Luminătorul Armeniei celei mari, Sfîntul Grigorie, s-a născut
din părinți întunecați cu necredința, dar luminați cu bunul neam și cu dregătoria.
Tatăl lui era un anume Anak, unul din cei mai mari boieri din pămîntul Persiei,
de neam Partean, din seminție împă-rătească, rudenie a lui Artaban, împăratul
perșilor, și a lui Cursar, fratele împăratului Armeniei. Acela mai de pe urmă
era străin în Armenia, deoarece împărăția perșilor venind sub stăpînirea parților,
și Artaban fiind part și împărățind într-însa, le era greu perșilor că sînt
stăpîniți de cei din alt pămînt.
Era la perși un boier mai de căpetenie, anume Artasir. Acela,
sfătuindu-se cu prietenii săi cei de un gînd, au ridicat război îm-potriva împăratului
lor Artaban și l-au ucis pe el și a luat scaunul împărăției persane. Iar lui
Cursar, împăratul Armeniei, îi era foarte jale auzind de uciderea fratelui său
Artaban. Adunînd toată puterea Armeniei s-a sculat asupra Perșilor, făcînd răzbunare
pentru vărsarea sîngelui fratelui său. Și fu bătută Persia de cei din Armenia
zece ani și au luat multă vătămare de la dînșii. Drept aceea, Artasir, fiind
în mare mîhnire și în nepricepere, s-a sfătuit cu boierii săi cu ce chip ar
putea să înfrîngă pe vrăjmașii cei ce năvă-leau. Deci a făgăduit că de ar ucide
cineva pe Cursar, împăratul Armeniei, îl va face pe acela al doilea împărat
pe scaunul stăpînirii Persiei. La sfatul acela era și Anac, tatăl lui Grigorie.
El a făgăduit ca fără război să biruiască pe Cursar, ucigîndu-l pe el cu un
viclean meșteșug. Iar Artasir i-a zis lui: "De vei face aceasta, voi pune coroana
pe capul tău și vei împărăți cu mine. Iar împărăția partenilor va fi a ta și
a seminției tale". Sfătuindu-se așa și întărind cuvîntul, s-a dus.
Anac a luat pe fratele său spre ajutor la lucrul hotărît și
sculîndu-se cu toată casa, cu femeile și cu toate averile din Persia, ca și
cum ar fi fost izgoniți și ca și cum ar fugi din mîinile lui Artasir, a mers
în Armenia, la rudenia sa, împăratul Armeniei. Iar acela i-a primit pe ei cu
dragoste și dîndu-le locuință în pămîntul său, i-a făcut pe ei sfetnicii lui.
Mai ales lui Anac îi încredințase toate tainele sale. L-a făcut pe el cel mai
dintîi șezător în singlitul său. Se furișase Anac cu înșelăciune în inima împăratului,
iar în inima sa gîndea cum ar ucide pe împăratul și căuta, pentru aceea, vreme
potrivită.
Fiind odată împăratul la muntele Araratului, au dorit Anac și
fratele său să vorbească cu împăratul la un loc osebit: "Avem - zi-cea - să-ți
spunem un cuvînt tainic, de bună trebuință și de folos". Și intrînd singuri
la împăratul, îl loviră cu săbiile și rănindu-l de moarte au ieșit, au încălecat
pe caii lor și au fugit, vrînd să ajungă în Persia. După puțin timp, intrînd
postelnicii în cămara împăratului, au aflat pe împăratul zăcînd la pămînt în
sînge încă viu și s-au înspăimîntat de frică.
Aflînd ceea ce se făcuse, au spus îndată tuturor voievozilor
și boierilor și au pornit în urma ucigașilor pe care ajungîndu-i la un rîu,
i-au ucis și i-au înecat în apă. Iar împăratul rănit, Cursar, cînd și-a dat
cea din urmă suflare, a lăsat cu limbă de moarte ca să ucidă toată casa lui
Anac și a fratelui său și pe femeile lor și pe fii. Și așa a trebuit să se facă
de către urmași.
