Cuviosul Hariton era din eparhia Licaoniei, locuitor în cetatea
Iconiei, creștin bine credincios și ales întru bunătăți. Acesta în vremea lui
Aurelian, rău credinciosul împărat (270-275), s-a arătat Mărturisitor al numelui
lui Iisus Hristos. Cînd a ieșit acea poruncă fără de Dumnezeu de la împăratul
prin toate părțile ca să fie siliți creștinii să jertfească idolilor, iar cei
ce nu se vor supune poruncii să fie uciși, atunci Hariton, în Iconia, la un
lucru ca acesta strălucea cu bună credință, ca cel mai dintîi dintre creștini;
și a fost prins și legat de guvernatorul țării aceleia și adus la judecata păgînilor,
unde l-a întrebat pe el judecătorul, zicînd: "Pentru ce nu te închini zeilor
celor cu nume mare, cărora împăratul și toți supușii își smeresc capetele lor?"
Răspuns-a Hariton: "Toți idolii păgînilor sînt diavoli, care, oarecînd, pentru
mîndria lor, au fost surpați din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să
se asemene cu Dumnezeul cel prea înalt.
Iar acum de către oamenii cei fără de minte și înșelați caută
să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă și ei, și cei ce li se închină lor,
vor pieri curînd, și ca și fumul stingîndu-se se vor pierde, pentru aceea nu
mă voi închina lor. Căci eu am pe ade-văratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc și
mă închin, Care este ziditor tuturor, Mîntuitor al lumii Care trăiește în veci".
Zis-a judecătorul: "Prin răspunsul tău cel dintîi aspru, te-ai
făcut vrednic de moarte, căci ai îndrăznit a huli pe zeii cei fără de moarte
și a ne numi pe noi cei ce ne închinăm lor nebuni și înșelați. Și deci, s-ar
cădea să ți se taie capul cu sabia ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce zeii
noștri sînt îndelung răbdători și ne-grabnici spre izbîndirea necinstirii lor,
pentru aceea și eu te în-găduiesc pe tine, nu îndată pierzîndu-te, căci poate
venindu-ți cumva în simțire, te vei înțelepți și le vei aduce împreună cu noi
jertfă acelora pe care acum îi hulești, și-ți vei cere de la dînșii iertare
pentru greșala ta cea cu atîta îndrăzneală. Iar ei, ca niște ne-răutăcioși,
sînt gata a te primi, iertîndu-ți necinstea ce le-ai adus". Răspuns-a Hariton:
"De sînt dumnezei idolii voștri, apoi rău faci ighemoane suferindu-mi dosădirea
cu care îi necinstesc, că fiecare este dator pentru cinstea Dumnezeului său
să fie statornic, și rîvna cea după dînsul să și-o arate. Iar de nu sînt dumnezei,
apoi în zadar poruncești a se închina lor cineva. Însă să știi cu de-adinsul,
că nici un fel de chin nu mă va dezlipi de la Dumnezeul cel viu, și la cinstea
spurcaților idoli nu mă va pleca. Pentru că sînt ucenic al fericitei întîia
muceniță Tecla care, ca o făclie, în această cetate a noastră, în Iconia, a
strălucit cu razele muceniciei, povățuindu-se spre nevoință de sfîntul Apostol
Pavel, învățătorul cel mare, cu care eu acum zic: "Cine ne va despărți pe noi
de iubirea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foametea,
sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?" (Romani 8, 35).
Iar guvernatorul a zis: "Dacă zeii noștri n-ar fi dumnezei,
precum zici tu, apoi nu ne-ar da nouă bine, viață cu noroc, bogății, măriri
și sănătate". Răspuns-a Hariton: "Te înșeli, ighemoane, pă-rîndu-ți-se că pe
toate acestea le ai de la mincinoșii idoli, care și singuri sînt săraci și nimic
nu au, fără numai pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci nu au vre-o
putere fără voia lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să dea cuiva ceva, ei înșiși
neavînd nimic? Căci nu-și întind mîinile lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc
cu limba, nu văd cu ochii, nici nu aud cu urechile, pentru că sînt fără de suflet.
