia mică; iar despre celelalte nu
se știe cînd le-au scris.
Se cade însă a mai zice ceva și de învățătoarele cuvinte ale
acestui frumos grăitor propovăduitor, de care trebuie să fie foarte multe la
număr, de s-ar fi putut toate acestea a se cerceta, și a se aduna împreună;
căci mai întîi, precum s-a arătat mai sus acest bărbat a fost multă vreme propovăduitor
al cuvîntului lui Dumnezeu în Cernigov, pe vremea preasfințitului arhiepiscop
Lazăr Branovici. După ducerea din Cernigov, cîtăva vreme s-a aflat în cetatea
Vilna; apoi mergînd în Sluțca și viețuind mai mult de un an în mănăstirea de
acolo a Schimbrii la față, se îndeletnicea la semănarea cuvîntului Domnului.
Întorcîndu-se în Rusia mică, în cetatea Baturina, el a întrebuințat
cea mai mare parte a datoriei sale în propovăduirea cuvîntului, pînă la hotrîrea
sa la egumenie. Fiind egumen și arhimandrit în diferite mănăstiri, măcar că
avea grijă de toate cele mănăstirești, totuși a continuat să adune și să îndrepteze
Vietile Sfintilor. Acest egumen neobosit de osteneli, în toată vremea nu înceta,
cîtuși de puțin, a alcătui învățături și a propovădui Cuvîntul lui Dumnezeu,
dar, spre cea mai mare părere de rău, toate acele învățături, nu se știe de
alcătuitorul lor. Căci deși se află în Rostov în biblioteca bisericii, cuvinte
învățătoare și de alte oarecare alcătuiri ale acestui bărbat iubitor de osteneală,
o carte mare, scrisă cu slovă de pol tipar; însă într-aceea se află învățături
propovăduite de el pe vremea petrecerii lui în Rusia mare; deci, unele din acelea,
după cum arată acel epistolar, lipsesc; iar de cele ce le-a spus în Rusia mică,
sînt într-acea carte numai cinci.
Drept aceea, sfîntul Dimitrie ocîrmuind bine păstoria cea încredințată
lui de Dumnezeu, deși totdeauna după chemarea sa era tras de multe împiedicări;
dar toate zilele alerga la biserică la slujba lui Dumnezeu. În zilele Duminicilor
și ale praznicilor, slujirea Sfintei Liturghii mai niciodată nu o lăsa să o
săvîrșească alții, afară de neputință sau de mare nevoie. Cînd se întîmpla praznic
în care se făcea litie, atunci acea ieșire cu crucile, măcar de era a merge
departe, el însuși mergea cea mai mare parte din cale, și săvîrșea Sfînta Liturghie.
El îndemna poporul la facerea faptelor celor bune.
Adeseori se ducea în cetatea Iaroslavului și petrecînd acolo,
slujea în biserica sobornicească și în alte biserici ale acelei cetăți, unde
i se întîmpla, și propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu, învățînd astfel pe oameni
sfînta credință creștinească. El îi sfătuia să nu se amăgească cu mincinoasele
învățături ale celor ce nu înțeleg drept, ca să nu rupă din turma lui Hristos,
ci să stea cu tărie și să țină la maica noastră, Sfînta Biserică a Răsăritului.
Deci, înțeleptul păstor era păzitorul turmei lui Hristos, de vrăjmașii care
se luptau contra lor și de lupii cei răpitori care veneau îmbrăcați în piei
de oi.
În vara anul 1705, acest păstor zăbovind în cetatea Iaroslavului
două luni - iunie și iulie -, pentru îndreptarea unor lucruri bisericești, i
s-a întîmplat un lucru ca aceasta, precum mărturisește însuși Sfîntul Dimitrie
despre aceasta în cartea Rozisc.
Într-o zi de Duminică, ieșind eu din biserica sobornicească,
după Sfînta Liturghie și mergînd spre curte, doi oameni bărboși, dar nu bătrîni,
apropiindu-se de mine strigau, zicînd: "Stăpîne Sfinte, cum ne sfătuiești? Ne
poruncești nouă, ca să ne radem bărbile sau nu? Să știi însă că noi sîntem gata
să ne punem capetele pentru bărbile noastre. Mai bine este nouă să ni se taie
capetele, decît să ni se radă bărbile!", pentru că venise poruncă de la stăpînire,
ca oamenii să-și radă bărbile. Atunci eu m-am mirat de acea neașteptată întrebare
și, neputînd să le răspund îndată ceva din Scriptură, i-am întrebat împotrivă
pe ei: "Ce crește pe urmă, capul cel tăiat, sau barba cea rasă?" Atunci ei,
îndoindu-se și tăcînd puțin, au zis: "Barba crește, iar nu capul". Apoi le-am
zis: "Deci, mai de folos vă este vouă să nu vă cruțați bărbile, care de s-ar
rade și de zece ori, iar v-ar crește, decît să vă pierdeți capul, care odată
tăiat, nu mai crește niciodată, decît numai la învierea cea de obște a morților".