Oarecare din rudeniile lui Anac, cele ce se aflau în Armenia
cînd se ucideau cei din casa lui Anac, au luat doi prunci, fii ai lui Anac,
fiind în scutece: pe sfîntul acesta, Grigorie, și pe alt frate al lui și, ascunzîndu-i,
i-a crescut. Atunci s-a făcut tulburare mare în Armenia. Înștiințînd-se de acest
lucru Artasir, împăratul Persiei, a mers cu puterea sa asupra Armeniei și biruind-o,
a luat împărăția Armeniei și a supus-o stăpînirii sale. Deci, a rămas după împăratul
Cursar, asemenea, un prunc mic, anume Tiridat, pe care Artasir, cruțîndu-l,
l-a trimis în surghiunie în părțile Romei unde, venind în vîrstă, se afla în
rînduiala ostășească și avea putere trupească mare. Pruncii lui Anac, cei păziți
de ucidere, unul a fost luat în Persia, iar altul, ce se numea Grigorie, de
care ne este nouă acum vorba, a fost trimis în stăpînirea Romei, în care, crescînd,
a fost trimis în Cesareea Kapadochiei și a învățat credința în Domnul nostru
Iisus Hristos, făcîndu-se slugă bună și credincioasă Domnului. Apoi s-a însoțit
acolo cu femeie, după lege, și a născut doi fii, pe Ortan și Arostan, pe care
i-a dat de mici la slujba Domnului.
Drept aceea, Ortan venind în vîrstă, s-a învrednicit la treapta
preoțească. Iar Arostan a fost viețuitor în pustie. După nașterea acestor doi
fii plăcuți lui Dumnezeu, soția lui Grigorie degrabă trecînd din lumea aceasta,
a început fericitul mai în voie a sluji lui Dumnezeu, umblînd în toate poruncile
și îndreptările Domnului făra prihană.
În acea vreme, Tiridat, slujind în oastea Romanilor, ca unul
care era de seminție împărătească, a fost cinstit cu o înaltă dregătorie. Auzind
Sfîntul Grigorie, a mers la dînsul, nu că nu ar fi știut că Anac, tatăl lui,
a ucis pe Cursar, tatăl lui Tiridat, însă taina aceea păzind-o. A început a
sluji lui Tiridat cu credință, pentru păcatul tatălui său, cu slujba sa credincioasă
măsurînd și răsplătind fiului lui Cursar. Și iubea Tiridat pe Grigorie, văzînd
că-i slujea cu toată osîrdia. Însă, știindu-l că este creștin, se mîhnea asupra
lui și îl defăima. Iar acesta, nebăgînd în seamă nedreapta mînie a stăpînului
său, își păzea credința cea fără de prihană în Hristos Domnul.
În zilele acelea a fost năvălirea goților asupra provinciilor
Romane, și cel ce împărățea atunci în Roma trebuia să iasă la război împotriva
goților. Dar cînd erau romanii aproape de goți și stau taberile față în față
la război, voievodul goților invită pe îm-păratul Romei ca singuri, deosebi
să se bată. Iar împăratul Romei, temîndu-se să iasă singur, căuta pe unul în
locul său, care s-ar putea bate cu voievodul goților. Și a aflat pe Tiridat,
ostașul viteaz pe care l-a făcut în locul său împărat și, îmbrăcîndu-l în armele
împărătești, l-a pus împotriva voievodului goților pe care, cînd s-a lovit Tiridat
la război, fără de sabie l-a biruit pe voievodul goților, l-a prins viu și l-a
dus la împăratul Romei. Toată oastea goților a biruit-o atunci. Pentru aceasta
împăratul Romei l-a ridicat pe Tiridat la scaunul tatălui lui, și l-a pus rege
în Armenia (287-330) și i-a făcut lui pace cu perșii. Atunci fericitul Grigorie
a mers cu dînsul în Armenia ca o slugă credincioasă.
