În cetatea Sinopiei era un om numit Pamfil, și avea de soție
pe Maria. Aceștia au născut pe acest fericit Foca, care din tinerețe era plin
de darul Duhului sfînt; îi gonea pe diavoli din oameni și tămăduia neputințele.
Ajungînd la vîrsta bărbatului desăvîrșit, pen-tru viața lui cea îmbunătățită,
a fost ales episcop acelei cetăți. Șezînd pe scaunul său, păștea bine oile cele
cuvîntătoare, cu cu-vîntul și cu lucrul, adăugînd, spre nevoința sa, mai mari
osteneli. Și au fost arătate la toți lucrurile lui cele bune, pentru care se
pros-lăvea Tatăl cel ceresc. A întors mulți oameni de la rătăcirea lor și pe
păgîni de la închinarea către idoli i-a adus la cunoștința unuia Dumnezeu. Iar
cînd a vrut Domnul ca să-l învredniceasă, a înștiințat pe robul său de această
voie a sa prin vedenie, astfel: Un porumbel a zburat de sus, avînd în gura sa
o cunună de flori, pe care punînd-o pe capul fericitului, i-a grăit cu glas
omenesc, zicîndu-i: "Acum s-a umplut paharul tău, care se cade a-l bea". Din
această vedenie sfîntul a cunoscut muncile cele ce erau să-i vină pentru Hristos.
Iar noi, din aceasta cunoaștem plăcerea lui cea ma-re către Dumnezeu, că s-a
învrednicit a fi încoronat din cer fiind în trup. Așa iubește prea bunul Dumnezeu
pe cei drepți și plăcuți ai săi: îi încununează pe dînșii cu slavă și cu cinste
și pune pe capetele lor coroană. Acest Sfînt Foca era mire ceresc după curăția
sa sufletească și trupească, cu care cerul a vrut să se împreune, și i-a pus
lui cunună.
Cununa aceea era cununa cea mai bună a cămării Mîntuitorului,
cu care avea să fie încoronat în veci, cînd se va veseli la nunta Mielușelului.
După acest semn prea slăvit, a fost prins și chinuit pe timpul
împărăției lui Traian (98-117) de către African. El a silit mult pe sfînt să
jertfească idolilor, dar sfîntul, în locul acelora, a vrut a se aduce pe sine
însuși jertfă lui Dumnezeu.
Și, după ce nu s-a supus mai marelui și nu a dat lucrului făcut
de mîini omenești cinstea aceea care se cuvine Unuia Dumnezeu care șade pe Heruvimi,
atunci mai marele a poruncit ca legînd pe sfînt la un lemn să-i rupă mădularele.
Și era trupul lui zdrobit de răni, și rupt în bucăți. Precum păsările răpitoare
flămînde se gră-mădesc la vreun stîrv și îl rup mîncîndu-l, așa rupeau muncitorii
din trupul cel curat al pătimitorului lui Hristos. Însă el a răbdat cu vitejie
și a auzit un glas din înălțime întărindu-l și așa a biruit muncile pentru Iisus,
Cel ce l-a întărit pe el cînd pătimea, ca într-un trup străin; că nu și-a cruțat
trupul pentru mărturisirea Aceluia care nici sufletul nu l-a cruțat, ci L-a
pus pentru noi pe Cruce. Suferințele grele și pătimirea le socotea ca pe o răcorire
a raiului, pentru Hristos, Domnul Cel ce a pătimit pentru noi. Pentru că a suferit
cu înlesnire robul Domnului, pentru dragostea dumneze-iască, și de s-ar fi adunat
din toată lumea asupra lui chinuitorii și toate chinurile, el era gata să le
rabde pe toate pentru iubitul său, zicînd cu David: "Gata este inima mea, Dumnezeule,
gata este inima mea" (Psalm 56, 10). Apoi, cei ce-l chinuiau l-au pus pe el
pe o tigaie arsă în foc și îndată tigaia s-a răcit, pentru că biruia duhovnicescul
foc care ardea spre Dumnezeu în inima lui puterea focului celui simțit. El s-a
arătat biruitor asupra tuturor muncilor la care a fost supus, că se arăta oastea
cea îngerească și lumina lui Dumnezeu cea nemăsurată, împrejurul lui. Și era
în temniță luminat cu lumină cerească, în legături, veselit cu nădejdea cereștii
mîntuiri, în necazuri mîngîiat de îngeri și în bătăi întărit de Iisus. Iar după
chinurile cele de multe feluri, îl aruncară într-o baie înfocată, și acolo,
rugîndu-se, și-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu și s-a încoronat cu coroana
biruinței în Biserica celor ce dănțuiesc, iar trupul lui cel sfînt a fost îngropat
de cei credincioși cu cinste și mai multe minuni se săvîrșesc la mormîntul lui.