Și de vrei să cunoști adevărul, încredințează-te cu lucrul și vei vedea deșertăciunea
lor. Apropie o lumînare aprinsă la gura idolului, și-l pîrlește pe el: au îl
va durea? Ia securea și taie-i lui picioarele; vezi: va striga? Să aduci un
ciocan și să-i sfărîmi coastele lui, și vezi: va geme? Cu adevărat nimic nu
vei auzi, căci nu are viață și nici suflare! Acestea auzindu-le ighemonul, s-a
pornit cu mînie și ca un beat a răcnit de iuțime, nelăsînd pe sfîntul ca mai
mult să întindă cuvîntul.
Și îndată a poruncit celor ce stăteau de față să-l prindă pe
el și să-l dezbrace și, întinzîndu-l la pămînt în chipul Crucii, să-l bată cu
vine fără de cruțare. Iar sfîntul răbda cu vitejie, vrînd să moară pentru Hristos
Domnul, decît să trăiască depărtîndu-se de la ziditorul său. Iar cînd bătea
pe sfîntul prigonitorul, îl întreba: "Oare vei jertfi idolilor celor fără de
moarte, Haritoane? Sau vrei să iei mai multe bătăi pe trupul tău?" Răspuns-a
mucenicul: "De mi s-ar putea de o mie de ori a muri pentru Mîntuitorul meu,
aceasta mai ales aș fi vrut, decît pînă la o vreme să trăiesc și apoi să mă
închin diavolilor. Și atîta a bătut peste tot trupul pe sfîntul încît și cele
dinlăuntru ale lui se vedeau. Carnea de pe oasele lui cădea, iar sîngele ca
un rîu se vărsa, și se făcuse tot trupul numai o rană, apoi încetară a-l mai
bate, văzînd că era de-abia viu, și, părîndu-li-se că acum va muri degrab, l-au
luat în spate și l-au dus în temniță, pentru că nu putea să pășească singur,
nici să grăiască ceva, ci abia sufla, așa de cumplit l-au bătut.
Și punîndu-l în temniță, au plecat. Iar Dumnezeu, văzînd răb-darea
pătimitorului Său, l-a întărit și l-a tămăduit degrab de ranele lui. Astfel
că pe cel pe care păgînii nădăjduiau să-l vadă mort, pe acela l-a făcut viu
și sănătos, încît preamărea pe Domnul ca David: "Nu voi muri, ci voi fi viu
și voi povesti lucrurile Domnului" (Psalm 117, 17). Apoi îl scoaseră a doua
oară la judecată, la care după ce a arătat mai mare îndrăzneală decît întîi,
spre mai mare mînie a pornit pe prigonitorul care a poruncit ca să-i ardă trupul
lui cu făclii și atîta l-au ars încît tot trupul lui s-a fript ca niște car-ne
de mîncare.
Iar el se bucura, răbdînd niște chinuri ca acestea pentru Hristos,
Domnul său. Și iar îl aruncară în aceeași temniță.
În acea vreme, Aurelian Kesarul, de mînia lui Dumnezeu fiind
pedepsit pentru vărsarea sîngelui creștin, a murit. Mergînd prin Bizantia și
Heracleea, mai întîi a fost înfricoșat cu un tunet mare din cer care i-a însemnat
înainte grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit rău de această viață în chinuri
cumplite. După moartea lui a încetat prigonirea cea asupra creștinilor, dîndu-li-se
libertate din legături și din temniță legaților lui Hristos. Pentru că cel ce
a luat după moartea lui Aurelian împărăteștile sceptruri, învățîndu-se cu pedeapsa
celui ce mai înainte împărățise, a trimis poruncă prin toate părțile stăpînirii
sale ca toți creștinii să fie slobozi. Se temea să nu pătimească și el tot ca
Aurelian, purtîndu-se rău cu creștinii. Și a fost atunci mare bucurie între
dreptcredincioși. Se dădea drumul din obezi celor legați, cei izgoniți în surghiunii
se întorceau la locurile lor, episcopii ieșeau din pustie și din peșteri, preoți
și bi-necredincioșii, care de frica chinuitorilor se ascunseseră, sărutîndu-se
acum unul pe altul, se veseleau pentru pacea Bisericii.