Cînd regele Tiridat aducea jertfe idolilor, mai ales zeiței
Artemida, spre care avea mai multă osîrdie, mult și adeseori ruga pe Grigorie
ca să jertfească idolilor cu dînsul împreună. Iar Grigorie nu voia, ci mărturisea
pe Hristos, că nu este Dumnezeu afară de el, nici în cer, nici pe pămînt.
Auzind aceste cuvinte, Tiridat a poruncit ca să-l chinuie tare
pe sfîntul Grigorie. Mai întîi i-a băgat în gură un lemn între fălci, deschizîndu-i
cu sila gura foarte mult, încît nu putea să o mai închidă și să grăiască ceva,
și apoi un bolovan mare de sare - în Armenia acel fel de bolovani se sapă din
pămînt, și l-a legat apoi de grumaji, și cu picioarele în sus l-a spînzurat.
Așa a răbdat sfîntul șapte zile spînzurat, iar în a opta zi, spînzurat fiind,
l-a bătut dea-supra cu bețe fără de cruțare și a făcut fum din gunoaie dedesubt
și l-a chinuit cu acel fum cu capul în jos, spînzurat, alte șapte zile. Iar
el, spînzurat fiind, slăvea numele lui Iisus Hristos și pe cît îi era lui cu
putință - scos acum fiind lemnul din gură - învăța pe norodul cel ce sta de
față și privea la chinuirea lui ca să creadă într-unul, adevăratul Dumnezeu.
Apoi, fiindcă s-a aflat nemișcat în credință și viteaz în răbdare, i-au strîns
picioarele între scînduri și le-au legat tare cu funii și bătîndu-i în călcîie
și în glesne piroane de fier, i-a poruncit să umble. Iar el, umblînd, cînta:
"Pentru cuvintele buzelor tale eu am pășit pe căi silnice". Și iarăși: "Mergînd,
mergea și plîn-gea, aruncînd semințele sale și, venind, vor veni cu bucurie,
luîndu-și mănunchele sale".
Prigonitorul a poruncit să-i zgîrie cu niște unelte și să-i
scrije-lească capul, în nări pucioasă și sare cu oțet să-i toarne și capul într-un
sac plin de funingine și cenușă să-i lege; și așa a petrecut sfîntul șase zile.
Și iar, legîndu-l de picioare, l-a spînzurat cu capul în jos, și mulțime de
apă au turnat cu sila în pîntecele lui, muncind și batjocorind pe sfînt, pentru
că nu era nici o rușine în ochii aceia care erau plini de toate necurățiile
cele fără de rușine. După chinul acela îl amăgea pe pătimitorul cu cuvinte viclene
împărătești spre închinarea la idoli, dar neplecîndu-se la amăgire, iar l-au
spînzurat prigonitorii, și cu unghii de fier i-au strujit coastele. Și arzîndu-i
tot trupul cu unghiile cele de fier, l-au tîrît pe pămînt, gol, peste piroane
de fier ascuțite. După ce toate le-a răbdat mucenicul, îl aruncară în temniță
și acolo s-a făcut sănătos cu puterea lui Hristos.
A doua zi, scoțîndu-l din temniță, a stat cu fața veselă îna-intea
împăratului, neavînd nici o rană. Văzînd împăratul s-a mirat; însă tot mai nădăjduia
că Grigorie va împlini voia lui și a vorbit către dînsul cu pace, trăgîndu-l
la păgînismul său. Dar după ce nu s-a supus Sfîntul Grigorie cuvintelor împărătești
amăgitoare, atunci a poruncit ca să-i încalțe picioarele cu niște încălțăminte
de fier și, ferecîndu-l în obezi, să-l păzească pînă a treia zi; iar după acele
trei zile, l-a chemat și i-a zis: "În zadar nădăjduiești în Dumnezeul tău, că
n-ai nici un ajutor de la Dînsul". Grigorie a zis: "Nebunule împărate! Tu singur
îți gătești ție chin, iar eu, nădăjduind spre Dumnezeul meu, nu voi slăbi și
nu voi cruța trupul meu pentru Dînsul; că pe cît omul cel din afară se strică,
cu atît mai mult cel dinăuntru se înnoiește".