Zicîndu-le acestea au mers la chilia mea; deci, mă petrecură
mulți cetățeni cinstiți și au intrat cu mine în chilie. Și a fost între noi
cu de-amănuntul multă vorbă de raderea și neraderea bărbii. Eu am cunoscut,
că mulți care și-au ras bărbile, după poruncă, se îndoiau de mîntuirea lor,
ca și cum ar fi pierdut chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Deci, eu i-am sfătuit
pe ei să nu se îndoiască, zicîndu-le că nu în barbă și în fața omenească cea
văzută se alcătuiește chipul lui Dumnezeu și asemănarea, ci în sufletul cel
nevăzut. Dar încă și pentru aceasta nimeni să nu se îndoiască de mîntuirea sa,
de vreme ce nu își rade barba după voia sa, ci poruncii celor ce se sînt în
stăpîniri se cuvine a se supune și în lucrurile care nu se împotrivesc lui Dumnezeu
și care nici nu se vatămă mîntuirea. De aceea, cei ce socotesc raderea bărbilor
în mare și neiertat păcat, iar creșterea lor în mare sfințenie, să-și lepede
acea îndoire, și nimeni din cei bărboși să nu nădăjduiască că prin barba sa
va cîștiga mîntuirea.
Deci, el a adăugat multă socoteală în cartea ce s-a zis, Rozisc,
între altele și despre raderea bărbii, spre sfătuirea celor neîntăriți și în
întărirea celor ce pentru puțin, se clatină mult.
În toată vremea petrecerii la scaunul său, acest blînd păstor
priveghea turma sa fără de cruzime. El își păzea vrednicia rînduielii sale fără
de trufie și spre toți cei mari și mici arăta dragoste nefățarnică; de aceea
era iubit ca un tată de toți credincioșii, fii ai Sfintei Biserici. El era cinstit
și slăvit, nu numai de cei supuși sub rînduiala sa, ci și de alte multe fețe
de neam bun. Era iubit nu numai puțin și de însuși prea binecuvîntatul împărat
și toată împărăteasca familie, pentru viața lui cea îmbunătățită.
Adeseori era chemat la Moscova, unde fiind de față însuși împăratul
și alte fețe ale familiei împărătești, săvîrșea dumnezeieștile Taine și propovăduia
Cuvîntul lui Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea din scrierea de mai sus. Adeseori
veneau la dînsul în Rostov multe fețe împărătești pentru binecuvîntare, precum
văduva dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici, împărăteasa Paraschiva Teodorovna,
cu fii săi și fiicele dreptcredinciosului împărat Alexie Mihailovici; binecredincioasele
cnejine: Maria, Teodosia și Natalia Alexievna, care l-au dăruit pe el cu rase
și cu alte diferite lucruri. Din toate aceste daruri pregătindu-și înainte arhiereștile
veșminte spre ceasul morții, a poruncit slujitorilor de lîngă sine, ca la moartea
sa să-l pună într-acele veșminte pregătite de el mai înainte, lucru care s-a
și făcut după porunca lui. Acele veșminte se află și acum pe dînsul.
Sfîntul Dimitrie avea un obicei ca acesta: Cînd ar fi simțit
cîndva în sine vreo boală, și ar fi început a slăbi, atunci trimitea la școală
și poruncea tuturor elevilor, ca spre aducerea aminte de cele cinci răni ale
lui Hristos, care au fost în curatele lui mîini, picioare și în coasta cea împunsă
pînă la inimă, să citească de cîte cinci ori rugăciunea "Tatăl nostru..." Atunci
îi era mai ușor. Deci, cercetîndu-și școala, sfătuia pe ucenicii săi, ca să-și
petreacă viața lor întru înfrînare, în minte întreagă și curăție, ca, chemînd
în ajutorul lor pe Dumnezeu, Povățuitorul înțelepciunii și dătătorul de știință,
să adauge sîrguință la învățătură cu toată puterea. Între altele, adeseori zicea
către dînșii și acestea: "De mă voi învrednici a cîștiga milă de la Domnul,
atunci îl voi ruga pe El, ca și voi asemenea să cîștigați milă de la dînsul,
că scris este: "Unde voi fi Eu, acolo va fi și sluga mea."