Atunci și cuviosului Hariton mărturisitorul i s-a dat drumul
din temniță, lui, care vrea să moară pentru Hristos, decît să fie slo-bod lepădîndu-se
de El. Dar, purtarea de grijă cea Dumnezeiască i-a lungit viața spre folosul
multora, ca împreună cu ceata muce-nicilor celor de bună voie să stea înaintea
lui Dumnezeu ca un păstor cu oile, precum și ca tatăl cu fiii.
Din acea vreme sfîntul Hariton, ostașul lui Hristos cel însem-nat
prin rane, s-a lepădat de lume și de toate cele din ea; și luîndu-și Crucea,
a mers pe calea cea aspră, făcîndu-se de viu mort pentru lume, însă viu pentru
Dumnezeu. Pentru că purtînd pe sine rănile Domnului Iisus, s-a schimbat cu totul
într-însul și cu Dînsul s-a răstignit; a cărui Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă
totdeauna înaintea ochilor, a mers la Ierusalim, unde Domnul nostru și-a dat
sufletul Său pe Cruce. Și cînd mergea pe calea ce o luase, fiind aproape de
Ierusalim, a căzut în mîinile tîlharilor, care neavînd ce să ia de la dînsul,
l-au luat pe el, ducîndu-l în peștera lor, vrînd ca să-l dea la moarte amară.
Nu l-au ucis, ci grăbindu-se, au alergat la drum, căutînd oameni din cei ce
treceau pe acolo ca să-i jefuiască. Iar pe sfîntul Hariton l-au lăsat în peșteră
zăcînd legat. Acesta, ca și mai înainte fiind în lanțuri și în munci, mulțumea
lui Dumnezeu, fiind gata ca, din voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte.
Și batjocorea pe diavolul zicînd: "Știu, diavole, că temîndu-te să te lupți
singur cu mine, ai adus tîlhari asupra mea și vrînd să-mi împiedici scopul meu
ai pus cursă în calea aceasta. Dar să știi, blestemate, că nu tu asupra mea,
ci eu asupra ta voi birui cu ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deși mă vor ucide
tîlharii, tot am nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moșteni sfînta lui odihnă,
iar tu vei moșteni gheena. Eu voi învia în viața veșnică, iar tu vei muri cu
moartea cea veșnică și vei fi mort în pierzarea cea fără de sfîrșit. Dar, puternic
este Stăpînul meu, ca și aici să mă păzească viu de mîinile tîlharilor, să mă
izbăvească de moarte precum a izbăvit pe Isaac de junghiere, pe tinerii din
cuptor, pe Daniil de lei și pe sfînta Tecla de foc și de fiare".
Acestea grăind sfîntul, iată a venit un șarpe, care, aflînd
în peșteră vin într-un vas, a băut dintr-însul, și îmbătîndu-se, a vărsat iar
în vas vinul cu otrava din el și a plecat. După care venind tîlharii, cuprinși
de sete, au băut fiecare din acel vas și au fost uciși de acea otravă de la
șarpe. Și căzînd toți la pămînt, au murit. Astfel au primit pedeapsa cea vrednică
și sfîrșitul groaznic pentru faptele cele rele ale vieții lor.
Iar Sfîntul Hariton, izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat
cu ajutorul lui Dumnezeu din legături și a luat cu sine dintr-acea peșteră o
mare mulțime de aur, pe care-l adunaseră tîlharii, jefuind de mulți ani.
Această avuție tîlhărească, sfîntul Hariton a întrebuințat-o
bine, căci a dat-o la săraci, biserici și mănăstiri. Iar din ce i-a mai rămas,
a zidit în locul acela un locaș, care se numea Fare, pre-făcînd peștera aceea
tîlhărească într-o Biserică și adunînd frați.
Apoi, ducîndu-se vestea despre dînsul în toată țara aceea, mulți
veneau la dînsul pentru viața lui cea îmbunătățită. Și, că-lugărindu-se de dînsul,
se linișteau în acel locaș, primind folos de la învățătorul și povățuitorul
lor, cuviosul Hariton, la a cărui sfîntă viață, ca la o făclie luminoasă, priveau
și se întăreau duhovnicește, pentru că era desăvîrșit în bunătățile și nevoințele
călugărești, iubind postul și înfrînarea ca pe o dulce hrană, avînd osteneala
ca pe o odihnă și sărăcia ca pe o bogăție păzind-o. Era milostiv, iubitor de
străini, îndurător, iubitor de frați, blînd, tăcut și tuturor bine apropiat.
