Văzînd zavistnicul vrăjmaș turma cea aleasă a lui Hristos din
zi în zi înmulțindu-se, s-a sculat asupra ei cu mare mînie, vrînd ca pe toate
oile cele cuvîntătoare să le răpească și să le piardă. Avînd ca unelte la acest
lucru pe cei mai împietriți și fără de omenie care s-ar putea numi mai bine
fiare iar nu oameni: pe Dioclețian (284-305) și Maximian (286-305), împărați
păgîni ai Romei, pe aceștia i-a pornit ca pe niște lupi răpitori asupra turmei
lui Hristos și printr-înșii cu răzbunare și cu nemilostivire au împuținat-o.
Pentru că, atîta mînie le-a revărsat în inimă asupra creștinilor, încît lăsînd
toa-te celelalte griji ale împărăției, și-au îndreptat vederile lor spre aceasta
cu toate puterile ca să piardă cu desăvîrșire pe toți creștinii. Crezînd că
acel gînd și lucru al lor este cel mai cinstit și mai de căpetenie decît toate
celelalte lucrări mari ale împărăției și decît cele slăvite biruinți și dănțuiri
asupra vrăjmașilor lor, pentru aceea și chinuitorii, conglăsuind în răutate,
au trimis pe la toate marginile împărăției lor, ca de pretutindeni să silească
pe creștini la jertfe idolești, iar pe cei ce nu se vor supune să-i muncească,
să-i ucidă, și cu felurite morți să-i piardă.
Așa făcîndu-se acestea, mulți din cei credincioși și osîrduitori
iubitori de Hristos s-au împodobit cu cunună mucenicească, iar alții de la Biserica
luptătoare au trecut la cea triumfătoare, cîntînd cîn-tare de biruință asupra
vrăjmașilor. Între mulți alții, unul ca acesta s-a arătat viteazul ostaș al
lui Hristos, Calistrat, care a mers pe ca-lea cea frumoasă a muceniciei, însă
nu singur, ci cu mulți alții, și călcînd pe vrăjmașul, a stat înaintea biruitorului
lumii Hristos, purtînd și arătînd ranele cele ce le-au luat pentru Dînsul, și
luînd plata nevoinței sale.
Locul nașterii Fericitului Calistrat, al acestui pătimitor al
lui Hristos, era Cartagina din Africa, de unde l-au luat la slujba ostă-șească,
așezîndu-l în tabăra Voievodului Persentin, în care strălucea cu mărire numai
el singur, ca o stea într-o noapte neluminată de lună, pentru că toți ostașii
cei împreună cu el erau împîclați cu întunericul idoleștii nedumnezeiri și numai
el strălucea ca lumina sfintei credințe, la care îl învățase tatăl său care
era creștin.
Tatăl lui învățase de la moșul lui, cel cu numele Neocor, care
în vremea patimilor celor de voie ale Domnului nostru Iisus Hristos se aflase
în Ierusalim, pe vremea lui Ponțiu Pilat, slujind în oas-te și, după ce văzuse
toate minunile cele ce s-au făcut la moartea și la învierea Domnului, a crezut
în Dînsul. Și botezîndu-se de către Apostoli, s-a întors la casa sa, ducînd
mărgăritarul cel de mult preț al credinței celei în Hristos, prin care pe fiul
său, adică pe tatăl lui Calistrat, și pe toți casnicii săi i-a îmbogățit, spunîndu-le
lor toate cele despre Iisus Hristos, pe care singur cu ochii săi le-a văzut,
și pe cele ce le-a auzit de la apostoli.
Aceeași duhovnicească și nefurată bogăție a credinței moș-tenind
și Sfîntul Calistrat după moșul și după tatăl său, îmbogățea cu ea pe acei care
putea, învățîndu-i în taină cunoștința adevărului, și întorcînd la Dumnezeu
suflete omenești. Din pricina aceea se sminteau ostașii cei ce erau împreună,
și îl pîndeau cu de-adinsul, ca să poată ști de dînsul dacă este creștin cu
adevărat sau nu.
Deci, dar, fiind el cu voievodul taberii sale în Roma, s-a făcut
cunoscută creștineasca lui dreaptă credință în acest fel: Avea obicei, Fericitul,
ca în toate nopțile să se scoale la rugăciune și să se roage din destul în taină.