Pe slujitorii săi, și pe ceilalți care se aflau lîngă dînsul,
îi învăța ca, atunci cînd vor bate ceasurile la fiecare lovitură, să se însemneze
cu semnul Sfintei Cruci și să zică încet rugăciunea: Născătoare de Dumnezeu
Fecioară, bucură-te... Iar dacă cineva din casnicii lui slujitori, s-ar fi întîmplat
să-i fie numele, și venea la dînsul cu plocon, îi binecuvînta pe ei cu icoane;
iar de i se întîmpla să nu aibă icoane, atunci îi miluia cu bani, după socotință.
Adeseori pe cei supuși îi învăța să se nevoiască la post și să fugă de îmbuibare
și beție, arătîndu-se singur pe dînsul pildă la aceia. El în toate zilele, afară
de praznice, petrecea în înfrînare, mîncînd puțin, numai pentru trebuința trupească;
iar în sfîntul și marele post al sfintelor Paști, în săptămîna întîi, obișnuia
a mînca numai odată pe zi. Asemenea și în săptămîna patimilor, numai în Joia
cea mare mînca odată, iar celelalte zile le petrecea în rugăciuni și post.
Acest bărbat temător de Dumnezeu prea isteț la înțelegere, în
mare luminare, iscusit în limba slavonească, latinească, grecească evreiască
și leșească; deci, avînd mare apelare spre învățătură, a iubit pe oamenii cei
îmbunătățiți și cinstiți. Spre cei mai de sus a fost cinstitor, plecat, iubitor
și primitor; iar spre cei supuși milostiv. Spre cei nenorociți, milostiv; spre
cei săraci, bine făcător; către cei nevoiași, foarte îndurat. Scumpetea în inima
lui n-a locuit, iubirea de cîștig de nici un fel n-a avut loc în inima lui,
iar iubirea de argint cu totul era gonită de la dînsul; pentru că din vremea
aceea de cînd a primit pe dînsul călugărescul chip, și a făgăduit lui Dumnezeu
sărăcia de bună voie pînă la moartea sa, nu numai că nu se îngrijea deloc la
cîștigarea de multă avere, și nu aduna - după cum singur mărturisește despre
dînsul în scrisoarea sa - aur și argint, ci nici haine, sau orice alt fel de
lucruri nu voia să aibă, afară numai de cele de nevoie și afară de cărțile cele
folositoare de suflet.
El păstra toate darurile care intrau în mîinile lui de la făcătorii
de bine, de cînd a fost egumen și arhimandrit. Asemenea toată vremea petrecerii
lui în arhierie, veniturile chiliei, pe unele le cheltuia pentru trebuințele
sale, pe altele pentru ale mănăstirii, iar pe altele le întrebuința la împodobirea
sfintelor biserici, dar mai mult la nevoile celor săraci; căci de sărmani și
văduve, de scăpătați și de cei neavuți, purta atît de mare grijă, întocmai ca
un tată de adevărații săi fii; și cu atîta îndurare împărțea cele ce intrau
în mîinile lui, încît în toată ziua abia lăsa ceva puțin la casa sa. Adeseori
chemînd la sine pe cei orbi, surzi, șchiopi și pe cei neputincioși în sărăcia
cea mai de pe urmă, le punea mese, le dăruia haine și alte lucruri asemenea
cu acestea. El era, după Iov, ochiul orbilor și piciorul șchiopilor.
După moartea lui nimeni să nu caute argint în cămările lui,
sau orice alt fel de avere și ca să nu-și piardă vremea la acea zadarnică încercare
a lui, și pe cei ce au slujit în chilia lui, despre aceea să nu-i întrebe.
Cu doi ani și șapte luni înaintea morții lui, a scris o scrisoare
duhovnicească sau diată, și a arătat-o sfințitului Ștefan, mitropolitul Razanului,
punînd acolo un așezămînt ca acesta: Dacă preasfințitul mitropolit Ștefan va
muri mai înainte, atunci la îngroparea lui să fie mitropolitul Dimitrie; iar
dacă Dimitrie al Rostovului se va sfîrși mai înainte, atunci să-l dea pe el
îngropării prea sfințitului Ștefan al Razanului. Așa s-a și făcut, că nu altcineva,
ci singur prea sfințitul Ștefan l-a îngropat pe el. Acești doi mitropoliți,
au trăit între dînșii ca frații. Sfîntul Dimitrie în toată vremea petrecerii
sale în Rostov, și mai ales cînd alcătuia cartea Letopis, în care se istorisesc
faptele de la începutul lumii pînă la Nașterea lui Hristos, de multe ori trimitea
scrisori preasfințitului Ștefan, spre a cerceta alcătuirile, și cerea sfat de
la dînsul spre dezlegarea îndoielilor lui.