După aceasta a poruncit să se topească o căldare de plumb și
să toarne plumb de acela peste tot trupul sfîntului, iar el răbdînd, mărturisea
pe Hristos neîncetat.
Deci, gîndind încă Tiridat în ce fel pe cea neschimbată inimă
a lui Grigorie să schimbe, cineva dintre cei ce stau de față i-a zis: "Să nu
omori, împărate, pe acest om, pe fiul lui Anak, care pe tatăl tău l-a ucis,
și împărăția Armeniei a dat-o perșilor în robie". Au-zind aceasta împăratul
s-a umplut de rîvnă mare pentru sîngele tatălui său și a poruncit ca, legînd
mîinile și picioarele lui Grigorie, să-l arunce într-o groapă adîncă, în cetatea
Artaxat. Iar goapa aceea era plină de noroi, de șerpi, de scorpii, de toate
jivinile cele ve-ninoase și de viermi. În acea groapă aruncară pe sfîntul Grigorie
și patrusprezece ani a petrecut într-însa nevătămat de acele jivine tîrîtoare.
O văduvă oarecare, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi arunca
lui în fiecare zi cîte o părticică de pîine, cu care a rămas în viață.
Socotind Tiridat că a pierit Grigorie, a încetat a mai gîndi
la dînsul. După aceasta s-a bătut cu perșii, și a cuprins pămîntul lor pînă
la Siria, și s-a întors cu mare biruință și triumf.
În vremurile acelea, Dioclețian (284-305), împăratul Romei,
a trimis în toată stăpînirea sa ca să-i găsească lui o fecioară mai frumoasă
decît toate, pe care să o ia spre însoțire. Și căutînd, trimișii aflară o fecioară
creștină, anume Ripsimia, care într-o mî-năstire de fecioare, sub grija egumenei
Gaiana, petrecea în post și în rugăciuni logodindu-și fecioria sa lui Hristos.
Scriind trimișii des-crierea feței fecioarei aceleia, au trimis-o la împărat.
Pe care vă-zînd-o împăratul a iubit frumusețea Ripsimiei foarte mult, s-a aprins
spre dînsa și a trimis la Ripsimia cu pace, dorind să-i fie lui femeie. Iar
ea, în inima sa, a zis către Hristos: "Nu mă voi depărta de la tine, mirele
meu Hristos, și fecioria mea cea afierosită Ție, nu o voi face de hulă". Și
așa, făcînd în taină sfat cu surorile și cu stareța sa, Gaiana, adunîndu-se
toate cu dînsa, au fugit și s-au dus în Armenia cu mare și nemaipovestită nevoie,
pe care au răbdat-o în cale, suferind foame și osteneală fără de număr. S-au
sălășluit înaintea cetății Ararat, una dintre cele mai puternice, se duceau
în cetate și lucrînd la oameni, aduceau pentru plată hrană lor și celorlalte.
Și erau cu toate la număr treizeci și șapte, care au vrut a pătimi toate acolo
a răbda nevoia și necazul. Înștiințîndu-se Dio-clețian că Ripsimia a fugit în
Armenia cu alte surori, a trimis scrisoare la Tiridat, împăratul Armeniei, cu
care era în mare dra-goste, înștiințîndu-l pe el și spunîndu-i că: "Pe Ripsimia,
pe care am vrut s-o iau mie femeie, au amăgit-o unii din creștini, și și-au
ales ca să se rătăcească, cu rușine, prin țări străine decît să-mi fie mie soție.