Avea în gură cuvîntul dres cu sarea înțelepciunii, prin care totdeauna învăța
pe frați la calea cea mîntuitoare. A orînduit în mănăstire ca părinții să mănînce
o dată în zi și aceasta seara, și atunci să nu primească bucate și băuturi,
ci numai pîine și apă și acestea cu măsură, ca nu cumva, îngreunîndu-și pîntecele
cu prea mare sațiu și multă băutură, să se facă nelesnicioși și greoi spre sculare
la rugăciunea cea de la miezul nopții.
Iar după rugăciune să se îndeletnicească la lucrul mîinilor,
păzindu-se cu de-adinsul, ca nici un ceas să nu treacă în deșer-tăciune, ca
nu cumva diavolul, aflînd fără lucru pe vreun călugăr, să-l vîneze pe el cu
înlesnire în cursa păcatului. Pentru că, lene-virea și deșertăciunea sînt începutul
căderii în păcat. Apoi, a mai poruncit fraților ca să șadă prin chilii și să
se liniștească, neumblînd de colo pînă colo, căci adunîndu-se la vorbe deșarte,
multe împie-dicări se fac din cuvintele seci, precum mărturisește Scriptura:
"Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune". Știința curată să se păzească
ca lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult decît aurul și argintul și
ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare la cîști-garea mîntuirii. Apoi smerenia,
dragostea, răbdarea, nerăutatea, și toate celelalte fapte bune călugărești,
să le cîștige ca pe o vistierie de mult preț și numai întru dînsele să se îmbogățească.
Învățînd în felul acesta pe frați, și rînduind bine locașul,
pre-cum se cădea, a poruncit să se adune toți părinții. Și alegînd dintre dînșii
pe cel care îl știa că este mai presus decît toți ceilalți, cu fap-ta bună,
pe acela l-a pus în locul său, păstorul lor. Iar el a vrut să se ducă în cel
mai adînc pustiu, iubind liniștea și depărtîndu-se de oameni. Și pentru că avea
darul de a tămădui neputințele și a alunga dracii, se aduna la dînsul de pretutindeni
mare mulțime de oameni, aducîndu-și acolo pe neputincioșii lor. Încă și boierii
vestiți veneau pentru binecuvîntare, astfel că el nici aici nu putea să aibă
desăvîrșită liniște călugărească. Mai în urmă, supărîndu-se de neodihnă, a gîndit
să se ducă tot mai afund în pustie, depărtîndu-se și fugind de slava omenească.
Deci, rugîndu-l mult ca să nu-i lase pe ei, au plîns după dînsul ca sărmanii
după tatăl lor, pentru că nu au reușit cu niciun chip să-l oprească.
Însă, rugăciunea cea bineprimită către Dumnezeu a bunului părinte
nu părăsea pe fiii săi. Căci cu rugăciunea lui toți sporeau pe căile și în poruncile
Domnului și ca niște crini sădiți în pustie înfloreau prin sfințenie. Deci,
după ce a sărutat pe frați și i-a bine-cuvîntat încredințîndu-i lui Dumnezeu,
s-a dus în cele mai depăr-tate pustietăți și în prăpăstii nestrăbătute.
Apoi, mergînd cale ca de o zi, a aflat altă peșteră, care era
în hotarele Ierihonului, și sălășluindu-se într-însa, viețuia după voința lui
Dumnezeu, preamărindu-L pe El ziua și noaptea ca un înger. Hrana lui erau verdețurile
de ierburi care creșteau împrejurul locului aceluia, dar mai mult se hrănea
cu cuvîntul lui Dumnezeu, prin rugăciunile cele neîncetate, și prin lacrimile
cele fierbinți care ieșeau din dragostea inimii, cea către Dumnezeu, la care
era cu totul dedat ca și psalmistul, zicînd: "Făcutu-s-au lacrimile mele, mie,
pîine ziua și noaptea" (Psalm 41,3). Iar petrecînd el acolo cîtăva vreme, l-a
descoperit pe el Dumnezeu la oameni ca pe o comoară în țarină ascunsă; căci
mulți, mîhnindu-se de ducerea lui și întristîndu-se pentru lipsirea bunului
părinte și sfătuindu-se, oarecare din frați s-a dus, căutînd prin pustie pe
păstorul lor. Și străbătînd mulți munți și văi, au aflat pe cel ce căuta, așa
vrînd Dumnezeu, ca povățuitorul cel iscusit și bunul ocîrmuitor, nu numai pe
el, dar și pe alții mulți să-i povățuiască și să-i îndrepte la Împă-răția Cerurilor.