Cu cîteva zile mai înainte de sfîrșitul sfîntului Dimitrie,
binecuvîntata împărăteasă, Paraschiva Teodorovna, avea de gînd ca din împărăteasca
cetatea Moscova, să se ducă în cetatea Iaroslavului, pentru ca să se închine
la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care
se numea Tolsca. Dar, din pricina furturilor care s-au întîmplat atunci și din
greutate, abia a ajuns la Rostov, astfel că îi era cu osteneală a călători pînă
la Iaroslav; de aceea a poruncit ca să aduc în Rostov icoana făcătoare de minuni
din mănăstirea Tolsca. Deci, cînd acest arhiereu a fost înștiințat despre grabnica
venire în Rostov a dreptcredincioasei împărătese, împreună cu binecredincioasele
ei fiice, și pentru aducerea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, celei
făcătoare de minuni din Tolsca, atunci a poruncit ca să cheme la dînsul pe ieromonahul
Filaret, cămărașul casei sale arhierești, căruia între celelalte porunci ce
îi dăduse, l-a mai înștiințat mai dinainte de grabnica sa ducere către Dumnezeu.
El i-a arătat așa:
"Iată, vin în Rostov doi oaspeți: Împărăteasa cerului și împărăteasa
pămîntească, iar eu nu mă învrednicesc a le vedea pe ele aici; deci, se cuvine
ție cămărașul, ca să fii gata pentreu primirea lor".
Înainte de sfîrșit, fiind pînă la trei zile pînă la moartea
sa, a început a slăbi foarte mult și a tuși. În ziua numelui său, adică la 26
octombrie, la pomenirea Sfîntului Mucenic Dimitrie Izvorîtorul de mir, a săvîrșit
singur Sfînta Liturghie, fiind acum foarte bolnav, încît și fața i se schimbase.
Din acea zi n-a mai putut să mai spună cuvinte de învățătură, ci șezînd lîngă
ușile împărătești ale bisericii, a ascultat cîntărețul care a citit acea învățătură,
pregătită mai înainte de dînsul.
La masa prînzului într-acea zi a șezut cu oaspeții, după obiceiul
de mai înainte, măcar că era neputincios și cu nemărginită nevoie, iar în 27
octombrie, a venit știrea că arhimandritul Varlaam va veni de la cetatea Bereaslav,
din Mănăstirea Zeleasca a cuviosului Daniil stîlpnicul, ca să vadă pe Sfîntul
Dimitrie. El a fost primit de Sfîntul Dimitrie cu dragoste și s-a ostenit după
cum se cuvine. Deci, vorbind ei singuri, monahia Varsanufia Eftimia, din neamul
cazanilor, fiind mai înaintea hrănitoarea țarului Alexie Petrovici, a trimis
în Rostov la acest păstor, aproape de casa arhierească, ca să binevoiască preasfinția
sa să o cerceteze pe ea în acea zi. Aceea în toată vremea petrecerii sale în
Rostov, avea multă cucernicie pentru îmbunătățita viață a Sfîntului Dimitrie
și adeseori avea trebuință de povețile lui spre folosul sufletului său.
Acest arhiereu fiind chemat la acea monahie, s-a lepădat cu
neputință, căci era foarte slab. Mergînd acela acasă a spus stăpînei sale, că
sfinția sa nu poate veni din pricina bolii. Atunci acea monahie a trimis a doua
oară să-l poftească, măcar pentru o scurtă vreme să binevoiască a veni. Dar
Sfîntul Dimitrie se lepăda și la a doua poftire, punînd înainte boala. Arhimandritul
Varlaam, cel zis mai înainte, a început a-l sfătui ca să meargă, crezînd ca
prin acea umblare să cîștige puțină ușurare din boală. Atunci ascultînd pe arhimandrit,
a poruncit ca să-l ducă la dînsa, după cîntarea bisericii.
Deci, mergînd el împreună cu acel arhimandrit, pe cale au vorbit
puțin și iarăși s-au întors pe înserate; dar abia a putut ajunge la chilia sa.
Pomenitul arhimandrit, fiind în casele ce se numesc Cristovoi, a poruncit cămărașului
său, ieromonahului Filaret, să-l primească și să-l ospăteze. Intrînd singur
în chilie a început a tuși și umblînd multă vreme prin casă, se sprijinea de
slujitori.