Ci, aflînd-o pe ea, sau să o trimiți la noi, sau, de vei vrea, tu să o ai pe
ea de soție".
Iar Tiridat îndată a poruncit s-o caute pretutindeni și, înștiin-țîndu-se
unde se află, a poruncit să pună straje împrejur, ca să nu scape. Apoi, aflînd
de la cei ce o văzuseră pe Ripsimia că este prea minunată la frumusețe, s-a
aprins și a trimis la dînsa toate po-doabele cele vrednice de cinstea împărătească,
ca într-însele gă-tindu-se, să fie adusă la dînsul. Iar ea, după învățătura
stareței Gaiana, - care o crescuse pe ea din tinerețe, - a lepădat toate po-doabele
acelea și n-a vrut să meargă la împăratul. Apoi a grăit și Gaiana către trimiși:
"Iată, toate fecioarele acestea sînt logodite Împăratului Ceresc și nu este
cu putință ca vreuna dintr-însele să se amestece cu nunta cea pămîntească".
Și s-a făcut din senin un tunet înfricoșat și un glas din cer s-a auzit zicînd
către fecioare: "Îndrăzniți și nu vă temeți, căci cu voi sînt". Iar ostașii
cei trimiși atît de tare s-au înfricoșat de glasul tunetului aceluia, încît
au căzut la pămînt. Iar unii din cei căzuți de pe cai au murit, călcați fiind
de picioarele cailor. Deci, s-au întors trimișii înfricoșați cu mare spai-mă
și spuseră împăratului cele ce se făcuse; iar el, umplîndu-se de mînie, a trimis
pe unul din mai mari cu mai multă oaste ca pe toate fecioarele să le taie cu
sabia și numai pe Ripsimia s-o aducă la dînsul cu de-a sila. Drept aceea, năvălind
asupra lor ostașii cu săbiile scoase, a zis Ripsimia către cel mai mare: "Să
nu pierdeți pe aceste fecioare, dar pe mine duceți-mă la împăratul vostru!"
Și luînd-o pe ea, o duseră, nefăcînd rău celorlalte fecioare, care după plecarea
lor s-au ascuns. Iar Ripsimia mergînd, chema spre ajutor pe Hristos, Mirele
său, și striga către Dînsul: "Izbăvește de sabie sufletul meu și din mîna cîinelui
pe cea una născută a mea". Apoi, ducînd-o în camera împărătească, și-a ridicat
în sus ochii săi cei trupești și sufletești, și cu tărie se ruga lui Dumnezeu
cu lacrimi, ca să o păzească nevătămată cu mîna sa cea atotputernică, și își
adu-cea aminte de ajutorul Lui cel minunat și milostiv, pe care de de-mult l-a
arătat popoarelor celor ce erau în primejdii, cum pe Israel din mîinile lui
faraon și de la înecare l-a mîntuit, pe Iona în pînte-cele chitului întreg l-a
păzit, pe cei trei tineri în cuptor i-a ferit, nevătămați de foc, precum pe
fericita Suzana a izbăvit-o de depra-vații bătrîni, așa și pentru sine se ruga
ca să fie mîntuită din silirea lui Tiridat.
A intrat la dînsa împăratul și văzîndu-i neobișnuita ei frumu-sețe,
s-a mirat și s-a aprins foarte spre dînsa. Apoi, pornindu-se de vicleanul duh
și de pofta trupească, s-a apropiat de dînsa, cuprin-zînd-o și vrînd s-o sărute
și să-i facă silă. Iar ea, întărindu-se cu puterea lui Hristos, s-a împotrivit
lui tare, și luptîndu-se mult cu dînsa împăratul, n-a putut să-i facă ei niciun
rău, pentru că era mai tare în Dumnezeu atunci sfînta fecioară decît Tiridat
cel vestit și tare ostaș. Și cel ce oarecînd pe voievodul goților l-a biruit
fără de sabie și pe perși i-a bătut, n-a putut acum pe o singură fecioară a
lui Hristos să o întreacă în putere, pentru că de sus i se dădea ei tărie, precum
oarecînd celei întîi mucenițe, Tecla.