Și odată cînd, după obiceiul său, sculîndu-se se ruga, a simțit niște ostași
care se odihneau aproape de el. Aceștia, auzindu-l pe el că cheamă adeseori
numele lui Iisus Hristos, au cu-noscut bine că este cu adevărat creștin. Și,
căutînd vreme potrivită, au spus voievodului Persentin cele ce auziseră.
Iar voievodul chemînd îndată pe Calistrat, l-a întrebat zicînd:
"Oare sînt adevărate Calistrate, cele spuse despre tine de tovarășii tăi?" Iar
el a răspuns: "Nu știu ce or fi spus despre mine, pentru că știu că nu le-am
făcut niciun rău". Apoi Persentin a poruncit ostașilor să-i zică lui pe față,
iar ostașii au zis voievodului: "Numai să-i poruncești stăpîne să jertfească
idolilor și îndată vei afla cine este, care este gîndul lui și ce credință are".
Deci, a poruncit voievodul lui Calistrat ca să aducă jertfă
idolilor și să se închine lor. Iar sfîntul Calistrat a răspuns: "Nu am învățat
ca să aduc jertfă la mulți dumnezei, ci unuia Dumnezeu, Cel adevărat și viu,
care pe toate dintru neființă le-a adus, și pe om din pămînt l-a zidit. Iar
pe dumnezeii cei cinstiți de voi, pe care mîinile omenești i-au făcut, îi numesc
nu dumnezei, ci idoli, pre-cum m-am învățat din Sfînta Scriptură, care zice:
"Toți dumnezeii păgînilor sînt idoli, și idolii păgînilor, argint și aur, lucruri
de mîini omenești".
Din aceeași Scriptură am învățat a cunoaște pe Dumnezeul cel
ce petrece în ceruri și Aceluia îi aduc jertfă de laudă și "a da Celui prea
Înalt făgăduințele" (Psalm 49, 15). Deci, oare, pentru a-ceasta mă clevetesc
aceștia pe mine, că cinstesc pe unul adevăratul Dumnezeu, iar nu pe dumnezei
mincinoși? S-ar fi căzut lor să mă clevetească, de m-ar fi știut că nu slujesc
bine în rîndurile ostașilor, sînt fricos, sau că fug de fața vrăjmașului. De
ar fi fost așa, apoi puteau să grăiască împotriva mea înaintea ta, voievodule,
și ție ți se cădea să asculți niște clevetiri ca acestea. Dar, în niciunul din
aces-te cazuri neștiindu-mă vinovat, pentru ce asculți pe clevetitori? Și la
judecată mă aduci pe mine, numai pentru această singură vină, că dogmele mele
nu se aseamănă cu ale voastre?"
La aceste cuvinte voievodul a răspuns cu mînie, zicînd: "Nu
este acum vreme de vorba cea mult ritoricească, ci vreme de munci grele și pedepsiri
cumplite, pe care degrab le vei lua, de nu te vei supune mie și de nu vei jertfi
idolilor, cărora și împăratul însuși se închină. Au doar nu mă știi pe mine
că sînt aspru, putînd și mai înainte de munci a-i înfricoșa pe toți numai cu
căutătura și cu gla-sul?" Iar sfîntul Calistrat a răspuns: "Mînia ta și scrîșnirea
dinților tăi măcar deși aduc frică, însă este vremelnică, dar cu mult mai groaznică
este frica și scrîșnirea dinților cea veșnică, în care a cădea mă tem foarte
și numai singură pomenirea ei mă înfricoșează foarte". Iar voievodul, neputînd
să-și țină mînia sa, a poruncit ca întinzînd pe sfîntul să-l bată. Și bătîndu-l
mult, nimic de nerăbdare n-a arătat și grăia către Dumnezeu zicînd: "Juratu-m-am
și m-am hotărît să păzesc judecățile dreptății Tale" (Psalm 118, 106). Și ia-răși:
"Smeritu-m-am pînă în sfîrșit Doamne, viază-mă după cuvîntul tău și nu mă lăsa
ca să fiu de batjocură pierzătorului om, și mă întărește, o, Doamne, a suferi
aceste munci, dă putere smeritului și neputinciosului meu trup și fă duh mai
bărbătesc întru mine". Iar văzînd chinuitorul sîngele lui curgînd din rane ca
pîrîul, a poruncit să-l slăbească din munci și i-a zis lui: "Acestea sînt începuturile
răsplătirilor tale pentru neascultarea ta, Calistrate! Te sfătuiesc deci, bine
să faci ceea ce ți-am zis și să scapi de cele mai mari munci care te așteaptă
căci mă jur pe zei că de nu te vei supune poruncii împăratului, apoi mîinile
chinuitorilor vor zdrobi în bucăți trupul tău, și sîngele tău îl vor linge cîinii,
iar carnea ta o vor mîn-ca leii; cu așa amară moarte vei pieri".
