În părțile Africii era un vameș, anume Petru, foarte nemilostiv,
care niciodată nu miluia pe săraci, nici nu se mai gîndea la moarte, nu mergea
nici la bisericile lui Dumnezeu și își astupa urechile sale de la cei care cereau
milostenie. Iar bunul iubitor de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu vrea moartea păcătosului,
ci se îngrijește de mîntuirea tuturor, și cu judecățile care știe mîntuiește
pe fiecare, Acela, și cu Petru acesta a făcut după bunătatea sa, și a mîntuit
pe el cu un chip ca acesta: Într-o vreme săracii și scăpătații șezînd la ulițe,
începu a lăuda casele milostivitorilor, și a se ruga lui Dumnezeu pentru dînșii,
iar pe cei nemilostivi îi ocărau.
Deci, a ajuns cuvîntul și pînă la acest Petru, căruia îi ziceau
că este cu totul nemilostiv. Și se întrebau unul pe altul dacă luat-a cineva
cîndva din casa lui Petru ceva milostenie, zicînd toți că nimeni n-a luat de
la dînsul ceva. S-a sculat apoi un sărac și a zis: "Ce-mi veți da mie dacă eu
voi merge acum și voi scoate de la dînsul milostenie?" Și făcură între dînșii
rămășag. Deci, mergînd săracul, a stat la poarta casei lui Petru. Ieșind Petru
din casă și ducînd slugile un catîr încărcat de pîine la casa vameșului, săracul,
cel ce făcuse rămășag cu tovarășii săi, i s-a închinat lui și a început a cere
milostenie întradins, plîngîndu-se. Iar el, neaflînd piatră, a apucat o pîine
și a aruncat în cel sărac, l-a lovit în obraz și s-a dus. Iar săracul, apucînd
pîinea, a mers la tovarășii săi, zicîndu-le că din înseși mîinile lui Petru
a luat pîinea aceea. Și a lăudat pe Dumnezeu că Petru vameșul este milostiv.
După două zile s-a îmbolnăvit vameșul și, fiind aproape să moară,
s-a văzut pe sine în vedenie că era cercetat la oarecare judecată și punîndu-se
faptele lui în cumpănă, de o parte a cumpenelor stau niște arapi puturoși și
mîrșavi, iar de altă parte a cumpenelor stau niște bărbați foarte luminoși la
chip. Deci, arapii aducînd toate faptele cele rele pe care Petru vameșul, din
tinerețe, în toată viața sa, le făcuse, le puneau în cumpănă, iar bărbații cei
purtători de lumină nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, pe care să le
pună de partea cumpenei lor, împotriva lucrurilor lui celor rele care erau aduse
de diavoli. Ședeau întristați și, nepri-cepîndu-se, unul către altul zicea:
"Noi, dar, nu avem nimic aici". Atunci a răspuns unul dintre dînșii: "Cu adevărat
nu avem nimic, fără numai o pîine pe care a dat-o lui Hristos mai înainte cu
două zile, și aceea încă fără de voie". Deci puseră pîinea aceea de partea aceea
a cumpenii și îndată a tras cumpăna mai mult decît cea dintîi. Atunci ziseră
către vameș acei bărbați frumoși la chip: "Mergi, sărace Petre, și mai adaugă
la pîinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii aceia mîrșavi și să te ducă
în chinul cel veșnic".
Venindu-și apoi în sine Petru cugeta la cele ce văzuse, și a
cunoscut că vedenia nu era nălucire, ci era adevărată, pentru că a văzut toate
păcatele cele făcute din tinerețe, pe care acum le și uitase; pe toate acelea,
adunîndu-le, arapii le-au pus în cumpănă. Și zicea în sine, minunîndu-se, Petru:
"Dacă o pîine, pe care am aruncat-o în fața săracului, mi-a ajutat mie atît
de mult încît nu m-au luat pe mine diavolii, cu cît mai mult milostenia cea
multă, făcută cu blîndețe și cu osîrdie, va ajuta acelora care, fără cruțare,
își împart bogățiile lor la săraci?" Și de atunci s-a făcut foarte milostiv,
încît nici pe sine singur n-a vrut să se cruțe. Mergînd odată el la vamă, l-a
întîmpinat un corăbier gol, care sărăcise din înecarea corăbiei. Acela, căzînd
la picioarele lui, cerea să-i dea și lui o haină cu care să-și acopere goliciunea
trupului. Iar Petru, dezbrăcînd de pe sine haina cea de deasupra, bună, de mult
preț, i-a dat-o lui. Iar corăbierul, rușinîndu-se a umbla într-o haină ca aceea,
așa de prețioasă, a dat-o la un neguțător să o vîndă. Deci, s-a întîmplat că
Petru, întorcîndu-se de la vama sa, a văzut haina aceea spînzurată în tîrg,
la vînzare. De aceea s-a mîhnit foarte și, mergînd în casa sa, n-a gustat hrană
de mîhnire, ci a încuiat ușa cămării sale și, plîngînd și tînguindu-se, gîndea
întru sine zicînd: "N-a primit Dumnezeu milostenia mea, n-am fost vrednic ca
să aibă săracul pome-nirea mea". Așa, mîhnindu-se și suspinînd, a adormit puțin
și, iată, a văzut pe cineva frumos la chip și strălucind mai mult decît soarele
și avînd pe capul său o cruce era îmbrăcat în acea haină, pe care el o dăduse
corăbierului celui sărac.