Deci, nesporind împăratul nimic, a ieșit din cămară și a poruncit
să trimită după Gaiana, știind că aceea era învățătoarea ei, pe care aflînd-o
degrabă, au adus-o. Și o rugă pe ea împăratul să îndemne pe Ripsimia să-i împlinească
voia. Gaiana venind, grăia cu dînsa în limba latină, ca armenii cei ce erau
de față să nu înțeleagă cuvintele lor, și o povățuia nu la cele ce erau pe pofta
împăratului, ci cele ce erau de folos feciorelnicei curății. Pentru că învăța
pe Ripsimia cu hotărîre și o îndemna ca să păzească pînă în sfîrșit curăția
ei cea logodită lui Hristos și să-și aducă aminte de dragostea Mirelui său și
de cununa cea gătită fecioriei ei și să se teamă de înfricoșata judecată și
de gheena care va înghiți pe cei ce nu-și păzesc făgăduința, zicînd: "Mai bine
este ție, fecioară a lui Hristos, ca aici să mori vremelnic, decît acolo în
veci. Au nu știi ce grăiește în Evanghelie Cel prea frumos, Mirele tău, Iisus
Hristos? Nu vă temeți - zice - de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l
ucidă! Deci, să nu poftești păcatul niciodată, măcar de te-ar și ucide necuratul
împărat; apoi mai bună va fi lauda fecioriei tale înaintea Celui curat și nestricăcios,
Mirelui tău Cel Ceresc".
Iar unii din cei ce erau de față știind limba latină, au înțeles
ce grăia Gaiana către Ripsimia și au spus la ceilalți slujitori; iar a-ceia,
auzind acestea, loveau peste gură cu pietre pe Gaiana și i-au sfărîmat dinții
poruncindu-i să grăiască ceea ce împăratul porun-cește. Apoi, fiindcă nu înceta
Gaiana a învăța pe Ripsimia frica Domnului, au depărtat-o pe ea de acolo. Iar
împăratul, ostenindu-se mult cu Ripsimia și văzînd că nu sporește nimic, a început
ca un îndrăcit a se lovi pe sine și a se tăvăli pe pămînt. Și în acea vreme
noaptea iată sosind, s-a sculat Ripsimia și, scăpînd, a fugit din ceta-te, nevăzînd-o
nimeni. Apoi, aflînd pe surorile sale, le-a spus lor de biruința ei asupra vrăjmașilor,
că neatinsă a rămas. Deci, toate au lăudat și au mulțumit lui Dumnezeu, Celui
ce n-a dat spre rușinare pe mireasa Sa. Și toată noaptea aceea au cîntat rugîndu-se
lui Hristos, Mirele lor. A doua zi iar necurații au prins pe Ripsimia și au
ucis-o cu amară moarte. Mai întîi de toate îi tăiară limba, apoi, dezbrăcînd-o
și la patru stîlpi mîinile și picioarele întinzîndu-i, au legat-o și cu lumînări
au ars-o. După aceasta pîntecele ei cu pietre ascuțite l-au rupt, încît toate
cele dinlăuntrul ei s-au vărsat. La sfîr-șit i-au scos ochii și pe toată au
tăiat-o în bucăți și așa s-a dus la Hristos, Mirele ei cel dulce, prin amară
moarte.