După aceea a poruncit să cheme cîntăreți la dînsul în chilie,
pentru cîntarea unor cuvinte duhovnicești, alcătuite de el: "Iubite Iisuse al
meu...". În vremea cîntării acelora, Sfîntul Dimitrie asculta stînd lîngă sobă
și încălzindu-se. După sfîrșitul acelor cîntări, a voit ca pe toți cîntăreții
să-i lase a pleca spre casele lor; însă a oprit pe unul mai iubit dintre ei
ca să-l aibă ajutor în osteneli. Rămînînd acela, a început a-i spune din viața
sa, cum o petrecea în tinerețe și în vîrsta cea desăvîrșită, cum se ruga Domnului
Dumnezeu, Preasfintei Maicii Lui, și tuturor plăcuților lui Dumnezeu, iar după
aceasta a zis: "Și voi, fiilor, să vă rugați asdemenea!" Apoi la sfîrșit a zis:
"Acum îți este și ție vremea să mergi la casa ta!" Acel cîntăreț luînd binecuvîntare,
a ieșit; iar Sfîntul Dimitrie l-a petrecut singur din chilia sa și i s-a închinat
pînă la pămînt, mulțumindu-i că s-a ostenit mult lîngă dînsul la scrierea diferitelor
alcătuiri.
Văzînd cîntărețul smerenia aceea, neobișnuita petrecere de la
păstorul său și închinăciunea cea atît de jos, s-a cutremurat; apoi i-a zis
cu cucernicie: "Stăpîne sfinte, oare te închini mie astfel, celui mai după urmă
rob?" Iar el iarăși a grăit: "Îți mulțumesc, fiule!" Și s-a întors în chilie,
iar cîntărețul s-a dus la casa sa plîngînd. Deci, Sfîntul Dimitrie întorcîndu-se
în chilia sa, a poruncit slujitorilor, ca fiecare să meargă la locul lui, iar
el închizîndu-se în chilie, ca și cum ar vrea puțin să se odihnească, a petrecut
rugîndu-se pînă la moartea sa. A doua zi de dimineață, slujitorii intrînd în
acea chilie, l-a văzut că sfîrșise astfel cum se ruga. Cîntărețul, fiind în
casa sa, a auzit a doua zi de dimineață, că la soborniceasca biserică, a bătut
de trei ori în clopotul cel mare, spre semnul morții arhiereului, și îndată
a alergat în chilia lui. El a aflat pe păstorul și părintele său că își dăduse
sufletul lui Dumnezeu.
După îmbrăcarea lui în toate veșmintele arhierești, pe care
el, precum s-a spus mai înainte, le gătise înaintea sfîrșitului său, au pus
în raclă sfîntul lui trup, iar sub cap, în loc de pernă, și sub tot trupul au
pus, după porunca sa, diferite cărți alcătuite și scrise cu cerneală de mîna
lui. În aceeași zi a fost pus în biserica preabunului Mîntuitor, care este aproape
de chilia arhierească.
Făcîndu-se știre în toată cetatea Rostovului de moartea acestui
bun păstor și iubitor de fii, s-a adunat mult popor la cinstitul lui trup, făcînd
plîngere; căci i-a lăsast pe ei păstorul și învățăturul cel bun, ajutorul celor
ce sînt în nevoi și în necazuri, folositorul văduvelor și al orfanilor, hrănitorul
săracilor și al scăpătațilo, povățuitorul rînduielii preoțești și călugărești.
În ziua aceea și dreptcredinciaosa împărăteasă Paraschiva Teodorovna
cu fiicele sale: Ecaterina, Parascheva și Ana, au sosit în Rostov după sfîrșitul
prînzului și nu l-au aflat între cei vii pe Sfîntul Dimitrie. Ele au plîns mult
că nu s-au învrednicit a lua binecuvîntarea lui arhierească; deci a poruncit
ca deasupra trupului, să slujească rînduiala înmormîntării în sobor. După aceea
a binevoit a merge întru întîmpinarea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, din Tolsca, dar din pricina drumului și a furtunilor
de toamnă, n-a mai călătorit mai departe spre Iaroslav, ci au rămas pînă a doua
zi în mănăstirea Botezul Domnului.