Iar viteazul Calistrat a răspuns: "Nădăjduiesc în Dumnezeul
cel tare, în Dumnezeul cel viu, că Acela mă va izbăvi din gurile leilor și va
scoate din mîna cîinilor sufletul meu, care numai singur, în toată oștimea aceasta,
cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat spre care nădăjduiesc, ca nu numai sufletul
meu, ci multe suflete de aici le va lua la Sine, dîndu-le lor cunoștința prea
Sfîntului Său nume".
După aceste cuvinte, mîniindu-se mai mult voievodul, a po-runcit
să aștearnă pe pămînt hîrburi ascuțite, și întinzînd gol pe ele pe sfîntul Calistrat,
să-l tîrască mult, adăugînd durere peste durere rănitului său trup. Iar după
ce sfîntul le-a răbdat pe acelea, a po-runcit chinuitorului, ca punînd o pîlnie
în gîtlejul lui, să toarne apă ca într-un burduf.
După ce s-a făcut și aceasta, a zis chinuitorul: "De nu vei
jert-fi idolilor, Calistrate, îndată te voi arunca în mare, căci mă tem ca să
amăgești și pe alți ostași, dacă nu te voi pierde degrab". Răs-puns-a mucenicul:
"O, prea nelegiuitule! Tu te îngrijești păzind turma cea care este înaintea
diavolului, tatăl tău, ca să nu se împuțineze, iar eu nădăjduiesc spre Dumnezeu,
că o voi cîștiga pe ea Hristosului meu și o voi întări în adevărata credință
și în mijlocul cetății acesteia îi voi zidi Lui Biserică". Iar voievodul, aprin-zîndu-se
de iuțime foarte tare, a zis: "Necuratule și ticălosule, moartea este acum deasupra
capului tău, iar tu Biserică mai gîn-dești a zidi și a-i aduce pe mulți la Dumnezeul
tău?!" Aceasta zi-cînd, îndată a poruncit să aducă un sac de piele, în care
băgînd pe sfîntul mucenic, l-a aruncat în adîncul mării, iar el sta pe mal,
vrînd să vadă înecarea lui.
Sacul acela în care era sfîntul Calistrat, ca Iona în pîntecele
chitului, după dumnezeiasca voie s-a lovit prin repeziciunea apei de o piatră
ascuțită, care se întîmplase a fi în mare, și s-a spart. Iar pe sfîntul Calistrat,
luîndu-l doi delfini pe spatele lor, îl purtau pe deasupra apei, pînă ce, scoțîndu-l,
l-au lăsat la mal cu blîndețe. Iar sfîntul cînta cu veselie: "Venit-am din adîncurile
mării, și nu m-a înecat viforul apei, nici nu m-am ostenit strigînd, cînd m-am
rugat către Tine Doamne, că degrab ai auzit rugăciunea mea, și din legăturile
cele nedezlegate și din adîncul cel mai de jos m-ai scos cu minune și mai presus
de nădejde ai rupt sacul meu, și m-ai încins cu veselie" (Psalm 68, 3...).
Așa cîntînd sfîntul cu glas de bucurie, se mira mulțimea ostașilor,
și alergînd la dînsul, au căzut la picioarele lui, rugîndu-l ca să-i scoată
și pe ei din înșelăciunea cea idolească, și să-i ducă la Hristos Dumnezeul său.
Și era numărul lor patruzeci și nouă, care ziceau: "Iată, am cunoscut că Dumnezeul
tău este Mare și Ade-vărat, care din adîncul mării te-a izbăvit pe tine".