Și l-a auzit pe el, zicînd către dînsul: "Ce plîngi, întristîndu-te,
frate Petre?" Iar el a răspuns: "Cum să nu plîng, Stăpînul meu, că pe cele
ce le dau săracilor din acelea ce mi-ai dat mie, ei iarăși le vînd în tîrg?"
Atunci, i-a zis lui Cel ce i se arătase: "Oare cunoști haina aceasta pe care
Eu o port?" Iar vameșul i-a răspuns: "Așa, stăpîne, o cunosc că era a mea, cea
cu care am îmbrăcat pe cel gol". I-a zis lui Cel ce i se arătase: "Nu te mîhni,
dar, iată, de cînd ai dat-o săracului Eu am luat-o și o port, precum Mă vezi,
și laud schimbarea ta cea bună, că M-ai îmbrăcat pe Mine, cel pierit de frig".
Apoi, deșteptîndu-se din somn vameșul, s-a mirat și a început
a ferici pe cei săraci și a zis în sine: "Dacă săracii sînt Hristos, viu este
Domnul, că nu voi muri pînă ce nu voi fi și eu ca unul dintr-înșii". Deci îndată
și-a împărțit toate averile sale la săraci și pe robii pe care-i avea i-a slobozit.
Oprindu-și un rob, i-a zis lui: "O taină am să-ți spun ție, pe care să o păzești
și să o asculți, pentru că de nu mă vei asculta pe mine și de nu vei păzi așezămîntul
meu, apoi să știi că la păgîni te voi vinde pe tine". Iar robul i-a zis lui:
"Toate cele ce-mi vei porunci stăpîne, dator sînt să le fac". Și Petru i-a zis
lui: "Să mergem în Sfînta cetate, ca să ne închinăm Mormîntului celui făcător
de viață al lui Hristos și acolo să mă vinzi pe mine la cineva din creștini
și prețul meu să-l dai săracilor și tu singur slobod vei fi". Iar sluga aceea,
mirîndu-se de o ciudată socoteală ca aceea a stăpînului său, n-a vrut să-l
asculte și i-a zis: "A merge cu tine în Sfînta cetate sînt dator, ca o slugă
a ta, iar a te vinde pe tine, stăpînul meu, să nu fie aceea, că nu o voi face
aceasta nicidecum".
Și i-a zis Petru, iarăși, lui: "De nu mă vei vinde pe mine,
apoi eu te voi vinde pe tine la păgîni, precum mai înainte ți-am zis ție". Și
au mers la Ierusalim.
Apoi, închinîndu-se la sfintele locuri, a zis iar către slugă:
"Vinde-mă pe mine, că de nu mă vei vinde tu, apoi eu te voi vinde la barbari,
în robie rea". Deci, sluga, văzînd gîndul cel neschimbat al stăpînului său,
l-a ascultat. Găsind pe un cunoscut al său, om temător de Dumnezeu, făuritor
de argint cu meșteșugul, anume Zoil, i-a zis: "Ascultă-mă, frate Zoile, cumpără
de la mine un rob bun". Iar argintarul i-a zis lui: "Frate, să mă crezi că am
sărăcit, și nu am ce să dau pentru dînsul". Zis-a lui iar sluga vameșului: "Să
iei împrumut de la cineva bani și să-l cumperi că este foarte bun, și te va
binecuvînta Dumnezeu pentru dînsul". Apoi, crezînd Zoil cuvintele lui, a luat
de la oarecare prieten treizeci de bani de aur și a cumpărat cu ei pe Petru
de la sluga lui, neștiind taina aceasta, cum că Petru este stăpîn al slugii
sale.