Deci, au prins și pe celelalte fecioare, surori și împreună
pustnice ale ei, treizeci și trei, și cu sabie le-au ucis, iar trupurile lor
le aruncară spre mîncare fiarelor. Iar pe Gaiana ceea ce era sta-reță, cu moarte
mai amară au omorît-o, cu alte două fecioare care erau cu dînsa: mai întîi,
găurindu-le picioarele, le-au spînzurat cu capul în jos și de vii le-au jupuit
pielea, apoi tăindu-le grumajii lor dinapoi, limbile lor le-au tras și le-au
tăiat, după aceea pîntecele cu pietre ascuțite tăindu-le, a tras afară cele
dinlăuntru ale lor, la sfîrșit le-au tăiat capetele și așa au trecut la logodnicul
lor, Hristos.
Tiridat, ca un fără de minte fiind, abia a șasea zi după moartea
acelor fecioare și-a venit în sine și s-a dus la vînat. Iar prin rînduiala lui
Dumnezeu cea de mirare și minunată, în acea cale a venit asupra lui o asemenea
mustrare încît a prefăcut nu numai mintea, ci și asemănarea cea omenească în
schimonosire și s-a schimbat în asemănare porcească, așa ca după tot chipul
s-a făcut întocmai ca un vier. Cine a auzit de Nabuchodonosor, care din om și-a
schimbat forma în dobitoc, să-și zugrăvească înaintea ochilor tot așa și pe
Tiridat, că în loc de om vier îl vedea. Și nu numai împăratul singur, ci și
alții, toți voievozii și ostașii, toată casa lui, care se învoiseră la moartea
fecioarelor, erau îndrăciți și fugeau prin dumbrăvi și pe cîmpii, rupîndu-și
hainele de pe ei și mîncîndu-și chiar carnea lor. Așa îi certa pe ei mînia lui
Dumnezeu pen-tru sîngele nevinovat vărsat. Și nu aveau ei nici un ajutor de
la nimeni, pentru că cine putea să povestească această cumplită mînie a lui
Dumnezeu?
Însă Dumnezeu, milostiv fiind, "Care nu pînă în sfîrșit se iuțește,
nici în veac se mînie, și de multe ori pedepsește spre folos", ca răutățile
omenești să le întoarcă spre mai bine, plecîndu-Se prin obișnuită îndurarea
Sa, i-a miluit pe ei așa: surorii împă-ratului, Cusaroductei, i s-a arătat în
vis un bărbat înfricoșat, în slavă mare, și i-a zis: "De nu va fi scos Grigorie
din groapă, Tiridat nu se va tămădui". Deci, deșteptîndu-se din somn Cusaroducta,
a spus la oameni vedenia sa. La toți era de necrezut lucrul acesta, pentru că
cine se aștepta ca Grigorie, după patrusprezece ani, să fie viu, cel ce a petrecut
între tot felul de jivini și pierdut în noroi. Cu toate acestea au mers la groapă
și au strigat: "Oare ești viu Gri-gorie?" Și a răspuns din groapă Grigorie:
"Sînt viu, cu darul Dumnezeului meu!" Și-l scoaseră de acolo veșted cu unghiile
și cu părul crescut mare, uscat și negru de tină și de nevoile cele mari. L-au
spălat și, în haine noi îmbrăcîndu-l și întărindu-l cu hrană, l-au dus la împăratul
cel ce era în chip de vier. Și ieșiră la sfîntul Grigorie toți cu cinste mare
închinîndu-se și căzînd la picioarele lui și rugîndu-se ca el să roage pe Dumnezeul
său și să ceară tămăduire împăratului, voievozilor și ostașilor lui. Iar Fericitul
Grigorie mai întîi i-a întrebat despre trupurile cele ucise ale sfintelor fecioare,
de vreme ce de nouă zile zăceau neîngropate. Și adunînd trupurile lor cele aruncate
pe cîmp, plîngea de tirania cea fără de omenie a necuraților prigonitori. Și
a îngropat sfintele trupuri cu cinste. După aceasta, a început a-i învăța pe
ei ca să se întoarcă de la idoli și să creadă în unul Dumnezeu și în Iisus Hristos
fiul Lui, și așa să nădăjduiască spre mîngîierea și darul Lui. Și le spunea
lor că pen-tru aceasta Domnul Dumnezeu l-a păzit pe el viu în groapă, în care
îngerul lui Dumnezeu adeseori îl cerceta, ca pe ei să-i aducă la lumina bunei
credințe din întunericul închinării de idoli. Învățîndu-i pe ei să sporească
în Hristos, le punea lor pocăință. Și văzîndu-le smerenia, le-a poruncit să
zidească o biserică mare, pe care de-grabă au zidit-o și a adus într-însa Grigorie,
cu mare cinste, tru-purile fericitelor mucenițe și punînd o cruce în biserică,
a poruncit oamenilor ca să se adune acolo și să se roage. După aceea l-au dus
pe Tiridat împăratul la trupurile sfintelor fecioare pe care el le ucisese,
ca să se roage lor și să le milostivească, ca ele să se roage pentru dînsul
Domnului Iisus Hristos.