Înștiințîndu-se ea a doua zi, că icoana Născătoarei de Dumnezeu
este aproape de cetatea Rostovului, a poruncit ca toți cei ce venise în acea
mănăstire în ziua pomenirii Cuviosului Avramie arhimandritul, făcătorul de minuni,
al Mănăstirii Boevleniei a Rostovului din soborniceasca biserică, preoții și
slujitorii bisericești, să meargă cu litie din acea mănăstire la mănăstirea
Petrovsca, întru întîmpinarea icoanei celei făcătoare de minuni, mănăstire care
se află tot în calea Rostovului spre Iaroslav. Deci, fiicele împărătești, toate
trei au urmat litia pe jos. Întîmpinînd ele acea icoană, a dus-o în mănăstirea
Boevleniei, și singure ținînd-o cu mîinile lor; iar împărăteasa a așteptat în
porțile acelei mănăstiri.
Aducînd acea icoană spre poartă, ea a ieșit singură spre întîmpinare
și făcînd obișnuita rugăciune, a sărutat-o cu cucernicie și a poruncit să o
ducă în biserică. Acea icoană a stat acolo pînă la sfîrșitul Sfintei Liturghii,
iar după Sfînta Liturghie au făcut paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Și după acea icoană făcătoare de minuni au dus-o tot cu aceeași litie în soborniceasca
biserică a Rostovului, și de acolo în Mănăstirea Boevleniei, în ziua de 30 octombrie.
După voința împărătesei, trupul Sfîntului Dimitrie, din acea
biserică a Mîntuitorului, s-a mutat cu cuviincioasă ceremonie în soborniceasca
biserică, și după porunca ei a făcut panahidă a doua oară pentru dînsul.
După aceasta, îndată credincioasa împărăteasă cu fiicele sale
și cu ceilalți care erau cu dînsa, au voit a lua calea de întoarcere de la Rostov
la împărăteasca cetate, Moscova. Cînd cele scrise de acest arhiereu, s-au trimis
din Rostov la Moscova în divanul mănăstiresc, atunci după așezămîntul lui cel
scris, sau mai bine zis, după cererea lui, adică ca după moarte să-i îngroape
trupul în mănăstirea Sfîntului Iacob, episcopul Rostovului, făcătorul de minuni,
în unghiul bisericii, unde însemnase singur.
Deci, s-a trimis poruncă de la divanul mănăstiresc în Rostov,
prin care s-a poruncit, ca după acea duhovnicească dorință, să se sape groapa
în acel unghi și s-o zidească cu piatră, apoi să facă gropniță de piatră și
să-l dea îngropării. Dar acea poruncă nu s-a împlinit și nu se știe pentru ce,
că nici groapă cu piatră n-a zidit, nici gropniță de piatră n-a făcut; ci a
făcut numai o casă de lemn, care a putrezit degrab, precum de aceasta se poate
ști mai pe larg din cele ce s-a pus înaintea preasfințitului și îndreptătorului
Sinod, pentru aflarea moaștelor acestui arhiereu.
Cînd preasfințitul Ștefan, Mitropolitul Riazanului și al Muromului,
a venit în Rostov, pentru îngroparea Sfîntului Dimitrie, în luna noiembrie,
intrînd drept în soborniceasca biserică, a plîns mult deasupra trupului acestui
plăcut și a poruncit cămărașului Filaret ieromonahul, ca să gătească în mănăstirea
lui Iacob toate cele ce se cuvin spre îngropare. Atunci precum mai marii mănăstirii
Rostovului, așa și soborniceștii preoți, și mulți din cetățeni venind la preasfințitul
Ștefan, l-au poftit să binevoiască a da îngropări trupul acestui arhiereu, în
soborniceasca biserică a Rostovului, aproape de răposatul Ioasaf Mitropolitul.
Acolo erau îngropați toți cei ce fusese mai înainte arhierei ai Rostovului.
Preasfințitul Ștefan n-a voit să facă acea cerere a lor, și
le-a răspuns celor ce ziceau: "De vreme ce încă de la suirea pe scaunul Rostovului,
Preasfințitul Dimitrie și-a ales singur loc de îngropare în mănăstirea lui Iacob
mergînd mai întîi, cum pot eu să schimb aceasta?" Astfel în ziua aleasă spre
îngropare, adunîndu-se în soborniceasca biserică duhovniceștii începători și
toți preoții și slujitorii bisericești, Preasfințitul Ștefan a săvîrșit Sfînta
Liturghie. După sfîrșitul aceleia, el a săvîrșit slujba îmormîntării cu tot
soborul, deasupra trupului Sfîntului Dimitrie, la care singur preasfinția sa
a grăit către popor cuvînt cuviincios despre această mare mîhnire.