Deci, sluga aceea, luînd prețul pentru stăpînul său, s-a dus
la Constantinopol, nespunînd la nimeni ceea ce făcuse și prețul acela l-a împărțit
la săraci. Iar Petru slujea la Zoil, lucrînd acel lucru la care nu se obișnuise
mai înainte; uneori slujea făcînd bucătăria, alteori curățind gunoiul din casa
lui Zoil, iar alteori în grădină, săpînd pămîntul și cu alte slujbe și pătimiri
muncindu-și trupul, se smerea fără măsură. Iar Zoil, văzînd că s-a binecuvîntat
casa lui pentru Petru, precum altă dată casa lui Pentefri pentru Iosif, și bogăția
i se înmulțise, l-a iubit pe Petru și se rușina văzîndu-i smerenia cea nemăsurată.
Odată i-a zis lui: "Frate Petre, voi să te slobozesc de acum pe tine și de
aici înainte ca pe un frate să te am". Iar el n-a vrut să fie slobod, ci ca
un rob voia să-i slujească lui. Și puteai de multe ori să-l vezi pe el batjocorit
de celelalte slugi, iar uneori chiar bătut și în multe feluri mîhnit. El însă
răbda toate acestea tăcînd. Într-o noapte, Petru a văzut în vis în chip de soare
pe Acela Care i se arătase lui în Africa purtînd haina lui. Acela ținea treizeci
de monezi de aur în mîinile sale, și a zis către dînsul: "Să nu te mîhnești,
frate Petre, că eu ți-am luat prețul, ci să rabzi pînă la vremea aceea ce cunoscut
vei fi!".
Iar după cîțiva ani au mers din părțile Africii niște vînzători
de argint la locuri să se închine, și i-a chemat pe dînșii Zoil, stăpînul lui
Petru, în casa sa la ospăț. Și cînd ospătau ei, au început oaspeții a cunoaște
pe Petru, și unul altuia zicea: "Cît de mult seamănă omul acesta cu Petru Vameșul".
Iar Petru, înțelegîndu-i, își ascundea fața despre dînșii, ca să nu fie cu totul
cunoscut.
Însă ei îl cunoscură bine pe el, și începură a zice către cel
ce-i chemase pe ei: "Domnule, Zoile, avem să-ți spunem ție un lucru: să știi
că mare om ai în casa ta slujindu-ți ție, că cu adevărat Petru este acesta,
care cîndva mare putere avea în Africa și pe cei mulți robi ai săi i-a făcut
liberi. Sculîndu-ne, să-l luăm pe el, că s-a supărat foarte dregătorul nostru
pentru dînsul, și se mîhnește de el".
Iar Petru, stînd afară, a auzit aceste cuvinte ale lor și, lăsînd
jos vasul pe care îl ducea, a alergat la poarta curții, vrînd să fugă; dar portarul
curții aceleia era mut și surd din nașterea sa, el numai prin semn deschidea
și închidea poarta. Grăbindu-se să iasă, robul lui Dumnezeu, Petru, a zis mutului:
"Ție îți grăiesc, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide ușa degrab".
Iar mutul a grăit: "Da, stăpîne, voi deschide degrab!". Și îndată i-a deschis
lui și a ieșit. Deci, venind mutul la stăpînul său a grăit înaintea tuturor
și toți din casa lui s-au mirat că l-au văzut pe el grăind.
Apoi, sculîndu-se, îl căutară pe Petru, dar nu l-au găsit. Și
le zicea mutul: "Vedeți, doar n-a fugit, că mare rob al lui Dumnezeu este, că
la venirea nopții mi-a zis mie așa: "Întru numele Domnului Iisus Hristos, ție
îți zic, deschide-mi". Și îndată am văzut din gura lui ieșind o văpaie care
s-a atins de gura mea și am grăit.
Sculîndu-se, toți au alergat în urma lui, dar nu l-au ajuns,
și pretutindenea căutîndu-l cu de-amăruntul nu l-au aflat.
Atunci au făcut pentru dînsul plîngere mare, că nu au știut
că este unul ca acela rob al lui Dumnezeu. Și proslăviră pe Dumnezeul Cel ce
are mulți plăcuți ascunși ai săi.
Iar el, fugind de mărire omenească, se ascundea prin neștiute
locuri pînă la mutarea sa către Dumnezeu, căruia se cuvine mărire în veci.
În această zi facem pomenirea cuviosului Iona Presbiterul, tatăl
lui Theofan, făcătorul de canoane, și al lui Theodor cel însemnat.