Dintr-acel ceas a fost știut locul singurătății lui și au început a veni la
dînsul călugării și mirenii, dorind să viețuiască cu dînsul, să-i vadă fața
lui cea cu chip de înger, și să se sature de folositoarele lui vorbe. Și în
scurtă vreme turma cea de oi cuvîn-tătoare s-a adunat din ce în ce și s-a făcut
o altă mănăstire, după aceeași rînduială și așezare ca și cea dintîi.
Și creștea și se înmulțea slava lui Dumnezeu în locurile cele
pustii și neumblate, mai mult decît în mijlocul cetăților celor cu multă lume,
în care se află fărădelege și vrajbă. Cu toate acestea Hariton n-a petrecut
multă vreme în acest de pe urmă loc cu fiii săi, căci așezînd toată rînduiala
mănăstirească precum se cădea, iar s-a dus tot mai în pustiul cel adînc care
se află de la părțile Tecuitului, ca la patrusprezece stadii sau mai mult, și
acolo, asemă-nîndu-se lui Ilie și Mergătorului înainte, se depărta mereu și
fugind se sălășluia în pustie, așteptînd pe Dumnezeul Cel ce-l mîntuiește pe
el.
Și trecea din loc în loc, prin văi, prin surpături, prin dealuri,
prin crăpături, prin prăpăstiile pămîntului, cu totul pe sine încre-dințîndu-se
lui Dumnezeu. Iar osteneala lui cea din pustie cine o va spune? Fără numai unul
Dumnezeu cel ce știe cele ascunse. Acela îi știa nevoințele lui, spre ostenelile
lui privea și în locul acestora îi gătea lui cereștile răsplătiri.
Rătăcind el prin pustie multă vreme, a vrut Dumnezeu ca iar
făclia care strălucea prin bunătăți să vină la arătare de sub obrocul pustiului
și prin chipul vieții sale să lumineze tuturor celor ce do-reau să meargă pe
calea cea strîmtă, care duce la viața cea veșnică. Căci iar l-au aflat pe el
oarecare din nevoitorii cei ce umblau prin pustie și căzînd la picioarele lui,
l-au rugat pe el ca să-i primească să petreacă cu dînsul și să rîvnească cuvioaselor
lui lucruri. Acestea întîmplîndu-se cuviosului, alții s-au înștiințat, și au
început a se aduna mai mulți la dînsul, fugind de lumea cea deșartă. Iar el,
iată, adunînd a treia turmă de oi ale lui Hristos și învățîndu-i călugăria a
întemeiat a treia mănăstire, care mai pe urmă în lumea siriană se numea Suchia,
iar grecește se chema Lavra veche. Apoi s-a suit în vîrful muntelui ce era acolo
și s-a sălășluit pe un deal foarte înalt, care avea în sine o peșteră mică,
la care abia era cu putință a se sui pe o scară prea înaltă. Acolo numai singur
sta, ca pe un scaun, depărtîndu-se de la pămînt, și de cele cerești apropiindu-se
cu sălășluirea. Și de acolo, stînd ca un bun păstor la strană, privea spre ale
sale mănăstiri cu rugăciune și se ruga pentru mîntuirea fraților celor adunați
prin purtarea de grijă și ca o cîrmă în corabie stînd, ocîrmui înotarea atîtor
suflete. Pentru că, de la toate mănăstirile cele de dînsul zidite alergau la
el, trebuindu-le povățuitor.
Și a viețuit la acel loc pînă la adînci bătrînețe, în post,
în rugăciuni și în nevoințele pe care a le spune nu este cu putință, pentru
că din zi în zi osteneli peste osteneli adăugînd, se arăta în trup fără de trup.
Deci locul acela era fără de apă, și nu vrea părintele ca cineva din frați să
se ostenească pentru el, aducîndu-i lui de departe apă, căci singur nu putea
să-și aducă din pricina grelei suiri la înălțimea dealului, și pentru slăbirea
trupului celui mult ostenit ce îmbătrînise.