Iar fericitul mucenic a zis: "Domnul meu Iisus Hristos nu iz-gonește
pe cei ce vin la Dînsul, pentru că zice: "Veniți la Mine toți cei osteniți și
împovărați și Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28). Acestea grăindu-le, și-a
întins spre cer mîinile sale, și ridicîndu-și ochii se ruga: "Doamne, Cela ce
în ceruri locuiești, și spre cei smeriți privești, caută spre turma ta aceasta
mică și păzește-o pe ea de tot răul, ferește-o nevătămată de fiara aceasta văzută,
de Persentin chinuitorul și de nevăzutul diavol, căci tu Însuți ești slăvit
în veci". Iar voievodul, văzînd ceea ce se făcuse, s-a mirat și a zis: "Mă jur
pe luminatul soare, că este plin omul acela de mari farmece, căci a ieșit și
din mare, și precum a făgăduit, a amăgit pe ostașii mei cu vrăjile lui".
Apoi către sfîntul a zis: "Eu voi strica farmecele tale degrab,
Calistrate, și vei ști atunci cine este Persentin, slujitorul marilor zei, și
cine este Cel Răstignit pe Care-L cinstești, și spre Care în zadar nădăjduiești".
Apoi a șezut la judecată, și a poruncit ca pe toți os-tașii cei ce crezuseră
să-i bată tare, sfărîmîndu-le incheieturile. Iar ei, bătuți fiind, cum ar spune
cu o singură gură toți ziceau: "Doam-ne Iisuse Hristoase! Fii ajutător robilor
Tăi, și ne dă nouă pînă în sfîrșit răbdare, căci pentru Tine de voie pătimim,
așa am vrut. Și să fie păzit de Tine și învățătorul nostru și păstorul Calistrat,
ca de la dînsul să ne învățăm mai desăvîrșit a Te cunoaște pe Tine Unul Dumnezeu,
căci acum ca oile cele pierdute sîntem înaintea Ta, Doamne".
Iar după ce s-a alinat puțin mînia lui Persentin, a poruncit
ca, încetînd de a-i mai bate pe ei, să-i ducă în temniță pînă ce se va gîndi
ce să facă cu dînșii. Căci îl cuprinsese nu puțină mîhnire, pentru că oastea
de sub comanda lui se împuținase cu cincizeci de ostași.
Aruncați fiind ei cu Sfîntul Calistrat în temniță, au învățat
de la dînsul desăvîrșit cunoștința lui Dumnezeu. Pentru că sfîntul le spunea,
începînd de la zidirea lumii, și de călcarea de poruncă a omului cea din Rai,
pînă la întruparea lui Hristos, și pînă la pati-mile cele de voie și la Înviere.
Încă le-a spus lor de judecata vii-toare, despre suflet, despre viața ce va
să fie, despre răsplătirea drepților, și despre muncile păcătoșilor în iad.
Și toate tainele sfintei credințe spunîndu-le lor, i-a întărit spre muceniceasca
nevoință.
Iar a doua zi, voievodul a șezut în divan la judecată, încon-jurat
de mulțime de oaste. Și scoțînd din temniță pe sfîntul Calis-trat cu cei împreună
cu dînsul, a început a zice: "Spune-mi mie, Calistrate, tu și cei ce sînt cu
tine, oare veți aduce jertfă zeilor, ca din chinurile grele să vă mîntuiți?
Sau mai stăruiți încă la cea dintîi nesupunere a voastră?" Iar sfîntul Calistrat
a zis: "Eu pentru mine răspund că nu mă voi depărta de Domnul meu pînă la moarte;
iar aceștia singuri pentru dînșii să spună, întreabă-i pe ei, și vei auzi ce-ți
vor zice ție". Apoi voievodul a zis către dînșii: "Voi înșela-ților, ce ziceți?"
Iar ei au răspuns: "Sîntem creștini, mărturisim pe unul Dumnezeu care a zidit
cerul și pămîntul și credem într-însul, și într-Unul născut Fiul Lui, în Domnul
nostru Iisus Hristos, și în Sfîntul Duh, precum ne-a învățat pe noi bunul nostru
învățător Calistrat". Acestea cu un glas zicîndu-le sfinții, voievodul a poruncit
să-i bată tare pe ei, pe rînd, pe cîte unul. Apoi, legîndu-le mîinile și picioarele,
a poruncit să-i arunce într-un iezer ce era acolo aproape, și cînd era să-i
arunce, se ruga sfîntul lui Dumnezeu, zi-cînd: "Doamne, Cela ce întru cei de
sus locuiești și spre cei smeriți privești, întoarce-Ți ochii Tăi cei milostivi
spre această mică turmă a Ta, și binevoiește ca într-acele ape să se spele ea
cu scăldătoarea nașterii de a doua și prin primirea de fii, odată cu venirea
Sfîntului Tău Duh, toată spurcăciunea omului cel vechi spălînd-o, să fie părtași
ai moștenirii celor ce din veac bine ți-au plăcut Ție!".