După ce a făcut aceasta împăratul, mai întîi din voievozii și
ostașii cei îndrăciți li s-au redat chipul cel omenesc și au ieșit duhurile
cele viclene și toți s-au tămăduit; și mulțime de alți bolnavi se tămăduiau
de către Sfîntul Grigorie, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Apoi, degrabă, toată Armenia s-a întors la credința în Hristos
și poporul a sfărîmat capiștile idolești, și a zidit biserici lui Dumnezeu.
Iar împăratul își mărturisea înaintea tuturor păcatele și iuți-mea sa și propovăduia
certarea și darul lui Dumnezeu cel arătat spre sine. S-a făcut povață spre tot
lucrul bun și a trimis în Ceza-reea Capadociei pe Sfîntul Grigorie la Leontie,
arhiepiscopul, ca să-l sfințească pe el episcop al lor. Sfințit fiind Grigorie,
cînd s-a întors de acolo, a luat cu sine mulțime de preoți pe care îi cunoș-tea
că sînt vrednici, și i-a botezat pe împărat, pe voievozi, pe ostașii lui și
celălalt popor, începînd de la curtea împărătească, pînă la cel mai din urmă
sătean. A adus mulțime nenumărată de popor la mărturisirea adevăratului Dumnezeu,
zidind biserici lui Dumnezeu și întru dînsele săvîrșind jertfa cea fără de sînge.
A sfințit prezbiteri, a pus școli și dascăli și a rînduit toate cele spre fapta
bună, spre trebuința bisericii și spre slujba lui Dumnezeu cuviincioase, umblînd
din cetate în cetate.
Împăratul a dăruit îndestulată avere bisericilor lui Dumnezeu,
încît nu numai pe cei din Armenia, ci și pe cei din celelalte țări i-a adus
Sfîntul Grigorie la Hristos: perșii, asirienii, midenii. A zidit mulțime de
mănăstiri, în care bine înflorea desăvîrșirea evan-ghelicească.
Rînduindu-le Sfîntul Grigorie pe toate așa bine, s-a dus în
pustie, unde și-a sfîrșit și viața sa cea vremelnică după dumnezeiasca plăcere.
Împăratul Tiridat viețuia în mari fapte bune și în înfrînare
atîta de mare încît era asemenea călugărilor. Iar în locul Sfîntului Grigorie
luară pe Arostan, fiul lui, bărbat în mari bunătăți care din tinerețe petrecea
viață călugărească. L-a sfințit în Capadocia pentru rînduiala bisericilor dumnezeiești
celor din părțile Armeniei, și l-a trimis împăratul și la soborul cel din Niceea,
împotriva eresului lui Arie. A fost unul din cei trei sute și optsprezece sfinți
părinți.
Așa a crezut Armenia și slujea lui Dumnezeu înflorind cu toate
bunătățile multă vreme, și lăudînd pe Dumnezeu întru smerenie, în Hristos Iisus,
Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.