De aceea, a făcut rugăciune către Dumnezeu cu de-adinsul, ca
să scoată din piatră apă, ca lui Israel în pustie. Și s-a făcut așa. Pentru
că Domnul face voia celor ce se tem de El, și rugăciunea lor o ascultă, și îndată
din piatra cea uscată și netăiată a ieșit izvor de apă cu puterea lui Dumnezeu.
Așa de mult a putut rugăciunea îmbunătățitului părinte la Dumnezeu.
Deci, a petrecut prea desăvîrșit în bunătăți și ajungînd ca
un strugur copt la vreme, s-a apropiat de sfîrșitul său fericit, pentru care
luînd înștiințare de la Dumnezeu, a chemat în pustiul acela de la cele trei
mănăstiri ale sale pe egumeni și pe frați, care se în-mulțiseră ca stelele cerului
prin rugăciunile și mijlocirile lui. Și le-a spus lor de ieșirea sa care era
aproape: "Eu, zise, mă voi duce de la voi, precum poruncește Domnul, pentru
că a sosit vremea, pe care de demult cu dorire am așteptat-o, ca dezlegîndu-mă
din legăturile trupești, să merg și să mă arăt feții Dumnezeului meu. Iar voi,
fiilor, să vă îngrijiți de mîntuirea voastră, fiecare din voi scăpînd din cursele
vrăjmașului, să se învrednicească pentru a putea ieși din trup la vremea sfîrșitului
și să intre la Domnul și să cîștige mila Lui". Acestea auzindu-le, toți au plîns,
zicînd: "Ne lași pe noi fiii tăi, părinte și învățătorul nostru, ne lași pe
noi, păstorule și povățuitorule, te stingi, luminătorul nostru și povățuitorul
căii noastre!"
Iar el îi mîngîia pe ei, zicînd: "Domnul nostru Iisus Hristos
a făgăduit ca să fie cu noi nedespărțit pînă la sfîrșitul veacului. Acela nu
vă va lăsa pe voi, la Care, de voi afla îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca
să nu vă despartă pe voi unul de altul - ca pe oi de capre - la înfricoșata
sa judecată, ci pe toți să vă pună cu cei binecuvîntați ai săi de-a dreapta
și să ne adune pe noi într-o ogradă a Împărăției Sale".
Apoi îl întrebară pe el frații: "Ce poruncești părinte să facem
cu trupul tău? Unde să-l îngropăm pe el?" Iar el a zis: "Să dați țărîna țărînei,
unde veți vrea. Căci al Domnului este pămîntul, și plinirea Lui". Iar ei au
zis: "Nu, părinte, trei mănăstiri ai zidit, și trei turme ai adunat! Fiecare
din ele ar dori să aibă la tine moaș-tele tale, pentru aceasta să nu fie între
noi pricină, să rînduiești acum unde să punem moaștele sale!" El, făcînd după
dorința lor, a vrut a fi îngropat în mănăstirea sa cea dintîi, unde a fost prins
de tîlhari și cu minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de dînșii.
Apoi, luîndu-l pe el tot soborul, l-au dus încă viu la locașul
acela, în care mult pentru cea desăvîrșită viață călugărească învă-țînd pe frați,
și pace tuturor dîndu-le, s-a culcat pe pat și și-a dat în mîinile Domnului
sfîntul său suflet, neavînd nici un fel de durere trupească.
Așa s-a sfîrșit cuviosul părintele nostru Hariton, mucenicul
lui Hristos, mărturisitorul și bunul nevoitor. Și s-au tînguit după dînsul toți
părinții pustnici și tot pustiul s-a umplut de glasul plîngerii după cel atît
de mare părinte și învățător, care ca un soare strălucea lumea. Și plîngînd
mult deasupra lui, au îngropat sfintele lui moaște cu cinste, slăvind pe Tatăl,
pe Fiul și pe Sfîntul Duh în veci. Amin.
În această zi pomenirea sfîntului prooroc Baruh. Și sfinții
mucenici frați buni, Alexandru, Alfeu și Zosima. Și sfîntul mucenic Marcu păstorul
și sfinții mucenici Nicon, Neon și Kliodor, care în vremea lui Dioclețian împăratul
(284-305), s-au chinuit pentru Hristos în Antiohia Pisidiei.