Deci, legați fiind ei și aruncați în apă, îndată s-au dezlegat
legăturile lor, și stăteau în apă cu fețe luminoase, bucurîndu-se de botezul
lor. Și s-a văzut o cunună foarte frumoasă de sus pogo-rîndu-se, și un glas
s-a auzit zicînd: "Îndrăznește, Calistrate, cu turma ta, și vino cu dînșii să
te odihnești în locașurile veșnice". Și odată cu glasul, s-a făcut cutremur
mare de pămînt; iar aflîndu-se acolo aproape, un idol al oarecăruia spurcat
zeu păgînesc a căzut de cutremur, și ca praful s-a risipit. Acest lucru văzîndu-l
alți ostași, o sută treizeci și cinci, și din cer auzind glasul cel ce venise
spre Calistrat, au crezut în Domnul nostru.
Însă nimic nu le-a zis lor voievodul, temîndu-se de gîlceavă
și de tulburarea cea din tabără, fără numai pe cei dintîi patruzeci și nouă
cu sfîntul Calistrat, a poruncit ca iar să-i arunce în temniță, între care aflîndu-se
Sfîntul Calistrat, a zis către dînșii: "Iată fra-ților, cu Darul lui Hristos
v-ați învrednicit sfîntului botez, pentru care se cuvine cu vrednicie a mulțumi
lui Dumnezeu. Deci, să ne sculăm și să ne rugăm Lui". Și sculîndu-se toți, și
înălțîndu-și mîi-nile cu ochii spre cer, făceau rugăciune cu Calistrat, zicînd:
"Doamne Dumnezeule, Cel ce voiești ca toți oamenii să se mîn-tuiască și la cunoștința
adevărului să vină, Cel ce ai scos această turmă a Ta din gurile leilor și ai
chemat-o la mîntuirea cea veșnică, învrednicește-ne pe noi ca în sfînta credință
să ne sfîrșim, prin care credem în Tine, Dumnezeul nostru, și ne dă nouă ca
la Tine să venim fără de prihană și curați, să ne arătăm sfintei feții Tale
și să ne închinăm Ție, Celui binecuvîntat în veci".
Și se rugau Sfîntul Calistrat și toți sfinții mucenici cu stăru-ință.
Iar după ce s-a înnoptat, au intrat în temniță, după porunca chinuitorului.
Și alți ostași din tabără, cu săbiile scoase, i-au tăiat pe toți în bucăți.
Așa, Sfîntul Calistrat și cei împreună cu dînsul mucenici s-au nevoit bine,
suferind cu statornicie pînă la sînge pen-tru Domnul lor. Iar sfintele lor moaște
s-au adunat și au fost îngro-pate cu cinste de acei o sută și treizeci de ostași
care au crezut în Hristos.Tot de către aceștia s-a zidit mai pe urmă și Biserică
deasupra sfintelor lor moaște și s-a împlinit cuvîntul cel mai înainte zis al
sfîntului Calistrat, pe care către Persentin l-a grăit: "În mijlocul cetății
acesteia voi zidi Biserică", care măcar deși nu în viață, s-a zidit după muceniceasca
lui moarte și se proslăvește într-însa numele Domnului Dumnezeu și Mîntuitorului
nostru Iisus Hristos, Căruia și de la noi să-I fie slava, în vecii vecilor.
Amin.
În această zi la Prolog s-a pus pomenirea sfinților Apostoli
Marco, Aristarh și Zina. Vezi despre dînșii în luna ianuarie, în 4 zi-le. În
aceeași zi sfînta muceniță Epiharia, care a pătimit pentru Hristos pe vremea
împărăției lui Dioclețian.
Și cuviosul Ignatie, egumenul eparhiei Capadociei care a plăcut
lui Dumnezeu pe timpul împărăției lui Nikifor Foca (963-969) și a lui Ioan Tzimiskos
(969-976).