Apoi după așezămîntul acestui plăcut, acel trup sfînt al lui,
cu rînduiala binecuviincioasă a soborului, cu lumînări și cu cîntări de psalmi,
mergînd înainte tot sfințitul cler, și petrecîndu-l mulțime de popor, și scoțînd
amare suspinuri pentru păstorul și învățătorul lor, l-au dus în mănăstirea Sfîntului
Iacov și l-au dat pămîntului în biserica zisă, a Zămislirii Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu, în unghiul din partea dreaptă pe care îl însemnase el. După îngropare,
preasfințitul Ștefan a scris despre îngroparea Sfîntului Dimitrie, și acea scrisoare
care s-a pus la sfîrșitul vieții lui.
După moartea acestui bărbat iubitor de osteneală, au rămas multe
cărți tipărite și scrise de mînă, adică: grecește, latinește, leșește și slavonește.
Toate acelea s-au luat în aceeași vreme din Rostov de preasfințitul Ștefan la
Moscova, și s-au pus în biblioteca tipografiei moschinească a preasfințitului
îndreptător Sinod. Acest plăcut a lui Dumnezeu a murit în anul de la întruparea
lui Dumnezeu Cuvîntul 1709, în 28 octombrie, noaptea, într-o zi de Vineri, îndată
după ziua numelui său. Trupul lui s-a îngropat în luna noiembrie în 25, care
a fost deasemenea zi de vineri. El a petrecut pe scaunul Rostovului șapte ani
fără nouă luni. În călugărie a petrecut 41 de ani, 3 luni și 18 zile; iar toți
anii vieții lui au fost 80 tocmai.
Acesta adunînd și scriind în viața aceasta, viețile și nevoințele
cele cu frumoasă lumină ale plăcuților lui Dumnezeu, celor ce în cartea cea
veșnică s-a scris la ceruri, le-a dat întru slava celui slăvit Dumnezeu între
sfinți, întru cinstea plăcuților lui, și spre folosul a tot dreptcredinciosului
neam creștinesc. Singur după trecerea din viața aceasta de puțină vreme, la
cea veșnică, s-a scris cu degetul lui Dumnezeu, împreună cu aceea în cartea
vieții veșnice, și s-a învrednicit a fi încununat cu nestricăcioasa cunună.
Ca adevărat păstor și neadormit păzitor al păstoriei celei încredințate
lui de la Dumnezeu, s-a învrednicit în ceata păstorilor cu ceilalți arhierei
ai Rostovului, și cu toți ierarhii a fi numărat; căci în anul 1751, luna septembrie
în 21, cînd meșterii se apucaseră să repare pardoseala bisericii Zămisliri Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, au aflat sfintele lui moaște întregi și nestricate,
după 42 de ani, 10 luni și 24 zile de la moartea lui, iar de veșmintele lui
arhierești foarte puțin se atinsese stricăciunea.
Din acele sfinte moaște, ca dintr-un izvor oarecare, din vremea
aceea și pînă acum, izvorăsc multe faceri de minuni, celor ce aleargă la ele
cu credință. Prin ele se izgonesc diavolii din oameni, muții grăiesc, orbii
văd, șchiopii, slăbănogii și cei cuprinși de alte boli nevindecate și grele,
prin chemarea lui spre ajutorul lor și prin rugăciunile ce se aduc lîngă acele
sfinte moaște, se vindecă cu darul lui Dumnezeu și se slăvește într-însul Dumnezeu,
cel în Treime unul preamărit între sfinții săi.
Deci, să slăvim și noi pe acel bun Dumnezeu, căci în sfatul
Său cel preaînalt a hotrît să arate în pămîntul Rusiei în acești ani mai de
pe urmă, pe acest mare luminător, care cu minunile sale strălucește toate părțile
Rusiei, și grabnic se arată cu adevărat ajutor celor ce-l cheamă. Deci, să alergăm
cu neîndoită credință la sfintele și tămăduitoarele lui moaște, să-l chemăm
ziua și noaptea spre ajutorul nostru, ca, prin rugăciunile acestui scriitor
al vieților sfinților, să petrecem și noi de acum înainte zilele vieții noastre
tot astfel; și, trăind cu dumnezeiască plăcere în pocăință, să ne învrednicim
a fi scriși în cartea vieții Mielului lui Dumnezeu, împreună cu toți cei ce
din veac i-au plăcut Lui, și a-l lăuda pe dînsul împreună cu Tatăl și cu Sfîntul
Duh, în vecii vecilor. Amin.
* O scrisoare duhovnicească a Sfîntului Dimitrie, mitropolitul
Rostovului, noul făcător de minuni, pe care a scris-o mai înainte de moartea
sa:
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh. Amin.
Eu, Dimitrie, smeritul arhiereu, mitropolitul Rostovului și
al Iaroslavului, auzid glasul Dumnezeului meu, care în Sfînta Evanghelie zice:
"Fiți gata, că în ce ceas nu gîndiți, Fiul omenesc va veni. Pentru că nu știți
cînd va veni Domnul, seara sau la miezul nopții, la cîntatul cocoșilor sau dimineața,
ca nu venind fără de veste, să vă afle pe voi dormind". Acest glas al Domnului
auzindu-l și temîndu-mă, adeseori fiind cuprins de neputințe, slăbind cu trupul
din zi în zi și așteptînd în toată vremea acel neașteptat ceas al morții, ce
s-a zis de Domnul, și gătindu-mă după puterea mea spre ieșirea din această viață,
am socotit căci cu această duhovnicească scrisoare a mea, să dau fiecăruia de
știre, ce ar voi să facă cu cele rămase după sfîrșitul meu; adică, să nu se
ostenească în zadar, nici să cerceteze pe cei ce mi-au slujit pentru Dumnezeu,
ca să știe comoara și bogăția mea, pe care din tinerețile mele n-am adunat-o,
aceasta nu o zic mîndrindu-mă, ci le dau de știre iscoditorilor averii mele,
că de cînd am luat sfîntul chip călugăresc, și m-am tuns in Kiev în mănăstirea
Kirolosca, la 18 ani ai vîrstei mele, și m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să am
sărăcia cea de bună voie, dintr-acea vreme, pînă la apropierea mea de mormînt,
n-am cîștigat averi și haine, afară de sfintele cărți.
Eu n-am adunat aur și argint, nici am voit să am haine de prisos,
nici orice fel de lucruri, afară de cele de nevoie. Eu m-am sîrguit la necîștigarea
și sărăcia cea călugărească cu duhul și cu lucrul, neîngrijindu-mă de mine,
ci punîndu-mă spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nici odinioară nu
m-a lăsat. Darurile ce intrau în mînile mele de la făcătorii mei de bine și
veniturile chiliei, cele de la dregători, pe acelea le-am cheltuit la nevoile
mele și ale mănăstirii unde am fost egumen și arhimandrit. Asemenea și arhiereu
n-am adunat veniturile chiliei - care nu erau multe - ci pe unele le-am cheltuit
la trebuințele mele; iar pe altele la nevoile celor nevoiași, unde mi-a poruncit
Dumnezeu.
Pentru aceea, să nu se ostenească nimeni, căutînd după moartea
mea orice fel de avere în chilia mea; căci nici de îngropare nu las ceva, nici
de pomenire. Aceasta o fac ca sărăcia călugărească mai mult la sfîrșit să se
arate lui Dumnezeu, pentru că cred că mai cu primire îi va fi lui, de n-ar rămîne
după mine nici un ban, decît s-ar împărți averea cea mult rămasă după mine.
De n-ar voi nimeni, ca pe mine cel atît de sărac, să mă dea
obișnuitei îngropări, apoi mă rog acelora, care își aduc aminte de moartea lor,
să-mi ia păcătosul meu trup și să-l ducă la o biserică săracă, și acolo între
alte trupuri să-l îngroape pe el.
Iar dacă voința stăpînilor ar porunci, ca murind să mă îngroape
după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători, să mă îngroape
în mănăstirea Sfîntului Iacov, episcopul Rostovului, în unghiul bisericii, unde
mi-am ales locul.
Asemenea, cel ce va voi să-mi pomenească păcătosul meu suflet,
fără de bani, întru rugăciunile sale pentru Dumnezeu, unul ca acela să fie pomenit
întru împărăția cerurilor. Iar cel ce va avea trebuință de plată pentru pomenire,
apoi mă rog, să nu mă pomenească pe mine săracul, cel ce nimic n-am lăsat de
pomenire; ci Dumnezeu să fie milostiv tuturor, și mie păcătosul, în veci. Amin.
Aceasta este diata. Aceasta este duhovniceasca mea scrisoare.
Într-acest chip las înștiințare despre averea mea. Dacă cineva necrezînd înștiințarea
aceasta, ar începe cu iscodire a căuta după mine, aur și argint, apoi oricît
de mult s-ar osteni, nimic nu va afla, și-l va judeca pe el Dumnezeu.
S-a scris aceasta, în păzita de Dumnezeu cetate a Rostovului,
în casa arhierească, în anul 1707, aprilie în 4 zile.
În această zi mai facem și pomenirea sfîntului sfințit mucenic
Isachie, episcopul Ciprului, și a sfîntului episcop Meletie. În prolog, în aceeași
zi, se pune cuviosul Iona Presviterul, tatăl sfinților mărturisitori Teodor
și Teofan cei însemnați.